luni, 10 martie 2014

Sfinţii Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie şi către cei împreună cu dânşii - 10 martie

Sfinţii Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie şi cei împreună cu dânşii – Împăraţii romani au desfăşurat cumplite persecuţii împotriva creştinilor, dorind să desfiinţeze cu orice creştinismul din Imperiul Roman. Între creştinii din oraşul Corint (Grecia) care încercau să scape de prigoana păgână romană, fugind în munţi, era şi o femeie pe nume Rufina. Fiind însărcinată cu greu se putea ţine de grupul creştinilor fugari. După ce a parcurs o bună parte din drumul spre refugiul ales, rămânând fără puteri s-a oprit şi ascunzându-se, după câteva zile, a născut acolo un băiat căruia i-a pus numele Codrat. Peste alte câteva zile Rufina a murit, Codrat rămânând orfan. Dumnezeu a avut grijă de micul orfan, astfel încât el a fost găsit de oameni credincioşi care l-au crescut şi i-au purtat de grijă.
Codrat a crescut şi a ajuns doctor, tămăduind boli trupeşti şi sufleteşti. Împreună cu câţiva dintre prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent, Codrat a hotărât să se retragă în sihăstrie. În timpul persecuţiei împăratului Deciu (249-251), Jason a fost trimis de acesta în Corint pentru a judecat pe cetăţenii care nu doreau să părăsească creştinismul. Între cei chemaţi la judecata delegatului imperial Jason a fost şi Codrat care mărturisind credinţa sa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi neacceptând să se închine zeităţilor păgâne a fost supus supliciilor şi martirizat prin decapitare. Mărturisind cu aceeaşi putere credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi prietenii săi Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent au suferit moarte martirică la ordinul delegatului imperial Jason.

Viaţa Sfântului Mucenic Codrat


Pe vremea lui Deciu (249-251) şi a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfântul Mucenic Codrat şi a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creştinilor de la împăraţii şi domnii cei păgâneşti şi în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciţi şi ucişi cumplit, mulţi din cei credincioşi, temându-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetăţile, casele şi averile lor şi se ascundeau prin pustietăţi, prin munţi şi în prăpăstiile pământului. Căci voiau a se sălăşlui mai bine cu fiarele, decât cu necuraţii închinători de idoli, ca doar ar putea să-şi păzească acolo fără de prihană sfântă lor credinţă, întru Hristos Domnul.
    Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori şi se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Şi, fiind îngreunată când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele şi a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naştere, mai trăind ea puţine zile, s-a sfârşit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mâna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată şi maică, păzitor şi hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorându-se din înălţime şi plecându-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncuşorului; şi astfel că şi cu nişte lapte sau miere îl hrăneau, până ce singur a putut a se hrăni cu verdeţurile pustiei.
    Şi vieţuia copilul în pustie ca Sfântul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povăţuit de Sfântul Duh şi înţelepţit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit nişte oameni credincioşi şi l-au dus în cetate, unde, învăţând citirea cărţilor şi meşteşugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meşteşugul doctoriei pământeşti, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omeneşti. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii şi de la gâlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniştea pustiei. Deci cei mai mulţi ani i-a petrecut în munţi şi pustietăţi, iubind singurătatea şi îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deşi venea în cetate câteodată pentru trebuinţele omeneşti. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupeşti, iar cu cuvântul lui Dumnezeu tămăduia neputinţele cele sufleteşti, făcându-se la toţi de trebuinţă şi de folos.
    Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăşi a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat până la bătrâneţe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feţei lui cea cu sfânta cuviinţă şi a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian şi, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent, care au şi pătimit împreună cu dânsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:
    De la Deciu, păgânul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească şi să ucidă pe creştini. Acela, prinzindu-i, îi aruncă în temniţă. Într-acea vreme a fost prins şi Sfântul Codrat, împreună cu fericiţii prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent; şi i-a aruncat în temniţă, cu ceilalţi creştini care erau în legături.
    După câteva zile ighemonul Iason, şezând la păgâneasca judecată, a scos pe creştini din temniţă şi i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între ei mai bătrân era Sfântul Codrat, mergând ca un voievod înaintea cetei alese a lui Hristos şi îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toţi către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfântul astfel: "Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socoteşti a te da de voia ta la atât de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduieşti fără de nici o frică, a-ţi alege temniţa şi legăturile şi să te lipseşti de patrie şi de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărăteşti, închinându-te zeilor şi nu-ţi alegi a fi fericit împreună cu noi şi a te desfăta într-aceasta viaţă?"
    Sfântul Codrat a răspuns: "Nimeni, având înţelegere firească, nu se va lepăda de această viaţă dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuinţă ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; şi pentru darul cel atât de mare să mulţumim prin laude şi prin viaţă îmbunătăţită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lăţim pretutindeni prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuinţă să iubim atât de mult această viaţă scurtă, încât, temându-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine şi mai adevărat să numim Dumnezeu, decât pe Acela care cu mari şi veşnice dăruiri ne-a îmbogăţit dintru început? Şi din nişte daruri atât de mari, pe cine altul vom putea să cunoaştem, dacă nu pe Însuşi Hristos Mântuitorul? Şi pe cine se cade să numim Mântuitor, decât numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci şi moarte?
    De voim a fi îmbunătăţiţi, mai întâi ni se cuvine ca pentru adevărata şi dreapta credinţă să suferim munci şi să nu cădem din credinţă şi din împărăţia Lui. Iar cei ce se sârguiesc să înşele şi să răzvrătească pe iubitorii dumnezeieştilor Taine, judecata acelora este rea şi rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-şi aleagă cele mai bune. Aceasta iarăşi se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ţinând rânduielile strămoşilor noştri, călătorim spre acelea care sunt mai bune.
    Drept aceea nu te mai sârgui a ne îndupleca, prin faptele cele vrăjmăşeşti ca să ne lipim de partea ta şi să lăsăm pe Hristos. Căci adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun şi legile dreptei credinţe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obşte şi nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morţii. Iar ceasul acela al morţii sosind, pier toate gândurile şi faptele omeneşti făcute cu nedreptate şi slava cea de puţină vreme se sălăşluieşte în ţărână. Dar cele ce se lucrează cu bunătate şi mărime de suflet, acelea nasc veşnică slavă şi după moartea oamenilor celor îmbunătăţiţi. Astfel noi, petrecând în scopul nostru spre fapta bună şi spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos şi într-acel scop fiind întăriţi, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că cei ce înţeleg şi cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decât numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sunt mai bune, prin care povăţuindu-se, pot să sporească spre desăvârşire".
    Iason ighemonul a grăit către sfântul astfel: "Codrate, dacă cinsteşti pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din tinereţile tale, bine faci, arătându-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deşartă firea lui Dumnezeu". Sfântul Codrat zise: "De voieşti, ighemonule, să-ţi lepezi mânia, iar iuţimea s-o schimbi în blândeţe şi să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri, deşi nu este lesne a grăi, totuşi voi spune ceva". Ighemonul zise: "Să ne arăţi luminos înţelegerea voastră despre Hristos".
    Sfântul Codrat a grăit: "Începutul facerii lumii a fost prin voinţa lui Dumnezeu; prin Cuvântul Lui s-a săvârşit şi prin puterea Duhului Sfânt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvârşit toată făptura, adică Cuvântul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfânt. Şi toate lucrurile frumoase şi alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru începutul şi sfârşitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de acele bunătăţi şi, mulţumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se dea moştenire şi, suflând duh de viaţă în omul cel dintâi, l-a pus în Răi care este locul dulceţilor negrăite. Iar el, împreună cu femeia făcută lui, văzând multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat şi au luat stăpânire a se îndulci de bunurile Raiului.
    Apoi, cugetând strămoşii noştri, cu ce fel de rânduiala şi aleasă stare sunt rânduiţi de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să mulţumească Ziditorului şi Făcătorului lor de bine şi aşa au început a merge pe calea cea îmbunătăţită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înşelătorul şi vicleanul diavol, tulburându-se de mânie, având în gură înşelăciune iar înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească de o viaţă ca aceea a Raiului.
    Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înşii poftă spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui şi cei ce vieţuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său şi s-au lipsit de Rai, fiind izgoniţi. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele cele deşarte, legându-se cu păcate ca şi cu nişte legături, cei ce mai înainte erau părtaşi ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa şi căutând cu milostivire spre neputinţa omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmaşului şi să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiţi de împărăţia morţii, ci şi a veni şi a petrece cu trup la noi ticăloşii şi pierduţii şi să ne izbăvească din pierzare.
    Deci a binevoit Cuvântul, la plinirea vremii, să se sălăşluiască prin întrupare în preacuratul pântece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfânt, a născut pe Dumnezeu în trup. Şi aşa, cu ochi omeneşti s-a văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoştinţei omeneşti, fiind Dumnezeu adevărat şi îmbrăcându-Se în om din Fecioară. Apoi, oştindu-Se împotriva stăpânirii vrăjmaşului, a lărgit hotarele de sus ale împărăţiei Sale, a surpat rânduielile morţii, a rupt lanţurile cu puterea dumnezeiască, a risipit iadul şi a scos de acolo pe strămoşi, cu mulţimea de oameni care se înmulţiseră dintr-înşii.
    Şi S-a numit Mântuitor de la început, izbăvind din pierzare toate popoarele şi ţările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să aducă darurile Sale tuturor de obşte şi, izbăvind pe toţi din tulburarea muncitorului, îşi păzeşte întreagă moştenirea, scutită de pierzare, pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul naşterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vieţii, nici moartea, nici altceva nu este neştiut. Ci cele ce sunt rânduite, prin aşezământul cel pus de Tatăl, acelea sunt arătate spre lucrarea Fiului şi ştiute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijeşte pentru mântuirea neamului omenesc. El este Care ne dă bogăţia neîmpuţinată a bunătăţii Sale şi, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de faţă şi le ajută".
    Ighemonul, deşi se minună de cuvintele Sfântului Codrat, nevrând să creadă în adevărul cel grăit, a zis: "Despre lucruri înalte mi se pare că grăieşti minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor omeneşti şi zici că pe Acela a putut să-L încapă pântece de fecioară, care, purtându-L în pântece, a născut pe Hristos; şi aşa zici, că un Dumnezeu este văzut pe pământ, purtând trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu".
    Sfântul Codrat zise: "Tainele dreptei credinţe nu se cuvine să le ispitească oamenii cei necredincioşi; căci nu este lucru mic cunoştinţa aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe cele sfinte să le iscodească necredincioşii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a smerit pe Sine, luând chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredinţă şi de nedumnezeire, nu poţi să înţelegi acestea. Şi să ştii că nici cu meşteşugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mânioasa nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru".
    Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau porunca aceea cu asprime. Dar sfântul mucenic răbda cu bărbăţie şi grăia către muncitorul: "Au nu ştii, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertăţii şi nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce sileşte nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuieşte şi înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blând şi iubitor de oameni.
    Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli, să nu nădăjduieşti că ne vei atrage cu sila spre păgânătatea ta, ca pentru frică să ne lepădăm de dreapta credinţă; căci fiind robi Lui, precum nu ţinem seamă de înşelătoarele amăgiri, tot astfel şi de toate muncile, câte ai putea să le scorneşti asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos ne uşurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întăreşte ca să nu ne supunem potrivnicului şi ne face viteji la suflet şi nebiruiţi întru nevoinţa chinurilor".
    Muncitorul, tulburându-se mai mult, a poruncit să spânzure pe sfântul cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. După aceea, aţiţând foc sub dânsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela toate răbdându-le cu vitejie, era nebiruit.
    După aceasta ighemonul, întorcându-se către celălalt, adică spre Sfântul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sârguia să-l întoarcă spre a sa socoteală. Dar Sfântul Ciprian, deşi era încă tânăr cu anii, fără nici o frică şi cu bărbăţie se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfântul Codrat grăia către dânsul şi către cei ce se pregăteau cu dânsul la răni şi către cei ce se dezbrăcau de haine: "O, prietenii şi împreună nevoitorii mei, socotiţi cu gândul cât de multe bunătăţi sunt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credinţă, slavă pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciţi de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să vă arătaţi credinţa voastră cea nemişcată, întru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevoinţei este de faţă ca să împliniţi cu osârdie legea dragostei, iar sufletul vostru punându-vă pentru Cel iubit, să vă arătaţi pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoinţa chinuirii.
    Apoi să fiţi, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor celor ce caută la priveliştea aceasta. Acum se va cunoaşte deosebirea care este între cei buni şi cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare pentru păzirea dreptei credinţe. Să ţineţi o credinţă şi o mărturisire, ca cei ce aveţi să staţi înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoşată. Să nu vă lăsaţi de calea cea îmbunătăţită, ca cei ce acum aveţi să vă săvârşiţi alergarea voastră şi degrabă să treceţi de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiţi cu bună inimă. Să nu cruţaţi floarea tinereţilor voastre, cei ce acum îndată aveţi să treceţi spre viaţa cea neîmbătrânită. Cugetaţi cu mintea că lingă uşi este sfârşitul şi, fiind tineri, mai cu înlesnire puteţi răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveţi trupească tărie.
    Deci cu îndrăzneală să vă daţi singuri la munci şi cu bărbăţie să le suferiţi ca, biruind pe vrăjmaşul, să vă preamăriţi de la Domnul şi să vă rânduiţi în cer, în numărul sfinţilor mucenici".
    Muncitorul, auzind cuvintele grăite către fraţii săi de Sfântul Codrat, cele, s-a mâniat şi îndată a poruncit ca şi pe Sfântul Ciprian, fiind gol şi spânzurat ca şi Sfântul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire şi cu ardere de foc, apoi şi pe Dionisie, după dânsul pe Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfârşit pe Crescent, asemenea muncindu-i şi de dânşii fiind ruşinat şi biruit, i-a osândit pe ei mai întâi la mâncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinţii mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întâi a poruncit să-i târască de picioare legaţi, prin cetate.
    Făcându-se aceasta, popor fără număr, dar mai vârtos mulţime de copii, băteau pe sfinţii mucenici cu beţe şi cu pietre, până ce au fost duşi afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinţii, cerând puţină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete şi s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete şi pământul s-a înroşit cu sângele lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinţilor din cetatea Corintului.
    După uciderea celor şase Sfinţi Mucenici - Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent -, au fost munciţi şi pierduţi în multe feluri alţi creştini care fuseseră prinşi; adică un alt Dionisie a fost junghiat cu cuţitul, iar Victorin, Victor şi Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puşi în piuă de piatră, i-au pisat până la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mâinilor şi a picioarelor, s-a săvârşit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Păpie l-a aruncat în mare, asemenea şi Leonid a suferit de la Venust ighemonul - care a fost în Corint după Tertie -, multe şi cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.
    Încă şi nişte sfinte femei, având în inimile lor învăţătura Sfântului Codrat şi urmându-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum şi alţii mulţi, bărbaţi şi femei, unii de săbii tăindu-se, iar alţii în ape înecându-se şi alţii cu alte munci ucigându-se, au trecut către Domnul. Deci, rânduindu-se de Sfântul Codrat, povăţuitorul şi învăţătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinţei din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Mucenic Ciprian

Pe vremea lui Deciu (249-251) şi a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfântul Mucenic Codrat şi a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creştinilor de la împăraţii şi domnii cei păgâneşti şi în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciţi şi ucişi cumplit, mulţi din cei credincioşi, temându-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetăţile, casele şi averile lor şi se ascundeau prin pustietăţi, prin munţi şi în prăpăstiile pământului. Căci voiau a se sălăşlui mai bine cu fiarele, decât cu necuraţii închinători de idoli, ca doar ar putea să-şi păzească acolo fără de prihană sfântă lor credinţă, întru Hristos Domnul.
    Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori şi se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Şi, fiind îngreunată când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele şi a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naştere, mai trăind ea puţine zile, s-a sfârşit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mâna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată şi maică, păzitor şi hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorându-se din înălţime şi plecându-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncuşorului; şi astfel că şi cu nişte lapte sau miere îl hrăneau, până ce singur a putut a se hrăni cu verdeţurile pustiei.
    Şi vieţuia copilul în pustie ca Sfântul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povăţuit de Sfântul Duh şi înţelepţit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit nişte oameni credincioşi şi l-au dus în cetate, unde, învăţând citirea cărţilor şi meşteşugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meşteşugul doctoriei pământeşti, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omeneşti. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii şi de la gâlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniştea pustiei. Deci cei mai mulţi ani i-a petrecut în munţi şi pustietăţi, iubind singurătatea şi îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deşi venea în cetate câteodată pentru trebuinţele omeneşti. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupeşti, iar cu cuvântul lui Dumnezeu tămăduia neputinţele cele sufleteşti, făcându-se la toţi de trebuinţă şi de folos.
    Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăşi a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat până la bătrâneţe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feţei lui cea cu sfânta cuviinţă şi a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian şi, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent, care au şi pătimit împreună cu dânsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:
    De la Deciu, păgânul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească şi să ucidă pe creştini. Acela, prinzindu-i, îi aruncă în temniţă. Într-acea vreme a fost prins şi Sfântul Codrat, împreună cu fericiţii prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent; şi i-a aruncat în temniţă, cu ceilalţi creştini care erau în legături.
    După câteva zile ighemonul Iason, şezând la păgâneasca judecată, a scos pe creştini din temniţă şi i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între ei mai bătrân era Sfântul Codrat, mergând ca un voievod înaintea cetei alese a lui Hristos şi îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toţi către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfântul astfel: "Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socoteşti a te da de voia ta la atât de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduieşti fără de nici o frică, a-ţi alege temniţa şi legăturile şi să te lipseşti de patrie şi de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărăteşti, închinându-te zeilor şi nu-ţi alegi a fi fericit împreună cu noi şi a te desfăta într-aceasta viaţă?"
    Sfântul Codrat a răspuns: "Nimeni, având înţelegere firească, nu se va lepăda de această viaţă dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuinţă ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; şi pentru darul cel atât de mare să mulţumim prin laude şi prin viaţă îmbunătăţită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lăţim pretutindeni prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuinţă să iubim atât de mult această viaţă scurtă, încât, temându-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine şi mai adevărat să numim Dumnezeu, decât pe Acela care cu mari şi veşnice dăruiri ne-a îmbogăţit dintru început? Şi din nişte daruri atât de mari, pe cine altul vom putea să cunoaştem, dacă nu pe Însuşi Hristos Mântuitorul? Şi pe cine se cade să numim Mântuitor, decât numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci şi moarte?
    De voim a fi îmbunătăţiţi, mai întâi ni se cuvine ca pentru adevărata şi dreapta credinţă să suferim munci şi să nu cădem din credinţă şi din împărăţia Lui. Iar cei ce se sârguiesc să înşele şi să răzvrătească pe iubitorii dumnezeieştilor Taine, judecata acelora este rea şi rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-şi aleagă cele mai bune. Aceasta iarăşi se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ţinând rânduielile strămoşilor noştri, călătorim spre acelea care sunt mai bune.
    Drept aceea nu te mai sârgui a ne îndupleca, prin faptele cele vrăjmăşeşti ca să ne lipim de partea ta şi să lăsăm pe Hristos. Căci adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun şi legile dreptei credinţe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obşte şi nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morţii. Iar ceasul acela al morţii sosind, pier toate gândurile şi faptele omeneşti făcute cu nedreptate şi slava cea de puţină vreme se sălăşluieşte în ţărână. Dar cele ce se lucrează cu bunătate şi mărime de suflet, acelea nasc veşnică slavă şi după moartea oamenilor celor îmbunătăţiţi. Astfel noi, petrecând în scopul nostru spre fapta bună şi spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos şi într-acel scop fiind întăriţi, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că cei ce înţeleg şi cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decât numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sunt mai bune, prin care povăţuindu-se, pot să sporească spre desăvârşire".
    Iason ighemonul a grăit către sfântul astfel: "Codrate, dacă cinsteşti pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din tinereţile tale, bine faci, arătându-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deşartă firea lui Dumnezeu". Sfântul Codrat zise: "De voieşti, ighemonule, să-ţi lepezi mânia, iar iuţimea s-o schimbi în blândeţe şi să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri, deşi nu este lesne a grăi, totuşi voi spune ceva". Ighemonul zise: "Să ne arăţi luminos înţelegerea voastră despre Hristos".
    Sfântul Codrat a grăit: "Începutul facerii lumii a fost prin voinţa lui Dumnezeu; prin Cuvântul Lui s-a săvârşit şi prin puterea Duhului Sfânt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvârşit toată făptura, adică Cuvântul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfânt. Şi toate lucrurile frumoase şi alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru începutul şi sfârşitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de acele bunătăţi şi, mulţumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se dea moştenire şi, suflând duh de viaţă în omul cel dintâi, l-a pus în Răi care este locul dulceţilor negrăite. Iar el, împreună cu femeia făcută lui, văzând multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat şi au luat stăpânire a se îndulci de bunurile Raiului.
    Apoi, cugetând strămoşii noştri, cu ce fel de rânduiala şi aleasă stare sunt rânduiţi de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să mulţumească Ziditorului şi Făcătorului lor de bine şi aşa au început a merge pe calea cea îmbunătăţită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înşelătorul şi vicleanul diavol, tulburându-se de mânie, având în gură înşelăciune iar înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească de o viaţă ca aceea a Raiului.
    Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înşii poftă spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui şi cei ce vieţuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său şi s-au lipsit de Rai, fiind izgoniţi. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele cele deşarte, legându-se cu păcate ca şi cu nişte legături, cei ce mai înainte erau părtaşi ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa şi căutând cu milostivire spre neputinţa omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmaşului şi să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiţi de împărăţia morţii, ci şi a veni şi a petrece cu trup la noi ticăloşii şi pierduţii şi să ne izbăvească din pierzare.
    Deci a binevoit Cuvântul, la plinirea vremii, să se sălăşluiască prin întrupare în preacuratul pântece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfânt, a născut pe Dumnezeu în trup. Şi aşa, cu ochi omeneşti s-a văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoştinţei omeneşti, fiind Dumnezeu adevărat şi îmbrăcându-Se în om din Fecioară. Apoi, oştindu-Se împotriva stăpânirii vrăjmaşului, a lărgit hotarele de sus ale împărăţiei Sale, a surpat rânduielile morţii, a rupt lanţurile cu puterea dumnezeiască, a risipit iadul şi a scos de acolo pe strămoşi, cu mulţimea de oameni care se înmulţiseră dintr-înşii.
    Şi S-a numit Mântuitor de la început, izbăvind din pierzare toate popoarele şi ţările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să aducă darurile Sale tuturor de obşte şi, izbăvind pe toţi din tulburarea muncitorului, îşi păzeşte întreagă moştenirea, scutită de pierzare, pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul naşterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vieţii, nici moartea, nici altceva nu este neştiut. Ci cele ce sunt rânduite, prin aşezământul cel pus de Tatăl, acelea sunt arătate spre lucrarea Fiului şi ştiute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijeşte pentru mântuirea neamului omenesc. El este Care ne dă bogăţia neîmpuţinată a bunătăţii Sale şi, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de faţă şi le ajută".
    Ighemonul, deşi se minună de cuvintele Sfântului Codrat, nevrând să creadă în adevărul cel grăit, a zis: "Despre lucruri înalte mi se pare că grăieşti minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor omeneşti şi zici că pe Acela a putut să-L încapă pântece de fecioară, care, purtându-L în pântece, a născut pe Hristos; şi aşa zici, că un Dumnezeu este văzut pe pământ, purtând trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu".
    Sfântul Codrat zise: "Tainele dreptei credinţe nu se cuvine să le ispitească oamenii cei necredincioşi; căci nu este lucru mic cunoştinţa aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe cele sfinte să le iscodească necredincioşii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a smerit pe Sine, luând chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredinţă şi de nedumnezeire, nu poţi să înţelegi acestea. Şi să ştii că nici cu meşteşugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mânioasa nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru".
    Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau porunca aceea cu asprime. Dar sfântul mucenic răbda cu bărbăţie şi grăia către muncitorul: "Au nu ştii, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertăţii şi nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce sileşte nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuieşte şi înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blând şi iubitor de oameni.
    Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli, să nu nădăjduieşti că ne vei atrage cu sila spre păgânătatea ta, ca pentru frică să ne lepădăm de dreapta credinţă; căci fiind robi Lui, precum nu ţinem seamă de înşelătoarele amăgiri, tot astfel şi de toate muncile, câte ai putea să le scorneşti asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos ne uşurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întăreşte ca să nu ne supunem potrivnicului şi ne face viteji la suflet şi nebiruiţi întru nevoinţa chinurilor".
    Muncitorul, tulburându-se mai mult, a poruncit să spânzure pe sfântul cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. După aceea, aţiţând foc sub dânsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela toate răbdându-le cu vitejie, era nebiruit.
    După aceasta ighemonul, întorcându-se către celălalt, adică spre Sfântul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sârguia să-l întoarcă spre a sa socoteală. Dar Sfântul Ciprian, deşi era încă tânăr cu anii, fără nici o frică şi cu bărbăţie se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfântul Codrat grăia către dânsul şi către cei ce se pregăteau cu dânsul la răni şi către cei ce se dezbrăcau de haine: "O, prietenii şi împreună nevoitorii mei, socotiţi cu gândul cât de multe bunătăţi sunt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credinţă, slavă pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciţi de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să vă arătaţi credinţa voastră cea nemişcată, întru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevoinţei este de faţă ca să împliniţi cu osârdie legea dragostei, iar sufletul vostru punându-vă pentru Cel iubit, să vă arătaţi pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoinţa chinuirii.
    Apoi să fiţi, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor celor ce caută la priveliştea aceasta. Acum se va cunoaşte deosebirea care este între cei buni şi cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare pentru păzirea dreptei credinţe. Să ţineţi o credinţă şi o mărturisire, ca cei ce aveţi să staţi înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoşată. Să nu vă lăsaţi de calea cea îmbunătăţită, ca cei ce acum aveţi să vă săvârşiţi alergarea voastră şi degrabă să treceţi de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiţi cu bună inimă. Să nu cruţaţi floarea tinereţilor voastre, cei ce acum îndată aveţi să treceţi spre viaţa cea neîmbătrânită. Cugetaţi cu mintea că lingă uşi este sfârşitul şi, fiind tineri, mai cu înlesnire puteţi răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveţi trupească tărie.
    Deci cu îndrăzneală să vă daţi singuri la munci şi cu bărbăţie să le suferiţi ca, biruind pe vrăjmaşul, să vă preamăriţi de la Domnul şi să vă rânduiţi în cer, în numărul sfinţilor mucenici".
    Muncitorul, auzind cuvintele grăite către fraţii săi de Sfântul Codrat, cele, s-a mâniat şi îndată a poruncit ca şi pe Sfântul Ciprian, fiind gol şi spânzurat ca şi Sfântul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire şi cu ardere de foc, apoi şi pe Dionisie, după dânsul pe Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfârşit pe Crescent, asemenea muncindu-i şi de dânşii fiind ruşinat şi biruit, i-a osândit pe ei mai întâi la mâncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinţii mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întâi a poruncit să-i târască de picioare legaţi, prin cetate.
    Făcându-se aceasta, popor fără număr, dar mai vârtos mulţime de copii, băteau pe sfinţii mucenici cu beţe şi cu pietre, până ce au fost duşi afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinţii, cerând puţină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete şi s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete şi pământul s-a înroşit cu sângele lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinţilor din cetatea Corintului.
    După uciderea celor şase Sfinţi Mucenici - Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent -, au fost munciţi şi pierduţi în multe feluri alţi creştini care fuseseră prinşi; adică un alt Dionisie a fost junghiat cu cuţitul, iar Victorin, Victor şi Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puşi în piuă de piatră, i-au pisat până la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mâinilor şi a picioarelor, s-a săvârşit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Păpie l-a aruncat în mare, asemenea şi Leonid a suferit de la Venust ighemonul - care a fost în Corint după Tertie -, multe şi cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.
    Încă şi nişte sfinte femei, având în inimile lor învăţătura Sfântului Codrat şi urmându-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum şi alţii mulţi, bărbaţi şi femei, unii de săbii tăindu-se, iar alţii în ape înecându-se şi alţii cu alte munci ucigându-se, au trecut către Domnul. Deci, rânduindu-se de Sfântul Codrat, povăţuitorul şi învăţătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinţei din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Mucenic Dionisie


 Pe vremea lui Deciu (249-251) şi a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfântul Mucenic Codrat şi a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creştinilor de la împăraţii şi domnii cei păgâneşti şi în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciţi şi ucişi cumplit, mulţi din cei credincioşi, temându-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetăţile, casele şi averile lor şi se ascundeau prin pustietăţi, prin munţi şi în prăpăstiile pământului. Căci voiau a se sălăşlui mai bine cu fiarele, decât cu necuraţii închinători de idoli, ca doar ar putea să-şi păzească acolo fără de prihană sfântă lor credinţă, întru Hristos Domnul.
    Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori şi se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Şi, fiind îngreunată când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele şi a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naştere, mai trăind ea puţine zile, s-a sfârşit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mâna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată şi maică, păzitor şi hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorându-se din înălţime şi plecându-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncuşorului; şi astfel că şi cu nişte lapte sau miere îl hrăneau, până ce singur a putut a se hrăni cu verdeţurile pustiei.
    Şi vieţuia copilul în pustie ca Sfântul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povăţuit de Sfântul Duh şi înţelepţit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit nişte oameni credincioşi şi l-au dus în cetate, unde, învăţând citirea cărţilor şi meşteşugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meşteşugul doctoriei pământeşti, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omeneşti. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii şi de la gâlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniştea pustiei. Deci cei mai mulţi ani i-a petrecut în munţi şi pustietăţi, iubind singurătatea şi îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deşi venea în cetate câteodată pentru trebuinţele omeneşti. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupeşti, iar cu cuvântul lui Dumnezeu tămăduia neputinţele cele sufleteşti, făcându-se la toţi de trebuinţă şi de folos.
    Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăşi a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat până la bătrâneţe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feţei lui cea cu sfânta cuviinţă şi a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian şi, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent, care au şi pătimit împreună cu dânsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:
    De la Deciu, păgânul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească şi să ucidă pe creştini. Acela, prinzindu-i, îi aruncă în temniţă. Într-acea vreme a fost prins şi Sfântul Codrat, împreună cu fericiţii prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent; şi i-a aruncat în temniţă, cu ceilalţi creştini care erau în legături.
    După câteva zile ighemonul Iason, şezând la păgâneasca judecată, a scos pe creştini din temniţă şi i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între ei mai bătrân era Sfântul Codrat, mergând ca un voievod înaintea cetei alese a lui Hristos şi îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toţi către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfântul astfel: "Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socoteşti a te da de voia ta la atât de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduieşti fără de nici o frică, a-ţi alege temniţa şi legăturile şi să te lipseşti de patrie şi de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărăteşti, închinându-te zeilor şi nu-ţi alegi a fi fericit împreună cu noi şi a te desfăta într-aceasta viaţă?"
    Sfântul Codrat a răspuns: "Nimeni, având înţelegere firească, nu se va lepăda de această viaţă dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuinţă ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; şi pentru darul cel atât de mare să mulţumim prin laude şi prin viaţă îmbunătăţită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lăţim pretutindeni prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuinţă să iubim atât de mult această viaţă scurtă, încât, temându-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine şi mai adevărat să numim Dumnezeu, decât pe Acela care cu mari şi veşnice dăruiri ne-a îmbogăţit dintru început? Şi din nişte daruri atât de mari, pe cine altul vom putea să cunoaştem, dacă nu pe Însuşi Hristos Mântuitorul? Şi pe cine se cade să numim Mântuitor, decât numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci şi moarte?
    De voim a fi îmbunătăţiţi, mai întâi ni se cuvine ca pentru adevărata şi dreapta credinţă să suferim munci şi să nu cădem din credinţă şi din împărăţia Lui. Iar cei ce se sârguiesc să înşele şi să răzvrătească pe iubitorii dumnezeieştilor Taine, judecata acelora este rea şi rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-şi aleagă cele mai bune. Aceasta iarăşi se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ţinând rânduielile strămoşilor noştri, călătorim spre acelea care sunt mai bune.
    Drept aceea nu te mai sârgui a ne îndupleca, prin faptele cele vrăjmăşeşti ca să ne lipim de partea ta şi să lăsăm pe Hristos. Căci adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun şi legile dreptei credinţe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obşte şi nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morţii. Iar ceasul acela al morţii sosind, pier toate gândurile şi faptele omeneşti făcute cu nedreptate şi slava cea de puţină vreme se sălăşluieşte în ţărână. Dar cele ce se lucrează cu bunătate şi mărime de suflet, acelea nasc veşnică slavă şi după moartea oamenilor celor îmbunătăţiţi. Astfel noi, petrecând în scopul nostru spre fapta bună şi spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos şi într-acel scop fiind întăriţi, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că cei ce înţeleg şi cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decât numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sunt mai bune, prin care povăţuindu-se, pot să sporească spre desăvârşire".
    Iason ighemonul a grăit către sfântul astfel: "Codrate, dacă cinsteşti pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din tinereţile tale, bine faci, arătându-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deşartă firea lui Dumnezeu". Sfântul Codrat zise: "De voieşti, ighemonule, să-ţi lepezi mânia, iar iuţimea s-o schimbi în blândeţe şi să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri, deşi nu este lesne a grăi, totuşi voi spune ceva". Ighemonul zise: "Să ne arăţi luminos înţelegerea voastră despre Hristos".
    Sfântul Codrat a grăit: "Începutul facerii lumii a fost prin voinţa lui Dumnezeu; prin Cuvântul Lui s-a săvârşit şi prin puterea Duhului Sfânt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvârşit toată făptura, adică Cuvântul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfânt. Şi toate lucrurile frumoase şi alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru începutul şi sfârşitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de acele bunătăţi şi, mulţumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se dea moştenire şi, suflând duh de viaţă în omul cel dintâi, l-a pus în Răi care este locul dulceţilor negrăite. Iar el, împreună cu femeia făcută lui, văzând multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat şi au luat stăpânire a se îndulci de bunurile Raiului.
    Apoi, cugetând strămoşii noştri, cu ce fel de rânduiala şi aleasă stare sunt rânduiţi de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să mulţumească Ziditorului şi Făcătorului lor de bine şi aşa au început a merge pe calea cea îmbunătăţită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înşelătorul şi vicleanul diavol, tulburându-se de mânie, având în gură înşelăciune iar înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească de o viaţă ca aceea a Raiului.
    Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înşii poftă spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui şi cei ce vieţuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său şi s-au lipsit de Rai, fiind izgoniţi. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele cele deşarte, legându-se cu păcate ca şi cu nişte legături, cei ce mai înainte erau părtaşi ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa şi căutând cu milostivire spre neputinţa omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmaşului şi să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiţi de împărăţia morţii, ci şi a veni şi a petrece cu trup la noi ticăloşii şi pierduţii şi să ne izbăvească din pierzare.
    Deci a binevoit Cuvântul, la plinirea vremii, să se sălăşluiască prin întrupare în preacuratul pântece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfânt, a născut pe Dumnezeu în trup. Şi aşa, cu ochi omeneşti s-a văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoştinţei omeneşti, fiind Dumnezeu adevărat şi îmbrăcându-Se în om din Fecioară. Apoi, oştindu-Se împotriva stăpânirii vrăjmaşului, a lărgit hotarele de sus ale împărăţiei Sale, a surpat rânduielile morţii, a rupt lanţurile cu puterea dumnezeiască, a risipit iadul şi a scos de acolo pe strămoşi, cu mulţimea de oameni care se înmulţiseră dintr-înşii.
    Şi S-a numit Mântuitor de la început, izbăvind din pierzare toate popoarele şi ţările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să aducă darurile Sale tuturor de obşte şi, izbăvind pe toţi din tulburarea muncitorului, îşi păzeşte întreagă moştenirea, scutită de pierzare, pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul naşterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vieţii, nici moartea, nici altceva nu este neştiut. Ci cele ce sunt rânduite, prin aşezământul cel pus de Tatăl, acelea sunt arătate spre lucrarea Fiului şi ştiute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijeşte pentru mântuirea neamului omenesc. El este Care ne dă bogăţia neîmpuţinată a bunătăţii Sale şi, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de faţă şi le ajută".
    Ighemonul, deşi se minună de cuvintele Sfântului Codrat, nevrând să creadă în adevărul cel grăit, a zis: "Despre lucruri înalte mi se pare că grăieşti minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor omeneşti şi zici că pe Acela a putut să-L încapă pântece de fecioară, care, purtându-L în pântece, a născut pe Hristos; şi aşa zici, că un Dumnezeu este văzut pe pământ, purtând trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu".
    Sfântul Codrat zise: "Tainele dreptei credinţe nu se cuvine să le ispitească oamenii cei necredincioşi; căci nu este lucru mic cunoştinţa aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe cele sfinte să le iscodească necredincioşii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a smerit pe Sine, luând chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredinţă şi de nedumnezeire, nu poţi să înţelegi acestea. Şi să ştii că nici cu meşteşugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mânioasa nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru".
    Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau porunca aceea cu asprime. Dar sfântul mucenic răbda cu bărbăţie şi grăia către muncitorul: "Au nu ştii, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertăţii şi nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce sileşte nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuieşte şi înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blând şi iubitor de oameni.
    Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli, să nu nădăjduieşti că ne vei atrage cu sila spre păgânătatea ta, ca pentru frică să ne lepădăm de dreapta credinţă; căci fiind robi Lui, precum nu ţinem seamă de înşelătoarele amăgiri, tot astfel şi de toate muncile, câte ai putea să le scorneşti asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos ne uşurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întăreşte ca să nu ne supunem potrivnicului şi ne face viteji la suflet şi nebiruiţi întru nevoinţa chinurilor".
    Muncitorul, tulburându-se mai mult, a poruncit să spânzure pe sfântul cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. După aceea, aţiţând foc sub dânsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela toate răbdându-le cu vitejie, era nebiruit.
    După aceasta ighemonul, întorcându-se către celălalt, adică spre Sfântul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sârguia să-l întoarcă spre a sa socoteală. Dar Sfântul Ciprian, deşi era încă tânăr cu anii, fără nici o frică şi cu bărbăţie se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfântul Codrat grăia către dânsul şi către cei ce se pregăteau cu dânsul la răni şi către cei ce se dezbrăcau de haine: "O, prietenii şi împreună nevoitorii mei, socotiţi cu gândul cât de multe bunătăţi sunt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credinţă, slavă pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciţi de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să vă arătaţi credinţa voastră cea nemişcată, întru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevoinţei este de faţă ca să împliniţi cu osârdie legea dragostei, iar sufletul vostru punându-vă pentru Cel iubit, să vă arătaţi pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoinţa chinuirii.
    Apoi să fiţi, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor celor ce caută la priveliştea aceasta. Acum se va cunoaşte deosebirea care este între cei buni şi cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare pentru păzirea dreptei credinţe. Să ţineţi o credinţă şi o mărturisire, ca cei ce aveţi să staţi înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoşată. Să nu vă lăsaţi de calea cea îmbunătăţită, ca cei ce acum aveţi să vă săvârşiţi alergarea voastră şi degrabă să treceţi de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiţi cu bună inimă. Să nu cruţaţi floarea tinereţilor voastre, cei ce acum îndată aveţi să treceţi spre viaţa cea neîmbătrânită. Cugetaţi cu mintea că lingă uşi este sfârşitul şi, fiind tineri, mai cu înlesnire puteţi răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveţi trupească tărie.
    Deci cu îndrăzneală să vă daţi singuri la munci şi cu bărbăţie să le suferiţi ca, biruind pe vrăjmaşul, să vă preamăriţi de la Domnul şi să vă rânduiţi în cer, în numărul sfinţilor mucenici".
    Muncitorul, auzind cuvintele grăite către fraţii săi de Sfântul Codrat, cele, s-a mâniat şi îndată a poruncit ca şi pe Sfântul Ciprian, fiind gol şi spânzurat ca şi Sfântul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire şi cu ardere de foc, apoi şi pe Dionisie, după dânsul pe Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfârşit pe Crescent, asemenea muncindu-i şi de dânşii fiind ruşinat şi biruit, i-a osândit pe ei mai întâi la mâncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinţii mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întâi a poruncit să-i târască de picioare legaţi, prin cetate.
    Făcându-se aceasta, popor fără număr, dar mai vârtos mulţime de copii, băteau pe sfinţii mucenici cu beţe şi cu pietre, până ce au fost duşi afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinţii, cerând puţină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete şi s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete şi pământul s-a înroşit cu sângele lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinţilor din cetatea Corintului.
    După uciderea celor şase Sfinţi Mucenici - Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent -, au fost munciţi şi pierduţi în multe feluri alţi creştini care fuseseră prinşi; adică un alt Dionisie a fost junghiat cu cuţitul, iar Victorin, Victor şi Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puşi în piuă de piatră, i-au pisat până la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mâinilor şi a picioarelor, s-a săvârşit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Păpie l-a aruncat în mare, asemenea şi Leonid a suferit de la Venust ighemonul - care a fost în Corint după Tertie -, multe şi cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.
    Încă şi nişte sfinte femei, având în inimile lor învăţătura Sfântului Codrat şi urmându-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum şi alţii mulţi, bărbaţi şi femei, unii de săbii tăindu-se, iar alţii în ape înecându-se şi alţii cu alte munci ucigându-se, au trecut către Domnul. Deci, rânduindu-se de Sfântul Codrat, povăţuitorul şi învăţătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinţei din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu