Cuv. Benedict din Nursia; Sf. Mc. Alexandru din Pidna - 14 martie

Viata Cuviosului Parintelui nostru Benedict, purtatorul de Dumnezeu

(Scrisa de cel intre sfinti, Parintele nostru Grigorie Dialogul)

Sfintul Benedict era cu viata foarte evlavios si dreptcredincios si impodobit cu darul lui Dumnezeu. Din copilarie stralucea prin nevinovatia inimii si se impodobea cu infrinarea trupului, neplecind sufletul la nici o voie trupeasca caci, inca tinar fiind, a urit pornirea si infierbintarea trupului, dezmierdarile si poftele lumii si socotea ca pe un copac uscat lumea aceasta cu floarea ei.

Acest sfint a rasarit ca luceafarul de dimineata, din Nursia, cetatea romanilor. Apoi a fost dat la scoala de parinti sa invete carte, dar el, vazind ca multi mergeau mai mult in poftele lor, ca un intelept, s-a retras si n-a mai mers la scoala, ca sa nu cada si el intr-o prapastie ca aceea pierzatoare de suflet.

Deci, parasind scoala si lasind casa parinteasca si averile cele multe mostenite, caci parintii lui murise, lui Dumnezeu singur dorind sa-i placa, a iubit chipul sfintei si monahicestii vieti si s-a facut monah - faptele cele dupa Dumnezeu ale acestui cinstit parinte eu cu ochii nu le-am vazut, dar le-am auzit de la patru ucenici ai lui. De la Constantin, om preacucernic, care a fost urmator al lui; de la Valentin, care a chivernisit multi ani sfintitul locas din Lateran; de la Simplichie, care a pastorit al treilea dupa Sinodie, si de la Onorat, care locuieste astazi chilia lui, cea in care sedea mai inainte cuviosul.

Acest parinte, Benedict, care mult a stralucit in fapte bune, dupa ce a lasat invatatura cartilor, cunoscind, ca unul ce nu cunoaste si intelept, ca un neintelept, a parasit desertaciunea acestei vieti si s-a dus sa locuiasca in pustie; dar nimeni nu l-a urmat, decit singura femeia care l-a crescut, caci tare il iubea. Iar cind s-a dus la locul ce se numeste Efide, multi preacucernici barbati, atrasi de duhovniceasca lui dragoste, s-au dus acolo si au ramas cu dinsul in biserica Sfintului Petru.

Intr-o zi, maica Sfintului Benedict a cerut de la o femeie din satul care era acolo departe o covatica, ca sa curete niste griu. Si luind-o, a pus-o pe masa cum s-a intimplat. Dar uritorul de bine diavol a aruncat-o jos si s-a stricat, pe cind era batrina undeva, desfacindu-se in doua bucati. Intorcindu-se batrina si vazind covatica in doua bucati, a inceput a plinge. Dar sluga lui Dumnezeu, Benedict, vazind-o, l-a durut inima si, luind bucatile, a cazut la rugaciune cu lacrimi si, sculindu-se, a gasit vasul intreg. Apoi indata chemind-o si sfatuind-o sa nu se intristeze de primejdiile ce se intimpla, i-a dat covatica intreaga.

Aceasta este cea dintii si de mirare minune a sfintului, de care s-a auzit peste tot locul acela dimprejur. Iar locuitorii locului aceluia au spinzurat covatica la poarta bisericii de acolo, ca sa se vada, spre slava lui Dumnezeu si lauda lui Benedict, adevaratul Lui rob si sa se cunoasca de toti darul Sfintului Duh, care intr-insul locuia, din tinara virsta. El a stat multi ani acolo, pina la venirea longobarzilor.

Dar iubitorul de Dumnezeu si uritorul de slava, Benedict, s-a dat la mai multe osteneli, socotind ca mai bine este sa se bucure de osteneli, decit de laudele omenesti. Apoi, lasind pe furis pe maica sa, s-a dus in locuri pustii; ajungind la un loc ce se numea Lac, la patruzeci de mile departe de Roma - in care izvora multime de ape, din care se formeaza un riu -, a ramas acolo. Ducindu-se acolo, l-a vazut un monah cu numele Roman, care venea de la o manastire ce era aproape. Apoi aflind locul unde s-a dus si scopul lui cunoscind, nu l-a aratat nimanui, ci l-a ajutat la cele ce-i trebuiau si l-a imbracat in sfinta schima a monahilor si dupa putinta ii slujea la trebuintele trupesti.

Iar de Dumnezeu inteleptitul Benedict, gasind in acel loc, intr-o ripa, o pestera foarte strimta, s-a inchis intr-insa si trei ani a fost necunoscut altora, afara de Roman. Iar Roman era aproape, intr-o manastire, sub ascultarea parintelui Adeodat. In vremea cind sedea batrinul sau sa manince, lua putina piine si-i aducea, in zilele cele rinduite. Si cum de la manastire pina la pestera nu era drum, caci era prea inalta prapastia, pe deasupra, cu o fringhie lunga si subtire, ii pogora piinea. Si avea un clopotel la fringhie, ca sa auda sfintul si sa iasa s-o ia. Dar vrajmasul dreptcredinciosilor, bintuitorul faptei bune si pizmasul diavol, il ura pe Roman pentru dragostea frateasca, iar pe Benedict il zavistuia pentru lipsa trebuintei si pentru socoteala cea bine placuta lui Dumnezeu. Deci, vrind sa-l abata si sa-l arunce in lenevire, intr-o zi, cind Roman pogora piinea cu fringhia, aruncind diavolul o piatra, a zdrobit clopotelul. Insa preacinstitul Roman n-a lipsit a face slujba sa, cea lui Dumnezeu placuta, in alte chipuri.

Apoi, cind intrutotbunul Dumnezeu a binevoit ca Roman sa inceteze de la acea slujba si de Dumnezeu iubita slujire, iar petrecerea fericitului Benedict s-o arate spre folosul multora, neingaduind sa se ascunda multa vreme sub obroc dumnezeiescul dar al minunilor ce straluceau printr-insul, atunci pe acesta l-a pus in sfesnic ca pe o faclie, ca sa straluceasca la toti cei ce sint in casa lui Dumnezeu.

Iar aratarea s-a facut astfel: Un preot, locuind departe de pestera cuviosului, a gatit bucate bogate pentru praznicul Pastilor si i s-a aratat prin vedenie Domnul, Care ii zise: "Tu multe feluri de bucate gatesti pentru tine, iar robul Meu, Benedict, in cutare pestera fiind pentru dragostea cea catre Mine, nu are ce sa manince". Deci indata sculindu-se preotul, in ziua de Sfintele Pasti, s-a dus, cu bucatele pe care le gatise pentru sine, sa gaseasca pestera si pe omul lui Dumnezeu, in prapastiile muntilor, vailor si in gaurile pamintului. Aflindu-l pe dinsul in pestera l-a sarutat. Apoi, facind rugaciune amindoi si binecuvintind pe Dumnezeu, au sezut, vorbind impreuna si hranind cu dumnezeiesti cuvinte sufletele lor.

Sculindu-se preotul, il ruga pe sfintul, zicind: "Vino, parinte, sa praznuim, ca astazi sint Pastile". Iar omul lui Dumnezeu a raspuns: "Stiu ca sint Pastile, caci m-am invrednicit a te vedea". Caci nu stia cuviosul ca era cu adevarat sfintul praznic al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar preotul a zis: "Intr-adevar, parinte, astazi este ziua Invierii Domnului si nu se cade sa postesti, caci si eu spre aceasta am fost trimis de Dumnezeu catre tine, ca din darurile Lui amindoi sa ne impartasim". Deci, multumind lui Dumnezeu, au mincat amindoi. Iar dupa ce au mincat si s-au veselit duhovniceste, au vorbit din Sfintele Scripturi. Apoi, sarutindu-l, preotul s-a dus, slavind pe Dumnezeu pentru lipsa dreptului.

In acea vreme oarecare pastori, vazindu-l in pestera ascuns si cu piei imbracat, socoteau ca vad fiare. Iar dupa ce au inteles ca este pustnic, rob al lui Dumnezeu, au lasat gindirea ca este fiara si s-au cuprins de milostivire. De atunci s-a dus vestea despre dinsul prin locurile cele din jur si multi mergeau la dinsul si-i aduceau cele trebuincioase trupului. Iar cuviosul parinte ii hranea mai ales pe dinsii cu povestirile cele duhovnicesti, decit cu mincari simtite.

Intr-una din zile, cuviosul linistindu-se, a venit ispititorul in chip de mierla si zbura fara rusine atit de aproape de el, incit ar fi prins-o, de ar fi voit. Purtatorul de Dumnezeu, Benedict, intelegind maiestria vrajmasului si cu semnul Crucii inarmindu-se, mierla s-a facut nevazuta. Apoi atita ispita s-a pricinuit in trupul lui dupa ce s-a dus mierla aceea, incit niciodata una ca aceasta n-a patimit. Caci orice femeie ce se intimplase in tinerete a vedea, i-o inchipuia diavolul desfrinarii si i-o punea de fata in nalucirea lui. Si atit de mare infocare a trupului i-a aprins, incit putin a lipsit sa se gindeasca si sa se intoarca in lume.

Dar, intarindu-l darul cel mintuitor al lui Dumnezeu, a biruit pe cel ce-l ispitea. Si, fiind acolo aproape urzici si spini, s-a dezbracat si s-a aruncat intr-insele si, tavalindu-se mult timp si singerindu-si trupul si rabdind cu vitejie durerile, s-a izbavit de acel gind purtator de moarte si i-a multumit lui Dumnezeu. De atunci in toata vremea vietii sale, diavolul desfrinarii n-a indraznit sa-l mai supere, dupa cum acest parinte nebiruit in ispite a povestit ucenicilor sai. Astfel, multi parasind dezmierdarile lumii, invatau sa se lupte cu puterile cele multe ale vicleniei diavolesti.

Dupa ce s-a departat ispita, a ramas omul lui Dumnezeu netulburat in gind. De acum inainte, incalzindu-se inima lui de darul Sfintului Duh, a dat rodul invataturii mai bogat; incit s-a facut auzita tuturor viata lui cea vrednica de minune. Si era o manastire nu departe de pestera cuviosului, al carei egumen se savirsise. Deci toti fratii de acolo, venind la dinsul, il rugau sa le fie egumen. Iar cuviosul, nevrind sa lase smerenia din copilarie crescuta cu dinsul, n-a primit, socotindu-se pacatos si nevrednic, adaugind si aceasta, ca obiceiurile sale nu se unesc cu obiceiurile lor. Dar la sfirsit, biruindu-se de iubirea de frati, a implinit rugaciunea lor si s-a facut egumen. Fericitul Benedict, pazind rinduiala manastirii si nelasind pe frati sa faca voile lor, acestia cum au vazut sfintenia cuviosului si pustnicia cea cu dinadinsul nepotrivindu-se cu rautatea lor, au inceput a se sfadi intre ei si a se cai ca au cerut egumen pe un barbat atit de pustnic si luator aminte.

Deci, razvratirea acelora se lupta cu legea fericitului, caci obiceiurilor rele le este urita petrecerea dreptilor si cei rai urasc pe cei buni, iar de catre cei imbunatatiti se intorc uritorii de fapte bune. Deci, sfadindu-se ei si vazind ca socoteala lor cea iubitoare de tulburare n-a sporit, caci parintele nu s-a dus pentru nestatornicia si tulburarea lor, dupa cum gindeau ei, au pus intr-un pahar de sticla otrava amestecata cu vin si in vremea mincarii, sezind parintele la masa, au indraznit, vai de indrazneala lor! si i-au dat-o. Atunci purtatorul de semne si marele parinte, Benedict, a facut semnul de viata facatoarei Cruci peste pahar, iar paharul indata s-a zdrobit si a cazut la pamint.

Astfel a cunoscut omul lui Dumnezeu ca bautura era de moarte, pentru aceasta n-a rabdat semnul Crucii. Apoi, indata s-a sculat de la masa cu fata vesela si cu gind bun. Dupa aceea, chemind pe frati, a zis catre dinsii: "Multmilostivul Domnul Dumnezeu sa va miluiasca, fiii mei, pentru ceea ce ati voit sa-mi faceti! Nu v-am spus eu ca judecata mea nu se potriveste cu a voastra? Duceti-va si, dupa judecata voastra, cautati-va parinte. Eu de aici inainte nu pot sa va mai fiu povatuitor!"

Acestea zicind, s-a dus indata la locuinta sa cea dintii, iubind linistea de la inceput si pe Dumnezeu, Cel ce locuieste intru cele preainalte si la cele smerite cauta. Deci, fiind parintele Benedict mai dinainte hotarit de Dumnezeu iarasi in pestera cea amintita si, cu dumnezeiesti fapte bune stralucind, cu puteri si cu semne, pe care le facea Dumnezeu printr-insul si in slava ingereasca inal-tindu-se, multi s-au dus la locul acela sa se pastoreasca de darul lui cel de Dumnezeu dat. Deci, iubitorul de Dumnezeu si de suflete, Cuviosul Benedict, a alcatuit acolo, cu puterea lui Hristos, douasprezece manastiri, rinduind in fiecare sa se afle cite douazeci de monahi. Apoi a oprit si el putini, citi a socotit ca ajung sub a lui dascaleasca povatuire.

Atunci au inceput a veni la dinsul din Roma oameni de bun neam si invatati, impreuna cu fiii lor, sa-i calugareasca. Atunci si fiii bunei nadejdi, Evitie si Mavru, s-au dus la dinsul si s-au facut monahi. Chiar si Tertil, patriciul, a dat pe Plachida. Dintre acestia Mavru, fiind mai tinerel, dupa ce a crescut cu obiceiurile cele bune, a inceput a fi lucrator al invatatorului. Iar Plachida, fiind inca tinar, cu osteneli pustnicesti isi infrina tineretea.

Intr-una din manastirile cele mai sus-zise era un monah lenes, care, in vremea rugaciunii, nu rabda sa stea cu fratii pina in sfirsit; ci, cind toti fratii ingenunchiau, acela iesea afara si vorbea desertaciuni. Iar egumenul acestuia, de multe ori sfatuindu-l si nimic folosind, l-a adus la omul lui Dumnezeu, Cuviosul Benedict, care, dupa cum se cuvine mustrindu-l si sfatuindu-l, l-a eliberat. Iar el, intorcindu-se la manastire si de-abia doua zile tinindu-se de sfatuire, iarasi in vremea rugaciunii facea ca si intiia data obiceiul lui cel diavolesc; ca lasa slujba si iesea afara din biserica fara frica lui Dumnezeu. Egumenul acestuia, venind la cuviosul, i-a povestit cele despre dinsul. Atunci cuviosul a zis: "Vin eu si-l voi indrepta".

Venind la manastire in ceasul in care s-a sfirsit lauda cintarii de psalmi si fratii au ingenunchiat la rugaciune, Sfintul Benedict a vazut ca un diavol a apucat marginea hainei monahului lenes si-l tragea afara din biserica. Atunci sfintul a zis in taina egumenului, cu numele Pompian, si robului lui Dumnezeu, Mavru: "Vedeti cine este cel ce-l trage pe monahul acesta afara din biserica?" Iar ei, raspunzind, au zis: "Ba nu, parinte". Sfintul a zis: "Sa rugam pe Dumnezeu ca sa-l vedeti si voi". Si rugindu-se doua zile, Mavru monahul l-a vazut, iar parintele manastirii nu l-a vazut. In ziua urmatoare, dupa ce s-a sfirsit rugaciunea, iesind afara omul lui Dumnezeu si gasind pe lenesul acela stind afara din biserica, l-a lovit cu toiagul si, din acea zi, s-a izbavit monahul de diavoleasca lenevire si necucernicie; si de aici inainte statea rivnitor cu fratii, pina ce se facea sfirsitul, neindraznind diavolul sa-l mai apuce, caci fusese izgonit de Sfintul Benedict.

Trei din cele douasprezece manastiri erau pe virfuri si pe raspintii de munti si monahilor le era greu a se pogori jos la piriu sa ia apa, caci trecerea prin prapastii era primejdioasa si ei cu multa frica se suiau si se pogorau. De aceea, adunindu-se monahii celor trei manastiri, au venit la robul lui Dumnezeu, Benedict, zicind: "Cinstite parinte, cu greu ne este si primejdios a ne cobori jos la piriu, sa luam apa. Deci, este nevoie sa mutam manastirea ca nu cumva sa alunece cineva in prapastie si sa moara".

Cuviosul, cu cuvinte dojenitoare si mingiietoare intarindu-i, i-a eliberat. Insa, dupa ce a innoptat, luind pe Plachida, despre care am zis mai sus, s-a suit in virful muntelui greu de umblat si a ales un loc unde s-a rugat. Sculindu-se de la rugaciune, a luat trei pietre si le-a pus una peste alta in acel loc de rugaciune si s-a indreptat spre chilie.

Dimineata au venit iarasi fratii si-i ziceau aceleasi pentru apa. Dar el a zis catre dinsii: "Suiti-va, fiii mei, in munte si veti gasi trei pietre una peste alta; acolo sa sapati, in acel loc, ca puternic este Dumnezeu si la acea inaltime a muntelui va va da apa destula si greutatea ostenelii drumului va va usura-o". Plecind ei, au gasit precum le-a zis cuviosul. Deci au sapat, si indata multime de apa a inceput a izvori, cum si pina astazi curge, aratind minunea sfintului.

Alta data, un oarecare barbat din neamul gotilor, sarac cu duhul, a venit la sfintitul Benedict sa se pocaiasca de pacatele sale si el l-a primit. Intr-una din zile a poruncit cuviosul catre unul din frati sa-i dea o unealta, ca sa curete locul de maracinii si de gatejele ce erau acolo, ca sa faca gradina. Dar locul era deasupra piriului si, taind si curatind gotul, a iesit unealta din coada si a cazut in piriu si nu era nadejde sa se gaseasca, pentru ca era apa multa. El a alergat si a spus lui Mavru si i-a facut metanie pentru greseala sa. Iar Mavru a spus cuviosului si acesta s-a dus la piriu, unde, luind coada din mina gotului si punind-o in piriu cu partea in care fusese unealta infipta, indata a iesit unealta din fundul apei si a intrat la locul ei. Deci cuviosul a dat gotului unealta aceea taietoare de maracini, zicindu-i: "Iata unealta. Ia-o si lucreaza si nu te intrista".

Intr-una din zile, purtatorul de semne, Benedict, odihnindu-se in chilia sa, s-a dus monahul Plachida la piriu sa ia apa; dar alunecind vasul din mina lui, a cazut in piriu si, vrind el sa apuce vasul, a alunecat si a cazut in apa; iar apa, fiind prea repede, l-a dus in mijlocul piriului, departindu-l ca la o aruncatura de sageata, incit se primejduia. Iar adevarata sluga a lui Dumnezeu, Benedict, vazind intimplarea si chemind pe ucenicul sau Mavru, i-a zis: "Frate Mavru, alearga, ca Plachida a cazut in piriu si apa foarte departe l-a tras". Minunat si foarte slavit este lucrul acesta, care se povesteste. Deci, alergind Mavru si umblind pe apa, cu porunca parintelui si ajungind la locul unde Plachida era tirit de apa, incit era gata a se ineca, l-a apucat indata de par si l-a scos. Iar dupa ce Mavru a iesit cu Plachida afara la pamint si si-a venit in sine, gindind cum a umblat pe apa, s-a minunat si s-a inspai-mintat de ceea ce facuse.

Apoi, intorcindu-se la parintele, i-a vestit dumnezeiasca minune ce s-a facut. Dar omul lui Dumnezeu, Benedict, a socotit ca s-a facut aceasta mare minune nu pentru sfintenia sa, ci pentru ascultarea lui Mavru. Iar Mavru spunea ca a facut porunca sfintului; caci, zicea ca nu se afla acum in aceeasi putere in care era cind s-a dus pe apa. Vazind Plachida smerita cuvintare cea de Dumnezeu urmatoare a acestora, a zis: "In timpul cit eram purtat de apa, vedeam deasupra capului meu cojocul parintelui meu si socoteam ca el m-a scos din apa".

Stralucind fericitul cu niste fapte bune ca acestea, in locurile acelea multi, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, veneau de departe la dinsul si adeseori, parasind desertaciunea vietii, isi puneau grumazul sub jugul cel bun al lui Hristos si se faceau pustnici. Insa diavolul, tatal zavistiei si vechiul vrajmas al dreptcredinciosilor, neputind vedea stralucirea minunilor sfintului si pe sine biruit de puterea lui cea data de Dumnezeu, intra in mintile celor fara rinduiala si-i indemna sa-l zavistuiasca si sa-l supere, dupa cum obisnuiesc cei fara rinduiala si nevrednici a zavistui ispravile celor vrednici. Pentru ca lauda ce se face celor curati si vrednici este ocara si intristare celor intinati de zavistie. De aceea Florentie, preotul bisericii din apropiere, mosul lui Florentie ipodiaconul nostru, imbratisind uriciunea si zavistia diavolului celui rau in toate, a inceput a zavistui si a ocari faptele bune ale sfintului, socotind ca prin aceasta va smulge pe multi de la invatatura Sfintului Benedict cea de suflet folositoare. Iar dupa ce n-a dobindit aceasta nadejde vatamatoare de minte, nu numai ca n-a putut sa atraga pe cineva, dar si multi altii veneau la sfintul si se inmulteau.

Florentie, ranindu-se de zavistie ca de o sageata, defaima nevointa dumnezeiescului barbat si nu se ingrijea de fel sa-i caute viata laudata si pustniceasca. Apoi, intunecindu-se de diavol, a ajuns intr-atit, incit sa otraveasca pe sfintul. Deci a plamadit piine, a pus otrava intr-insa, a copt-o si a trimis-o ca de bine-cuvintare. Iar acel vazator barbat a primit piinea si i-a multumit, dar viclesugul nu s-a tainuit de el. Caci in ceasul in care avea obicei sfintul a minca, a venit corbul din padurea de aproape unde locuia si, dupa obiceiul ce-l avea, luind piine din miinile sfintului, minca. Deci luind Sfintul Benedict piinea cea purtatoare de moarte, a pus-o inaintea corbului si i-a poruncit, zicind: "In numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, ia piinea aceasta si du-te de o arunca intr-un loc unde sa n-o gaseasca vreun om".

Atunci corbul, cu gura cascata si cu aripile intinse, a inceput a zbura imprejurul piinii, a striga si a arata, prin miscarile lui, viclenia diavoleasca din piine. Dar omul lui Dumnezeu a zis iarasi catre corb: "Nu intirzia, nici te teme, ci ridic-o cum ti-am zis si du-o in loc neumblat, ca sa nu se gaseasca niciodata".

Atunci corbul, dupa porunca sfintului, a luat-o cu multa frica si s-a dus. Apoi, dupa trei ceasuri s-a intors si a luat iarasi obisnuita hrana din miinile sfintului, care, vazind viclesugul de ucidere al lui Florentie, si neputind indrepta viclenia lui, se ruga lui Dumnezeu pentru acela mai mult decit pentru sine, ca unul fara rautate si in toate blind.

Florentie insa, neputind sa-l omoare pe sfintul, lucra cu rautate si viclesug satanicesc impotriva ucenicilor sfintului. Caci ei lucrind in gradina, Florentie, sluga diavolului, a trimis sapte fete frumoase si cu totul goale si le-a poruncit sa se preumble si sa se joace inaintea monahilor, vrind cu aceasta sa necinsteasca fecioria acestora. Dar si la aceasta n-a nimerit cugetul lui cel prea inra-utatit, pentru ca Benedict, urmatorul lui Hristos, vazind scornirea lui cea diavoleasca si temindu-se de sufleteasca vatamare a ucenicilor, judeca mai bine sa se departeze si sa dobindeasca mintuirea ucenicilor, ca nu cumva, din zavistia lui Florentie catre dinsul, cu timpul sa se vatame ucenicii.

Chemind pe fratii manastirilor, rinduindu-le iconom si dindu-i lui Dumnezeu, a luat putini cu sine si s-a departat de la chilia sa, fugind cu smerita cugetare de uriciunea si vrajmasia lui Florentie. Dar Florentie gresea, pacatuind in desert, fara a putea sa vatame pe altcineva. Iar Dumnezeu, izbavind pe sluga sa, l-a pazit spre mintuirea multora, ucigind pe viclean. Caci uritul de Dumnezeu, Florentie, bucurindu-se de ducerea fericitului parinte, stind in foisorul casei sale, deodata a cazut din inaltime impreuna cu foisorul si cel rau cu rau a murit si a luat moarte vrednica vicleniei sale, pentru ca moartea pacatosilor este cumplita.

Vazind aceasta Mavru, ucenicul sfintului, a trimis degraba la dinsul, fiind departe de chilia sa ca de zece semne, si i-a zis: "Intoarce-te, parinte, intoarce-te, caci preotul care in zadar te izgonea, a murit". Auzind aceasta, omul lui Dumnezeu a plins mult de ticaloasa moarte a lui Florentie si s-a mihnit si de ucenicul sau, caci s-a bucurat de o moarte ca aceea a lui. Deci l-a canonisit sa se pocaiasca pentru aceasta greseala. Astfel, fericitul s-a asemanat prin cele patru minuni mai inainte zise cu trei mari prooroci: cu Moise, la apa, care prin rugaciune s-a pornit si a izvorit din munte ca un riu; cu Elisei s-a asemanat taietorului de rugi, care a iesit din adincul piriului; cu Ilie, la ascultarea corbului; cu Apostolul Petru, la umblarea pe apa. Din acestea se vede aratat ca acest om era plin de darurile duhului, date tuturor sfintilor.

Mutindu-se acest preacuvios barbat in alte locuri, si-a schimbat locuinta, dar vrajmasul nu l-a slabit. Caci dupa aceea, cel de diamant a suferit mai mari si mai grele razboaie de la diavolul. Caci iesind Cuviosul Benedict de la locul sau dintii, s-a dus in tara Campaniei, in hotarele cetatii care se zicea Casin, unde, intr-un munte oarecare inalt, a gasit o capiste elineasca foarte veche in care se cinstea zeul Apolon. Imprejurul acelei necurate capisti erau o multime de jertfelnice si de copaci. Pina atunci se suia multime de necredinciosi si aduceau jertfe lui Apolon; iar luminatul cu mintea, Benedict, si rivnitorul dreptei credinte, ducindu-se la locul acela si intrind in capisti, l-a zdrobit pe idolul lui Apolon, iar jertfelnicele le-a surpat. Apoi a ars copacii care erau acolo si, in mijlocul acelei capiste, a zidit o biserica a Sfintului Martin, iar unde era altarul lui Apolon, a facut o cinstita biserica a Sfintului Ioan Botezatorul.

De aici inainte multimea poporului care locuia acolo in preajma, povatuindu-se de invatatura lui, se intorcea catre Dumnezeu si toti se faceau crestini. Acestea nesuferindu-le diavolul, nu in chip nevazut ori in somn, ci pe fata se arata cuviosului, apoi striga tare si zicea ca sufera mare nevoie de la sfintul, incit si fratii auzeau graiurile lui, desi nu-l vedeau. Catre acestia iubitorul adevarului zicea: "Credeti-ma, fratilor, caci cu ochii vad pe vrajmasul infricosat si purtator de foc, aratindu-se cu nalucire; apoi si din ochi si din gura scoate para de foc!" Deci auzeau toti, orice zicea vicleanul. Si intii il chema pe sfintul pe nume; iar cind a vazut ca sfintul nu-i raspunde, a incetat a-l defaima. Apoi iarasi il chema pe nume, zicind: "Benedicte!", care se talmaceste binecuvintatule. Iar sfintul neraspunzind indata, diavolul zicea: "Maledicte! Maledicte! - adica blestematule -, ce ai cu mine? De ce ma izgonesti?"

Intr-una din zile fratii, zidind chilia in care era sa sada sfintul, ciopleau piatra la mijloc si voiau s-o puna la zidire. Deci au venit trei si n-au putut s-o ridice. Apoi au venit si altii si nimic n-au folosit si a ramas piatra neclintita. De aceea, s-a socotit ca este inradacinata in pamint. Mai pe urma s-a aratat ca deasupra pietrei sedea diavolul si pentru aceea atitia barbati n-au putut s-o clinteasca. Deci au trimis la cuviosul, care, venind indata si facind rugaciune, a zis sa ridice piatra si cu atita lesnire au ridicat-o, incit socoteau ca nu are greutate deloc, aceea care mai intii era grea si nemiscata.

Deci s-a parut cuviosului si a zis ucenicilor sa sape acolo unde era piatra. Sapind, au gasit un idol de arama si l-au aruncat in bucatarie si indata a iesit foc dintr-insa. Deci, socotind monahii ca bucataria arde, au alergat si au inceput a aduce apa s-o stinga. Atunci, intrebind despre pricina, a inteles cuviosul tulburarea fratilor si apoi, intrind in bucatarie, zicea ca nu este focul despre care spun ei. Deci, indata plecindu-si capul sau lui Dumnezeu la rugaciune, dupa obicei, se ruga sa izgoneasca de la frati amagirea aceea nalucitoare a vrajmasului, care se arata ochilor lor. Apoi, sculindu-se de la rugaciune, ochii fratilor celor inselati i-a adus la fireasca vedere prin rugamintea cea catre Dumnezeu si nu mai vedeau bucataria arzind.

Alta data, cind zideau fratii zidul, vrind sa-l faca inalt, si sluga lui Dumnezeu, Benedict, era in chilia sa, rugindu-se, i s-a aratat diavolul bucurindu-se, si i-a spus ca merge la fratii cei ce lucreaza. Atunci a trimis cuviosul la frati cit mai degraba si le-a vestit, zicind: "Fratilor, luati aminte, ca vine catre voi diavolul in ceasul acesta, sa va ispiteasca". Dar, mai inainte de a merge vestitorul, a ajuns diavolul si a surpat zidul ce se zidea si pe un tinar monah, fiu al unui oarecare Coraliu, l-a zdrobit. Ucenicii sfintului, vazind aceasta, se intristara nu atita pentru zid, cit pentru frate si i-au vestit cinstitului parinte cu lacrimi in ochi. Iar preamilostivul parinte a poruncit sa-l aduca. Dar nefiind cu putinta a-l ridica pe miini, ca pietrele zdrobisera nu numai trupul, ci si oasele lui, l-au pus in sac si i l-au adus. Iar el le-a spus sa-l lase pe rogojina pe care se obisnuise a se ruga.

Scotind afara pe frati si inchizind usa, si-a plecat genunchii si ruga pe Dumnezeu pentru sanatatea lui. Si s-a vazut in ceasul acela o minune cu adevarat vrednica de spaima si de infricosare. Pentru ca, dupa terminarea rugaciunii, tinarul s-a sculat sanatos cu tot trupul. Apoi l-a trimis sfintul iarasi la frati, sa lucreze cu dinsii, ca sa zideasca din nou zidul. Iar diavolul, care socotise sa omoare pe monah, mai mult s-a rusinat de luarea in ris pe care o gatise pentru fericitul si care s-a intors asupra sa prin defaimarea ce se facea de ucenicii sfintului. Deci, de aici inainte, omul lui Dumnezeu a luat de la Hristos darul proorociei, ca mai inainte sa spuna cele ce vor fi.

Apoi s-a legiuit de sfintul in manastire ca atunci cind se trimit frati la vreo slujba, nici sa manince, nici sa bea, pina se vor intoarce. Acest canon cu dinadinsul se pazea. Intr-una din zile, niste frati au fost trimisi de cinstitul parinte la slujba si s-a intimplat ca cei trimisi, umblind mult si neputind a se intoarce, au inserat si au gazduit la o sfintita si cinstita fecioara unde au mincat; apoi au trimis pe cineva din ei la cuviosul sa le ceara binecuvintare, dupa obicei, ca sa manince. Dar, mai inainte, cunoscatorul parinte l-a intrebat, zicind: "Unde ati mincat?" Iar el a raspuns: "Nicaieri, parinte". Atunci i-a zis sfintul: "Pentru ce minti? N-ati poposit la chilia cutarei fecioare si ati mincat cutare si cutare bucate si ati baut atitea pahare?" Dimineata venind fratii, cu intelepciune si parinteste fiind mustrati, ei, umilindu-se, au cazut la cinstitele lui picioare si marturiseau ca au gresit. Iar acest preablind parinte, indata le-a iertat greseala lor, fagaduind fratii ca nu vor mai calca porunca lui, caci l-au cunoscut ca, prin Duhul Sfint, este de fata peste tot.

Era un oarecare mirean cu chipul, dar iubitor de fapte bune si iubitor de monahi, frate al lui Valentin monahul, pe care la inceput nu l-am pomenit. In tot anul se ducea la purtatorul de semne, Cuviosul Benedict, ca sa auda invatatura lui cea folositoare de suflet si sa vada pe fratele sau Valentin. Acest om si-a pus insusi lege ca, iesind din casa sa, sa nu manince nimic pina va veni la sfintul sa ia binecuvintare. Insa intr-o zi, venind spre manastire, fara de veste a venit la drum un necunoscut, cu care s-a intovarasit umblind impreuna, si care purta multe feluri de mincari. Iar dupa ce au trecut citeva ceasuri, a zis catre dinsul impreuna mergatorul necunoscut: "Frate, vino sa mincam, sa nu slabim la drum". Acela a raspuns si a zis: "Ba nu, sa lipseasca mincarea, frate, nu maninc; ca am obicei de merg flamind la cinstitul parinte Benedict".

Aceasta auzind-o celalalt, s-a linistit. Si umblind iarasi putin, impreuna calatorul il indemna sa manince, dar acela nu l-a ascultat. Si mergind iarasi putin, au ajuns la un loc frumos si veselitor, unde era un izvor si o pajiste inflorita si verde. Atunci calatorul iarasi il indemna, zicindu-i: "Iata apa, iata pajiste, iata loc indeminatec, ia sa sedem sa mincam, frate, si sa ne odihnim putin, ca sa putem, iarasi, umbla fara osteneala". Deci i-a placut locul acela si, inselindu-se de a treia sfatuire a calatorului, a sezut si a mincat impreuna cu dinsul, apoi s-a sculat si si-a luat iarasi drumul sau.

Seara a venit la chilia sfintului, care l-a primit si, cazind la pamint, cerea binecuvintare. Iar mai inaintevazatorul Benedict i-a ocarit greseala pe care a facut-o, zicind: "Ce este, frate, aceea pe care a facut-o vrajmasul, prin impreuna calatorul tau? Intii, n-a putut a te insela; al doilea, a te amagi iarasi n-a putut; a treia oara a biruit si in ceea ce a voit te-a aruncat". Atunci acela, cunos-cindu-si pacatul neputintei gindului, zacind la picioarele Sfintului, a plins atit de mult, incit a cunoscut si mai mult greseala.

In vremea gotilor, Totila, craiul lor, auzind de ispravile sfintului si ca este bogat de darul proorociei, a purces sa vina la manastire. Si, stind departe de manastire, a vestit sfintului venirea lui. "Sa vina", a zis sfintul. Iar Totila, socotind lucru cu neputinta ca un om stricacios sa fie partas de darul proorocesc, a indraznit a-l cerca. Deci, a imbracat cu hainele lui si cu incaltamintele pe unul din spatari, cu numele Rigon, poruncindu-i sa mearga la cuviosul. Dindu-i si ostasi multi, precum este rinduiala crailor, a trimis cu dinsul si comiti, pe Vulruderic si pe Vlid, iar in dreapta si in stinga lor multime de boieri si ostasi, gindind el ca, prin aceasta plasmuita vedere, sa amageasca pe robul lui Dumnezeu.

Ajungind Rigon la manastire, inconjurat de rinduiala ostasilor si a celor cu vrednicii, sfintul, fiind la un loc inalt, privea la dinsul. Si, mai inainte inca de a veni Rigon, fiind departe cit sa se auda glasul, sfintul a strigat: "Leapada, fiule, leapada acelea pe care le porti, caci nu sint ale tale". Auzind acestea Rigon si cazind la pamint, s-a minunat si s-a inspaimintat, caindu-se de ceea ce a facut; caci pe un sfint ca acesta si barbat inainte vazator a indraznit a-l lua in ris. Deci toti citi erau imprejur au vazut si s-au inchinat omului lui Dumnezeu. Si cum s-a sculat Rigon n-a indraznit a se duce la sfintul, ci s-a intors la craiul lui, tremurind si caindu-se pentru necunostinta.

Atunci si Totila s-a sculat si a venit la sfintul, pe care l-a vazut sezind de departe, dar n-a indraznit a se apropia; ci aruncindu-se la pamint, cerea iertare. Iar sluga lui Dumnezeu de doua si de trei ori l-a strigat, dar, vazind ca de frica nu se scoala, s-a sculat si s-a dus insusi de l-a ridicat, ocarindu-l pentru urmarile lui. Si in scurta cuvintare i-a vestit toate cele ce aveau sa i se intimple, zicindu-i: "Multe rele ai facut si faci! Departeaza-te de dinsele si pocaieste-te, caci, sa stii, vei intra in Roma si ai sa treci marea; noua ani vei imparati si in al zecelea te vei sfirsi". Auzindu-le acestea Totila si inspaimintindu-se de proorocia fericitului, s-a aruncat iarasi la pamint si, cerind binecuvintare, s-a dus.

De atunci si-a schimbat neomenia si asprimea sa prin invatatura cuviosului si folositoarea dojenire. N-a trecut insa multa vreme si a intrat in Roma, in care cauta sa intre, si a stapinit-o. Apoi s-a dus in Sicilia, iar in al zecelea an al imparatiei lui dumnezeiasca dreptate l-a taiat, dupa proorocia sfintului, si si-a pierdut si imparatia si viata.

Dupa acestea, episcopul Bisericii Canusiei, venind la marele Benedict dupa obicei, caci pentru sfintenia petrecerii lui, foarte il iubea sfintul, si sezind de vorba si cuvint pornindu-se pentru intrarea in Roma a craiului Totila si pentru pieirea Romei, zise fericitul episcop: "De craiul acesta se va pustii Roma, ca sa nu se mai locuiasca de oameni de acum inainte". Catre acela a raspuns omul lui Dumnezeu: "Roma nu se strica de neamuri, ci de nevoi, adica de fulgere, gilcevi si de cutremure va pieri".

Si iata, tainele proorociei cinstitului parinte se vad mai luminoase decit soarele si cu ochii nostri le vedem toti. Ca acum in Roma cea mare si preafrumoasa nu vedem altceva decit case prabusite, biserici cazute si zidurile ei risipite. Ca din caderi si din desele cutremure a cazut frumusetea zidurilor si impodobirea. Tilcuirea acestei proorocii a cuviosului, data de Dumnezeu, mi-a facut-o mie preacucernicul Onorat, ucenicul sfintului. Dar ne incredinta ca le-a auzit nu de la sfintul, ci de la frati adevarati, care marturiseau aceasta.

Intr-acea vreme un cleric din biserica Acvinilor se supara de necuratii diavoli. Iar cuviosul episcop Constantie de multe ori il trimitea la multe gropnite cu moastele sfintilor, ca sa se vindece. Dar sfintii mucenici ai lui Dumnezeu nu l-au vindecat ca sa se arate darul vindecarilor prin Sfintul Benedict. Deci s-a dus la dinsul, si el prin rugaciuni, a izgonit pe diavol, iar pe cleric l-a facut sanatos si l-a eliberat, zicindu-i: "Du-te. Iata, te-ai facut sanatos; carne sa nu mai maninci si la treapta preoteasca sa nu te sui; caci, in oricare zi vei indrazni a te sui, indata te vei imbolnavi si mai rau". Dar el, cum s-a dus la ale sale, a uitat porunca. Dupa citiva ani, vazind pe cei dintii ai preotescului cin ca au murit si pe cei mai mici ai sai ca se faceau preoti, s-a ales si el in rinduiala preoteasca. Dar indata, intrind diavolul intr-insul, ca o fiara salbatica fara mila l-a zdrobit pina la moarte.

Era un oarecare om de neam bun de un nume cu Sfintul Benedict care, fiind condus de invatatura cea de Dumnezeu inteleptita, a lasat lumea si a venit catre Dumnezeu, cistigind indrazneala la sfintul. Acesta, venind odata dupa obicei catre cuviosul si intrind in chilie, a aflat pe dumnezeiescul parinte ca plingea cu amar si se tinguia. Stind mult si vazindu-i lacrimile curgind, nu se dumerea, fiindca nu-l vazuse alta data macar sa lacrimeze in vremea rugaciunii, ci numai sa ofteze de la inima. Deci inspaimintindu-se, a intrebat pe sfintul pricina. Iar purtatorul de Dumnezeu parinte a raspuns: "Toata manastirea aceasta pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am zidit-o si toate cite am gatit fratilor acestora, cu judecata Atotputernicului Dumnezeu s-au dat neamurilor. Si de-abia am imblinzit pe Dumnezeu cu rugaciunea, sa-mi daruiasca sufletele fratilor mei celor intru Domnul, care sint in manastire". Iar Benedict, auzind proorocia sfintului, s-a dus de la manastire, minunindu-se.

Intr-adevar vedem acum ca s-a stricat manastirea de neamul longobarzilor, implinindu-se proorocia sfintului dupa moartea lui. Caci odihnindu-se fratii, iar la miezul noptii fara veste intrind in manastire longobarzii si rapind toate ale manastirii, n-au prins pe nici un monah. Pentru ca rugaciunea omului lui Dumnezeu i-a pazit, ca sa se arate tuturor darul dumnezeiestii puteri ce era intr-insul. Dumnezeu Cel credincios in fagaduintele Sale a implinit ceea ce a fagaduit adevaratului Sau rob Benedict; caci, desi averile locasului, dupa voia lui Dumnezeu, le-a rapit, insa viata fratilor s-a daruit de Domnul. La fel am cunoscut ca si marele Apostol Pavel, rugind pe Dumnezeu pentru viata celor ce pluteau, a fost auzit; caci desi lucrurile din corabie si insasi corabia s-a pierdut, dar s-a daruit de catre Domnul mintuire oamenilor.

Intr-alta vreme, Exilarat al nostru a fost trimis la omul lui Dumnezeu cu doua plosti cu vin. Acesta pe una a ascuns-o, iar pe cealalta a adus-o la sfintul. Iar inaintevazatorul parinte, de care nu s-a ascuns ceea ce se facuse, plosca pe care i-o adusese a primit-o si a multumit, iar pentru cealalta i-a poruncit, zicind: "Vezi, fiule, din plosca ce ai ascuns-o pe drum, cind veneai, sa nu se intimple sa bei ci, cu luare aminte, sa versi vinul si vei vedea ce are inauntru". Iar Exilarat, rusinindu-se, a facut metanie si s-a intors; apoi, venind la locul unde ascunsese plosca, a intors-o ca s-o deserte, sa incerce cuvintul si indata a iesit un sarpe din plosca.

Era un sat unde se facea bilci de negutatori, nu departe de locasul sfintului. In el erau multi inchinatori de idoli care, din multa invatatura a sfintului cea de suflet folositoare luminindu-se, s-au intors la credinta cea mintuitoare a lui Dumnezeu. In acel sat era o pustnicie de cucernice si cinstite fecioare si trimitea, pentru multa lor sfintenie, pe ucenici ca sa le sfatuiasca si sa le invete. Intr-una din zile, dupa obicei, a trimis pe unul din monahi spre sufletescul folos al fecioarelor.

Acesta, dupa ce le-a invatat, a luat de la calugarite niste basmale si le-a pus in sinul sau. Venind apoi la sfintul, acesta l-a mustrat aspru, zicindu-i: "Frate, cum a intrat nelegiuirea in sinul tau?" Iar acela, inspaimintindu-se si de frica uitind greseala sa, nu intelegea ce-i zicea parintele. I-a zis deci, sfintul: "Au doar eu nu eram acolo de fata cind ai primit basmalele de la sfintele fecioare si le-ai ascuns in sin?" Iar el, auzind acestea, cazu la picioarele sfintului si, zacind jos, zicea: "Am gresit, am gresit!" Apoi sculindu-se si scotind din sin basmalele, le-a aruncat inaintea sfintului.

Intr-una din zile, in ceasul cind sfintul obisnuia a minca putina mincare seara, un monah, fiul unui dregator, tinea sfesnicul ca sa lumineze. Iar sfintul mincind, a inceput diavolul mindriei a supara pe cel ce tinea sfesnicul si a-i aduce ginduri de inaltare si de trufie si zicea in sine: "Cine este acesta caruia eu ii stau inainte, de-l slujesc ca o sluga si tin sfesnicul?" Acestea gindind el, Sfintul Benedict, fiind impodobit cu darul vederii mai inainte, l-a mustrat cu milostivire parinteasca si i-a zis: "Inchide si pecetluieste inima ta, frate, caci intra ginduri de mindrie si se rasadesc in tine, si ia aminte la tine!"

Deci, chemind pe frati, a poruncit de i-a luat sfesnicul din miinile lui. Iar el, iesind afara, sedea si plingea. Si intrebat fiind de frati ce a facut de s-a miniat sfintul asupra lui, le-a spus gindul cel diavolesc ce a intrat in inima lui; cum s-a umflat de vintul mindriei si ce cuvinte zicea in inima sa asupra sfintului. Si a aratat otrava ce era ascunsa in inima lui. Deci s-au minunat fratii de preva-zatoarea curatenie a Sfintului Benedict, caci cele semanate in minte de diavol, nu puteau a se ascunde de sfintul.

In partile Campaniei s-a facut foamete si strimtorare de toate lucrurile cele de nevoie. Era lipsa si in manastirea sfintului si nu aveau fratii mai mult de cinci piini. Vazindu-i pe dinsii cinstitul parinte posomoriti, le-a zis: "De ce va intristati pentru piine, fratilor? Astazi aveti lipsa, iar miine va veti bucura". Si a doua zi s-au aflat inaintea portii manastirii niste saci cu faina de doua sute de dimirlii, pentru care Dumnezeu, Stapinul tuturor, a zis unor oameni, pe care fratii nu-i cunosteau deloc, de au venit si i-au pus la poarta manastirii. Deci, minunindu-se de preaslavita minune a sfintului, au slavit pe Dumnezeu si s-au invatat a nu se mai intrista de aici inainte cind se va intimpla lipsa, avind amanet indrazneala sfintului catre Dumnezeu.

Iar pentru duhul proorocesc se cade a sti ca nu obisnuieste totdeauna a lumina mintea proorocilor, ci numai in unele vremi. Caci pentru Sfintul Duh s-a scris in Evanghelie ca, unde voieste El sufla; astfel aratat este ca si cind voieste sufla. De aceea si proorocul Natan, fiind rugat de imparatul David sa-i spuna de voieste Dumnezeu sa zideasca el biserica Domnului, intii l-a sfatuit, apoi l-a oprit. Si Elisei proorocul a vazut pe femeie plingind, dar pricina n-a stiut-o, si catre Gheezi, sluga sa, care o oprea sa nu se apropie, zicea: "Las-o, caci sufletul ei este intristat, iar Domnul a ascuns de mine si nu mi-a aratat". Iar aceasta o face Dumnezeu cu iconomie, caci uneori dind duhul proorociei, iar alteori ridicindu-l, cu acest chip uneori inalta mintea proorocilor, iar alteori o smereste. Ca si proorocii primind duhul, sa cunoasca insuflarea de la Dumnezeu, dar neprimind darul, sa se invete si sa se cunoasca ce sint, caci sint pamint si cenusa. Drept aceea si David zice: Eu sint vierme, iar nu om. Dar sa ne intoarcem la ceea ce ne sta inainte, adica despre Sfintul Benedict.

Intr-alta vreme l-a rugat un om credincios si foarte cucernic sa trimita in satul lui, care este aproape de cetatea Terachinilor, sa zideasca acolo manastire. Chemind sfintul pe ucenici, rinduindu-le si egumen si iconom, i-a trimis in pace. Dar le-a fagaduit si le-a zis: "Mergeti, fratilor, ca in cutare zi vin si eu la voi si va voi arata in care loc se cade a se zidi biserica, in care loc trapeza, in care loc arhondaricul si celelalte cite trebuiesc". Si luind fratii binecu-vintarea sfintului, s-au dus si au adunat toate cele trebuincioase pentru zidire, au curatat locul si au gatit toate, ca venind sfintul sa le gaseasca gata si sa rinduiasca numai zidirile. Dar dupa noaptea aceea, luminindu-se ziua in care a fagaduit sfintul sa mearga, s-a aratat egumenului si iconomului si le-a spus toate cu dinadinsul cite trebuiau a se face. Dupa ce s-au desteptat, cu bucurie povesteau unul altuia vedenia.

Deci, incredintindu-se ca vine, il asteptau; dar, dupa ce a trecut ziua si n-a venit, s-au intristat. Apoi mergind la dinsul, il intrebau pentru care pricina n-a venit si-l invinuiau ca n-a venit dupa cuvintul sau. Atunci Benedict, prietenul lui Dumnezeu, a zis: "De ce ziceti, fratilor, ca n-am venit precum am fagaduit?" "N-ai venit", au zis aceia. Dar sfintul a zis: "Dar nu m-am aratat voua, la amindoi, noaptea, pe cind dormeati, si v-am aratat unde si cum sa se zideasca manastirea? Duceti-va si, dupa cum ati vazut si cum v-am aratat, asa s-o ziditi". Iar ei, auzind acestea, s-au minunat si dupa aceea au plecat; apoi toate ale manastirii dupa cum au vazut in vedenie, asa le-au zidit.

Astfel era purtatorul de Dumnezeu, Parintele Benedict, in facerile de minuni si proorocii. Dar si cuvintul lui era rar uitat de dumnezeiasca putere si mai intotdeauna era lucrator. Ca niciodata nu iese din gura omului ce-si are inima la cele inalte, cuvint desert. Iar de se intimpla cindva sa vorbeasca gura lui cuvint infricosator, cuvintul lui era puternic si nu cadea. Ca nu certa cu temere ori cu socotire, ci cu hotarire; dar ascultati, ca sa intelegeti cele zise.

Departe de manastire doua fecioare pustnice, de bun neam, sedeau in casa lor si pustniceau, iar un om imbunatatit si cucernic le slujea. Dar cinstea neamului nu pricinuieste cunostinta la toti cei de bun neam, ca sa se cunoasca si sa se smereasca in lumea aceasta si sa nu se socoteasca ca sint mai buni decit altii. Caci, de ar fi avut cunostinta de aceasta, aceste sfintite fecioare n-ar fi defaimat si n-ar fi ocarit pe cel pomenit, care cu osirdie le slujea. Acela, nesuferind, a venit la omul lui Dumnezeu si i-a aratat nemultumi-toarea socoteala a fecioarelor si necinstea ce primea de la dinsele. Iar purtatorul de semne, Sfintul Benedict, auzind acestea, le-a vestit, zicind: "Indreptati-va si va inteleptiti limba, fiindca, de nu va veti indrepta, apoi nu veti fi impartasite".

Iar hotarirea aceasta a neimpartasirii nu le-a trimis-o lor ca o hotarire si despartire cu adevarat, ci le-a zis cu iconomie si parinteste, vrind sa inceteze cu nemultumitoarea lor cugetare. Iar ele nu s-au indreptat, nici au socotit cuvintul si sfatuirea sfintului. Dupa citeva zile, au murit intru feciorie curata si au fost ingropate in biserica. Iar cind se facea dumnezeiasca Liturghie, dupa obicei, si diaconul zicea: "Daca cineva nu se impartaseste, sa iasa din biserica", femeia care crescuse pe fecioarele acelea si aducea, dupa rinduiala, prescuri pentru sufletele lor, le vedea pe dinsele - infricosat cuvint -, ca iesind din mormint, ieseau si din biserica.

Vazind aceasta de multe ori, si-a adus aminte ca omul lui Dumnezeu le-a oprit de la impartasirea dumnezeiestilor Taine, pentru ca nu se indreptau. Deci, cu sirguinta a venit la dinsul si, cu multa tinguire cazind la picioarele lui, i-a vestit vederea aceea de spaima. Sfintul, milostivindu-se ca un milostiv ce era, a luat o prescura si, dindu-i-o, a zis catre dinsa: "Du-te si da aceasta prescura s-o slujeasca pentru dinsele si de acum nu vor fi neimpartasite". Deci, s-a adus prescura aceea si a fost slujita pentru dinsele. Si strigind diaconul sa iasa cei care nu se impartasesc, ele n-au iesit, nici nu le-a vazut femeia aceea iesind. De aceea, credem fara indoiala ca atunci cind s-a luat prescura aceea slujita de Sfintul Benedict, atunci indata ele s-au invrednicit de iertare.

Un monah oarecare din locasul sfintului, fiind stapinit de duhul lenevirii, nu facea canonul manastirii; iar omul lui Dumnezeu nu inceta a-l sfatui si nu se lenevea a-l invata adeseori. Dar acela nu asculta, ci fara rusine se purta cu cuviosul, zicindu-i sa-l lase sa se duca la parintii sai. Intr-o zi, suparindu-se Cuviosul de rugamintile lui, i-a poruncit cu minie sa plece din manastire. Indata ce a iesit din manastire, in drum l-a intimpinat un balaur mare, cu gura cascata, care voia sa-l inghita. Deci a inceput a tremura si cu mare glas a chema pe sfinti si a zice: "Alergati, alergati, ca balaurul acesta vrea sa ma manince!"

Alergind fratii, n-au mai vazut balaurul, iar pe dinsul l-au gasit tremurind; si pipaind cu miinile, l-au intors la manastire, de unde a fagaduit ca nu va mai iesi; de atunci si-a tinut cuvintul.

Socotesc ca nu se cade a o tacea nici pe aceasta, pe care am auzit-o de la Ilustrie Antonie, care zice: "Un copil s-a imbolnavit, incit i-a cazut parul si trupul i s-a umflat, iar tatal sau l-a trimis la cuviosul si s-a insanatosit". Nici cele povestite mie de Peregrin, ucenicul fericitului, nu este cu dreptate a le tacea. El mi-a spus ca, intr-una din zile, un datornic fiind constrins si neavind sa plateasca, a alergat la cuviosul. Cazind la picioarele lui, zicea ca este dator cu doisprezece galbeni si are mare nevoie de bani. Iar Cuviosul Benedict a zis cu glas blind catre dinsul: "Iarta-ma frate, ca nu am; dar du-te si intoarce-te dupa doua zile". Intr-acel timp, cuviosul s-a indeletnicit cu rugaciunea. A treia zi a venit saracul. Si era o lada plina de legume, iar deasupra lazii fara de veste s-au gasit treisprezece galbeni, pe care a poruncit cuviosul de i-a adus. Deci, dindu-i saracului, a zis catre dinsul: "Du-te, fiule, si pe cei doisprezece sa-i dai imprumutatorului tau, iar unul opreste-l pentru trebuintele tale".

Dar sa ne intoarcem iarasi la inceput si sa povestesc cite am auzit de la cei patru ucenici ai lui, despre care am pomenit la inceput. Era un crestin care il zavistuia si-l vrajmasuia pe altul. Deci, uritorul binelui l-a indemnat de l-a si otravit, bind paharul fara sa stie. Dar desi n-a murit, dupa cum a voit acela, s-a imbolnavit de lepra, facindu-se vrednic de mila. Ducindu-l la cuviosul, s-a facut indata sanatos. Caci, apucindu-l cuviosul cu mina dreapta, toata boala de pe pielea lui a vindecat-o.

Intr-acel timp, precum am spus mai sus, era foamete in Campania. Iar Benedict, credinciosul si inteleptul econom al lui Hristos, nu inceta a imparti la cei lipsiti cele de nevoie ale trupului, pina ce au sfirsit toate ale manastirii si nu ramasese decit putin untdelemn intr-o sticla. Atunci un ipodiacon, cu numele Agapit, l-a rugat sa-i dea si putin untdelemn. Iar acest dumnezeiesc barbat, dupa ce a pus gind sa dea si sa risipeasca toate cele de pe pamint, ca sa le gaseasca in cer, a poruncit sa dea putinul untdelemn ce a ramas. Chelarul a zis: "Bine", dar nu l-a dat. Dupa putin, a intrebat parintele pe chelar, de l-a dat. "Ba nu, a zis chelarul, ca de as fi dat si acela, dupa porunca, nu raminea nici o mingiiere fratilor".

Atunci, miniindu-se acel preablind parinte, a poruncit fratilor sa arunce sticla aceea cu untdelemn afara pe fereastra, ca sa nu ramina inauntru in manastire nici un lucru de neascultare, si a aruncat-o. Afara era o gramada de pietre mari si, cazind sticla peste pietre, nu s-a spart, nici nu s-a varsat untdelemnul. Deci a poruncit iubitorul de fii s-o aduca si s-o dea ipodiaconului. Atunci, adunindu-se fratii, inaintea tuturor a ocarit pe monahul cel neascultator, pentru necredinta si neascultarea lui.

Dupa ce a facut aceasta, cinstitul parinte, impreuna cu toti fratii, s-au rugat. In locul unde se ruga era un vas desert, dar acoperit; si rugindu-se sfintul, s-a umplut de untdelemn, incit se varsa si tot locul l-a umplut. Aceasta vazind-o facatorul de minuni, Parintele Benedict, a sfirsit cu rugaciunea. Iar pe necredinciosul si neascultatorul l-a sfatuit parinteste, zicind: "Fiule, agoniseste credinta neindoita si ascultare vrednica fagaduintei monahicesti". Iar fratele, dupa cuviinta fiind invatat de parinte, s-a cucernicit, s-a rusinat si s-a indreptat.

De-a pururea acest sfint parinte adeverea sfatuirea cu minuni. Si nu era nimeni in sinodia lui care sa se teama sau sa se indoiasca de fagaduintele lui sau sa nu creada cuvintelor lui, mai ales dupa ce au vazut intr-un minut cercetarea aceasta de la Dumnezeu. Caci pentru o sticla ce avea putin untdelemn, li s-a dat un vas plin ce se varsa, pentru ca Dumnezeu este bogat in mila. Deci, ne inchinam numelui Sau.

Intr-una din zile, ducindu-se cuviosul la biserica Sfintului Ioan Botezatorul, care era zidita pe munte, a iesit in intimpinarea lui, in chip de doctor, cel intru tot viclean, tinind cornul si un trepied. Iar sluga lui Dumnezeu, Benedict, l-a intrebat, zicind: "Unde te duci?" Diavolul a zis: "Iata, ma duc aici la frati, sa le dau curatenie". Deci s-a dus purtatorul de semne parinte si, dupa obicei, si-a facut rugaciunea, apoi, sfirsind, s-a intors repede. Duhul cel viclean, gasind un batrin din monahii sfintului, care scotea apa, a intrat intr-insul si-l muncea. Vazindu-l sfintul muncindu-se fara mila, i-a dat o palma si indata diavolul a iesit din batrin.

Despre minuni se cuvine a sti, ca sfintii in doua feluri savirsesc minunile: uneori prin rugaciuni, iar alteori dupa stapinire. Dupa cum zice Evanghelistul Ioan: Iar citi L-au primit pe Dinsul, le-a dat stapinire a se face fii ai lui Dumnezeu. Deci daca prin stapinire sfintii sint fii ai lui Dumnezeu, ce lucru minunat este daca, dupa stapinire, pot face si minuni? Iar cum ca in aceste doua chipuri sfintii lucreaza minuni, marturiseste Apostolul Petru, care a inviat pe Tavita cea moarta prin rugaciune si care pe Anania si pe Safira, care au mintit, mustrindu-i numai, indata au murit. Deci, in aceste doua chipuri adevarata sluga a lui Dumnezeu, Benedict, a facut minunile.

Ascultati si alte minuni ale lui. Era un arian cu neamul got si cu numele Talas, caci gotii mai toti erau arieni. Acesta, in vremea craiului Totila al gotilor, de care s-a vorbit mai sus, s-a aprins de groaznica minie asupra celor imbunatatiti ai Sfintei Biserici si cu asprime, cind vedea un crestin, ori cleric, ori monah, intr-un minut il taia. Deci intr-una din zile, gasind pe un oarecare satean, il muncea si-l batea cu nemilostivire. Dar nesuferind sateanul si cautind barbarul si cumplitul got lucrurile lui, sateanul, ca sa se izbaveasca, a zis ca le-a dat lui Benedict, robul lui Dumnezeu. Atunci Talas a inceput a-l munci si a poruncit de i-a legat miinile cu curele si l-a pus sa alerge inaintea calului, ca sa-l duca sa-i arate cine este Benedict acesta; si l-a dus la manastire. Deci a aflat pe cuviosul inaintea usii chiliei sale, sezind si citind. Si a zis sateanul: "Acesta este Benedict". Iar gotul cel mindru, aprins de minie, cu cautatura salbatica cauta la cuvios, socotind sa-l infricoseze. Apoi, cu glas mare si barbar, ii zise cuviosului: "Scoala-te, repede si da-mi lucrurile acestuia, care le-ai luat". Iar cuviosul indata si-a ridicat ochii din carte si, vazind pe preainraitul Talas si impreuna cu dinsul si pe satean legat, indata a facut o minune mai presus de toate. Caci indata ce si-a aruncat ochiul cel de Dumnezeu luminat la cel legat, i s-au dezlegat curelele si au cazut.

Aceasta vazind-o Talas, s-a cutremurat si a cazut la pamint; apoi si-a pus capul la cinstitele picioare ale omului lui Dumnezeu si cerea binecuvintare. Iar cuviosul, fara a se scula din locul sau, chemind pe frati, a poruncit: "Luati-l pe acesta si dati-i sa manince". Atunci Talas ticalosul, venindu-si in sine si cunoscindu-si greseala si marturisind-o, asculta cele ce sfintitul parinte ii zicea ca sa se lase de o asprime si neomenie ca aceea. Si astfel, Talas cu alt gind si cu mare umilinta s-a intors de la manastire, zdrobit si smerit cu duhul; si nimic n-a mai cerut de la sateanul pe care omul lui Dumnezeu, numai cautind spre el cu vederea, l-a dezlegat. Deci adevarat este ce am zis, ca, cei care-L slujesc cu indrazneala pe Atotputernicul Dumnezeu, uneori fac minuni prin stapinire, iar alteori prin rugaciune. Iata ca aceasta minune era din stapinire, ca si cealalta, despre care am zis mai sus. Iar cite minuni a facut prin rugaciune, am spus multe si inca voi mai spune si aceasta.

Intr-o zi cuviosul s-a dus la tarina, impreuna cu fratii. Iar un lucrator de pamint, tinind in bratele sale trupul fiului sau, care atunci cu putin mai inainte murise, a venit la manastire, plingind si cautind pe luminatul parinte Benedict. Instiintindu-se ca este la tarina si lucreaza cu fratii si ca va zabovi acolo, a lasat trupul inaintea portii manastirii si a alergat la cuviosul, in ceasul in care el lasase lucrul si venea la manastire cu fratii. Pe acesta vazindu-l tatal copilului celui mort, a inceput a striga cu lacrimi catre cuviosul si a zice: "Da-mi pe fiul meu! Da-mi pe fiul meu!" Iar cuviosul, inspaimintindu-se de cuvint, a zis catre dinsul: "Omule, dar eu am luat pe fiul tau?" Acela zise: "A murit fiul meu, cinstite parinte, deci vino de-l inviaza!"

Auzind acestea Sfintul Benedict, facatorul de minuni, si intristindu-se tare, a zis: "Duceti-va, fratilor, duceti-va. Aceste lucruri nu sint ale noastre, ci ale Sfintilor Apostoli! Ce voiti a ne incarca cu sarcini pe care nu le putem ridica?" Iar tatal celui mort tot astepta si-l ruga, adeverind si jurindu-se ca nu va pleca, pina nu va invia pe fiul sau. cuviosul l-a intrebat, zicind: "Unde este trupul copilului?" Tatal a raspuns: "La poarta manastirii, cinstite parinte". Ducindu-se sfintul acolo cu fratii, si-a plecat genunchii la rugaciune si a lasat cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi s-a sculat, si-a ridicat miinile la cer si a zis: "Doamne, Dumnezeule, nu cauta la pacatele mele, ci la credinta omului acestuia, care se roaga si cere sa i se invie fiul. Deci, trimite in trupul acesta, sufletul pe care L-ai luat!" Dar nu se sfirsise rugaciunea si sufletul a intrat in trup. Apoi tot trupul copilului s-a cutremurat si acesta pipaia cu mina, incit toti cei de fata, vazind o minune infricosata ca aceasta facuta de sfintul, s-au minunat. Deci, apucindu-l de mina, l-a dat viu tatalui sau. Aceasta minune nu era in puterea lui, dar s-a rugat si a cerut ca s-o poata face.

Dar sint unele lucruri care citeodata le cer sfintii de la Dumnezeu si nu le capata. Cine este, in aceasta viata, mai sus decit Pavel? Dar si acesta de trei ori a rugat pe Domnul pentru neputinta trupului lui si nu l-a auzit, neputind dobindi lucrul pe care il dorise. Sa va povestesc si despre cinstitul Parinte Benedict care a voit un lucru si nu l-a putut savirsi.

Fericitul avea o sora cu numele Scolastica, sfintita din tinerete, prin bunavointa puternicului Dumnezeu. Ea avea obiceiul a veni odata pe an la fericitul sau frate. Deci se pogora cuviosul cu ucenicii sai acolo aproape, linga poarta manastirii, la o casa ce o facuse pentru aceasta si vorbeau. Mergind intr-o zi in casa aceea, dupa obicei au petrecut toata ziua in sfintite cuvinte si in povestirile Scripturilor cele de Dumnezeu insuflate. Iar dupa ce s-a facut seara, au sezut si au mincat. Apoi, mincind si vorbind din Sfintele Scripturi, au intirziat, trecind cea mai mare parte a noptii; atunci sfintita fecioara si sora dupa trup a sfintului, a cerut: "Te rog, fratele meu, sa nu lasam noaptea aceasta, ci sa se faca ziua vorbind despre cereasca bucurie si despre vesnica viata".

Fericitul a zis catre dinsa: "Ce zici, soro? Eu nu pot sa ramin afara de chilia mea". Si era atit de buna vreme si senin, incit nu se vedea nor. Iar sfinta fecioara, vazind ca nu s-a induplecat fratele sau la rugamintea ei, si-a inclestat degetele miini-lor, le-a pus pe masa si, plecindu-si capul peste miini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Indata ce si-a ridicat capul de pe masa, s-au facut atitea fulgere si tunete si s-a pogorit atita ploaie, incit nici fratele sau, nici sinodia lui nu puteau sa se duca la manastire si nu putea nici a iesi peste pragul casei. Aceasta s-a facut pentru rugaciunea surorii sfintului si pentru lacrimile pe care le-a varsat, rezemindu-si capul pe masa.

Sfintul Benedict, socotind si vazind ca era cu neputinta a se duce la manastire, dupa cum voia si zicea, pentru tulburarea cea mare a fulgerelor si a tunetelor si pentru potopul acelei ploi, s-a intristat si a zis catre sora sa: "Sa te ierte Atotputernicul Dumnezeu, soro! Ce este aceasta ce ai facut?" Ea a raspuns: "Eu te-am rugat si nu m-ai ascultat; am rugat pe Domnul si El m-a ascultat. Acum iesi, daca poti, iar pe mine lasa-ma si du-te la manastire". Deci, raminind sfintul fara voia lui, toata noaptea aceea a petrecut-o priveghind in cuvintele vietii vesnice si in povestirile Sfintelor Scripturi. Aceasta am spus-o ca sa arat ca sfintul a voit sa faca un lucru, dar n-a putut; caci, cum am zis, sint lucruri pe care uneori le cer sfintii de la Dumnezeu si nu le capata. Deci dimineata, cinstita fecioara s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu la manastire.

Dupa trei zile, stind sfintul in chilia sa, si-a ridicat ochii in vazduh si a vazut sfintul suflet al cuvioasei sale surori ca iesise din trup in chip de porumbel si se suia la cele ceresti. Bucurindu-se de atita slava a surorii sale, a dat multumiri, laude si cintari Atotputernicului Dumnezeu, iar sfirsitul ei l-a aratat fratilor, pe care i-a trimis indata sa aduca in manastire incuviintatul si cinstitul ei trup si sa-l ingroape in mormintul pe care il pregatise pentru sine. Caci mintea lor fiind unita una cu alta totdeauna in Sfintul Duh, intru tot sfintele lor trupuri nici ingroparea n-a putut a le desparti.

Intr-alta vreme, Servant, diaconul si egumenul manastirii ce se afla in partile Campaniei si care era zidita de Liberiu, patriciul de atunci, a venit la fericitul Parinte Benedict pentru cercetare, dupa cum avea obicei, ca si el era plin de cereasca invatatura. Deci, adapindu-se cu cuvintele cele curgatoare de miere ale vietii vesnice, se impartasea de preadulcea mincare; si dorind de cereasca patrie cu dor foarte mare, se desfata cu acestea de-a pururea. Iar cind trupul cerea hrana simtita, minca oftind; iar cind vremea cerea sa se linisteasca, Sfintul Parinte Benedict se suia in foisorul sau, asemenea si Servant se ducea in casele cele dedesubt. Linga foisor era alta locuinta, in care sedeau doi ucenici. Dar Sfintul Benedict, sluga lui Dumnezeu, inca dormind fratii, sculindu-se la rugaciune, stind la fereastra si rugind pe Atotputernicul Dumnezeu; atunci, fara de veste, noaptea a vazut ca s-a aratat din cer o lumina mare, incit a fugit intunericul noptii si de lumina cea mare atit s-a luminat noaptea, incit covirsea si lumina zilei.

In ceasul acelei vedenii a urmat o minune, precum insusi parintele a povestit pe urma. Caci zicea ca a vazut toata lumea si pe toti oamenii pamintului adunati, ca sub o raza a soarelui. Si, cautind la acea stralucire a luminii, a vazut sfintul suflet al lui Gherman, episcopul de la Capua, intr-un cerc de foc, fiind luat la cer de sfintii ingeri. Atunci, cinstitul Parinte Benedict, vrind sa faca partas si martor al acestei infricosate vederi pe Servant diaconul, l-a strigat cu glas tare, de doua si de trei ori. Iar acela, tulburindu-se de neobisnuitul glas al parintelui, s-a suit inspaimintat in foisor in fuga si a vazut ceea ce era. Insa nu toata vederea, ci putina parte a luminii aceleia. Inspaimintindu-se de minunea aceasta, omul lui Dumnezeu, Benedict, i-a povestit pe larg toate cite a vazut. Si indata a trimis la cetatea Casin, la preasirguitorul barbat Teoprov, ca sa se duca la cetatea Capua sa se instiinteze de cele despre episcopul Gherman si sa-i vesteasca. De acolo i-a vestit ca a murit. Si, cercetind cuviosul, s-a instiintat ca in ceasul in care el a vazut suirea la cer, s-a facut sfirsitul lui Gherman.

Cu bucurie inca as fi povestit si multe altele despre cinstitul acesta barbat, Benedict, dar le trec, caci voiesc sa povestesc si faptele altor sfinti. Dar aceasta voiesc a se sti ca, pe linga minunile cu care s-a slavit in lumea aceasta, acest om al lui Dumnezeu s-a slavit si a stralucit nu putin si cu invatatura cuvintului. Caci el a rinduit canoanele si pravilele monahilor cu aleasa deslusire si cu cuvint luminos. Ale lui obiceiuri si viata, cine voieste sa le stie cu dinadinsul, citind alcatuirea pravilei lui, adica a tipicului, va intelege. Caci sfintul acesta dupa cum a trait, asa a si invatat si dupa cum a trait el, asa si pe ceilalti i-a invatat a petrece.

In anul in care avea sa se duca de-a pururea pomenitul dintru aceasta vremelnica viata si sa mearga catre Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor impreuna cu dinsul si celor departati, despre ziua sfintului sau sfirsit. Celor de fata le-a zis sa pazeasca in taina cite au auzit, iar celor ce lipseau le-a vestit ce fel de semn se va arata, cind va iesi sufletul lui. Mai inainte cu sase zile de laudatul lui sfirsit a poruncit de i-au deschis mormintul si indata, i-a venit o fierbinteala groaznica si, din covirsitoarea aprindere, se imputinau puterile sufletului. Si vazindu-se din zi in zi ca slabeste si se usuca, din aprinderea cea mare, in a sasea zi a zis de l-au ridicat si l-au dus in biserica.

Acolo s-a impartasit cu stapinescul Trup si Singe. Stind in mijlocul ucenicilor si sprijinindu-se de dinsii, fiind cu totul slab, s-a intors spre rasarit si, inaltind miinile la cer si rugindu-se, sfintitul si preacuratul sau suflet s-a suit, odata cu rugaciunea, in cer si s-a dat Domnului. Intr-acea zi la doi din frati, din care unul se linistea in chilia sa, iar altul locuia departe, li s-a aratat o descoperire asemenea. Au vazut amindoi ca era un drum de la chilia sfintului ce ajungea pina la cer, asternut tot cu matasuri. Si spre rasarit ardeau faclii nenumarate, zeci de mii, rinduri, rinduri, dupa rinduiala, toate aprinse. Si iata un barbat imbracat in alb si luminos la fata, stind deasupra, ii intreba pe dinsii, zicind: "Stiti al cui este drumul acesta, pe care il priviti minunindu-va?" "Nu stim, au raspuns ei". Cel imbracat in alb a zis iarasi: "Aceasta este calea pe care Benedict, iubitul lui Dumnezeu, se suie la cer". Atunci au inteles sfirsitul sfintului. Caci precum au vazut ucenicii care erau de fata, tot asemenea au vazut si cei departati semnul de care le-a spus sfintul. Si s-a ingropat sfintul lui trup in biserica Sfintului Ioan Botezatorul pe care sfintul o zidise in locul jertfelnicului lui Apolon, pe care l-a surpat, precum mai inainte am zis.

In pestera ce este la piriu, in care a locuit mai inainte cuviosul, cei ce se apropie cu credinta pina astazi, au mare dar de minuni. Caci minunea care voiesc a o povesti, s-a facut acolo in pestera. O femeie a innebunit si umbla prin munti, prin ripi si pe cimpii ziua si noaptea si ratacea; apoi dormea unde o ajungea somnul. Intr-o zi, pe cind ratacea si umbla ici si colo in pustie, s-a dus fara a sti, fiind povatuita de Dumnezeu, si a intrat in pestera cuviosului, unde a innoptat si a ramas acolo inauntru. Cind s-a facut ziua a iesit atit de sanatoasa incit, toti citi o vedeau, ziceau ca niciodata n-a fost nebuna. Si astfel a ramas sanatoasa pina la sfirsitul vietii, intru cinstea sfintului si intru slava lui Dumnezeu, Caruia se cuvine toata cinstea si inchinaciunea, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Alexandru, cel din Pidna (Macedonia).

Lumea in mijlocul careia a trait sfantul Alexandru din Pidna, traia in intunecimea inselaciunii. Dar el, stralucind intocmai ca o stea prealuminoasa, a dat pe fata nebunia raucredinciosilor, a ranit cu cuvintele sale, intocmai ca si cu niste sageti, pe vrajmasul cel trufas si a doborat la pamant toata inselaciunea, propovaduind si marturisind cu indraznire pe Hristos in vremea persecutiei imparatului Maximin (305-311). Pentru aceasta, cei ce se gaseau in fruntea inselaciunii, neputand suferi pana in cele din urma, indrazneala si vitejia lui, s-au straduit, cu diferite mestesugiri, sa nimiceasca taria lui. Dar nefiind in stare sa izbuteasca aceasta, i-au taiat capul cu sabia. Dumnezeu l-a rasplatit cu harul tamaduirilor; caci sfintele lui moaste vindeca de toata boala pe cei ce cu credinta se apropie de ele.

Tot in aceasta zi, pomenirea preacuviosului parintelui nostru si marturisitor Eushimon, episcopul Lampsacului.

Sf. Eushimon Marturisitorul, Episcopul Lampsacului, a trait in Asia Mica, pe coasta Peninsulei Dardanele, fiind recunoscut pentru viata virtuoasa si sfanta pe care o ducea. El a suferit pentru sfintele icoane sub imparatul iconoclast Teofil (829-842). Dupa ce a fost intemnitat, a fost trimis in exil unde s-a stins din viata.