vineri, 31 ianuarie 2014

EVANGHELIA ZILEI: 2014-01-31VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞAPTESPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (XII, 1-12)




is-a Domnul această parabolă: „Un om a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit turn şi a dat-o pe seama lucrătorilor şi s'a dus departe. 
Şi la vremea cuvenită a trimis la lucrători un slujitor ca să ia de la ei din roada viei. Iar ei, prinzându-l, l-au bătut şi i-au dat drumul fără nimic. Şi din nou a trimis la ei un slujitor, dar şi pe acela, lovindu-l cu pietre, i-au spart capul şi l-au izgonit cu ocară. Şi a trimis un altul. Dar şi pe acela l-au ucis; şi pe mulţi alţii, pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Încă îl mai avea pe un fiu al său iubit, şi în cele din urmă l-a trimis la lucrători spunându-şi: De fiul meu se vor ruşina. Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm, şi moştenirea a noastră va fi... Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi l-au aruncat afară din vie. Ce va face dar stăpânul viei?: Va veni şi pe lucrători îi va pierde, iar via o va da pe seama altora. Oare nici scriptura aceasta n'aţi citit-o: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului; de la Domnul s'a făcut aceasta şi este minunată în ochii noştri?“ Şi căutau să-L prindă, dar se temeau de popor; fiindcă înţeleseseră că împotriva lor a spus parabola. Şi lăsându-L, s'au dus.

Chir și Ioan, sfinții doctori fără de arginți 31 ianuarie

Boli vindecati, minunatilor, si repede faceti sa dispara felurite suferinte. Drept aceea, multimea credinciosilor cu mare bucurie va aduce cantari de lauda voua, cuvantatorilor de Dumnezeu.
Aparatori ai orfanilor si ai vaduvelor, ocrotitori ai saracilor, doctori ai bolnavilor, slobozirea celor robiti si slava ortodocsilor v-ati aratat, cu buna ravna, dumnezeiestilor Doctori fara de arginti.




TROPAR

Tămăduiţi neputinţele noastre, ca unii ce sunteţi cald folositori,
Pe piatra pocăinţei ne aşezaţi şi pe stânca mântuitoarei răbdări,
Rănile păcatelor noastre le vindecaţi cu ale voastre soliri,
Ca să vă cinstim oe voi ca podoabe ale bunei dăruiri.

  CONDAC

 Astăzi cu evlavie să ne apropiem de izvorul tămăduirilor,
Şi să ne vindecăm de patimi cu puterea sfinţirilor,
 Sfinţii Doctori fără de arginţi cercetează neputinţele noastre.
Dând din destul tămăduiri grabnice trupurilor neputincioase.

  ICOS

 Dezlegaţi neputinţele noastre cu doctoria rugăciunii,
Căci învechindu-ne în patimi, am pierdut darul iubirii,
Nu treceţi cu vederea pe toţi cei ce au trebuinţă de a voastră milostivire,
Cercetaţi grabnic pe toţi cei ce sunt învăluiţi de gândul de deznădăjduire.

 Bucuraţi-vă, corturi ale evlaviei sfinţitoare,
 Vase cinstite ale Luminii înţelegătoare,
Ploaie de tămăduiri prea luminate,
Vindecarea rănilor noastre din păcate,
Ridicarea trupurilor neputincioase,
Cununi de gânduri luminoase,
 Purtători ai slavei muceniceşti,
Întărirea tuturor în nevoinţe duhovniceşti,
 Fântână a darurilor dumnezeieşti,
Oglindire a slavei puterilor cereşti.
Fericitul Chir era din Alexandria Egiptului şi ajunsese, cu darul lui Dumnezeu şi după multă învăţătură, doctor iscusit, încât tămăduia bolile trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor, neluând plată, ci binevestind în acest fel credinţa creştină.
Deci, pornindu-se mare prigoană împotriva creştinilor, a fost pârât şi Sfântul Chir la dregătorul cetăţii, că învaţă pe mulţi credinţa cea nouă. Şi înştiintându-se fericitul de aceasta, s-a înstrăinat de țara părinţilor lui şi, plecând din Egipt, s-a dus în Arabia. A intrat în viața pustnicească şi multe şi minunate tămăduiri a făcut, fără plată, aducând nenumărate suflete la închinarea lui Hristos, încât s-a răspândit vestea despre dânsul pretutindeni.
În vremea aceea, s-a întâmplat sa se afle la Ierusalim im dreptcredincios, anume Ioan. Acesta era din ţinutul Edesei şi purtase multă vreme dregătoria ostăşească. Iar acum, lăsând toate, chiar şi dregătoria sa, căuta pe Hristos, trăind în smerenie şi în mare curăţie trupească. Auzind el de minunata propovăduire pe care o săvârşea Sfântul Chir, a pornit în căutarea lui la Alexandria şi, negăsindu-1, a mers pe urmele lui şi l-a aflat în Arabia. Şi s-a minunat fericitul Ioan văzând dumnezeiasca slujire încredințată Sfântului Chir. Drept aceea a rămas lângă dânsul, ca ucenic, şi-l însoţea şi-l ajuta pe Sfântul în apostoleasca lui lucrare. Cutreierau împreună cetăţile şi satele, uniţi în gânduri, învăţând cuvântul lui Dumnezeu şi vindecând toată boala.
Şi întinzându-se prigoana, pe vremea când Sfinţii Chir şi Ioan erau încă slobozi, a fost prinsă şi o femeie creştină, Atanasia cu numele, împreună cu cele trei fiice ale ei: Teodota Teoctista şi Eudoxia. Şi temându-se ei ca nu cumva ele, ca nişte femei ce erau, să se îngrozească, fie stând în fața judecătorului, fie de mărimea chinurilor, şi astfel să se lepede de credinţă, au mers la temniţă şi le îmbărbătau şi le îndemnau să stea tari în fata chinurilor, mărturisind pe Hristos. Având, aşadar, dregătorii cetăţii că cei doi mărturisesc pe față pe Hristos, i-au prins şi pe ei. Şi, fiind daţi la grele chinuri, au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, Dumnezeu adevărat, îmbărbătând astfel şi pe sfintele femei.
Şi, nevrând nicidecum să aducă jertfe zeilor, dregătorul a poruncit să li se taie tuturor capetele. Şi se face pomenirea mutării lor la Domnul în fiecare an, la 31 ianuarie.

sursa crestinortodox, poezii crestine ortodoxe

joi, 30 ianuarie 2014

INVITATIE LA HRAMUL BISERICII SI PROGRAMUL HRAMULUI PENTRU PERIOADA 7 - 10 FEBRUARIE 2014








EVANGHELIA ZILEI: 2014-01-30 JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞAPTESPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (XI, 27-33)

n vremea aceea a venit Iisus iarăşi în Ierusalim. Şi în timp ce Iisus umbla prin templu, au venit la El arhiereii, cărturarii şi bătrânii şi I-au zis: „Cu ce putere faci tu acestea? Sau cine ţi-a dat ţie această putere de a le face?“ Iar Iisus le-a zis: „Vă voi întreba şi Eu un cuvânt; răspundeţi-Mi, şi vă voi spune şi Eu cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan, din cer a fost, sau de la oameni? Răspundeţi-Mi!“ Şi ei se chibzuiau între ei, zicând: „Dacă noi vom zice: Din cer!, El va spune: Atunci, de ce nu i-aţi dat crezare?; dar de vom zice: De la oameni...“. Se temeau de mulţime, fiindcă toţi socoteau că Ioan a fost cu adevărat profet. Şi răspunzând, I-au zis: „Nu ştim...“. Şi Iisus le-a zis: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!...“.
Sfinţii Trei Ierarhi şi ai lumii mari dascăli: VASILE cel MARE, GRIGORIE TEOLOGUL şi IOAN GURĂ de AUR şi Sfântul Sfinţit IPOLIT, papă al Romei

Evanghelia de la Matei
(V, 14-19)
is-a Domnul către ucenicii Săi: „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate să se ascundă cetatea din vârful muntelui; nici aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau profeţii; n'am venit să stric, ci să plinesc. Că adevăr vă grăiesc: Înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă sau o cirtă din lege nu va trece până ce toate se vor împlini. Aşadar, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi astfel îi va învăţa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; dimpotrivă, cel ce le va face şi astfel va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor.“

LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE,PACE,LINIŞTE SUFLETEASCĂ ŞI ÎMPLINIRI DUHOVNICEŞTI TUTUROR CELOR CARE POARTĂ NUMELE SFINŢILOR TREI IERARHI VASILE, GRIGORE ŞI IOAN


miercuri, 29 ianuarie 2014

AJUTOR UMANITAR



FOTOGRAFII - Preotul vesteşte în fiecare casă Naşterea Domnului 24 decembrie 2013


Între practicile tradiţionale creştineşti legate de sărbătoarea Crăciunului sau a Naşterii Mântuitorului este şi mergerea preotului cu icoana. Aceasta este de fapt o vizită pe care preotul o face credincioşilor parohiei sale în ajunul Crăciunului sau, acolo unde parohia este mai întinsă şi mai numeroasă, cu câteva zile înainte de această sărbătoare. Efectuând această vizită, preotul îşi pune doar epitrahilul şi poartă cu el o icoană care înfăţişează scena Naşterii Mântuitorului, cântând troparul sărbătorii şi dând credincioşilor icoana pentru a fi sărutată.


 Vizitele pastorale constituie una din căile cele mai bune pentru cunoaşterea parohiei şi a vieţii credincioşilor. Acest obicei, al umblatului cu icoana, are o vechime foarte mare. El a intrat în practica Bisericii încă din primele secole ale vieţii creştine şi mai ales când sărbătoarea Crăciunului s-a fixat definitiv la 25 decembrie. Până în secolul al IV-lea, şi mai precis până în 379, Crăciunul era sărbătorit odată cu Boboteaza, la 6 ianuarie, cu denumirea de Epifanie sau Teofanie, adică arătarea lui Dumnezeu. De la această dată, Crăciunul s-a serbat la 25 decembrie, ca sărbătoare deosebită de Bobotează. Tot din acel timp este menţionat şi obiceiul umblatului cu icoana, care avea loc în ajunul sărbătorii, care era zi de ajunare, adică de post complet. Înmulţindu-se numărul credincioşilor din parohii, umblatul cu icoana s-a extins cu câteva zile înainte de ajun, pentru ca preotul să poată trece pe la fiecare familie. De atunci, obiceiul s-a păstrat neîntrerupt până astăzi, fiind respectat de credincioşi şi cultivat de către preoţi cu sensul lui major pe care îl joacă în viaţa duhovnicească.















FOTOGRAFII - Slujba de Boboteaza - Sfintirea apei 6 ianuarie 2014

De praznicul “Botezului Domnului”  numeroşi credincioşi şi-au îndreptat paşii spre Biserica noastră pentru a participa la slujba de Bobotează, unde s-a săvârşit Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare şi Sfinţirea cea Mare a Apei.














FOTOGRAFII - Sfintirea caselor de Boboteaza 5 ianuarie 2014


Incepand cu primele zile ale anului civil, slujitorii sfintelor altare merg si sfintesc casele oamenilor prin stropire cu apa sfintita si vestesc Botezul lui Hristos.

Sfintirea caselor credinciosilor se face prin stropirea cu aghiasma mare in ajunul Bobotezei si prin slujba sfestaniei ce se savarseste la mutarea in casa noua si care se repeta in fiecare an sau chiar mai des, atunci cand lucrarea raului se face simtita in vreun fel in casa.

Omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara. Pacatele, faradelegile omului intineaza spatiul in care acesta le savarseste. Dimpotriva, curatenia vietii lui sfinteste mediul care-l inconjoara. Nu este intamplator faptul ca in popor s-a pastrat zicala: "Omul sfinteste locul".
 
Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc.


Cand face sfintirea apei, preotul se roaga ca: "apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica" si pentru ca "prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor".

Termenul "aghiasma" vine de cuvantul grecesc "aghiasmos", care isi are originea in cuvantul "aghios"(sfant). "Aghiasmos" se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem "voi face o aghiasma", intelegem slujba, iar cand spunem "voi bea un pic de aghiasma", ne referim la apa sfintita.
Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea "celui potrivnic", adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, ve­denie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma - aiazma - iazma, de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau, satana.

E bine sa stim ca harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat. Asa ca nu putem pune un semn de egalitate intre apa nesfintita si aghiasma. Nici in cadrul Sfintei Liturghii, harul lui Dumnezeu nu se pogoara peste toata painea care este in biserica, pentru a o preface in Trupul Domnului, ci doar asupra darurilor pregatite special pentru aceasta. Harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru si nu peste toata apa care exista in alte locuri. Iata de ce e bine ca omul sa-si deschida casa atunci cand preotul vine sa le sfinteasca, pentru ca sfintirea casei vecinului nu inseamna si sfintirea propriei case.







FOTOGRAFII - Nasterea Domnului - Craciunul 25 decembrie 2013





                                


În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.


http://parohiasfantulharalambieconstanta.blogspot.ro/2011/03/acatistul-sfintilor-trei-ierarhi-vasile.html

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.
Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.
Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.
Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.
Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.
Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.
Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.
Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-01-29 MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞAPTESPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (XI, 23-26)

is-a Domnul către ucenicii Săi: aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevăr vă spun că cel ce i-ar zice muntelui acestuia: Ridică-te şi te aruncă în mare!, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă spun: Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit, şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre. Iar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele“.

Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei

Troparul
Si partas obiceiurilor si urmator scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, prin suirea privirii la cele inalte. Pentru aceasta cuvantul adevarului drept invatand si prin credinta rabdand pana la sange, Sfintite Mucenice Ignatie, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.
Condacul 1
Sosit-a astăzi bucurie şi mângâiere tuturor drept-credincioşilor creştini la prăznuirea dumnezeiescului Ierarh şi Mucenic Ignatie, pe care din copilărie Mântuitorul în preasfintele Sale braţe L-a luat şi L-a purtat şi a cărui fericită inimă sălaş Cuvântului s-a arătat. Pe acesta toţi cu evlavie cinstindu-l, aşa să strigăm: Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Icosul 1
Îngerească viaţă pe pământ ai petrecut, dumnezeiescule Ierarhe Ignatie, cu văpaia dragostei lui Hristos inima ta aprinzând, cu gura şi cu limba, în toată vremea şi locul, slavoslovind; pentru care şi noi te lăudăm, zicând:
Bucură-te, al ierarhilor şi mucenicilor mare soare;
Bucură-te, adevăratule lucrător al rugăciunilor celor gândite;
Bucură-te, sălaşule cuvântător, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat;
Bucură-te, biserică vie a Marelui Împărat;
Bucură-te, că şi pe a ta inimă jertfă lui Dumnezeu o ai sfinţit;
Bucură-te, căci cu inima crezând, cu gura pe Hristos la arătare luminat L-ai propovăduit;
Bucură-te, că din copilărie ai fost ales şi chemat de Hristos;
Bucură-te, stâlp al Bisericii mult luminos;
Bucură-te, vasule ales, care lui Pavel te-ai asemănat;
Bucură-te, că numele lui Hristos înaintea păgânilor l-ai purtat;
Bucură-te, că de la „fiul tunetului” dreapta credinţă ai învăţat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 2-lea
Ales ai fost spre păstorire, cu sfatul tuturor Sfinţilor Apostoli, unde cu râvnă apostolească foarte te-ai ostenit şi talantul cel dat ţie l-ai înmulţit. Făclie mult luminoasă în sfeşnicul Bisericii ai fost şi pe mulţi i-ai învăţat a cânta lui Hristos: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Aşezat-ai preafrumoasă rânduială de slavoslovie în Biserica lui Hristos, asemenea cetelor îngereşti pe care singur le-ai văzut în a ta descoperire, cu bună cuviinţă pe Dumnezeu slavoslovind; auzi-ne şi pe noi, care te lăudăm pe tine aşa:
Bucură-te, al Siriei şi al Antiohiei luminătorule;
Bucură-te, al aşezămintelor apostoleşti cu sfinţenie păstrătorule;
Bucură-te, desăvârşitule slujitor al tinerilor lui Hristos;
Bucură-te, al Bisericii celei dreptmăritoare sfeşnic mult luminos;
Bucură-te, că în Antiohia ucenicii lui Hristos creştini s-au numit;
Bucură-te, că pe poporul cel nou cu cuvântul şi cu fapta l-ai povăţuit;
Bucură-te, că pentru dragostea lui Hristos pe tine te-ai jertfit;
Bucură-te, că prin lumina vieţii tale multe suflete ai luminat;
Bucură-te, că prin uşa adevărului în staulul lui Hristos ai intrat;
Bucură-te, că prin tine turma lui Hristos păşune bună a aflat;
Bucură-te, că pe tine cuvântătoarea turmă foarte te-a ascultat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 3-lea
Stătut-ai, Preafericite, ca o nicovală a Duhului, cu multă răbdare în faţa tuturor necazurilor, a prigonitorilor care neîncetat te loveau şi pentru toate mulţumeai lui Dumnezeu, Care te întărea pe tine, spre a-I cânta Lui: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Auzind împăratul Traian că tu eşti numit purtător de Dumnezeu, te-a întrebat pe tine: „Ce înseamnă această numire?”. La care întrebare cu mare îndrăzneală i-ai răspuns şi nedumeririi lui cu înţelepciune i-ai descoperit taina; pentru care primeşte, te rugăm, şi de la noi aceste smerite cântări:
Bucură-te, că prin scurte cuvinte lui i-ai arătat;
Bucură-te, că ce înseamnă „purtător de Dumnezeu” pe el l-ai învăţat;
Bucură-te, că la întrebarea împăratului Traian ai răspuns luminat;
Bucură-te, că pe împăratul Traian pentru a lui nedumerire l-ai mustrat;
Bucură-te, că pe zeii lui cei mincinoşi deşertăciune i-ai arătat;
Bucură-te, că Traian împăratul de a ta bărbăţie s-a minunat;
Bucură-te, că taina Întrupării Cuvântului lui Traian i-ai propovăduit;
Bucură-te, că de mântuitoarele pătimiri ale lui Hristos tu i-ai vorbit;
Bucură-te, că şi preaslăvita Înviere a lui Hristos lui o ai vestit;
Bucură-te, că minunile lui Dumnezeu înaintea împăraţilor le-ai arătat;
Bucură-te, că de furia lui Traian nu te-ai înfricoşat;
Bucură-te, că în dreapta credinţă ai rămas nemişcat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 4-lea
Văzând împăratul Traian marea ta îndrăzneală şi neclintirea de adevăr, foarte s-a mâniat pe tine, mărturisitorule al numelui lui Hristos, şi în temniţă te-a aruncat. Iar tu, Fericite, cu mare bucurie ai primit hotărârea lui şi lui Hristos laudă I-ai dat, cântând: Aliluia!
Icosul al 4-lea
După a ta aruncare în temniţă, Traian împăratul toată noaptea nu a putut dormi, socotind întru sine cu ce fel de moarte te va pierde; iar tu, pătimitorule, îţi găteai a ta inimă spre a primi cu bucurie moartea pentru doritul tău Iisus. Deci cu cuviinţă şi noi către tine zicem aşa:
Bucură-te, că numele lui Iisus Hristos înaintea lui Traian cu mare îndrăzneală L-ai mărturisit;
Bucură-te, că de a ta bărbăţie şi îndrăzneală a rămas uimit;
Bucură-te, căci cu ai săi sfetnici s-a sfătuit spre a ta pierzare;
Bucură-te, că şi tu cu mare sete aşteptai moartea fără înspăimântare;
Bucură-te, că, auzind tu această hotărâre, foarte te-ai bucurat;
Bucură-te, că spre mâncarea fiarelor pe tine te-au osândit;
Bucură-te, că cei păstoriţi de tine, auzind a ta osândire spre moarte, foarte s-au întristat;
Bucură-te, că tu pe toţi cu cuvinte de îmbărbătare foarte i-ai mângâiat;
Bucură-te, că de la Antiohia la Roma ai fost trimis fiarelor spre mâncare;
Bucură-te, că pe a ta cuvântătoare turmă o ai binecuvântat la plecare;
Bucură-te, căci cu mare fierbinţeală la a ta plecare pentru Biserică te-ai rugat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 5-lea
Tânguitu-s-a cu amar la a ta plecare din Antiohia toată mulţimea binecredincioşilor, şi pe tine, iubitul ei păstor, cu lacrimi te-a petrecut. Iar tu, preaînţelepte, pe toţi i-ai învăţat să nu slăbească în dreapta credinţă şi pentru toate să dea slavă lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Venit-au, după porunca împărătească, zece ostaşi aspri şi nemilostivi, care cu mare mânie legându-te în lanţuri, te-au dus la corabie; şi aşa, spre chinuri ai început a călători. Iar creştinii cei binecredincioşi, cu silinţa inimii, te lăudau, zicând aşa:
Bucură-te, păstorul nostru cel bun şi iubit;
Bucură-te, că a ta călătorie spre cer acum a sosit;
Bucură-te, că această sfântă călătorie tu foarte o ai dorit;
Bucură-te, că din Seleucia plecând, la Smirna ai sosit;
Bucură-te, că tu acolo cu Sfântul Policarp te-ai întâlnit;
Bucură-te, că de vorbirea cu el tu foarte te-ai mângâiat;
Bucură-te, că Fericitul Policarp ale tale lanţuri le-a sărutat;
Bucură-te, că preoţii şi clericii cu lacrimi au udat lanţurile tale;
Bucură-te, că mulţimea creştinilor, văzându-te legat, se tânguia cu jale;
Bucură-te, că mulţi, văzând lanţurile tale, spre mărturisire s-au îmbărbătat;
Bucură-te, că toţi cu umilinţă şi cu dragoste te priveau când de la ei ai plecat;
Bucură-te, că a nu te uita în ale lor sfinte rugăciuni pe toţi i-ai rugat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 6-lea
Arzând cu dorirea de a pătimi pentru numele lui Hristos, foarte ai rugat prin scrisoare pe creştinii cei din Roma a nu pune piedică la a ta sfântă alergare, şi cu mare bucurie aşteptând ziua chinuirii tale, cântai lui Dumnezeu laudă din inimă: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Sfătuit-ai pe bunii creştini să nu arate către tine dragoste deşartă, spre a te cruţa şi a te vedea viu cu trupul, ci mai vârtos cu toţii să se roage spre a-ţi dărui ţie Dumnezeu răbdare până la sfârşit; iar noi, păcătoşii, cinstind a ta sfântă dorire, zicem către tine aşa:
Bucură-te, pătimitorule al bunei credinţe, cel cu dor înfocat;
Bucură-te, căci cu fierbinţeala credinţei tale lui Petru te-ai asemănat;
Bucură-te, că asemenea lui Pavel, la Roma plecând, cu lanţuri ai fost legat;
Bucură-te, că pe feciorelnicul Evangheliei cu dragoste l-ai urmat;
Bucură-te, că dulceţile acestui veac pe tine nu te-au biruit;
Bucură-te, că pentru dragostea lui Iisus Hristos întru feciorie ai vieţuit;
Bucură-te, că slava veacului de acum o ai trecut cu vederea;
Bucură-te, că slava veşnicelor bucurii ţi-a fost ţie mângâierea;
Bucură-te, că pentru adevărata fericire pururea te întăreai cu darul;
Bucură-te, păstorule cel adevărat al turmei tale;
Bucură-te, că în suferinţele tale pe Duhul cel Sfânt Îl aveai mângâietor;
Bucură-te, că lui Iisus, Păstorul cel Mare, ai fost următor;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 7-lea
Zis-ai, Fericite, că „de la Siria până la Roma pe pământ şi pe apă cu fiarele mă lupt”, arătând prin aceasta cruzimea şi sălbăticia ostaşilor celor păgâni de a spori chinurile tale. Dar tu, răbdătorule de chinuri, mulţumeai lui Dumnezeu, Care te întărea în răbdare, şi cântai: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Arătat-ai, omule al lui Dumnezeu, că creştinătatea nu este numai un lucru al sfătuirii, ci mai ales al măririi de suflet şi al suferinţei pentru adevăr; căci prin suferinţă ai dovedit tăria credinţei. Te rugăm, auzi-ne şi pe noi, cei neputincioşi, care te lăudăm aşa:
Bucură-te, că tu, ca cerbul spre izvoarele apelor, spre chinuire alergai;
Bucură-te, că pe creştinii cei din Roma prin scrisori foarte îi rugai;
Bucură-te, căci aşa le ziceai: „Nimeni din voi să nu îndrăznească!”;
Bucură-te, căci o dorire aveai, de la mâncarea fiarelor să nu te oprească;
Bucură-te, căci pe toate cele de aici le-ai socotit deşertăciune;
Bucură-te, că moartea cea pentru Hristos ai socotit-o înţelepciune;
Bucură-te, că te-ai silit pe cât a fost cu putinţă;
Bucură-te, că de o mie de ori doreai să mori pentru dragostea credinţei şi pentru dreapta credinţă;
Bucură-te, că pe stăpânitorul veacului de acum prin suferinţă l-ai biruit;
Bucură-te, că pentru dragostea lui Hristos răbdare ai avut până la sfârşit;
Bucură-te, că prin dragoste dumnezeiască faptele credinţei le-ai arătat;
Bucură-te, căci cu sete arzătoare în calea dumnezeieştilor porunci ai alergat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 8-lea
Purtătorule de Dumnezeu, Ignatie, purtat-ai neîncetat pe a ta limbă numele lui Iisus Hristos; avut-ai de-a pururi în minte prezenţa Lui, iar în inimă sete de dragostea Lui, prin care gânditor şi simţitor Îl lăudai pe El, strigând: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Călătorit-ai, Sfinte Mucenice, cu mare osteneală şi necazuri prin Troada şi Neapoli, apoi prin Filipopoli şi Macedonia, sfătuind şi întărind pe creştinii cei de acolo; iar noi nevrednicii, cinstind mucenicia ta şi călătoria cea spre moarte, zicem aşa:
Bucură-te, căci cu mare îndrăzneală, în legături fiind, cuvântul lui Dumnezeu l-ai mărturisit;
Bucură-te, că, prin scrisoare, pe creştinii cei de acolo foarte i-ai întărit;
Bucură-te, că pe tine legat în lanţuri te-au văzut, pentru dragostea lui Hristos;
Bucură-te, căci creştinii cei din Macedonia cu inimă îndurerată te priveau;
Bucură-te, că urmele sfintelor tale picioare cu lacrimi le sărutau;
Bucură-te, că prin cuvintele tale ei tare s-au îmbărbătat;
Bucură-te, că pentru ei şi pentru Hristos sufletul ţi-ai pus;
Bucură-te, jertfă vie şi cuvântătoare a lui Hristos Iisus;
Bucură-te, apărătorule al dreptei credinţe preaînfocat;
Bucură-te, pătimitorule al lui Hristos cel mult încercat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 9-lea
Trecut-ai, pătimitorule, în a ta călătorie, pe Marea Adriatică şi a Tirului, sosind în Puteoli, unde cu mare dragoste ai fost întâmpinat de bunii creştini cei de acolo, pe care mult i-ai sfătuit să fie tari şi statornici în credinţa lui Iisus Hristos şi să-I cânte: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Ajuns-ai, purtătorule de Dumnezeu, Ignatie, la Roma, unde împreună cu scrisorile împăratului te-au predat ostaşii eparhului cetăţii; iar după ce au citit scrisorile cu poruncile ce le dădea împăratul, au pregătit fiarele spre a ta mâncare. Noi, de aceasta aducându-ne aminte, zicem aşa:
Bucură-te, că în toată Roma vestea sosirii tale creştinii o au auzit;
Bucură-te, că toţi ziceau: „Episcopul Siriei la noi a venit”;
Bucură-te, căci creştinii în taină se adunau;
Bucură-te, căci cu bucurie şi cu întristare de a ta venire vorbeau;
Bucură-te, că în locul unde erai cu toţii s-au adunat;
Bucură-te, că pe tine în lanţuri, pentru Hristos, te-au văzut legat;
Bucură-te, căci ei au înţeles că spre mâncarea fiarelor eşti pregătit;
Bucură-te, că aceasta înţelegând cu inima lor, toţi au pătimit;
Bucură-te, căci cu a ta mâncare de fiare, eparhul pe creştinii cei din Roma voia să-i înfricoşeze;
Bucură-te, că în temniţă pentru Iisus Hristos erai ţinut legat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 10-lea
Adunatu-s-a mare mulţime de popor din toată cetatea Romei, auzind că Episcopul Siriei va fi dat spre mâncarea fiarelor. Iar tu, purtătorule de Dumnezeu, Ignatie, având în a ta inimă pe Iisus Hristos, aşteptai cu linişte şi cu bucurie mult doritul tău ceas şi, prin neîncetată rugăciune a inimii, gânditor strigai lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Adusu-te-au ostaşii în privelişte pe tine, Preafericite, spre a te da fiarelor mâncare. Împlinitu-s-a a ta sfântă dorire, pentru care mai înainte ziceai: „Grâu sunt şi voiesc să mă macin de dinţii fiarelor, spre a mă face pâine dulce Preasfintei Treimi!”, iar noi, smeriţii, însoţind gânditor a ta sfântă dorire, zicem aşa:
Bucură-te, că în privelişte spre mâncarea fiarelor acum te-au adus;
Bucură-te, că în acest ceas în cămara inimii tale vorbeai cu Iisus;
Bucură-te, că leii flămânzi spre a ta mâncare pregătiţi erau;
Bucură-te, că acum cu spaimă şi cu mirare privitorii aşteptau;
Bucură-te, că în acel moment tu cu sete dumnezeiască i-ai aşteptat;
Bucură-te, că, intrând în arenă, către popor cu mare glas ai strigat;
Bucură-te, că în faţa a toată mulţimea adevărul l-ai arătat;
Bucură-te, că pe Iisus Hristos L-ai mărturisit luminat;
Bucură-te, că pe El L-ai arătat că este Dumnezeu adevărat;
Bucură-te, că încă sfânta mărturisire pe buze o aveai când leii veneau spre tine urlând;
Bucură-te, că în acel minut leii pe tine te-au sfâşiat;
Bucură-te, că acum sfântul tău suflet spre cer a zburat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 11-lea
Făcutu-s-a mormânt sfântului tău trup pântecele leilor, iar cerul cămară preacurată s-a pregătit pentru fericitul tău suflet, unde ajungând, pururea pe Dulcele tău Iisus ÎI vezi şi acolo împreună cu toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor Îl lauzi pe El, cântând: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Minune mare şi preadorită s-a văzut la sfârşitul tău, Sfinte Mucenice Ignatie, căci leii mâncând sfântul tău trup, după cum singur mult ai dorit, inima ta întreagă şi neatinsă a rămas, spre a se arăta tuturor adevărul cel de tine mărturisit; pentru care noi, slăvind dumnezeiasca Pronie, către tine zicem aşa:
Bucură-te, că acum dorirea ta a luat sfârşit;
Bucură-te, că acum, grâule al lui Dumnezeu, dinţii fiarelor te-au măcinat;
Bucură-te, că inima ta cea de Dumnezeu iubitoare leii nu o au mâncat;
Bucură-te, că spre mustrarea necredincioşilor Dumnezeu pe ea o a păstrat;
Bucură-te, că pe a ta inimă păgânii cu sabia în două o au despicat;
Bucură-te, că la despicarea inimii tale mare minune s-a arătat;
Bucură-te, că pe amândouă părţile inimii tale scris era preafrumos;
Bucură-te, căci cu slove de aur scria: Iisus Hristos;
Bucură-te, Ignatie, grâul cel de Hristos semănat;
Bucură-te, că pentru dragostea lui Hristos de dinţii fiarelor te-ai măcinat;
Bucură-te, pâinea Marelui Împărat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 12-lea
Dar au rămas Bisericii lui Hristos unele din oasele tale pe care leii nu le-au mâncat, şi pe acestea ca pe o vistierie de mult preţ adunându-le, cu mare bucurie binecredincioşii le sărutau şi pe Dumnezeu, Cel ce te-a întărit pe tine până la sfârşit, Îl lăudau, zicând: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Serafim pururea înfierbântat de dragostea lui Dumnezeu ai fost tu pe pământ, dumnezeiescule Ignatie, marele nostru ierarh, cu duhul arzând de bucurie şi cu cutremur Domnului slujind; pentru care şi noi, nepricepuţii, îndrăznim a te lăuda pe tine, zicând:
Bucură-te, căci tu pe Dumnezeu din toată inima, cugetul şi puterea ta L-ai iubit;
Bucură-te, căci tu cea dintâi poruncă prin a ta vieţuire cu lucrul o ai împlinit;
Bucură-te, că inima, mintea şi limba de-a pururea în rugăciune le aveai;
Bucură-te, că prin rugăciunile tale cele de foc pururea cu duhul ardeai;
Bucură-te, că, prin gânditoarea rugăciune a inimi tale, dorul lui Dumnezeu pururea îl aprindeai;
Bucură-te, că, prin uimire şi robia minţii, în cer cu inima te suiai;
Bucură-te, că pe limba ta, pururea numele lui Hristos ai purtat;
Bucură-te, că în inima ta pururea prezenţa lui Dumnezeu ai păstrat;
Bucură-te, că inima ta pururea după Dumnezeu a însetat;
Bucură-te, că, prin chinuri şi moarte, pildă desăvârşită turmei ai dat;
Bucură-te, că spre moarte cu bucurie ai plecat;
Bucură-te, Ignatie de Dumnezeu purtătorul, care pe Iisus Hristos în inimă L-ai purtat!
Condacul al 13-lea
O, preafericite arhiereule al lui Hristos Ignatie, pe care în braţele cele preasfinte din copilărie Hristos te-a luat şi care toată viaţa ta pe El în a ta inimă L-ai purtat; te rugăm să mijloceşti pentru noi, păcătoşii, către Preaînaltul Dumnezeu, ca să dobândim mila şi ajutorul Lui în toate zilele vieţii, şi în veacul cel viitor să ne învrednicim a cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)
Apoi se zice iarăşi Icosul 1 şi  Condacul 1

Aducerea moaştelor Sfântului Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul - 29 ianuarie

20decignatie.jpg

Sfântul Ignatie, purtătorul Lui Dumnezeu (Teoforul), a fost episcop în marea cetate a Antiohiei, pe vremea lui Traian, împăratul romanilor. Era ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, trăgându-se din lumea grecească. Fiind prins pentru credinţa sa, a fost osândit să fie mâncat de fiare în circul de la Roma. Cele şapte scrisori rămase de la el, ne arată cât de încredinţat era că suferind moartea de mucenic, poate fi cu adevărat ucenic al Lui Hristos, aşa fiind şi fericitul său sfârşit. După ce fiarele l-au sfâşiat, împlinind astfel dorinţa Sfântului, creştinii au adunat cu grijă cinstitele rămăşiţe şi le-au pus cu cinste, într-un loc însemnat, afară din cetate. Nu după multă vreme aceste sfinte moaşte au fost trimise din Roma în Antiohia şi călătoria aceasta a fost cu multă slavă şi cinstire.
Puse mai întâi în cimitirul de lângă poarta Dafne din Antiohia, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr, au fost aşezate într-o biserică din cetate ce purta numele Sfântului şi erau cinstite ca un izvor de puteri dumnezeieşti în viaţa creştinilor.

“Sunt grâu al lui Dumnezeu şi vreau prin dinţii fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos”.
(Din: “Epistolele Sfantului Ignatie Teoforul“, in: “Scrierile Parintilor Apostolici”, ed. EIDMBOR, 1979).

O asemenea dragoste a inflacarat fiinta Sfantului Ignatie Teoforul incat acesta a alergat in gura leilor. De fapt, leul adevarat, leul duhovnicesc era chiar el, Sfantul Ignatie! Un leu aprig, aprins, flamand… care se invarte in cusca acestei lumi, nerabdator sa se dea jertfei, sa ia cu asalt si sa prade Cerurile si sa se sfasie pe sine insusi, ca sa se sature din harul dumnezeiesc! Sfinte Ignatie, nu putem intelege dragostea ta de Dumnezeu, dar vedem ca a fost atat de mare, incat ai vrut nu numai sa iti dai trupul tau, dar ai vrut sa nu ramana aproape nici o urma din el, stiind ca Domnul are pentru tine un alt vesmant, innoit si induhovnicit. Ai vrut atat de mult sa te dai Lui, sa te golesti de tine pentru a-L purta desavarsit pe El, incat ai vrut sa nu mai ramana nici o urma din carnea si din sangele tau! “Ca un leu, Tu Doamne, adormind cu trupul, ca un pui de leu Te scoli, Cela ce-ai fost mort“, cantam in Prohodul Domnului. Aidoma Leului-Hristos, cu care te-ai asemanat – asa ai mers, Sfinte, alergand la mucenicie, sa rapesti pe Dumnezeu, sa te saturi de carnea si sangele Lui… Numai un purtator de Dumnezeu, de Duhul Sfant poate avea acest dor atat de aprins in sine dupa Dumnezeu. Altfel, ar fi nesabuinta, nu curaj, ambitie, nu smerenie. Nu pentru ca era impins de un voluntarism extrem a mers Sf. Ignatie la martiriu, ci pentru ca asa L-a impins Duhul Sfant si i-a facut cunoscut ca aceasta este bine-placut lui Dumnezeu. Pilda Sfantului Ignatie ne arata noua ca, intru Adevar, omul cel vechi, cel inchis in cusca pacatului si legat de patimi, omul cel vechi, inrobit silniciei, sleirii, intunericului, stricaciunii, desertaciunii, ei bine, acest om, nu altul, intru Adevar se slobozeste, intru Adevar se desfiinteaza pentru a face loc lui Hristos! Va invitam, in aceasta zi numita de “Ignat” sa gustam impreuna macar cateva mici “imbucaturi” din scrierile purtatoare de Duh ale Sfantului Ierarh si Mucenic Ignatie, “painea lui Hristos”, care hraneste intreaga Biserica: 20decignatie.jpg “Din Epistola catre Romani:

Capitolul 3
Niciodată n-aţi pizmuit pe nimeni, ci pe alţii aţi învăţat. Şi eu voiesc ca cele ce învăţaţi, să le şi faceţi. Deci mie să-mi cereţi putere şi dinlăuntru şi dinafară, ca nu numai să zic, ci să şi voiesc; ca nu numai să mă numesc creştin, ci să fiu şi în faptă. Că dacă mă voi afla aşa, voi putea fi credincios. Nimic din cele ce se arată este veşnic. Cele ce se văd sînt vremelnice, iar cele ce nu se văd sînt veşnice, pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos, întru Tatăl fiind, este veşnic. Creştinătatea este lucru nu numai al sfătuirii, ci şi al mărimei de suflet. Cînd creştinul cu adevărat se urăşte de lume, atunci este iubit de Dumnezeu. Căci este scris: De aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit pe ai săi, iar fiindcă nu sînteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea. Petreceţi întru dragostea Mea.

Capitolul 4
Eu scriu Bisericilor şi poruncesc tuturor căci eu voind, mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi opri. Rogu-vă să nu aveţi către mine dragoste deşartă. Lăsaţi-mă să mă fac mîncare fiarelor, prin care îmi este cu putinţă a cîştiga pe Dumnezeu. Sînt grîu al lui Dumnezeu şi vreau prin dinţii fiarelor să mă macin, ca să fiu pîine curată a lui Hristos. Mai bine aţîţaţi pe fiare ca să mi se facă mormînt şi nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, cînd nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugaţi-vă lui Hristos pentru mine ca, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac. Nu precum Petru şi Pavel vă poruncesc vouă, căci aceia sînt apostoli, iar eu osîndit; aceia slobozi, iar eu pînă acum sînt rob. Iar dacă voi pătimi, voi fi slobod pentru Hristos şi voi învia întru El. Acum învăţ cînd sînt legat, ca nimic lumesc sau deşert să poftesc.

Capitolul 5
1. Din Siria pînă la Roma, mă lupt cu fiarele pe uscat şi pe mare, noaptea şi ziua, înlănţuit de zece leoparzi, adică de o grupă de ostaşi; aceştia, chiar cînd le faci bine, se fac mai răi. Cu nedreptăţile lor, capăt mai multă învăţătură; «dar nu cu aceasta m-am îndreptăţit» (1 Cor. 4, 4). 2. Aş dori ca fiarele să-mi fie pregătite şi mă rog să-mi fie îndată gata. Am să le linguşesc, ca să mă mînînce iute, nu precum se tem unii, şi nu se ating de ele. Iar dacă nu vor voi de bună voie, eu le voi sili. 3. Iertaţi-mă! Eu ştiu ce mi-i de folos. Acum încep să fiu ucenic! Nici o făptură din cele văzute şi din cele nevăzute să nu caute să mă îm­piedice de a dobîndi pe Hristos! Să vină peste mine foc şi cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărţirea trupului, risipirea oaselor, stri­virea mădularelor, măcinatul întregului trup, relele chinuri ale diavo­lului. Să vină toate, numai 
să dobîndesc pe Hristos!

Capitolul 6
1. La nimic nu-mi vor folosi desfătările lumii, nici împărăţiile vea­cului acestuia. «Mai bine-mi este să mor» (1 Cor. 9, 15.) în Hristos Iisus, decît să împărătesc marginile pămîntului. Pe Acela îl caut, Care a murit pen­tru noi; pe Acela Il vreau, Care a înviat pentru noi. 2. Naşterea mea mi-i aproape. Să nu mă împiedicaţi să trăiesc, să nu voiţi să mor! Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dum­nezeu, nici nu-l amăgiţi cu materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungînd acolo, voi fi om! 3. Ingăduiţi-mi să fiu următor al patimilor Dumnezeului meu! Dacă-L are cineva în el, să se gîndească ce vreau şi să aibă milă de mine, pentru că ştie cele care mă apasă! Iertaţi-mă, fraţilor! (Fil. 1, 23).

Capitolul 7
1. «Stăpînitorul veacului acestuia» (In. 14, 30) vrea să mă răpească şi să strice gîndurile mele despre Dumnezeu. Nimeni, dar, dintre cei de faţă sa nu-l ajute! Mai bine fiţi cu mine, adică cu Dumnezeu! Să nu căutaţi că vorbiţi de Iisus Hristos, dar să doriţi lumea. 2. Invidia să nu se sălăşluiască în voi. Nici dacă v-aş ruga, cînd aş fi lîngă voi, să nu mă ascultaţi, ci ascultaţi cele ce vă scriu. Vă scriu fiind viu şi dorind să mor. Dorinţa mea a fost răstignită şi nu este în mine foc, care să iubească materia, ci «apă vie» (In. 4, 10), care grăieşte în mine şi-mi spune dinăuntrul meu: «Vino, la Tatăl!». 3. Nu mă bucur de hrana cea stricăcioasă, nici de plăcerile vieţii acesteia. Vreau pîinea lui Dumnezeu, care este trupul lui lisus Hristos, Cel din sămînta lui David (In. 7, 42, Rom. 1, 3), iar bău­tură vreau sîngele Lui, care este dragoste nestricăcioasă.

Capitolul 8
1. Nu vreau să mai trăiesc după oameni. Şi va fi aceasta, dacă voi o voiţi. Voiţi, ca şi voi să fiţi voiţi! 2. Vă cer aceasta în puţine cuvin­te. Credeţi-mă! Iisus Hristos vă va arăta, că spun adevărul. Nemincinoasă e gura, în care Tatăl a vorbit cu adevărat. 3. Rugaţi-vă pentru mine, ca să cîştig. Nu v-am scris după trup, ci după gîndul lui Dum­nezeu. Dacă voi pătimi, mi-aţi făcut voia; dacă voi fi respins, m-aţi urît.

Din Epistola catre Efeseni: Capitolul 11
1. Sînt vremile cele din urmă (1 In 2, 18). Să ne ruşinăm, deci, şi să ne temem de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, ca să nu ne fie spre osîndă. Una din două: sau să ne temem de mînia care va să vină (Mt. 3, 7) sau să iubim harul de acum! Numai să fim găsiţi în Hristos Iisus, spre a vie­ţui adevărat. 2. Nimic să nu iubiţi în afară de Hristos, în Care port lanţurile, mărgăritarele cele duhovniceşti. Facă Dumnezeu să înviez cu ele, prin rugăciunea voastră, de care facă Dumnezeu să am tot­deauna parte, ca să fiu găsit în moştenirea creştinilor din Efes, care au fost totdeauna uniţi şi cu Apostolii, prin puterea lui lisus Hristos. [...]

Capitolul 19
1. Stăpînitorul veacului acestuia (In 14, 30) n-a cunoscut fecioria Mariei (Lc. 1, 27-34), naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului. Trei taine răsunătoa­re, care s-au săvîrşit în tăcerea lui Dumnezeu. 2. Dar cum s-au desco­perit veacurilor? O stea a strălucit pe cer mai mult decît toate ste­lele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minuna; toate celelalte ste­le, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei, care covîrşea cu lumina ei pe toate. Şi tulburare a fost. De unde noutatea aceasta că steaua nu se aseamănă cu celelalte stele? 3. Atunci orice magie s-a nimicit şi orice legătură a răutăţii a pierit; neştiinţa s-a risipit; iar vechea împărăţie a căzut, cînd Dumnezeu s-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieţii veşnice (Rom. 6, 4). A luat început ceea ce fusese hotărît de Dumnezeu şi prin aceasta toate se puneau în mişcare, pen­tru că se pregătea nimicirea morţii.

Epistola catre Smirneni: Capitolul 1
1. Slăvesc pe Iisus Hristos Dumnezeu, Care v-a înţelepţit aşa. Am înţeles că aţi ajuns desăvîrşiţi în neclintită credinţă, ca şi cum aţi fi pironiţi, cu trupul şi cu sufletul, în crucea Domnului Iisus Hristos şi întăriţi în dragoste, în sîngele lui Hristos, plini de credinţă în Domnul nostru, Care cu adevărat este «din neamul lui David după trup» (In 7, 42), dar Fiu al lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu, născut cu adevărat din Fecioară, botezat de Ioan, «ca sa se împlinească de El toată dreptatea» (Mt. 3, 15). 2. Pe timpul lui Pilat din Pont şi al lui Irod a fost pironit cu adevărat pentru noi cu trupul, din al cărui fruct sîntem noi, din patima Lui cea de Dumnezeu fericită ; «ca să ridice semn» (Is. 5, 25; 11, 12; 49, 22; 62, 10) în veci prin înviere pentru a aduna pe sfinţii şi credincioşii Lui, fie din iudei, fie din păgîni, într-un singur trup al Bisericii Lui.

Capitolul 2
1. El a pătimit toate acestea ca să ne mîntuim. A pătimit cu ade­vărat şi a înviat cu adevărat, nu cum spun unii necredincioşi, că a pătimit în aparenţă, ei existînd în aparenţă, şi, precum gîndesc, aşa li se va şi întîmpla, că sînt fantome şi draci.
Capitolul 3
1. Eu îl ştiu în trup şi după înviere şi cred că este. 2. Cînd a venit la Petru şi la cei dimpreună cu el, le-a zis : «Luaţi, pipăiţi-mă şi ve­deţi, că nu sînt demon fără de trup (Lc. 24, 39)». Şi îndată s-au atins de El şi au crezut, unindu-se strîns şi cu trupul şi cu duhul Lui. De asta au dis­preţuit şi moartea şi au fost găsiţi mai presus de moarte. 3. După în­viere a mîncat cu ei şi a băut cu ei, ca unul în trup, deşi duhovniceşte era unit cu Tatăl.

Capitolul 4
1. Vă dau, iubiţilor, aceste sfaturi, cu toate că ştiu că şi voi gîndiţi la fel ca mine. Dar vreau să vă feresc de fiarele cele cu chip de om, pe care nu numai că nu trebuie să-i primiţi, dar, dacă e cu putinţă, nici să vă întîlniţi cu ei, ci numai să vă rugaţi pentru ei, poate că se vor pocăi, lucru greu însă. Că stăpînire peste aceasta are Iisus Hristos, viaţa noastră cea adevărată. 2. Dacă s-au făcut toate acestea în chip aparent de Domnul nostru, atunci şi eu în chip aparent sînt înlăn­ţuit. Pentru ce m-am dat pe mine însumi morţii, focului, săbiei, fiarelor? Dar, aproape de sabie, aproape de Dumnezeu; împreună cu fia­rele, împreună cu Dumnezeu. Dar numai în numele lui Iisus Hristos! Din dragoste de El, îndur toate, că El mă întăreşte, să ajung om desăvîrşit”. 

(Din: “Epistolele Sfantului Ignatie Teoforul“, in: “Scrierile Parintilor Apostolici”, ed. EIDMBOR, 1979).



luni, 27 ianuarie 2014

EVANGHELIA ZILEI: 2014-01-27 LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞAPTESPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Marcu (X, 46-52)

n vremea aceea, ieşind Iisus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu mulţime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea cerşind la marginea drumului. Şi auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige şi să zică: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“ Şi mulţi îl certau, ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: „Fiule al lui David, miluieşte-mă!“ Şi Iisus, apropiindu-Se, a zis: „Chemaţi-l!“ Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: „Îndrăzneşte, scoală-te; te cheamă...“. Iar orbul, lepădându-şi haina de pe el şi sărind în picioare, a venit la Iisus. Şi l-a întrebat Iisus, zicându-i: „Ce voieşti să-ţi fac?“ Iar orbul I-a răspuns: „Să-mi capăt vederea, Învăţătorule!“ Iar Iisus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit!“ Şi îndată şi-a căpătat vederea şi-I urma lui Iisus pe cale.

Aducerea moastelor celui intre Sfinti, Parintelui nostru Ioan Gura de Aur - 27 ianuarie

Fericitul acesta si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur a fost patriarh al Constantinopolului, pe vremea imparatului Arcadiu (395-408) si a imparatesei Eudoxia. Viata lui se arata la 13 noiembrie, cand se face pomenirea lui; lucrarea sa neobosita in ogorul Domnului se arata la 30 ianuarie, cand fericitul Ioan este cinstit laolalta cu Sfintii Parinti Vasilie cel Mare si Grigorie Teologul, la sarbatoarea celor Trei Ierarhi. 
Mana dreapta a Sfantului Ioan Hrisostom aflata la Manastirea Filoteou din Muntele Athos

ACATISTUL 
http://parohiasfantulharalambieconstanta.blogspot.ro/2012/11/acatistul-sfantului-ioan-gura-de-aur-13.html
Astazi, in ziua de 27 ianuarie, pomenim numai aducerea sfintelor moaste din surghiunul, unde murise, si asezarea lor in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol. Si aceasta fapta de lauda s-a savarsit pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Mic (408-450), fiul imparatului Arcadiu, la anul 438, si iata cum: Fiindca multime de nenorociri venisera, in acea vreme, asupra cetatii si asupra imparatiei, iar poporul credinciosilor socotea ca relele acestea veneau si ca o pedeapsa dumnezeiasca, pentru inversunarea nedreapta a imparatesei Eudoxia impotriva omului lui Dumnezeu, Ioan Hrisostom, ca a mijlocit ca el sa fie indepartat din scaun, trimitandu-l sa moara in surghiun, drept aceea, noul patriarh, Sfantul Proclu, ucenic al Sfantului Ioan Hrisostom, a indemnat pe Teodosie imparatul sa aduca moastele Sfantului Ioan in cetate, ca un semn de impacare. Si, primind imparatul cu bucurie sfatul acesta, toata lucrarea s-a facut cu mare darnicie, cu cheltuiala imparatiei.
Si, a fost luat, cu rugaciuni si cu toata cuviinta; trupul nestricat al Sfantului de la Comane, la hotarele Armeniei, unde era ingropat, dupa 31 de ani de la moartea lui, si pus intr-un sicriu de aur. Pretutindeni, prin sate si prin orase, moastele Sfantului Ioan au fost petrecute cu cantari de psalmi, faclii aprinse si mireasma de tamaie. Iar cand au ajuns la Constantinopol, imparatui Teodosie insusi a ingenunchiat si s-a rugat cu lacrimi ca Sfantul sa ierte faradelegea mamei sale Eudoxia, care era pricina mortii omului lui Dumnezeu. Au pus apoi sfintele moaste in careta imparateasca si, ajungand la biserica Sfintilor Apostoli, le-au asezat acolo si toti credinciosii s-au rugat inaintea lor, cerand har si indurare de la Cel ce, prin viata si prin lucrarea Sfantului, ridicase pe omul lui Dumnezeu intre Sfintii cei mai alesi si mai bineplacuti Domnului. Si, savarsindu-se aceasta in ziua de 27 ianuarie, Biserica a hotarat ca aceasta zi sa se praznuiasca in tot anul, spre vesnica pomenire a acestui mare Pastor si invatator al crestinatatii intregi.
Cuvantul Sfantului Ioan Hrisostom, despre izgonirea sa, catre episcopul Chiriac, care, si el era izgonit.
“Vino acum sa-ti scot rana mahnirii si sa-ti risipesc negura cugetului ! Si care este pricina, care te face sa te mahnesti si sa te intristezi? Ca iarna este mare si ca furtuna aceasta ce a venit asupra Bisericii e amara si e grea ? Stiu si eu aceasta si nimeni nu o va tagadui. Dar de vei vrea, iti voi zugravi o icoana a acestor lucruri, asa cum se intampla.
De multe ori vedem marea aceasta ca se cutremura si ca se umfla tocmai din fundul adancului. Vedem si pe corabieri, care nemaiavand ce face, pentru covarsirea furtunii, stau cu mainile incrucisate pe genunchi si sunt incremeniti, nevazand nici cerul, nici pamantul, ci zacand jos in adancul corabiei, plang si se tanguiesc; asa se intampla acestea pe marea pe care o vedem. Asa si acum, asupra Bisericii lui Dumnezeu, mai mare furtuna este, valurile smt mai covarsitoare.
Ci, roaga-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu cu mestesug biruieste furtuna, ci numai cu porunca potoleste viforul. Iar, chiar de te-ai si rugat de multe ori si nu ti s-a ascultat cererea, nu te lenevi. De vreme ce, acest fel de obicei are Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, ingrijind, de mai inainte, mantuirea noastra. Ca, oare nu putea sa izbaveasca pe cei trei tineri, ca sa nu fie aruncati in cuptor ? Cu adevarat ar fi putut, insa nu i-a izbavit mai dinainte. Dar, canmd erau in robie si au fost dusi in tara barbarilor si erau departe de mostenirea parinteasca, si, numai dupa ce au fost aruncati in cuptor si erau deznadajduiti, din partea tuturor si nu le mai ramasese nimic altceva, atunci, i-a izbavit. Adica, atunci, adevaratul Dumnezeu, fara veste, a facut minunea si a risipit focul imprejurul cuptorului chaldeilor si, asa, cuptorul s-a prefacut in biserica. Si a chemat toata zidirea si pe ingeri si puterile si, aducandu-se toate impreuna, ziceau: “Binecuvantati toate lucrurile Domnului pe Domnul.” Vezi, frate, cum rabdarea dreptilor a schimbat focul acela in roua ? Si a facut pe tiranul Nabucodonosor a trimite carti in toata lumea si sa zica: “Mare este Dumnezeui lui Sadrac, Mesac si Abed-Nego.” Si vezi cata asprime a pus: “De va grai, zice, cineva cuvant rau contra lor, sa fie casa lor de jaf, si averea sa i se ia.”
Nu te mahni, dar, frate Chiriac, ca eu, cand eram izgonit din Constantinopol, nu purtam de grija de nici una din acestea, ci ziceam in sinea mea: De-i este voia imparatesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma. Al Domnului este pamantul si plinirea lui. De va vrea sa ma taie cu fierastraul, sa o faca, am pilda pe Proorocul Isaia. De va vrea sa ma arunce in mare, imi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia sa ma bage in groapa, am pe Daniil aruncat in groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan, intaiul Mucenic, care a patimit aceasta. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Botezatorul Ioan. De va vrea sa-mi ia averea, de o am, sa o ia; ca gol am iesit din pantecele maicii mele, gol ma voi duce.
Pe mine ma invata si Apostolul, zicand: “Dumnezeu nu cauta la fata omului, ca, de as fi placut oamenilor, n-as fi sluga lui Hristos.” Ma inarmeaza inca si David, zicand: “Grait-am marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat”. “Multe mestesugira asupra mea cei ce m-au urat, ci toate din invidie le-au facut.” Stiu, cu adevarat, ca te intristezi, frate Chiriac, ca cei ce ne-au izgonit pe noi merg cu cinste prin targ si cu multime de oameni inarmati, care ii insotesc, dar nu-ti aduci aminte de bogatul si de Lazar, cine intru aceasta viata petrecea in scarba si apoi ce a dobandit fiecare ? Cat a vatamat pe Lazar saracia ? Au nu l-a dus ea pe dansul in sanul lui Avraam, ca pe un viteaz si un biruitor ? Si cat a folosit bogatul averea, celui ce era imbracat in porfira si vizon ? Cu adevarat, cu nimic. Pentru ca unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt capitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hraneau la masa lui, si unde-i masa cea imparateasca ? Au nu-l duceau legat la mormant, ca pe un talhar ? Si-si ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigand cu glasul uscat de sete: “Parinte Avraam, miluieste-ma si trimile pe Lazar sa-si ude varful degetului cu apa, sa-mi racoreasca limba, ca amar ma chinuiesc in vapaia aceasta,” Ticalos bogat ! De ce-l numesti tata pe Avraam, a carui viata n-ai urmat-o ?
Acela pe tot omul l-a ospatat in casa lui, iar tu n-ai purtat grija de un singur sarac. Nu are drept oricine sa planga si sa se tanguiasca aici. Caci, cela ce a avut atata bogatie, n-are dreptul a dobandi o picatura de apa, si pentru ce eceasta ? Pentru ca, in iarna vietii acesteia, n-a semanat milostenie. A venit secerisul altei vieti si n-are ce secera. Si aceasta este o raduiala a Stapanului, ca a facut a fi alaturi chinul necuratilor si odihna dreptilor, ca sa se vada unii pe altii si sa se cunoasca. Deci, atunci, fiecare din mucenici isi va cunoaste pe tiranul sau, care l-a chinuit si, fiecare tiran va cunoaste pe mucenicul, pe care l-a muncit. Si acestea ce le zic nu sunt cuvinte ale mele; asculta ce graieste intelepciunea: “Atunci cu multa indrazneala va sta dreptul in preajma celor ce l-au trudit.”
Si ca un calator ce umbla pe zaduf, aprinzandu-se de sete si nimereste o fantana buna, sau ca un flamand ce sade la o masa plina de toate bunatatile si este oprit de vreun puternic sa se atinga de bucatele ce stau pe masa, si aceasta le da mahnire si chin mare, celui insetat, ca nu-si poate stinge setea, si celui flamand, ca este oprit sa se indulceasca din bucate, in acest chip, si in ziua Judecatii, vor vedea pacatosii pe Sfinti bucurandu-se si nu vor putea sa se indulceasca din masa cea imparateasca. Ca, si pe Adam, vrand Dumnezeu sa-l pedepseasca, l-a facut sa lucreze pamantul in preajma Raiului, ca, privind locul cel dorit de unde iesise, sa aiba pururea durere in suflet. Si daca, frate Chiriac, nu ne intilnim aici, in viata aceasta, sa vorbim unul cu altul, insa acolo, in cealalta viata, nu va fi nimeni sa ne opreasca sa fim unii cu altii. Ci, inca atunci, vom si vedea pe cei ce ne-au izgonit, – ca si Lazar pe bogatul si mucenicii pe chinuitorii lor.
Deci, nu te mahni, iubite frate, ci adu-ti aminte de Proorocul Isaia ce zice: “batjocorirea oamenilor nu te teme si de ocara lor sa nu te biruiesti, ca precum se mananca lana de molii, asa vor fi manati. “Cugeta si la Domnul Hristos, Cel ce tine lumea in mana Sa, cum din scutece a fost izgonit si in pamantul egiptenilor a fost instrainat. Si pentru ce ? Pentru ca sa se faca chip si pilda noua, ca sa nu ne mahnim in incercari. Si sa-ti mai aduci aminte de patima Mantuitorului si cate ocari a suferit pentru noi, Stapanul a toate. Ca unii din iudei il numeau samaritean si bautor de vin. Altii, indracit si prooroc mincinos zicand: “Iata om mincinos si bautor de vin”, si ca El: “cu domnul dracilor scoate pe draci.” Si cate altele, inca. Cum L-au dus atunci, ca sa-L arunce in prapastie, este de mirare. Si-L scuipau in obraz, si-I dau palme; ca-L adapau cu fiere si-I bateau capul cu trestia si cu hlamida imparateasca, imbracandu-L si cu cununa de spini incununandu-L si-I, cadeau inainte batjocorindu-L si tot felul de batjocuri facandu-I, si cum il duceau caini aceia, mancatori de sange si Il trageau gol la patima. Si cum L-au parasit toti ucenicii Lui: ca unul s-a lepadat de Dansul, iar altul L-a vandut, iar ceilalti au fugit si sta singur gol in mijlocul poporului aceluia, de vreme ce era praznicul Pastelui, atunci, la care se adunasera toti. Si L-au rastignit ca pe un om rau, in mijlocul facatorilor de rele, si zacea neingropat, nici nu L-au pogorat de pe cruce, pana cand L-a cerut oarecine ca sa-l ingroape. Si cum au scornit defaimare rea asupra Lui, ca ucenicii Lui L-au furat si ca n-a inviat. Deci, iarasi, adu-ti aminte si de Apostoli, ca de pretutindenea erau goniti si prin ceilalti se ascundeau. Ca Pavel se ascundea la o femeie, ce vindea matasuri, si Petru, la Simon curelarul, ca nu aveau indrazneala la cei bogati. Iar, apoi, toate au fost cu inlesnire pentru ei. Intr-acelasi chip si tu frate, nu-ti face voia rea, desi acum treci prin cele de intristare. Ca pe urma vor veni cele inveselitoare. Auzit-am si de barfitorul acela, Arsachie, pe care l-a pus imparateasa patriarh in scaunul meu, si ca a prigonit pe fratii si fecioarele acelea, care n-au vrut sa aiba impartasanie cu dansul. Si multi dintr-insii, din dragoste pentru mine, prin temnite au murit. Lupul acela in chip de oaie, ce are numai infatisarea de episcop, dupa adevar, este un preadesfranat. Ca precum femeia careia ii traieste barbatul, de merge dupa altul, se cheama preadesfranata, asa si acesta preadesfranat este, nu trupeste, ci sufleteste, ca fiind eu viu, mi-a rapit scaunul.
Acestea, frate Chiriac scriem din Cucuz, unde a poruncit imparateasa de ne-a izgonit. Si multe scarbe m-au intampinat pe cale, dar nu le-am luat in seama. Iar cand am ajuns in tara Capadochiei si in Tauromenia, cete-cete de sfintii parinti ne intampinau. Inca si multime de monahii, varsand izvoare de lacrimi si plangand cu jale mare, ca ne vedeau ducandu-ne in surghiunire, ziceau intre ele: Mai de folos ar fi fost sa se ascunda soarele, decat sa taca gura lui Ioan. Aceste cuvinte m-au tulburat foarte si m-au scarbit mai mult, ca vedeam toti plangeau pentru mine. Iar pe celelalte, pe toate cate mi s-au intamplat, nu le-am luat in seama. Insa foarte bine ne-a primit episcopul cetatii, acesteia si multa dragoste a aratat catre noi, ca, de ar fi fost cu putinta si n-am fi pazit hotarul si canoanele, ne-ar fi dat si scaunul sau. Rogu-te, dar, si te poftesc, goneste de la tine plansul necazului tau si fa pomenire pentru noi catre Dumnezeu.
Intru aceasta zi, cuvant despre omul ce s-a tamaduit la mormantul Sfantului Ioan Gura de Aur, prin a sa pocainta.
Cand au adus trupul Sfantului din Comane cu mare cinste, si l-au asezat pe el in biserica Apostolilor, atunci un om din cei puternici ai Constantinopolului, fiind bolnav si avand credinta mare in Sfantul Ioan Gura de Aur, a poruncit slugilor sale sa-l aduca pe el in cinstita biserica a Sfintilor Apostoli, unde este mormantul cel tamaduitor al purtatorului de Dumnezeu parinte Ioan Gura de Aur. Iar, dupa ce l-au dus pe el intru acea cinstita biserica, s-au rugat cu lacrimi si l-au pus pe pat. Deci, zacand el si bolind, chema in ajutor pe Sfintii Apostoli ai lui Hristos si pe Sfantul, Parintele nostru Ioan Gura de Aur, ca sa-l miluiasca pe el in primejdia lui, aducandu-si aminte de cele necuvioase fapte facute de el, inainte de imbolnavire. Iar cand gandea la acestea, tanguindu-se, zicea: “Amar mie si vai de ticalosul cel nepocait, cum voi merge pe calea dintru care nu ma voi mai intoarce ? Si cum voi suferi certarea infricosatului Judecator si muncile cele netrecatoare si vesnice ?”
Deci, acestea graindu-le acela, si mai multe decat acestea, tanguindu-se, cam pe la al saselea ceas, toti au iesit din cinstita biserica, si numai singur bolnavul a ramas si, cautand spre bolta acelei sfinte biserici, a vazut si chipul Domnului nostru Iisus Hristos si a inceput a grai catre Dansul asa: “De chipul tau Stapane, desi zugravit de maini omenesti, ma cutremur si ma tem. Dar cum eu, ticalosul, Te voi vedea pe Tine, infricosatul Judecator, cand vei veni sa judeci toate ? Gresit-am, Stapane, iarta-ma pe mine, ca n-am pazit poruncile Tale.” Deci, acestea graindu-le acela, a inceput a-si marturisi pacatele sale spre Sfanta icoana. Iar, dupa ce, cu de-amanuntul, le-a spus pe toate, si-a mai adus aminte inca de alt pacat, pe care il facuse, si a inceput a zice: “L-am facut Stapane, insa nu indraznesc a-l spune, nu indraznesc iubitorule de oameni, nu indraznesc, Milostive.” Deci, acestea zicandu-le el, a venit un glas de la Sfanta icoana, zicand: “Spune omule !” Iar dupa ce l-a spus si pe acela, a venit alt glas si i-a zis: “Iarta-ti-se tie pacatele tale !”
Iar dupa ce s-a pogorat acel glas infricosat, s-a sculat omul sanatos si a cazut cu fata la pamant, strigand cu glas mare si inaltand cantari de multumire lui Dumnezeu, Celui ce nu voieste moartea pacatosului, ci asteapta intoarcerea pocaintei si voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Deci, inchinandu-se chipului Mantuitorului Hristos si tamaduitorului mormant al purtatorului de Dumnezeu parintele Ioan Gura de Aur, s-a dus la casa sa si, cealalta vreme a vietii sale, a petrecut-o in curatenie si cu paza. Dumnezeului nostru slava !
Iarasi praznic stralucit si pricinuitor de bucurie, iarasi sarbatoare mult luminoasa a cuprins Biserica noastra, care pierde iarna mîhnirii si gerul pacatului; iarasi praznuim pomenirea dascalului si a parintelui celui cu gura de aur, a carui vestire, ca si a fericitilor apostoli, a strabatut cu adevarat toate marginile lumii, si a umplut toate cetatile; ba chiar toate tarile s-au saturat de graiurile lui cele preastralucite si aurite. Iata a sosit privighetoarea cea mult glasuitoare, prevestind taina cea mare a Învierii celei de obste, ca pe dumnezeiasca primavara; iar prin tacerea lui de putina vreme arata înnoirea cea nemarginita a vîrstei celei dupa Hristos si a tineretilor celor duhovnicesti.
A venit iarasi gura de aur, care, dupa putina tacere, graieste acum cu adevarat cuvinte mai dulci decît fagurele de miere, mai scumpe decît pietrele cele nepretuite si cu adevarat mai trebuincioase decît aurul. Limba care graia cîndva maririle darului, fiind lovita de duh ca de un arcus, si ca pana scriitorului ce scrie iscusit, si pe Dumnezeu cel întrupat îl vesteste noua. Iata marele stîlp al Bisericii, turnul bunei credinte, cel neclatinat, si luminatorul cel ne-stins, care a fost prigonit multi ani pentru Hristos, si ascuns pentru pizma vrajmasilor, acum s-a aratat, dupa 30 de ani si a stralucit mai mult decît soarele cel simtit.
Acum iarasi a venit dupa îndelungate si amare izgoniri, sau mai bine sa le zic dulci; caci pentru Hristos le-a patimit. A venit iarasi la turma sa, dupa stralucita moarte si a intrat în cetate cu cinste si cu dreptate, de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.
Dar sa povestim de la început dupa rînduiala, istoria întoarcerii, ca mai mult sa va bucurati si sa va veseliti. Si sa aratam cine au fost pricinuitorii prin care s-a facut aducerea sfintelor moaste ale Hrisostomului, cum si cînd s-a facut. Caci despre petrecerea lui cea minunata, cum si despre ispitele ce a patimit în acea nedreapta izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, si ajung acelea sa înteleaga fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea buna.
Dupa fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurîndu-se, iar mult patimitorul si mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreuna calatori cu dînsul, adica de ucenicii si prietenii lui; care împreuna au calatorit cu dînsul în izgonire, care ca niste recunoscatori si multumitori catre dascalul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfîntul Inocentiu (401-417), iar împarat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), carora le-au povestit de la început toate muncile si nedreptatile ce le-a patimit Sfîntul Ioan de la împarateasa Eudoxia si de la episcopii cei nesfintiti. Aceia au dat multime de aur la doi barbati netrebnici ca sa ucida pe cel numit “gura de aur” si decît aurul mai cinstit.
Dar Dumnezeu, ca un drept judecator, n-a lasat a se savîrsi o ucidere ca aceasta nedreapta. Asemenea le-a povestit si cîte semne s-au întîmplat în împarateasca cetate dupa izgonirea cea nedreapta a sfîntului, adica cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împaratesc si mai toata cetatea; înfricosata grindina ce a cazut acolo si a facut atîta paguba si pierzare cetatii; apoi a spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfarîmat, cum si despre dumnezeiescul foc, care a iesit din scaunul sfîntului si a vatamat biserica; si cum de acolo focul s-a întors prin minune asupra palatului împaratesc si pîna la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare si prea frumoasa. Atunci tot poporul s-a mîhnit si a strigat, zicînd: “Cu dreptate este a se prapadi toata cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o cîrmuia si o pazea”.
Pe lînga acestea, au povestit înca si reaua patimire, luarile în batjocura, chinurile care le-au pricinuit acei ucigasi si fara de omenie ostasi care l-au dus în surghiun, unde l-a primit tot Rasaritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au aratat lui cu minune, slavitii Apostoli Petru si Ioan, precum si toate celelalte care au urmat în surghiun, pîna la fericita lui adormire.
Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, ca acei ostasi rai si fara de omenie au pricinuit sfîntului atîtea chinuri, rautati, ocari si batjocuri, de care toata lumea s-a îngrozit, dar s-au si bucurat ca sfîntul, în toate acele chinuri grele si cumplite, a ramas neplecat si neclintit; si a iesit biruitor stralucit si neînfrînt. Iar mai vîrtos papa si împaratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca rîvna si au scris amîndoi scrisori, cu multa asprime, mustrînd nelegiuirea lui Arcadie.
Apoi, papa i-a trimis o înfricosata afurisenie, zicînd astfel: “Sîngele dreptului Ioan striga catre Dumnezeu asupra ta, împarate Arcadie, precum de demult sîngele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigatorul de frate; caci în vremea de pace ai ridicat prigoana asupra Bisericii, izgonind pe pastorul si arhiereul ei cel adevarat, cu care împreuna chiar pe Hristos Dumnezeu, vai! L-ai izgonit si ai vîndut turma lui Hristos naimitilor arhierei, si nu adevaratilor pastori!
Dar eu nu ma întristez pentru Sfîntul Ioan, caci fericitul si de trei ori fericitul Ioan, pentru ispravile lui cele mari si pentru nenumaratele chinuri, pe care nu pe buna dreptate le-a rabdat, a luat mostenire în împaratia lui Dumnezeu, cu apostolii si cu mucenicii; ci ma mîhnesc pentru pierzarea ta, caci, pentru ca sa faci voia unei femei rele si nebune, ai lipsit lumea de învataturile cele cu miere curgatoare si de viata facatoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.
Pentru aceasta si eu preaumilitul, caruia mi s-a încredintat scaunul Romei, te canonisesc pe tine si pe femeia ta si va îndepartez de la Sfînta Împartasire a dumnezeiestilor Taine ale lui Hristos. Si care va îndrazni a va împartasi pe voi, sa fie caterisit si neiertat; iar daca voi veti sili pe cineva ca sa va împartaseasca, defaimînd aceasta apostoleasca porunca si asezamînt, sa fiti ca vamesii si ca pagînii cu adunarea necredinciosilor si sa stea pacatul vostru înainte, iar în ziua dreptei judecati sa va luati pedeapsa cea cuviincioasa; caci nici una din cele ce sînt ale voastre, nu vor putea sa va ajute, nici averile voastre, nici slava, nici stapînirea si nici însasi vrednicia împarateasca.
Iar pe Arsachie (404-405), pe care l-ati pus pe scaunul Sfîntului Ioan, pe acesta îl caterisim împreuna cu toti aceia care s-au împartasit cu dînsul. Caci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl si afurisim, sa fie anatematizat si strain de Hristos. Acestea, precum le legam noi pe pamînt, sa fie legate si în ceruri, precum se zice în Sfînta Evanghelie”.
Acestea a scris sfintitul Inocentiu. Iar împaratul Onorie a scris si el alta scrisoare, zicînd astfel: “Frate Arcadie, nu stiu ce lucrare potrivnica si draceasca te-a plecat sa te încredintezi unei femei rele si razvratite, care te-a îndemnat sa faci niste lucruri ca acestea, pe care nici un alt împarat crestin dreptcredincios nu le-a facut niciodata; si pentru care te osîndesc si te prihanesc toti preacuviosii episcopi cei de aici, ca ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fara judecata, fara socoteala si fara rînduiala, din scaunul lui, si l-ai omorît cu chinurile pe care i le-au dat robii tai cei rai, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.
Apoi pe arhiereii si slujitorii pe care ti i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întarirea si adeverirea dreptei judecati, atîta i-ai defaimat, încît i-ai si închis în temnita, le-ai luat banii ce aveau de cheltuiala, încît ei se primejduiau sa moara si de foame. N-ai bagat în seama cît de putin poruncile apostolesti, ci pe cei cuviosi si sfinti, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, si cu nedreptate i-ai osîndit, în departate surghiuniri si în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit; deci, sîrguieste-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu si pe oameni prin îndreptarea greselilor tale; stiind ca rugaciunile preotilor întaresc si îndrepteaza împaratia noastra”.
Arcadie, primind scrisorile si întelegînd puterea cuvintelor lor, s-a ranit foarte mult de sagetile certarii si ale canonisirii; iar somnul cel adînc al trîndaviei, care era asupra lui, scuturîndu-l, caci se desteapta sufletele cele trîndave de certarile cele mai aspre, întîi a pedepsit pe acei care au facut rau arhiereilor romani, pe unii i-a batut, iar pe altii i-a omorît si a spînzurat pe lemne trupurile lor. Iar pe rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfîntului din scaun, i-a scos din dregatorii si le-a luat toate averile.
Înca nici spre a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mîinile sale a batut-o fara mila si a închis-o într-o casa de desfrînare si de necinste, poruncind ca nimeni sa nu mearga la dînsa sa o cerceteze si sa i se faca vreo mîngîiere, astfel ca dînsa, din nemasurata mîhnire si rusine, a cazut în boala grea. Apoi, prinzînd pe Mina, Teotechi si pe Ishirion, nepotii lui Teofil, pe Severian al Gabalilor si pe Archie al Beriei, – care se întîmplasera a fi într-acea vreme acolo în cetate, i-a legat si i-a trimis cu mare defaimare la papa Inocentiu, scriindu-i si o scrisoare cu multa smerenie pentru dezvinovatirea lui, zicînd unele ca acestea:
“Eu, o! arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am stiut din cele cîte s-au lucrat contra arhiereilor trimisi de la voi. Si dupa ce m-am înstiintat, am omorît pe aceia care i-au nedreptatit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticalosii episcopi, care aratînd niste canoane oarecum bisericesti, au primit pacatul asupra necuratelor lor suflete si, crezînd lor, am dat acea nedreapta hotarîre, pentru care aceia mai mult decît noi sînt vinovati. Deci, trimit cuviosiei tale pe raul Acachie, pe Severian si pe rudeniile raului Teofil si îi voi scrie si lui ca si acela sa vina cu sila acolo, cît mai degraba, cînd îi vei pedepsi dupa masura celor îndraznite si lucrate de dînsii; iar pe noi ne iarta, prin parinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastra si sa nu ne mai lipsesti de sfintita împartasire a Preacuratelor si de viata facatoarelor Taine. Caci si pe Eudoxia cu necinste am pedepsit-o si greu am batut-o, din care cauza a cazut în grele boli si zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, cinstite parinte, ca nici Stapînul nu osîndeste de doua ori pentru un pacat; mai ales cînd ne pocaim din toata inima noastra; se cuvine dar, dupa nemarginita milostivire a lui Dumnezeu, sa ne ierti si cuviosia ta”.
Apoi a scris si fratelui sau Onorie, deosebit, ca sa mijloceasca pe lînga papa si sa-i trimita iertare.
Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împaratului si a scris catre preacinstitul Proclu, ucenicul Sfîntului Ioan Gura de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, sa mearga la Constantinopol, ca sa dezlege pe împarati de afurisenie si sa-i împartaseasca cu dumnezeiestile Taine; apoi, sa tina loc de patriarh, ca un epitrop, pîna ce va cerceta despre Atic cu de-amanuntul. A scris deosebit iarasi si catre Arcadie, înstiintîndu-l ca a primit pocainta lui si ca îi va mijloci iertaciune; apoi sa porunceasca sa scrie numele Sfîntului Ioan în sfintitele table, si sa trimita pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gînd sa mearga si papa, pentru oarecare pricina.
Niste porunci ca acestea primindu-le împaratul si avînd dorinta ca sa împlineasca fara lipsa toate cîte a scris papa, îndata a scris o înfricosata scrisoare lui Teofil, zicînd asa: “Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce esti decît toti oamenii mai cumplit; tu, vicleanule, ai luat de la sine-ti stapînire sataniceasca si n-ai bagat în seama nici legile bisericesti, nici stapînirea împarateasca, de care nu vei scapa tu, necuvioase; deci, scoala-te îndata, fara de nici o pricinuire de boala trupeasca si purcede la Tesalonic, ca sa te judece episcopul Romei”.
Teofil, primind scrisoarea împarateasca si vazînd poruncile cele înfricosate ale stapînitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut sa mearga acolo unde i-a scris, caci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boala foarte cumplita, chinuindu-se de împietrirea udului; si marturisea fapta cea rea pe care a facut-o sfintitului patimitor Ioan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, pîna cînd cel rau si nelegiuit si-a dat sufletul. Si nu numai atît, ci si altii care s-au unit la surghiunirea Sfîntului Ioan, chinuindu-se în multe feluri de boale trimise de la Dumnezeu si cumplit muncindu-se, rau au murit; iar mai vîrtos ticaloasa Eudoxia a cazut în boala sîngelui, chinuindu-se cumplit, încît a cunoscut, nemernica, ca patimea pentru cele lucrate de dînsa asupra Sfîntului Ioan. Pentru aceea, chemîndu-l cu glas jalnic, a dat înapoi via vaduvei si celelalte, pe care cu nedreptate le luase; si în astfel de chinuri a murit.
Dar nici dupa moarte n-a ramas fara pedeapsa, caci îi salta mormîntul si se clatina, facînd spaima neasemanata celor ce priveau. Care clatinare si cutremur a tinut 33 de ani, pîna cînd s-au adus din surghiun sfintele moaste ale sfîntului. Si a lasat Eudoxia patru fete si anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia si Maria, cum si un fiu, cu numele Teodosie. Arcadie traind la împaratie 14 ani, s-a savîrsit cînd era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au maritat si Pulcheria ocîrmuia împaratia, pîna cînd a venit tînarul în vîrsta cea legiuita.
Deci, facîndu-se împarat Teodosie cel Tînar (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfîntul Proclu (434-446), ucenicul Sfîntului Hrisostom, care a îndemnat pe împarat si i-a dat multe sfatuiri duhovnicesti, ca sa trimita oameni cucernici în Comane si sa aduca sfintele moaste ale Sfîntului Ioan Gura de Aur, parintele sau cel duhovnicesc, spre mîngîierea cetatii, si pentru ca sa înceteze si cutremurarea mormîntului, caci pîna atunci mormîntul Eudoxiei înca tremura.
Ascultînd împaratul Teodosie sfatuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemînatici si cucernici, pentru acest lucru, care nu în putine zile ajungînd în Comane si sosind la biserica Sfîntului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca sa le arate mormîntul sfîntului si sa ia moastele. Iar ei auzind ca se lipsesc de o vistierie nepretuita ca aceasta peste masura s-au întristat si s-au amarît; însa n-au îndraznit a se împotrivi poruncii împaratesti, ci i-au dus la mormîntul fericitului.
Apoi, ridicînd piatra, ca sa scoata afara, toate sfintele moaste, au stat nemiscate, o! minune, si n-au putut atîtia oameni sa le miste din loc. De aceea s-au întors trimisii la împarat, propovaduind în toata cetatea aceasta minune. Dupa aceea, împaratul si toti cei mai cucernici ai cetatii au facut mai întîi rugaciuni de obste catre Domnul ca sa-i învredniceasca, ca un milostiv, de cel dorit.
Iarasi a trimis apoi împaratul cu multa evlavie pe aceiasi soli, ca sa aduca pe sfîntul; catre care a scris si o rugaciune în chip de epistola într-acest fel: “Catre dascalul cel a toata lumea si patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împaratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredinta, ci din nepedepsirea si neluarea aminte a mea ca cinstitele moaste se afla ca si trupurile celorlalti oameni, neîmpartasite de dumnezeiescul dar, am trimis sa le aduca cum s-ar întîmpla, fara cuviinciosa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobîndit aceea, pentru ce m-am sîrguit. Deci, acum iarasi scriu catre sfintenia ta, ca si cum ai fi viu, aceasta rugaciune, cerînd sa ne ierti pentru necunostinta cea mai dinainte si sa binevoiesti a veni cu pace într-ale tale, ca sa te primeasca cu multa dorire si osîrdie fiii tai, caci dorim foarte mult iertarea pacatelor prin rugaciunile tale cele bine primite”.
Deci, luînd trimisii cartea cea de rugaciune, au plecat la drum. Ajungînd la locul unde erau moastele sfîntului, au facut precum le-a poruncit împaratul si pravalind piatra de pe mormînt, au vazut iarasi o alta minune: adica a iesit din mormînt o lumina negraita cu multa stralucire si o buna mireasma neasemanata, în care sfîntul nu se arata ca un mort, ci stralucit la fata, plin de veselie. Apoi, îndata s-a dat de bunavoie si fara de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au facut multe minuni catre cei ce l-au sarutat cu credinta, iar mai ales era acolo un om schiop, în mijlocul multimii celei adunate, care cu multa osteneala facînd loc, a apropiat de picioarele lui haina sfîntului si îndata s-a tamaduit.
Punînd sfintele moaste în sicriul poleit cu aur, pe care îl adusesera, au pornit la drum cu sîrguinta; petrecîndu-l cu cîntare de psalmi, cu faclii si cu tamîieri, iar cînd era sa se apropie de o cetate sau de vreun sat, iesea spre întîmpinare tot poporul; si astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealalta, pîna ce au ajuns la Calcedon. Auzindu-se în cetatea împarateasca de venirea sfintelor moaste, toti au alergat, tineri si batrîni, cu multa dorire, ca sa-l întîmpine precum se cadea. Si s-a umplut toata marea de corabii, încît se parea ca un pamînt uscat. Deci, a mers si patriarhul Proclu cu împaratul, avînd osebita corabie, împodobita si plina de aromate binemirositoare pentru mult patimitoarele si mult cinstitele moaste.
Atunci s-a facut furtuna mare si toate caiacele si luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mîna vîntul; numai corabia aceea pe care o aveau pregatita pentru sfintele moaste, n-a putut vîntul s-o zbuciume, nici s-o abata într-alta parte, ci alerga împotriva valurilor, ca si cum ar fi fost însufletita si cu simtire; si o! minune, ca alergînd spre pamînt, s-a dus la via vaduvei si a stat acolo asteptînd sfintele moaste. Zic despre vaduva aceea, pentru care parintele vaduvelor si partinitorul sarmanilor cel prea cald, a baut paharul umilintei, care pe aceia care îl beau, îi face partasi ai fericirii celei ceresti.
Vezi, o! omule, cum pietrele si lemnele sprijina si ajuta pastorului celui cuvîntator? Vezi cum chiar cele nesimtitoare si necuvîntatoare prihanesc fapta cea necuvîntatoare si nedreapta a celor cuvîntatori, care au facut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întîmplat astfel cu dumnezeiasca si negraita iconomie; ca iata iarasi s-a facut liniste adînca în mare, ca iarasi s-a umplut marea de corabii si de caiace, ca si mai înainte. Iar cînd aceia care aduceau cinstitele moaste au ajuns la locul unde era via vaduvei, corabia cea împotmolita si pregatita pentru sfîntul, a plecat de la sine, în chip minunat, si chema în chip negrait sfintele moaste. Mare esti Doamne si minunate sînt lucrurile Tale!
Apoi, punînd cinstitele moaste în corabia cea pregatita, împaratul avea dorire a merge la palatul împaratesc, dar precum se vede, n-a voit Sfîntul Hrisostom, fiindca Helespontul cel repede curgea împotriva lor. De aceea s-au dus la biserica Sfîntului Apostol Toma, care se numeste Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrînd în biserica sfintele moaste, împaratul si-a luat de pe cap coroana cea împarateasca, pentru smerenie si, închinîndu-se, a sarutat frumoasele si evanghelicestile picioare ale marelui Ioan si le-a udat, ca si pacatoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinti lacrimi, cu plîngeri din inima si cu tînguiri; apoi cerea mila si iertare pentru maica sa, zicînd astfel:
“Iarta, o! sfinte al lui Dumnezeu, faradelegea care te-a nedreptatit, milostiveste-te spre dînsa, o! preamilostivule; si precum cînd ai trait tu, ai împrastiat si ai izgonit departe de fiii tai patima pomenirii de rau, cu toata puterea, astfel si acum, urmînd pilda nepomenirii de rau, iarta faradelegea maicii mele; si ca semn ca te-ai milostivit spre dînsa si ai iertat-o, fa sa înceteze tremurarea mormîntului”.
Astfel s-a rugat binecredinciosul si preacucernicul împarat Teodosie. Iar cuviosul i-a ascultat rugaciunea lui, si ca o vistierie si dascal al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostiva si a oprit cutremurul mormîntului ei. Deci, au facut priveghere de toata noaptea în biserica aceea, preamarind pe Domnul si pe sfîntul Lui.
Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfîntul, în dumnezeiescul scaun, au facut si acolo asemenea doxologie, ca si mai înainte; apoi au pus în careta împarateasca cinstitele si sfintele moaste si s-a suit în careta si patriarhul Proclu. Iar împaratul, clericii, tot sfintitul sobor si toata suita mergeau înainte cu lumînari si cu tamîieri. Iar toata cheltuiala a facut-o împaratul cu neasemanata darnicie, dînd la toata multimea faclii cu îndestulare. Si era adunata toata cetatea, încît umplea toate drumurile, ulitele, casele, fiind ca albinele multime nenumarata. Iar aerul, de multimea aromatelor, tamîierilor si a mirurilor ce se varsau, era atît de bine mirositor, încît se arata ca un rai. Si atîta cinste i-au facut, încît, precum spun altii, alta data nu s-a facut altui om, nici vreunui împarat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinti.
Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfînta biserica a Sfintilor Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împaratul mergînd înainte, preotii laudîndu-l si boierii binecuvîntîndu-l, iar popoare nenumarate închinîndu-se, si bucurie aducînd la toata lumea. Si nu numai oamenii, ci si rîndurile sfintilor si cetele îngerilor socotesc ca s-au adunat si împreuna au petrecut cinstitele moaste ale aceluia care era de o rîvna si de un cuget cu dînsii. Iar cînd au asezat pe sfîntul în scaunul cel arhieresc, toti au strigat cu mare glas catre bunul pastor, zicînd: “Ia-ti scaunul tau, sfinte”.
Atunci, nepomenitorul de rau Ioan, deschizîndu-si gura cea de aur izvorîtoare si miscîndu-se buzele cele de miere curgatoare, o! minunile Tale, Hristoase, Împarate, a strigat: “Pace tuturor, dragoste si mila sa fie la tot poporul si Eudoxiei iertare!”. Cine a vazut, sau cine a auzit din veac o minune mai înfricosata ca aceasta? Trup mort dupa 33 de ani, care avea dezlegate organele, sa sloboada glas deslusit si bine graitor! Cu adevarat, dreptii în veci sînt vii, desi cei fara de minte socotesc iesirea lor pedepsire.
Acest mîntuitor glas, care ca din cer a iesit din gura cea de foc purtatoare si cu totul aurita, a unit Biserica, care era dezbinata mai înainte; pe cei rau credinciosi i-a povatuit la credinta cea dreapta, pe cei binecredinciosi, mai întemeiati i-a facut, iar pe cei ce vrajmaseau si urau pe sfîntul, în dragoste negraita i-a prefacut. Si ca sa zic pe scurt, pe toti i-a adunat si într-o glasuire si unire i-a adus. Apoi, au pogorît sfintele lui moaste si le-au pus în mijlocul bisericii, ca sa le sarute tot poporul, spre sfintirea sufletelor lor. Si atîta se înghesuiau si se calcau unii pe altii, si o! minune, ca nimeni nu s-a vatamat din acea înghesuire; caci cum ar fi fost cu dreptate sa se vatame, cei ce se înghesuiau pentru credinta catre sfîntul?
Dupa ce au savîrsit cîntarea de lauda, împaratul si patriarhul au ridicat pe sfîntul, l-au dus în Sfînta Sfintelor si l-au pus în partile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. Dupa asezarea cinstitului trup, au adus niste oameni cucernici pe un bolnav, care avea mîinile si picioarele vestejite, care nicidecum nu se misca; ca atît de subtiri si de neputincioase erau, încît se vedeau ca niste trestii, fiind numai pielea si oasele; si îndata ce s-a apropiat de mormînt, mai înainte de a ruga pe sfîntul, s-a tamaduit minunat si umbla fara împiedicare si cu mîinile lucra.
Aceasta veste a strabatut în toata cetatea, numai într-o zi, si se adunau toti bolnavii si îsi luau sanatatea cea dorita, slavind pe Dumnezeu; apoi, multumind sfîntului, se întorceau bucurîndu-se. Si nu numai atunci, ci si pîna astazi, toti care se apropie de mormîntul lui cu credinta, de orice boala ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndata capata dorita vindecare.
Astfel preamareste Dumnezeu pe robii Sai si aici în lumea aceasta si în ceea ce va sa fie îi face mostenitori ai Împaratiei Sale. Pe care, faca-se ca noi toti s-o dobîndim întru Hristos, Domnul nostru, Caruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.