duminică, 27 ianuarie 2013

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul (28 ianuarie) (După Metafrast)

                                                       

                                                      Cuviosul Efrem Sirul


Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegînd-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă. El citea neîncetat, mai vîrtos sfintele cărţi, iar sîrguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decît toată dulceaţa. Încît şi el împreună cu proorocul zicea: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea.
    De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sîrguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvîrşit de dînsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blîndeţea? Nu necîştigarea? Nu, peste atîta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi pînă acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnîndu-ne, mîngîindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvîntul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre cîştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atîta grijă a avut Efrem, încît el însuşi cînd a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:
    "Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărît pe Domnul şi cuvînt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi".
    Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încît mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decît Efrem Sirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătînd focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni filozofînd despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avîndu-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osîndit socotindu-se şi foarte cu jale tînguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cîntătorul de psalmi, fugind de gîlceava cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc.
    Odată îşi lăsă patria şi aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaşte, care erau întru dînsa, iar pe de alta, pentru întîlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viaţă de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpîne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrînd în cetatea Edesa, să mă întîlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului". Astfel rugîndu-se, cînd a ajuns la porţile cetăţii, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrîn, ce va afla de la dînsul şi ce folos va dobîndi?
    Deci, călătorind astfel cu aţintirea minţii, o femeie îndată îl întîmpină şi aceasta era desfrînată. Negreşit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rînduieşte tainic pe cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, astfel întîlnind pe desfrînata, stătea uimit oarecum, căutînd către dînsa, mîhnindu-se şi pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzîndu-l, iarăşi privea la dînsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrînd s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: "Pentru ce nu te ruşinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi?" Şi aceea zise: "Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sînt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu către noi, ci în pămînt, din care ai şi fost luat".
    Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit şi femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.
    Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dînsul, o desfrînată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Şi printr-însa, ca prin şarpele cel dintîi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întîmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschizînd fereastra care era în perete, se plecă cu neruşinare, apoi cu obrăznicie căutînd la cuviosul, îi zise: "Binecuvintează, părinte". Iar el cu blîndeţea cea cuviincioasă lui şi cu graiul îi zice: "Domnul să te binecuvinteze". Şi aceasta iarăşi cu rîs necuvios a zis: "Dar ce lipseşte bucatelor tale?". Iar acela a zis: "Trei pietre şi puţin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe". Aceea cu obrăznicie a zis: "Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mîndrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduieşti?".
    Însă precum aceea avea graiuri sataniceşti, astfel şi el cu mult mai vîrtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, căci a zis: "De voieşti împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ţi voi zice eu". Iar aceea, dacă a auzit cuvîntul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. "Nu într-alt loc, a zis el, decît chiar în mijlocul cetăţii voi dormi cu tine". Iar ea a zis: "Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii?". Deci, femeia aceea dorind să vîneze sufletul cel pătimaş, n-a voit a cunoaşte ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminaţi sînt decît soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.
    Atunci sfîntul a răspuns îndată: "Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sînt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate cîte se lucrează în ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom spăimînta cu mult mai vîrtos?". Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrînata a se depărta de vicleana poftă către dînsul şi să se căiască de cele dintîi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se şi căzînd la pămînt, cerea iertăciune de dobitoceasca şi neînfrînata ei pornire.
    Apoi, făcînd adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfîntul Efrem în calea cea către mîntuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăşi, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gîndurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mînăstire femeiască, spre a face fapte bune. Şi în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el mai vîrtos întorcînd-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptăţii întoarcerea ei spre calea mîntuirii.
    Astfel, dumnezeiescul Efrem întîlnindu-se cu două femei desfrînate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuşi a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amîndouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povăţuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii şi izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzîndu-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiţă asemenea cu razele soarelui şezînd pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită şi vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învăţîndu-se în taină prin acea cinstită porumbiţă cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este şi pentru ce a venit; de aceea se şi împărtăşesc unul cu altul de vorbire şi se îndulcesc de bunătăţile care erau întru dînşii.
    Dar să ne întoarcem iarăşi către dumnezeiescul Efrem şi ale acestuia să le povestim. Căci nici un gînd care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea şi cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învăţătoresc pe care sfîntul cu covîrşire l-a împărtăşit în adîncul sufletelor credincioşilor de-a pururea. Şi aceasta chiar el o însemnează, zicînd: Încă fiind tînăr, era ca o viţă îngreuiată de mulţi struguri, din limba lui crescută, la mare înălţime ridicată şi pe spatele a tot pămîntul întinsă; şi toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur şi din struguri mînca. Iar viţa cu cît strugurii i se culegeau şi pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atît mai mult cu rodul se înmulţea. Şi aceasta însuşi o zicea despre sine.
    Încă şi alţii din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulţime de îngeri pogorîndu-se de sus şi avînd în mîini o carte, scrisă şi înăuntru şi afară, şi făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înşii puneau înainte pe Efrem, iar alţii pe altul dintre aceia cîţi cu adevărat săvîrşeau viaţa cucernică şi înţeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toţi s-au învoit că lui Efrem i se încredinţase cartea.
    Deci, deşteptîndu-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică şi a aflat într-însa pe Efrem cu învăţături prea bune şi decît mierea mai dulci, ospătînd pe cei ce erau de faţă. Iar acela, după vrednicie mulţumeşte lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atît de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvîntului şi necurmarea gîndurilor, încît nici limba nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încît chiar el a zis odată către Dumnezeu: "Stăvileşte, o! Stăpîne, valurile darului Tău". Căci făcîndu-se adîncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăţa. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decît numai cu rugăciunea, şi pe aceasta cu lacrimile.
    Nopţile apucîndu-l priveghind, se trezea iarăşi la lumină, fiindcă se temea de stăpînitorul întunericului, ca nu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; şi de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cît de puţin somn îi era destul, gustîndu-l numai, nu spre saţiu, ci numai de nevoie, ca să-i ţie trupul, care la cele multe sudori şi osteneli se întindea; şi aşa făcea să fugă din ochii lui somnul. Şi multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere şi chinuirea de tot felul a trupului şi necăjirea.
    Apoi, a adunat atîta bogăţie, încît martori pentru dînsul chiar gura sa o iau şi graiurile lui cele mai de pe urmă, decît care nimic nu este mai vrednic de credinţă sau mai adevărat. Acestea sînt în acest chip: "Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pămînt n-am cîştigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi porunceşte: Nimic pe pămînt să nu cîştigaţi. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel".
    Astfel a supus toate, cel rîvnitor cu adevărat şi următor al ucenicilor celor dintîi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii şi smerenie, cine era atît de mare, fierbinte şi tare? Căci cenuşa, ca pîinea o mînca şi băutura cu plîngere o amesteca şi de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în rîs şi-l defaimă; el se ruşina şi privea la pămînt, culoarea feţii o schimba uneori, cu sudori era asudată şi cu totul fără de glas petrecea, ca şi cum ruşinea i-ar fi oprit glasul.
    Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci cînd era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: "Să nu cîntaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvînt de laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu puneţi deosebi trupului meu mormînt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sînt eu şi nemernic ca toţi părinţii mei".
    Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor şi despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el şi mult dorea folosirea acelora şi de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înţelepciunea limbii şi priceperea deschizînd inima şi mîna multora din bogaţi, cum şi vistieriile, printr-înşii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuinţă. Căci cuvîntul lui nu era numai ca să moaie sufletele şi să le pornească spre milă, ci şi însăşi vederea şi blîndeţea lui mişcau sufletele altora spre umilinţă. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată fapta bună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvîntul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.
    Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate şi a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredinţase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia şi dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înştiinţîndu-se Efrem, care avea trebuinţă de înţelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugeta ca Apolinarie, şi se apropia către păzitoarea cărţilor, prefăcîndu-se că-i aduce binecuvîntare şi că se împrieteneşte cu acea femeie, pe cînd lipsea Apolinarie. Şi de vreme ce femeia se încredinţase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie şi din ceata păgînătăţii lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, "ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii". Iar ea amăgindu-se prin acest înţelept meşteşug, i-a dat în mînă cărţile, rugîndu-l a le înapoia grabnic.
    Deci, Sfîntul Efrem, amăgind ca şi Iacov pe Isav şi luînd dreptul de întîi-născut, cu vitejie a ţintit pe pierzătorul. Căci, deschizînd cărţile şi pe fiecare din file despărţindu-le, şi cu clei de peşte ungîndu-le pe toate, şi una cu alta împreună lipindu-le, şi ţinîndu-le mult timp cu mîna şi strîngîndu-le, încît toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, aşa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luîndu-le şi necercetîndu-le, nici deschizîndu-le, şi văzînd că erau bine pe din afară, s-a mulţumit cu aceasta. Deci, a ţinut cîtva timp cărţile la dînsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioşii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care ştia necuvioasele cărţi ce lucrase acela.
    Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvîntului. Însă Apolinarie, fiind obosit şi de bătrîneţe şi de răutăţile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărţi îndată a căutat şi pe acestea a poruncit să i le aducă, "că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult". Pentru aceasta, luînd una din cărţi, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipeşte nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzînd, şi de mîhnire umplîndu-se cu sufletul, cum şi de ruşine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar şi Apolinarie rău a pierit.
    Astfel era Efrem cu rîvnă pentru Hristos, încît în sufletul lui se sădise fapta cea bună şi se socotea ca un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori şi de trandafiri, sau ca alt cer pe pămînt cu mulţimea stelelor, şi pretutindeni înfrumuseţat. El era ca un rai care înflorea şi strălucea de-a pururea şi niciodată nu se veştejea; iar de şarpele cel veşnic clevetitor al mîntuirii noastre, cu totul era neatins şi necălcat.
    Însă acum, către sfîrşit, trebuie să spun şi povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfîrşitul aceluia, şi mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dînsul. Căci, atunci cînd avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de faţă ca să nu-l îngroape cu haină de mare preţ. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dînşii - şi acesta era din cei mai străluciţi, gătind o haină de mare preţ şi scumpă, socotea a înfăşura trupul lui Efrem după moarte.
    Auzind aceasta, sfîntul care bolea foarte rău, s-a mîhnit, că şi osîrdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lîngă patul sfîntului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tînguia, sucindu-şi mîinile şi întorcîndu-şi ochii, apoi curgîndu-i spume din gură, făcea şi alte lucruri ce sînt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieştii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.
    Deci, cel ce prevedea cele ascunse şi grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înţeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcîndu-i-se milă şi mărturisirea primind-o, cu rugăciunea şi cu punerea mîinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduinţa, după poruncă. Deci, într-acest chip sfinţitul Efrem, la sfîrşitul vieţii, cu atît de mare minune dojenind pe cei ce erau de faţă şi sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locaşurile cele cereşti şi de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceştia îi aşteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste şi stăpînire, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viaţa Sfîntului Ierarh Efrem, Episcopul Periaslavului (28 ianuarie) (Culeasă din Patericul de la Pecersca)


După fericitul Varlaam, care era fiu de boier, acest fericit Efrem, fiind slăvit şi de bun neam, iar domnului Iziaslav fiind foarte iubit, şi ţinînd toţi la dînsul, a plecat din casa domnească la Cuviosul părintele nostru Antonie, în peşteră; rugîndu-se ca să-l numere, în locul slujbei de voievod, cu slugile Împăratului ceresc, punînd pe dînsul sfinţitul chip îngeresc al monahiceştii rînduieli. Iar Cuviosul Antonie învăţîndu-l pentru mîntuirea sufletului, l-a dat fericitului Nicon, ca să-l tundă monah. Iar el făcîndu-i porunca, a tuns pe fericitul Efrem, şi l-a îmbrăcat în haină monahicească.
    Dar despre necazul ce a ridicat diavolul, vrăjmaşul şi urîtorul binelui, asupra Cuviosului Efrem, precum şi asupra fericitului Varlaam, s-a scris în viaţa Cuviosului Antonie şi a lui Nicon. Pentru că domnul întunericului fiind biruit de acea sfîntă turmă, care se aduna în peştera cea întunecoasă, şi înţelegînd că de atunci avea să se preamărească acel loc, plîngea de a lui pierzare diavolească.
    Deci, diavolul a început, cu meşteşugirile sale cele rele, a aţîţa inima voievodului Iziaslav asupra cuvioşilor, ca să risipească acea sfîntă turmă. Dar, nicidecum nu a putut, ci singur s-a gonit cu rugăciunile cuvioşilor şi a căzut în groapa care şi-a făcut-o el. Căci şi cel ce a tuns pe acest fericit, adică Cuviosul Nicon, a fost dus la voievod şi de acela a fost ocărît. Atunci, chiar egumenul, adică Cuviosul Antonie, cu fraţii din peşteră, s-au izgonit prin mînia voievodului, însă degrab, prin mijlocirea doamnei către voievodul Iziaslav, dar mai ales prin rugăciunea cereştii împărătese, a Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu, către Împăratul slavei Hristos Dumnezeu, monahii s-au întors în peştera lor, ca nişte viteji de la război, biruind pe luptătorul lor, diavolul; şi erau întotdeauna în peşteră, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.
    Apoi, Cuviosul părintele nostru Efrem, văzînd că pentru tunderea lui a pornit vrăjmaşul o tulburare ca aceea asupra sfintei turme, s-a înarmat în peşteră foarte tare asupra lui, prin viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi post şi prin priveghere de toată noaptea. Deci, supunîndu-se întru toate la învăţătura părintelui şi povăţuitorului său, Cuviosului Antonie, mare rîvnă avea să urmeze faptele lui. Pentru aceea, precum Antonie a călătorit din Rusia la Sfîntul Munte, asemenea şi Cuviosul părintele nostru Efrem ardea cu duhul de Sfintele Locuri, ca şi acolo fiind văzător al vieţii Sfinţilor Părinţi celei întocmai cu îngerii, să se îndemne spre îmbunătăţitele lor osteneli, prin dragoste.
    Deci, se ruga Cuviosului Antonie să-i dea binecuvîntare, ca să meargă în ţara grecească. Iar el nevrînd ca să-l lipsească de plata străinătăţii, l-a liberat cu binecuvîntare şi cu rugăciune, după cum altă dată Noe a trimis porumbiţa din corabie, ca să aducă ramura de măslin.
    Atunci Cuviosul părintele nostru Efrem, luînd ca două aripi de plumb binecuvîntarea părintească şi rugăciunea, a pornit pe calea ce îi era înainte şi, sosind la Constantinopol, a privit pretutindeni, cercetînd locaşurile oamenilor cereşti şi ale îngerilor celor pămînteşti; apoi, săturîndu-se cu îndestulată duhovnicească hrană, prin cuvinte de suflet folositoare şi prin învăţătura acelor sfinţi părinţi, a zăbovit acolo cîtăva vreme. Şi atrăgîndu-l dragostea părintească înapoi iarăşi, ca să nu se mai întoarcă în corabia sa cea gîndită fără vreo ramură de măslin, a scris tipicul Sfintei Mînăstiri a Studiţilor, şi în Mînăstirea Pecersca l-a adus; pentru care a trimis la dînsul fericitul Teodosie, fiind egumen al Cuviosului Antonie. Iar după întoarcerea de la Sfintele Locuri, a vieţuit în Mînăstirea Pecersca timp puţin, unde a dat pildă de multe fapte bune, spre folosul sufletesc; încît toţi mulţumeau lui Dumnezeu pentru dînsul. Într-acea vreme a murit fericitul Petru, episcopul Periaslavului; deci, prin dumnezeiasca bunăvoire, şi cu sfatul tuturor, după voirea marelui domn Vsevolod Iaroslavici, cuviosul părintele nostru a fost ales episcop al Periaslavului, prin ajutorul preasfinţitului mitropolit Ioan al Kievului.
    Astfel, luînd vrednicia arhieriei, a început în episcopia sa a avea mare sîrguinţă, socotind acest lucru mai cinstit şi mai iubit decît toate, ca adică să înmulţească lauda preasfîntului nume al lui Dumnezeu; iar Dumnezeu i-a ajutat lui în chipul acesta: căci, în puţini ani a întemeiat o biserică de piatră, mare şi prea frumoasă, în cinstea Sfîntului Arhanghel Mihail, pe care a făcut-o scaun al episcopiei Periaslavului. Asemenea, a zidit şi o altă biserică de zid Sfîntului Teodor, în poartă, cum şi Sfîntului Apostol Andrei, întîiul chemat, lîngă poartă; şi a împodobit cetatea Periaslavului cu diferite feluri de zidiri bisericeşti, toate de piatră, cum nu mai fuseseră pe acolo. Dar toate acestea după multă vreme întru nefiinţă au venit; căci voind Dumnezeu, a dat tot pămîntul Rusiei pentru păcatele noastre, spre pedepsirea păgînului împărat al sciţilor, Batie, şi astfel a căzut soarta pe preaslăvita cetate a Periaslavului.
    Apoi, a fost acest cuvios emblema episcopiei sale, şi la mutarea cinstitelor moaşte ale cuviosului părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi. Deci, vieţuind bine şi cu dumnezeiască plăcere, a luat sfîrşit vremelnicei vieţi, iar cu sufletul s-a suit la scaunul Stăpînului, cel nefăcut de mînă; unde să ne învrednicească şi pe noi a fi ca oile adunate de glasurile rugăciunilor păstoreşti, ale Cuviosului părintelui nostru Efrem; ca împreună cu dînsul să preamărim pe Începătorul păstorilor, Iisus, şi pe Dumnezeu Tatăl şi pe Sfîntul Duh, întru nesfîrşiţii veci. Amin.

Cuviosul Efrem, făcătorul de minuni (28 ianuarie)




    În zilele binecredincioşilor şi marilor domni, a sfinţilor răbdători de chinuri ai Rusiei, Boris şi Gleb, erau în Rusia trei fraţi de la o mamă: Efrem, acesta a cărui pomenire se face, Gheorghe şi Moise, de neam din pămîntul unguresc; şi toţi slujeau la marii domni Boris şi Gleb, în rînduiala boierească. Sfîntul Boris, fiind ucis la rîul Altii, boierul Efrem nu s-a întîmplat a fi acolo, iar Gheorghe, fratele lui, împreună cu Sfîntul Boris, fu ucis, de vreme ce venise peste stăpînul său şi-i tăiară capul. Iar al treilea frate, Moise, fiind la uciderea aceluia, cu fuga sa fu mîntuit de moarte; apoi, mai pe urmă, a pătimit mai mult decît oarecînd Iosif de la Pentefri, pentru curăţia lui, şi s-a făcut monah sfînt la Kiev, în Sfînta Mînăstire Pecersca, precum se scrie în viaţa lui.
    Acest fericit Efrem, după uciderea binecredinciosului domn Boris, în locul acela unde se făcuse acea nedreaptă ucidere, a mers tînguidu-se; şi căutînd trupul fratelui său, nu l-a aflat, fără numai capul, pe care, luîndu-l, l-a păstrat pînă la sfîrşitul său.
    Apoi, lăsîndu-şi dregătoria şi casa, s-a dus la cetatea Torjna, şi aflînd un loc foarte frumos aproape de cetatea aceea, pe malul rîului Tverului, a întemeiat acolo o biserică în numele stăpînilor săi, marilor domni, a sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Şi adunînd mulţime de monahi, a zidit mînăstire, şi s-a făcut arhimandrit; apoi, ostenindu-se în post şi în rugăciune, a plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către El în anul 6523 (1015 d. Hristos). Iar după moarte se săvîrşeau multe minuni la mormîntul lui şi se făceau tămăduiri bolnavilor; precum se fac şi acum tămăduiri celor ce merg cu credinţă la mormîntul său, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Predica Patriarhului Daniel. Hristos dăruieşte lumină sufletului şi trupului. Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) 27 ianuarie



                                                    

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.“ (Luca 18, 35-43)
Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii, în care este relatată vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos, în apropiere de cetatea Ierihonului, este plină de învăţături duhovniceşti. Ceea ce ne reţine atenţia în mod deosebit în Evanghelia de astăzi sunt iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos şi credinţa puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece. Domnul nostru Iisus Hristos are milă de acest om sărman, marginalizat de ceilalţi oameni şi nefericit prin faptul că nu vedea. El se chinuia să supravieţuiască, pentru că era în acelaşi timp bolnav şi sărac. Evanghelia nu ne spune dacă orbul avea familie sau rude, dar spune că el cerşea la marginea drumului. Probabil, cineva îl aducea acolo şi-l lăsa ca să cerşească, întrucât el nu se putea deplasa singur, fiind nevăzător. Tristeţea acestui om nevăzător era sporită de singurătatea lui, deşi pe lângă el trecea multă lume. Dar orbul de la Ierihon se simţea singur şi neajutorat, mai ales pentru că, oricât de mulţi erau cei care îi dădeau o bucată de pâine sau un ban, nimeni nu-i putea dărui ceea ce îi lipsea fiinţei sale, şi anume vederea ochilor.
Iisus din Nazaret, singura şansă a orbului din Ierihon de a fi vindecat
Evanghelia de astăzi ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăşte din milostivirea Lui cea negrăită şi nemărginită faţă de omul suferind. Când orbul aude că o mulţime de oameni trece pe cale, el întreabă „ce este aceasta?“ (Luca 18, 36). I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul“ (Luca 18, 37). Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simţit în sufletul său că unica şansă a vieţii sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înţeles că este vorba despre Iisus Cel care a vindecat o mulţime de bolnavi, ajutându-i astfel să-şi schimbe viaţa lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 38).
Cei care mergeau înaintea lui Iisus şi anunţau venirea Lui i-au cerut acestui orb să tacă, adică l-au oprit să mai strige, probabil crezând că orbul îi va cere Mântuitorului Iisus Hristos bani sau hrană. El însă mai tare striga. De ce? Pentru a nu pierde şansa unică a vindecării sale. Deci orbul acesta avea o credinţă puternică în sufletul său, şi anume credinţa că numai Iisus din Nazaret îi poate dărui lumina ochilor. Credinţa sa insistentă sau stăruitoare creşte în timp ce Iisus Se apropie de el. Cu cât înainta mai mult Iisus spre locul unde se afla orbul, cu atât acesta sporea în rugăciunea sa simplă, dar arzătoare, zicând: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 39). Atât de tare a fost glasul orbului, încât Mântuitorul Însuşi l-a auzit, deşi era înconjurat de o mulţime tumultuoasă de oameni. Atunci, Iisus S-a oprit în mijlocul drumului, voind să-l cunoască pe cel de la marginea drumului, care-L striga pe El cu glas mare. La porunca lui Iisus, câţiva oameni au adus pe orb de la marginea drumului în mijlocul drumului, aproape de Iisus. De fapt, Iisus l-a chemat pe orb lângă Sine, în mulţime, ca să audă şi să înţeleagă toţi cei prezenţi în jurul Său că orbul nu cere de la El nici bani şi nici hrană.
Iisus este milostiv cu cei suferinzi
După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?“ (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!“ (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca 18, 42). În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii şi îndată a văzut şi mergea după Iisus. Prin această vindecare, înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferinţa celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminţi ale bolnavilor care izvorăsc din credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credinţa lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voinţa şi dorinţa lor la primirea darului sănătăţii depline. Cu alte cuvinte, Iisus voieşte ca, odată cu refacerea sănătăţii oamenilor, să se refacă şi legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al tuturor darurilor benefice pentru om.
De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ţi fac?“, nu „ce vrei să-ţi dau?“. Deci, Iisus nu dăruieşte omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieţii acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viaţă nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieţii lui nefericite, mergea după Iisus şi a arătat recunoştinţă: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu“ (cf. Luca 18, 43). Înţelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus ştia că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe acelaşi drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni.
Din cerşetor de la marginea drumului ajutat de alţii din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret, prin Fiul lui Dumnezeu devenit Om pentru mântuirea oamenilor. Orbul acesta, care mai înainte era ajutat de alţii ca să meargă pe drum, acum merge singur fără ajutor, vede lumina soarelui şi feţele oamenilor, dar mai ales vede că viaţa sa este o viaţă nouă, izvorâtă din iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni. Ca atare, el preamăreşte pe Dumnezeu Cel mult milostiv. Când Mântuitorul Hristos vindecă pe demonizatul din ţinutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“ (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni. Trebuia ca lumea să-l vadă acum ca fiind om vindecat şi paşnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de fiinţă liberă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Totuşi, în cazul de faţă, Domnul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „Rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta“, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca orbul vindecat să vadă cetatea cu ochii săi sănătoşi, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetăţii pentru a cerşi mâncare sau bani la marginea drumului. Dar şi pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, şi anume pe vameşul Zaheu, care, deşi vedea bine cu ochii trupului, avea totuşi sufletul orbit de patima lăcomiei de bani şi de averi (cf. Luca 19, 1-10). Aşadar, orbului care cerşea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viaţa după ce a cunoscut credinţa şi stăruinţa acestuia în rugăciune, iar vameşului Zaheu din Ierihon Iisus i-a vindecat şi schimbat viaţa, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăinţa şi dărnicia lui pentru cei săraci şi pentru cei păgubiţi de el.
Pentru Dumnezeu, boala nu este o fatalitate
Aşadar, din Evanghelia vindecării orbului din Ierihon înţelegem cu prioritate că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de omul în suferinţă şi răspunde la rugămintea celui bolnav: „Fie-Ţi milă de mine!“(Luca 18, 38) sau „Miluieşte-mă!“, mai ales când credinţa acestuia este puternică şi rugăciunea lui este stăruitoare. Iisus Se opreşte din drumul Său ca să-i vindece pe oameni de boală, înnoind astfel calea sau sensul vieţii lor. În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar şi pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus şi orbului din Ierihon. Când bolnavul se roagă lui Dumnezeu ca să fie vindecat, se întâmplă uneori să vină asupra lui ispite din partea unor oameni care încearcă să-l împiedice să se roage sau să se apropie de Dumnezeu, întrucât ei nu participă la suferinţa celui bolnav. Ei se aseamănă celor care spuneau orbului de la Ierihon ca să nu-L cheme pe Iisus. Aceştia s-au obişnuit prea mult cu fatalitatea unei boli cronice. Ei s-au obişnuit atât de mult cu infirmitatea orbului cerşetor, încât nu credeau că într-o zi viaţa lui s-ar putea schimba, iar el ar putea fi un om sănătos. Totuşi, credinţa şi speranţa orbului care-şi dorea vindecarea au biruit ispita de a considera boala ca fiind o fatalitate ce trebuie tratată cu resemnare.
De multe ori, când suntem prea grăbiţi şi superficiali, trecem nepăsători pe lângă cei bolnavi sau suferinzi. Însă Hristos Domnul nu consideră boala omului o normalitate, chiar dacă unii s-au obişnuit cu ea, ci El este sensibil la suferinţă şi la starea de neîmplinire sau de nefericire a omului. El nu consideră că este firesc tot ceea ce a devenit obişnuinţă a oamenilor, şi anume ca bolnavul să fie marginalizat sau să fie doar ajutat să supravieţuiască, fără a căuta stăruitor vindecarea lui deplină sau cel puţin a da sens duhovnicesc suferinţei fizice. Hristos Domnul doreşte ca omul să vieţuiască în mod firesc, adică sănătos şi bucuros, în comuniune deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. De aceea, El a avut faţă de orbul din Ierihon o atitudine diferită de cea a multor oameni din jurul Lui. Iisus gândeşte în mod diferit de aceştia şi nu consideră că boala este un destin orb, de neschimbat, ci El vindecă pe cei bolnavi şi schimbă viaţa lor, aduce bucurie acolo unde este suferinţă şi durere, aduce comuniune acolo unde este singurătate, ridică demnitatea umană când aceasta este decăzută, diminuată, desconsiderată sau umilită.
Vedere trupească prin simţuri şi vedere duhovnicească prin credinţă
Din Evanghelia de astăzi mai înţelegem că îndată ce simţim ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră trebuie să-I mulţumim cu recunoştinţă şi să-I urmăm Lui, adică să ascultăm ceea ce El ne învaţă şi să cultivăm ceea ce El ne transmite prin iubirea şi sfinţenia Lui. Când a trecut Iisus pe lângă orbul de la Ierihon, acesta, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, avea totuşi o vedere sau o simţire duhovnicească puternică, izvorâtă din credinţă şi speranţă. Orbul a simţit lumina harului vindecător care venea spre el din Persoana lui Iisus Hristos, a simţit că Iisus poate dărui lumină ochilor, întrucât în El locuieşte şi lucrează Dumnezeu, Care a creat lumina, zicând: „Să fie lumină! Şi a fost lumină“ (cf. Facere 1, 3) şi a creat omul viu (cf. Facere 1, 26). Cu alte cuvinte, orbul de la Ierihon, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, vedea duhovniceşte prin credinţă; avea o altă simţire decât cea a simţurilor trupeşti, şi anume avea simţirea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu lucrând în Iisus din Nazaret, simţea oarecum adevărul că Iisus este Dumnezeu-Omul în mijlocul oamenilor.
În acest sens, orbul de la Ierihon, cel vindecat de Iisus, a devenit, prin credinţa şi prin recunoştinţa sa, un dascăl pentru oamenii din timpul său şi pentru noi, cei de astăzi. Văzând rugăciunea lui, Biserica a învăţat să stăruie în rugăciune, invocând mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“ sau „Doamne, miluieşte!“. Dacă noi ne rugăm stăruitor Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi orbul de la Ierihon, cu credinţă puternică, în vreme de suferinţă sau în vreme de încercare, zicând: „Doamne, miluieşte!“, atunci vom vedea duhovniceşte prezenţa lui Hristos lângă noi, vom auzi duhovniceşte cum ne cheamă tainic spre El, pe noi, cei aflaţi la „marginea drumului vieţii“, şi vom simţi cum ne vindecă şi ne ia cu El pe calea mântuirii, pentru a mărturisi în lume iubirea Preasfintei Treimi. Amin!

Predica la Vindecarea orbului din Ierihon 27 ianuarie


                                                
  "Ce voiesti sa-ti fac?...Doamne, sa vad!"
                                                       
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Neincetat sa avem acest gand in sufletul nostru, atunci cand ne rugam, cand citim, cand ne impartasim: sa simtim ca traim timpul lui Dumnezeu ca acum, ca un astazi neincetat.
Altfel spus, ascultand acum dumnezeiasca Evanghelie sa simtim pe Mantuitorul, Care este izvorul ei, iar cuvintele Lui sunt rostite pentru noi, acum, in acest ceas, in acest loc. Sa simtim asa cum simteau cei care Il ascultau cu adevarat; caci nu toti cei care au fost in preajma Mantuitorului s-au curatat; dar toti cei care au fost cuprinsi in inimile lor de cuvintele Lui s-au curatat de patimi. Pentru ca este cu putinta ca cineva sa fie langa tine dar cu sufletul in alta parte; deci puteau sta langa Hristos fara sa fie cu El. Noi asa sa ascultam cu adevarat dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, rostit pentru noi in ceasul acesta. si numai asa noi il simtim, il traim. Suntem cu Hristos si in Hristos e viata noastra, si alta viata mai scumpa nu exista decat a lui Hristos in noi, cum simtea Sfantul Apostol Pavel: “Hristos in noi, nadejdea maririi”.
A fost randuita de Biserica Evanghelia vindecarii orbului Bartimeu. Era, iubitilor, timpul apropierii jertfei Mantuitorului, timpul crucii si al invierii Lui. Cobora din Galileea, din nordul Israelului, catre Ierusalm, iar drumul trecea prin Ierihon, un oras care este si astazi un important centru comercial. In vremea veche se facea comert mai ales cu mirodenii si cu plante medicinale. S-a apropiat Iisus de Ierihon si un om sedea langa drum cersind. Auzind ca multimea trece, a intrebat orbul: “Cine este Acesta?”. I-au raspune: “Trece Iisus Nazarineanul”. Atunci el a strigat zicand: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, fii milostiv mie!”. Cei care treceau inainte il certau: “Taci!”; dar el cu mult mai mult Il striga: “Fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!”. Oprindu-Se Iisus, a poruncit sa fie adus la Dansul si l- a intrebat: “Ce voiesti sa-ti fac?”; si el a raspuns: “Doamne, sa vad!”. Iar Mantuitorul i-a zis: “Vezi! Credinta ta te-a mantuit”; si indata a vazut si mergea dupa El slavind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care vazuse a dat lauda lui Dumnezeu.
Iubitilor, potrivit Sfintelor Evanghelii si intelegerii celor care au cercetat mai adanc, cele mai multe minuni savarsite de Mantuitorul au fost vindecari de orbi, impartasire a luminii. Cand rostim acest cuvant mintea noastra alearga catre radacinile existentei. Caci daca primul act dumnezeiesc a fost “Sa fie lumina”, atunci intreaga faptura e zidita din lumina, si fiecare din noi in adancul fiintei noastre suntem lumina; ar trebui nici o clipa sa nu uitam acest fapt: “Eu sunt si trebuie sa fiu lumina”; nici o clipa lumina sa nu se stinga in mine!”. Dar s-a zis ca pacatul a insemnat stingerea luminii in om, omul intorcandu-se de la Dumnezeu spre Lucifer (Lucifer inseamna purtator de lumina); adica intorcandu-se in sine, adorandu-si propria lumina, zidita, a devenit intuneric. Lumina si intuneric...
Pentru ca spune Mantuitorul: “Vazut-am pe satan ca un fulger cazand din cer” (Oricine ar trebui sa gandeasca, sa simta daca e intuneric, fiindca atunci nu mai vede lumina, nu mai vede rostul lui; sensul intregii existente s-a intunecat). Si atunci intelegem de ce cele mai multe minuni savarsite de Mantuitorul au fost vindecari de orbi; El Care este Lumina, a rostit direct: “Eu sunt Lumina lumii, cel ce vine dupa Mine nu va umbla in intuneric, va avea lumina vietii. Si intru El viata era”.
Iar Isaia neincetat profeteste ca Mesia, adica trimisul lui Dumnezeu in lume, va deschide ochii orbilor. Si cand Mantuitorul a incept slujirea lui a citat tocmai din proorocul Isaia la cap. 61 versetul 1: “Duhul Domnului este peste Mine. El M-a trimis sa vestesc slobozire robilor, sa dau vedere orbilor”. Si atunci cand Sfantul Ioan Botezatorul, in temnita fiind trimite doi ucenici la Mantuitorul sa-L intrebe: “Tu esti Cel ce trebuie sa vina, sau sa asteptam pe altul?”, iar pe ei, pe ucenici, sa-i incredinteze ca El este “Mielul lui Dumnezeu cel ce ridica pacatul lumii”, ce a raspuns atunci Iisus?– “Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: Orbii isi capata vederea si schiopii umbla...”(Mat. 11; 4, 5) (rostind ceea ce savarsea El, despre lumina, dar lumina fizica, adica vindecarea orbilor), semne vii al milostivirii lui Dumnezeu, Care aduce din nou lumina in noi. Ai vedere si umbli in lumina, care e Hristos.
Iubitilor, as zice ca noi, multimea aceasta suntem una cu multimea de atunci. Sa nu uitam: era in apropiere de Pasti (Pastile iudeilor) si multimi veneau din toate cetatile la Ierusalim, mai ales pe acest drum; si, inchipuiti-va: Unii mergeau pe jos, altii cu camile; copii, tineri, batrani, farisei, carturari, ostasi, oameni simpli, toata multimea aceea. Si in mijlocul lor era Hristos. Si iata, la intrarea in Ierihon erau si niste cersetori (in asemenea imprejurari, cand se aduna lumea, se aduna si cersetorii), o marturisesc scripturile si cronicile. Cersetorii de care e vorba in Sfanta Evanghelie sunt pomeniti de toti cei trei evanghelisti: Matei, Luca si Marcu; iar Sfantul Marcu ii da si numele cersetorului pe care il va vindeca Iisus: Bartimeu (fiul lui Timeu). Ce inseamna aceasta? Ca el a devenit crestin si ca era cunoscut in biserica lui, unde i s-a spus, iata, Bartimeu, adica fiul lui Timeu. Si el cersea, dar auzind mltimea,zgomotul, intreba: “Ce e, ce se petrece?”; atunci ii spune oarecine: “Trece Iisus Nazarineanul”. El auzise; mai ales el, un nefericit fara vedere sa nu auda, sa nu intrebe, sa nu stie?! Si atunci deodata el striga si, observati, in Sfanta Evanghelie mereu apare acest cuvant de chemare, acest apelativ: “Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!”. Fiul lui David era cuvantul prin care era desemnat Hristos, Mesia, Trimisul lui Dumnezeu in lume, Unsul lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii. Deci acest Bartimeu Il marturiseste pe Hristos, pe Mesia. Miluieste-ma are alt inteles decat o simpla cerseala. El striga si multimea din jurul Mantuitorul ii spune: “Taci”; insa el nu tace, el striga mereu “Iisuse, Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!”.
Parca te intrebi atunci doua lucruri. Pe de o parte: Cine vedea? Oare nu mai curand oarba era multimea? Il vedea si marturisea pe Hristos in adevarul fundamental, ca Mantuitor, ca Unsul lui Dumnezeu. Pe de alta parte, de multe ori te intrebi si judecand pe altii: Doamne, eu am dreptate. Si parca vrei ca atentia sa fie numai la tine, la ce gandesti tu. Dar oare nu atunci incepi tu sa imparti judecata lui Dumnezeu? Stii tu ca esti mai demn sau mai nedemn decat el, ca tu pui in inima aceea decizia lui Dumnezeu? Aceasta referitor la cei care voiau ca el sa nu mai strige.
Alta e iubirea lui Dumnezeu, iubirea care iradiaza din El, din Hristos, si care e lumina, ea aude, vorbeste, si aceea este iubirea adevarata, care aude strigatul cuiva, care vede suferinta cuiva; si e legat de tine daca iubesti sau nu, daca lumina ta aude, daca iubirea ta vede, daca iubirea ta simte. Dar acolo era Iubirea intrupata, care patrundea pana la orb, si orbul raspundea la iubire cu credinta; la iubirea ta smerita de care uneori te indoiesti daca esti vrednic cu adevarat.
Doamne, de cate ori nu am inselat noi dragostea Ta! Te iubesc eu pe Tine cu adevarat, cand inima mea este atat de impartita, cand cea mai mare parte a timpului meu o risipesc in lumea aceasta, in lumea de patimi si stricaciuni? Te intrebi: Doamne, fiecare trebuie sa gandeasca: Cata putere aduna sufletul meu ca sa Te contemple, sa gandeasca la Tine! Orbul, sarmanul, era in suferinta si de aceea noi spunem ca el vedea la Cine sa strige; era intr-un moment de deznadejde al existentei lui, dar era atent si la lumina pe care o purta in adanc, caci toti suntem lumina, si trebuie sa nu uitam acest lucru. Si atunci, iubirea lui Iisus l-a chemat. Toti oamenii duhovnicesti spun: Daca intreaga ta fire e lumina, de buna seama e izvorata din Cel care este Lumina, adica din Hristos. Cand noi privim fetele sfintilor, aureolele din jur, trebuie sa stim ca toate sunt de la El. Ale luminii divine toate sunt, dar simtim aceasta daca noi suntem luminati. El este cel care ne lumineaza; si, Doamne, revin la acest gand care ma stapaneste neincetat: El este lumina si cine vrea sa se impartaseasca din El si numai din El; caci El este Izvorul; noi, toti ceilalti, suntem zidire, fapturi, nu izvor; Izvor este numai El.
Moise, si el lumina, observati, dar lumina ii venea de sus. Apostolii, si ei au stralucit in lumina, dar venea de la Hristos. Acum Hristos indreapta iubirea si lumina Lui catre acel sarman orb. Pomenea cineva aceasta observatie subtila, pare mai mult o figura de stil, dar cu un talc adanc: Dumnezeu numara pana la unu. Altfel spus, pentru Dumnezeu fiecare este ununu, un unic, care are insemnatate egala cu oricine din lumea aceasta. Deci pentru fiecare Dumnezeu are o oaza de lumina si iubire a Lui, si mai ales pentru cel care striga. Poate ca aici e una din tainele tainelor, daca vreti. Daca tu cazi intr-o nesimtire, o uitare de sine, adica de obarsia ta, atunci cazi, cum va spune psalmistul, si in uitarea de Dumnezeu. Tu refuzi iubirea lui Dumnezeu, refuzi pomenirea lui Dumnezeu si amintirea Lui. De ce zice psalmistul“Pana cand Doamne, ma vei uita?”. Cuvantul este infricosator: sa fii uitat de Dumnezeu...
De aceea profetii Vechiului Testament spun: A fi pedepsit de Dumnezeu nu e atat de grav, e mai grav a fi parasit de Dumnezeu. Iisus il cheama pe el care marturisea mai mult decat toti, orbul care-L vedea. Multimea ii spune sa taca, el striga mai tare; si Iisus porunceste: “Aduceti-l la Mine!”. Si il aduc la El; il intreaba: “Ce vrei sa-ti fac?”. Bineinteles, Iisus stia, dar voia sa-l puna sa vorbeasca, sa strige si sa se arate lumii ca nu vede (cu ochii fizici). “Doamne, sa vad!”; si Iisus ii spune: “Vezi!”. Cat de simple si puternice sunt cuvintele lui Iisus! Si lumina ziditoare, creatoare, reface lumina ochilor lui, caci “toate printr-Insul s-au facut”; si acum rezideste. La Apocalipsa este un cuvant ziditor, ca orice cuvant al Mantuitorului: “Iata, pe toate Eu le fac noi”. Ar trebui sa retinem acest fapt; sa retinem si sa simtim ca intalnirea cu Hristos e intotdeauna un act de o noutate absoluta.
... “Vezi!” – si ce a vazut orbul? Care a fost primul act al vederii lui? Fata lui Hristos. Acesta este un fapt capital. Ganditi-va ce a simtit el, care auzise cuvantul si din Vechiul Testament, prin care se marturisea ca Mesia va veni, caci el insusi marturiseste si deodata striga: “Fiule al lui David!”. Simte mila Lui si Il vede pe Mesia, il vede pe Fiul lui David. I se implineste ceea ce el dorea, simtea, vedea, si deschide ochii pe fata lui Hristos; si zice Evanghelia ca: “Mergea dupa El, slavind pe Dumnezeu”. Si Iisus ingaduie, El care de obicei nu ingaduia, ci le spunea tuturor celor vindecati: “Nu spuneti la nimeni, sa nu stie nimeni!”. Acum nu mai face aceasta, Iisus merge catre ceasul ultim. I-a venit ceasul. Acea multime Il va marturisi in ziua Floriilor. Cei care vor striga “Osana, Fiul lui David” vor fi poate si printre altii care for striga: “Rastigneste-L!”. Dar orbul niciodata nu se va mai dezlipi de El; el era de acum unul din crestinii luminati. Merge dupa Iisus, caci Iisus il vindecase de orbire.
Sa fii vindecat de orbire!... Primeasca dragostea voastra doar cateva cuvinte de incheiere, privind orbirea. Eu nu as zice de orbirea dumneavoastra, nu as indrazni; nici nu am calitatea sa judec pe nimeni, sa osandesc; as vorbi mai mult de orbirea mea, daca vrea fiecare sa ia parte la acest gand si cuvant. Ganditi-va, noi suntem ziditi din lumina. Hristos este Lumina lumii si El este Calea unica si unicul adevar; iar noi cand zicemad ev a r sa nu ne sfiim: notiunea de adevar e Cel care intrupeaza adevarul. Notiunea, ideea de adevar, ea nu ma mantuieste, ea ma ajuta sa gandesc multe, dar toate acestea invalmasesc sufletul si ma lasa in orbire, desi am putut sesiza impreuna ca Mantuitorul a trimis mesajul acesta lui Ioan: “Mergeti si spuneti lui Ioan: orbii vad, schiopii umbla”. Cuvantul merge, circula, este atat de puternic, atat de concentrat in el cum nu va inchipuiti.
Omul nu poate sta locului, omul simte nevoia sa umble, sa caute lumina, sa caute innoire mereu. Cand am luat parte la o intrunire mai zilele trecute, intrebam pe medicul psihiatru de alaturi cum explica motivatia acestei patimiri omenesti? Si raspunde: “Cauta noutate”. De aceea asemenea persoane isi schimba hainele, barbatii in cele femeiesti, cele femeiesti in cele barbatesti, vor ceva nou. Noi nu judecam ca omul vrea noutatea, asta nu o poti opri. (Cineva a spus: “Daca raiul ar fi ceea ce au zic unii: «vom privi, vom canta», o, ce plictisitor!”). E in firea noastra, pentru ca e de la Dumnezeu aceasta fire a noastra.
Pai cand privesti inapoia ta, la toata faptura, regnul cel mineral, apele, atatea corpuri, cand vezi bogatia florilor, holdelor, a vietatilor care umplu vazduhul, atunci nu intelegi deodata ca esti intr-o miscare continua? Dar incotro mergi? Si aici s-a produs poticnirea, aici, ca omul cazand in adorare de el s-a despartit de lumina cea adevarata, s-a despartit de Dumnezeu, Izvor al luminii, si a cautat lumina in el, in lumea aceasta, pe care a idolatrizat-o, a indumnezeit-o, adica, cum spune Apostolul, a inceput sa se inchine fapturii in locul Facatorului. Nu e de vina faptura, noi am indumnezeit-o. Raul nu e nici in materie, nici in faptura; in noi e raul; in Lucifer si in noi, care am primit samanta de la el, din cuvantul lui: “Veti fi ca niste dumnezei”.
Si atunci omule, eu te vad pe tine preocupat, peregrinezi si ramai in lumea zidirilor facandu-ti... eu zic ca nu sunt idoli, dar daca ma preocup de ceva mai mult decat imi este ziditor, tot un fel de idol este. Trebuie sa am limpede constiinta mea cum sa aleg intre bine si rau, atat cat ma zideste pe mine, deopotriva trupeste si duhovnicete, fizic si spiritual, si nu numai atat.
Hotarat, noi nu ne aflam in orbire, caci sa nu luam decat un simplu exemplu: Poate ca unii din cei de fata ati vazut bunaoara cum un regizor la teatru vrea ceva nou: Il pune in scena pe Shakespeare, Romeo si Julieta, si ca sa fie nu simplu, ci senzational, sa produca senzatie (iar senzatia in ce consta totdeauna, ce produce senzatia daca nu ceva nou) isi prezinta personajul fara costum, cum a aparut din sanul maicii sale. Nu ne socheaza, daca avem o minte limpede, netulburata, faptul ca a aparut asa, ci de ce a facut asa, ce a dorit el? A dorit, vedeti, noutatea, senzatia, nu? Deci nu poti stinge in om dorul de desavasire, dorul de innoire, dorul de vedere, de a merge, a cauta. Omul trebuie sa mearga, dar unde mergi, unde duce drumul tau, unde duce acest drum? Si, sigur, poate zice cineva: “Parinte, Dumnezeu e in toata umanitatea”. Nu, depinde de fiecare din noi unde duce drumul meu si cum sa fac eu ca drumul meu sa mearga asa, la tinta, sa vad si, asemeni lui Bartimeu, sa deschid ochii.
Imi sta in minte un cuvant uluitor, care de-a lungul a zeci de ani s-a inradacinat in inima: Cand Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu a fost condamnat la moarte. Era crestin si a fost condamnat sa fie mancat de fiare la Roma, iar crestinii vroiau sa intervina pe langa imparat ca sa se comute pedeapsa, sa fie gratiat; iar el le scrie: “Nu-mi faceti raul acesta!”. Pe langa cuvantul atat de uluitor: “Lasati-ma sa ajung grau in dintii fiarelor” (ca sa devin eu euharisite, impartasanie), spune acest cuvant, unic: “De-abia ajuns la Hristos, atunci voi fi om”. Cum sa iesi din lumea aceasta? Sunt trei cai duhovnicesti de care se poate lega omul din lume ca sa ajunga la Hristos.
Cea dintai cale este eliberarea de patimi: desfrau, betie, fumat, dor de putere, si inlocuirea lor cu lumina virtutilor: a credintei, a nadejdii, a dragostei, a dreptatii, a bunatattii, a smereniei; Dupa ce te purifici de patimi nu mai privesti lumea aceasta cu ochi patimasi. Privesti aceasta lume si pe semenii tai cu ochii lui Iisus. Toate le privesti in lumina divina; dar nu te opresti aici. Si aici vine momentul cheie, momentul tragic al lumii, caci ar spune cineva: Ma eliberez de patimi si apoi privesc lumea contempland fapturile in lumina divina. Un om invatat, un cercetator, in orice domeniu, oricine poate privi lumea cu ochii curati; deci, oriunde te-ai afla in lumea aceasta, poti trai asemeni sfintilor, calatorind in lumina; e lumina aceasta a ratiunii prin care intelegi rostul lucrurilor.
Mai departe insa, si aici, cum va spuneam, este momentul cheie, cine s-a oprit aici a ramas in aceasta lume si e prada tuturor durerilor, tuturor curentelor, fantomelor lumii si ramane in stricaciunea acestei lumi. Or, pasul mai departe, si al sfintilor si al nostru, trebuie sa fie dincolo de lumea aceasta, la Ziditorul ei. De aceea se spune, o spun toti sfintii, dupa ce a stralucit in tine lumina divina si contempli toate fapturile in diafania lor, deodata dincolo de ele, un pas mai departe, te inalti la Ziditorul, la fata lui Hristos, si de- abia atunci devii om, cu a spus Sfantul Ignatie, de-abia atunci simti cu adevarat ca te-ai implinit.
Eu simt doua mari dureri pe care vreau sa vi le pun la inima: dezradacinarea din Dumnezeu si incapacitatea de a privi intregul existenetei. Dezradacinatul, sarmanul, trece in superficial; si incapacitatea de a privi intregimea existenetei: faptura intreaga, cu Ziditorul ei.
Sa ajute bunul Dumnezeu sa simtim vindecarea in noi prin aceasta marturie a Evangheliei, a marturiei de astazi a lui Bartimeu, care a vazut si a mers dupa Hristos, si a gandului acelui sfant Ignatie, Purtatorul de Dumnezeu: Ajungand la Hristos, atunci devii cu adevarat om; omul deplin, ca Cel Care este Dumnezeu adevarat si Om adevarat, Hristos. Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Aducerea moastelor celui intre Sfinti, Parintelui nostru Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului / din Proloage 27 ianuarie


http://parohiasfantulharalambieconstanta.blogspot.ro/2012/11/acatistul-sfantului-ioan-gura-de-aur-13.html


                                                              


Fericitul acesta si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur a fost patriarh al Constantinopolului, pe vremea imparatului Arcadiu (395-408) si a imparatesei Eudoxia. Viata lui se arata la 13 noiembrie, cand se face pomenirea lui; lucrarea sa neobosita in ogorul Domnului se arata la 30 ianuarie, cand fericitul Ioan este cinstit laolalta cu Sfintii Parinti Vasilie cel Mare si Grigorie Teologul, la sarbatoarea celor Trei Ierarhi. Astazi, in ziua de 27 ianuarie, pomenim numai aducerea sfintelor moaste din surghiunul, unde murise, si asezarea lor in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol. Si aceasta fapta de lauda s-a savarsit pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Mic (408-450), fiul imparatului Arcadiu, la anul 438, si iata cum: Fiindca multime de nenorociri venisera, in acea vreme, asupra cetatii si asupra imparatiei, iar poporul credinciosilor socotea ca relele acestea veneau si ca o pedeapsa dumnezeiasca, pentru inversunarea nedreapta a imparatesei Eudoxia impotriva omului lui Dumnezeu, Ioan Hrisostom, ca a mijlocit ca el sa fie indepartat din scaun, trimitandu-l sa moara in surghiun, drept aceea, noul patriarh, Sfantul Proclu, ucenic al Sfantului Ioan Hrisostom, a indemnat pe Teodosie imparatul sa aduca moastele Sfantului Ioan in cetate, ca un semn de impacare. Si, primind imparatul cu bucurie sfatul acesta, toata lucrarea s-a facut cu mare darnicie, cu cheltuiala imparatiei.
Si, a fost luat, cu rugaciuni si cu toata cuviinta; trupul nestricat al Sfantului de la Comane, la hotarele Armeniei, unde era ingropat, dupa 31 de ani de la moartea lui, si pus intr-un sicriu de aur. Pretutindeni, prin sate si prin orase, moastele Sfantului Ioan au fost petrecute cu cantari de psalmi, faclii aprinse si mireasma de tamaie. Iar cand au ajuns la Constantinopol, imparatui Teodosie insusi a ingenunchiat si s-a rugat cu lacrimi ca Sfantul sa ierte faradelegea mamei sale Eudoxia, care era pricina mortii omului lui Dumnezeu. Au pus apoi sfintele moaste in careta imparateasca si, ajungand la biserica Sfintilor Apostoli, le-au asezat acolo si toti credinciosii s-au rugat inaintea lor, cerand har si indurare de la Cel ce, prin viata si prin lucrarea Sfantului, ridicase pe omul lui Dumnezeu intre Sfintii cei mai alesi si mai bineplacuti Domnului. Si, savarsindu-se aceasta in ziua de 27 ianuarie, Biserica a hotarat ca aceasta zi sa se praznuiasca in tot anul, spre vesnica pomenire a acestui mare Pastor si invatator al crestinatatii intregi.
Cuvantul Sfantului Ioan Hrisostom, despre izgonirea sa, catre episcopul Chiriac, care, si el era izgonit.
“Vino acum sa-ti scot rana mahnirii si sa-ti risipesc negura cugetului ! Si care este pricina, care te face sa te mahnesti si sa te intristezi? Ca iarna este mare si ca furtuna aceasta ce a venit asupra Bisericii e amara si e grea ? Stiu si eu aceasta si nimeni nu o va tagadui. Dar de vei vrea, iti voi zugravi o icoana a acestor lucruri, asa cum se intampla.
De multe ori vedem marea aceasta ca se cutremura si ca se umfla tocmai din fundul adancului. Vedem si pe corabieri, care nemaiavand ce face, pentru covarsirea furtunii, stau cu mainile incrucisate pe genunchi si sunt incremeniti, nevazand nici cerul, nici pamantul, ci zacand jos in adancul corabiei, plang si se tanguiesc; asa se intampla acestea pe marea pe care o vedem. Asa si acum, asupra Bisericii lui Dumnezeu, mai mare furtuna este, valurile smt mai covarsitoare.
Ci, roaga-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu cu mestesug biruieste furtuna, ci numai cu porunca potoleste viforul. Iar, chiar de te-ai si rugat de multe ori si nu ti s-a ascultat cererea, nu te lenevi. De vreme ce, acest fel de obicei are Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, ingrijind, de mai inainte, mantuirea noastra. Ca, oare nu putea sa izbaveasca pe cei trei tineri, ca sa nu fie aruncati in cuptor ? Cu adevarat ar fi putut, insa nu i-a izbavit mai dinainte. Dar, canmd erau in robie si au fost dusi in tara barbarilor si erau departe de mostenirea parinteasca, si, numai dupa ce au fost aruncati in cuptor si erau deznadajduiti, din partea tuturor si nu le mai ramasese nimic altceva, atunci, i-a izbavit. Adica, atunci, adevaratul Dumnezeu, fara veste, a facut minunea si a risipit focul imprejurul cuptorului chaldeilor si, asa, cuptorul s-a prefacut in biserica. Si a chemat toata zidirea si pe ingeri si puterile si, aducandu-se toate impreuna, ziceau: “Binecuvantati toate lucrurile Domnului pe Domnul.” Vezi, frate, cum rabdarea dreptilor a schimbat focul acela in roua ? Si a facut pe tiranul Nabucodonosor a trimite carti in toata lumea si sa zica: “Mare este Dumnezeui lui Sadrac, Mesac si Abed-Nego.” Si vezi cata asprime a pus: “De va grai, zice, cineva cuvant rau contra lor, sa fie casa lor de jaf, si averea sa i se ia.”
Nu te mahni, dar, frate Chiriac, ca eu, cand eram izgonit din Constantinopol, nu purtam de grija de nici una din acestea, ci ziceam in sinea mea: De-i este voia imparatesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma. Al Domnului este pamantul si plinirea lui. De va vrea sa ma taie cu fierastraul, sa o faca, am pilda pe Proorocul Isaia. De va vrea sa ma arunce in mare, imi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia sa ma bage in groapa, am pe Daniil aruncat in groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan, intaiul Mucenic, care a patimit aceasta. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Botezatorul Ioan. De va vrea sa-mi ia averea, de o am, sa o ia; ca gol am iesit din pantecele maicii mele, gol ma voi duce.
Pe mine ma invata si Apostolul, zicand: “Dumnezeu nu cauta la fata omului, ca, de as fi placut oamenilor, n-as fi sluga lui Hristos.” Ma inarmeaza inca si David, zicand: “Grait-am marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat”. “Multe mestesugira asupra mea cei ce m-au urat, ci toate din invidie le-au facut.” Stiu, cu adevarat, ca te intristezi, frate Chiriac, ca cei ce ne-au izgonit pe noi merg cu cinste prin targ si cu multime de oameni inarmati, care ii insotesc, dar nu-ti aduci aminte de bogatul si de Lazar, cine intru aceasta viata petrecea in scarba si apoi ce a dobandit fiecare ? Cat a vatamat pe Lazar saracia ? Au nu l-a dus ea pe dansul in sanul lui Avraam, ca pe un viteaz si un biruitor ? Si cat a folosit bogatul averea, celui ce era imbracat in porfira si vizon ? Cu adevarat, cu nimic. Pentru ca unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt capitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hraneau la masa lui, si unde-i masa cea imparateasca ? Au nu-l duceau legat la mormant, ca pe un talhar ? Si-si ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigand cu glasul uscat de sete: “Parinte Avraam, miluieste-ma si trimile pe Lazar sa-si ude varful degetului cu apa, sa-mi racoreasca limba, ca amar ma chinuiesc in vapaia aceasta,” Ticalos bogat ! De ce-l numesti tata pe Avraam, a carui viata n-ai urmat-o ?
Acela pe tot omul l-a ospatat in casa lui, iar tu n-ai purtat grija de un singur sarac. Nu are drept oricine sa planga si sa se tanguiasca aici. Caci, cela ce a avut atata bogatie, n-are dreptul a dobandi o picatura de apa, si pentru ce eceasta ? Pentru ca, in iarna vietii acesteia, n-a semanat milostenie. A venit secerisul altei vieti si n-are ce secera. Si aceasta este o raduiala a Stapanului, ca a facut a fi alaturi chinul necuratilor si odihna dreptilor, ca sa se vada unii pe altii si sa se cunoasca. Deci, atunci, fiecare din mucenici isi va cunoaste pe tiranul sau, care l-a chinuit si, fiecare tiran va cunoaste pe mucenicul, pe care l-a muncit. Si acestea ce le zic nu sunt cuvinte ale mele; asculta ce graieste intelepciunea: “Atunci cu multa indrazneala va sta dreptul in preajma celor ce l-au trudit.”
Si ca un calator ce umbla pe zaduf, aprinzandu-se de sete si nimereste o fantana buna, sau ca un flamand ce sade la o masa plina de toate bunatatile si este oprit de vreun puternic sa se atinga de bucatele ce stau pe masa, si aceasta le da mahnire si chin mare, celui insetat, ca nu-si poate stinge setea, si celui flamand, ca este oprit sa se indulceasca din bucate, in acest chip, si in ziua Judecatii, vor vedea pacatosii pe Sfinti bucurandu-se si nu vor putea sa se indulceasca din masa cea imparateasca. Ca, si pe Adam, vrand Dumnezeu sa-l pedepseasca, l-a facut sa lucreze pamantul in preajma Raiului, ca, privind locul cel dorit de unde iesise, sa aiba pururea durere in suflet. Si daca, frate Chiriac, nu ne intilnim aici, in viata aceasta, sa vorbim unul cu altul, insa acolo, in cealalta viata, nu va fi nimeni sa ne opreasca sa fim unii cu altii. Ci, inca atunci, vom si vedea pe cei ce ne-au izgonit, – ca si Lazar pe bogatul si mucenicii pe chinuitorii lor.
Deci, nu te mahni, iubite frate, ci adu-ti aminte de Proorocul Isaia ce zice: “batjocorirea oamenilor nu te teme si de ocara lor sa nu te biruiesti, ca precum se mananca lana de molii, asa vor fi manati. “Cugeta si la Domnul Hristos, Cel ce tine lumea in mana Sa, cum din scutece a fost izgonit si in pamantul egiptenilor a fost instrainat. Si pentru ce ? Pentru ca sa se faca chip si pilda noua, ca sa nu ne mahnim in incercari. Si sa-ti mai aduci aminte de patima Mantuitorului si cate ocari a suferit pentru noi, Stapanul a toate. Ca unii din iudei il numeau samaritean si bautor de vin. Altii, indracit si prooroc mincinos zicand: “Iata om mincinos si bautor de vin”, si ca El: “cu domnul dracilor scoate pe draci.” Si cate altele, inca. Cum L-au dus atunci, ca sa-L arunce in prapastie, este de mirare. Si-L scuipau in obraz, si-I dau palme; ca-L adapau cu fiere si-I bateau capul cu trestia si cu hlamida imparateasca, imbracandu-L si cu cununa de spini incununandu-L si-I, cadeau inainte batjocorindu-L si tot felul de batjocuri facandu-I, si cum il duceau caini aceia, mancatori de sange si Il trageau gol la patima. Si cum L-au parasit toti ucenicii Lui: ca unul s-a lepadat de Dansul, iar altul L-a vandut, iar ceilalti au fugit si sta singur gol in mijlocul poporului aceluia, de vreme ce era praznicul Pastelui, atunci, la care se adunasera toti. Si L-au rastignit ca pe un om rau, in mijlocul facatorilor de rele, si zacea neingropat, nici nu L-au pogorat de pe cruce, pana cand L-a cerut oarecine ca sa-l ingroape. Si cum au scornit defaimare rea asupra Lui, ca ucenicii Lui L-au furat si ca n-a inviat. Deci, iarasi, adu-ti aminte si de Apostoli, ca de pretutindenea erau goniti si prin ceilalti se ascundeau. Ca Pavel se ascundea la o femeie, ce vindea matasuri, si Petru, la Simon curelarul, ca nu aveau indrazneala la cei bogati. Iar, apoi, toate au fost cu inlesnire pentru ei. Intr-acelasi chip si tu frate, nu-ti face voia rea, desi acum treci prin cele de intristare. Ca pe urma vor veni cele inveselitoare. Auzit-am si de barfitorul acela, Arsachie, pe care l-a pus imparateasa patriarh in scaunul meu, si ca a prigonit pe fratii si fecioarele acelea, care n-au vrut sa aiba impartasanie cu dansul. Si multi dintr-insii, din dragoste pentru mine, prin temnite au murit. Lupul acela in chip de oaie, ce are numai infatisarea de episcop, dupa adevar, este un preadesfranat. Ca precum femeia careia ii traieste barbatul, de merge dupa altul, se cheama preadesfranata, asa si acesta preadesfranat este, nu trupeste, ci sufleteste, ca fiind eu viu, mi-a rapit scaunul.
Acestea, frate Chiriac scriem din Cucuz, unde a poruncit imparateasa de ne-a izgonit. Si multe scarbe m-au intampinat pe cale, dar nu le-am luat in seama. Iar cand am ajuns in tara Capadochiei si in Tauromenia, cete-cete de sfintii parinti ne intampinau. Inca si multime de monahii, varsand izvoare de lacrimi si plangand cu jale mare, ca ne vedeau ducandu-ne in surghiunire, ziceau intre ele: Mai de folos ar fi fost sa se ascunda soarele, decat sa taca gura lui Ioan. Aceste cuvinte m-au tulburat foarte si m-au scarbit mai mult, ca vedeam toti plangeau pentru mine. Iar pe celelalte, pe toate cate mi s-au intamplat, nu le-am luat in seama. Insa foarte bine ne-a primit episcopul cetatii, acesteia si multa dragoste a aratat catre noi, ca, de ar fi fost cu putinta si n-am fi pazit hotarul si canoanele, ne-ar fi dat si scaunul sau. Rogu-te, dar, si te poftesc, goneste de la tine plansul necazului tau si fa pomenire pentru noi catre Dumnezeu.
Intru aceasta zi, cuvant despre omul ce s-a tamaduit la mormantul Sfantului Ioan Gura de Aur, prin a sa pocainta.
Cand au adus trupul Sfantului din Comane cu mare cinste, si l-au asezat pe el in biserica Apostolilor, atunci un om din cei puternici ai Constantinopolului, fiind bolnav si avand credinta mare in Sfantul Ioan Gura de Aur, a poruncit slugilor sale sa-l aduca pe el in cinstita biserica a Sfintilor Apostoli, unde este mormantul cel tamaduitor al purtatorului de Dumnezeu parinte Ioan Gura de Aur. Iar, dupa ce l-au dus pe el intru acea cinstita biserica, s-au rugat cu lacrimi si l-au pus pe pat. Deci, zacand el si bolind, chema in ajutor pe Sfintii Apostoli ai lui Hristos si pe Sfantul, Parintele nostru Ioan Gura de Aur, ca sa-l miluiasca pe el in primejdia lui, aducandu-si aminte de cele necuvioase fapte facute de el, inainte de imbolnavire. Iar cand gandea la acestea, tanguindu-se, zicea: “Amar mie si vai de ticalosul cel nepocait, cum voi merge pe calea dintru care nu ma voi mai intoarce ? Si cum voi suferi certarea infricosatului Judecator si muncile cele netrecatoare si vesnice ?”
Deci, acestea graindu-le acela, si mai multe decat acestea, tanguindu-se, cam pe la al saselea ceas, toti au iesit din cinstita biserica, si numai singur bolnavul a ramas si, cautand spre bolta acelei sfinte biserici, a vazut si chipul Domnului nostru Iisus Hristos si a inceput a grai catre Dansul asa: “De chipul tau Stapane, desi zugravit de maini omenesti, ma cutremur si ma tem. Dar cum eu, ticalosul, Te voi vedea pe Tine, infricosatul Judecator, cand vei veni sa judeci toate ? Gresit-am, Stapane, iarta-ma pe mine, ca n-am pazit poruncile Tale.” Deci, acestea graindu-le acela, a inceput a-si marturisi pacatele sale spre Sfanta icoana. Iar, dupa ce, cu de-amanuntul, le-a spus pe toate, si-a mai adus aminte inca de alt pacat, pe care il facuse, si a inceput a zice: “L-am facut Stapane, insa nu indraznesc a-l spune, nu indraznesc iubitorule de oameni, nu indraznesc, Milostive.” Deci, acestea zicandu-le el, a venit un glas de la Sfanta icoana, zicand: “Spune omule !” Iar dupa ce l-a spus si pe acela, a venit alt glas si i-a zis: “Iarta-ti-se tie pacatele tale !”
Iar dupa ce s-a pogorat acel glas infricosat, s-a sculat omul sanatos si a cazut cu fata la pamant, strigand cu glas mare si inaltand cantari de multumire lui Dumnezeu, Celui ce nu voieste moartea pacatosului, ci asteapta intoarcerea pocaintei si voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Deci, inchinandu-se chipului Mantuitorului Hristos si tamaduitorului mormant al purtatorului de Dumnezeu parintele Ioan Gura de Aur, s-a dus la casa sa si, cealalta vreme a vietii sale, a petrecut-o in curatenie si cu paza. Dumnezeului nostru slava !




Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului 13 noiembrie


                                                           
http://parohiasfantulharalambieconstanta.blogspot.ro/2012/11/acatistul-sfantului-ioan-gura-de-aur-13.html


Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Cînd a venit în vîrstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tînăr, a început a pricepe mai bine decît cei bătrîni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfînt. Pentru că el, cunoscînd pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergînd la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dînsul Sfîntul Botez.
După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsîndu-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfîntului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfîntului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfîntului Ioan, a rămas văduvă foarte de tînără, avînd mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.
Sfîntul Ioan, ajungînd la vîrsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covîrşit cu înţelepciunea pe cei mai vîrstnici decît el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvînt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dînsul. Pe acest filosof Sfîntul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dînsul, şi pe alţi mulţi.
Astfel, cînd Antimie disputa cu Sfîntul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat şi a început a-l munci pe el. Aşa că, Antimie, căzînd la pămînt, se tăvălea şi îşi întorcea ochii şi gura şi scotea spume din gura lui. Toţi cei ce erau de faţă s-au spăimîntat foarte şi mulţi voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfîntul Ioan ca să miluiască pe cel îndrăcit şi să-l vindece. Iar Sfîntul a răspuns: “De nu se va pocăi şi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca”. Şi îndată Antimie a strigat, zicînd: “Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pămînt, afară de cel creştinesc, în care crede prea înţeleptul Ioan”.
Acestea zicînd, a ieşit dintr-însul duhul cel necurat şi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a strigat: “Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!” Iar Sfîntul Ioan, certîndu-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu şi învăţîndu-l credinţa cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat.
Episcopul, înştiinţîndu-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gîndit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dînsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrînise. Înţelegînd aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.
Deci, trecînd cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mîndria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, avînd îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescînd împreună şi avînd aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amîndoi de acelaşi obicei şi de un suflet.
Vasile, îmbrăcîndu-se mai întîi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să-şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultîndu-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mînăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa pînă la o vreme, pentru că ea, înţelegînd scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dînsul:
“O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan şi eu văduvă, căci aşa a voit Dumnezeu. Şi nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă şi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor şi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdînd toate cu ajutorul Lui, m-am mîngîiat cu privirea feţei tale, cea asemenea cu faţa tatălui tău, simţind mare uşurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinţa vieţii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tînguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aşteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lîngă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puţin şi rămîi împreună cu mine, pînă cînd sînt încă între cei vii”. Acestea şi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.
În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfîntul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rînduială trei ani.
După aceasta a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mînăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli şi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mînăstire. Isihie, fiind bătrîn şi desăvîrşit în bunătăţi, era mai înainte văzător.
Într-o noapte, nedormind el şi rugîndu-se, a fost răpit cu mintea şi a văzut o vedenie ca aceasta: “Doi bărbaţi luminaţi, coborîndu-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îşi făcea rugăciunile sale; unul dintre dînşii ţinea o hîrtie scrisă, iar altul nişte chei. Dar Ioan, văzîndu-i pe dînşii, s-a temut şi s-a închinat lor pînă la pămînt. Iar ei, luîndu-l de mînă, l-au sculat zicînd: “Nădăjduieşte şi nu te teme!” Dar Ioan a zis către dînşii: “Cine sînteţi voi, domnii mei?” Iar ei i-au răspuns: “Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfînt, pentru curăţenia inimii tale; căci sîntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos”.
Zicînd aceasta, cel dintîi, întinzîndu-şi mîna, i-a dat hîrtia, zicînd: “Primeşte hîrtia aceasta din mîna mea, că eu sînt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă şi ţie a cunoaşte toate adîncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor şi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru”.
Apoi, întinzînd şi celălalt mîna, i-a dat cheile, zicînd: “Primeşte aceasta, căci eu sînt Petru, căruia îmi sînt încredinţate cheile împărăţiei, şi îţi dă şi ţie Domnul cheile Sfintelor Biserici şi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat”.
Fericitul Ioan, iarăşi plecîndu-şi genunchii, s-a închinat lor, zicînd: “Cine sînt eu, ca să îndrăznesc a primi şi a purta nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind păcătos şi mai prost decît toţi oamenii?” Iar Sfinţii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mîna dreaptă şi l-au ridicat, zicînd: “Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie; apoi nu tăinui darul cel dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sîngele ca să-l mîntuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvîntul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ţi aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Şi o să ai multe nevoi şi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.
Acestea zicînd, l-au însemnat cu semnul Crucii şi, dîndu-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzînd aceasta, a spus şi altor fraţi iscusiţi şi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, ca nu cumva să afle Ioan şi să se ducă de la dînşii şi astfel să fie lipsiţi de o vieţuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.
Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru şi în cuvînt, bine nevoindu-se şi pe alţii învăţîndu-i la aceasta. Apoi şi pe cei leneşi deşteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-şi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.
Unui bărbat din Antiohia, care era bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încît, de mare durere, i-a ieşit ochiul cel drept; şi dînd multă avere la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfîntul Ioan, a venit la dînsul în mînăstire şi apropiindu-se, a îmbrăţişat picioarele lui, sărutîndu-le şi cerînd tămăduire. Iar Sfîntul a zis: “Nişte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca şi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu”. Omul a răspuns: “Cred, părinte, şi voi face toate cele ce-mi vei porunci”.
Acestea zicînd, a apucat haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul său şi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aşezat ochiul la locul său, precum era înainte, şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.
La fel şi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, avînd lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfîntul Ioan cerînd tămăduire. Învăţîndu-l Sfîntul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraţii în mînăstire. Aceasta făcînd, îndată s-a curăţit de lepră; şi lăsînd lumea, s-a făcut călugăr.
Un altul cu numele Evclie, avînd ochiul drept orb din copilărie, a venit la mînăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan şi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfîntul Ioan: “Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine şi să-ţi lumineze ochii cei sufleteşti şi trupeşti”. Acestea zicînd Sfîntul, îndată s-a deschis ochiul celui orb şi vedea luminat. Acestea văzînd fraţii, se minunau şi ziceau: “Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu şi Duhul Sfînt vieţuieşte într-însul”.
O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfîntul Ioan. Şi aşezînd-o bărbatul pe asin, a mers cu dînsa la mînăstire. Apoi, lăsînd-o la poartă, a intrat singur la Sfîntul, rugîndu-l să tămăduiască pe femeie de neputinţa ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: “Mergi şi spune soţiei tale să înceteze cu răutatea năravului său şi cu asprimea ce o are asupra slugilor şi a slujnicelor, ştiind că şi ea este făcută din aceeaşi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dînd milostenie săracilor şi nelăsînd rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrînaţi şi să vă păziţi în curăţie în zilele cele sfinte şi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire”.
Deci, mergînd bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfîntul; iar ea a făgăduit cu toată osîrdia, că va păzi toate cele poruncite, pînă la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfîntul spunîndu-i făgăduinţa femeii sale. Atunci Sfîntul a zis: “Mergeţi cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul”. Şi ducîndu-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.
În acea vreme era în părţile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni şi pe dobitoace. Şi de multe ori se aduna poporul cu arme şi cu săgeţi pîndind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieşind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare şi pe mulţi dintr-înşii îi sfîşia, iar alţii abia scăpau răniţi; pe alţii rănindu-i îi ducea vii în culcuşul său şi acolo îi mînca.
Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfîntul Ioan şi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieşea fiara. Deci mergînd, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfîntului, şi s-au dus. Iar după cîteva zile, văzînd poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce şi au aflat pe leu mort. Văzînd această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii şi rugăciunile Sfîntului au omorît fiara.
Sfîntul Ioan a petrecut în acea mînăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflînd o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încît acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rînduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.
Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească şi astfel să-l scoată din pustie şi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieţuirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci şi altora să fie de folos.
Venind fericitul Ioan la biserică, sfinţitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon şi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieţii sale cea plină de fapte bune şi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz şi acolo s-a săvîrşit în Domnul.
Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia şi s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan şi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obişnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în linişte, cu plăcere de Dumnezeu.
Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: “Dimineaţă să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi să-l aduci pe el de acolo în cetate şi să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales şi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeaşi vreme i s-a arătat îngerul şi Sfîntului Ioan, pe cînd îşi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate şi să pri-mească de la dînsul hirotonia.
Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire şi fericitul Ioan a ieşit în întîmpinarea lui cu toţi călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrşind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile Taine. La urmă, dînd fraţilor binecuvîntare, a luat pe Ioan şi l-a dus în cetate, iar monahii toţi se tînguiau de despărţirea de Ioan.
A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian şi toţi cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat şi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur şi în toată Siria, încît toţi cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: “Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului”.
Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mîntuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînşii cel dintîi şi cel mai vestit propovăduitor.
Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încît toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfîntul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin tîrguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încît nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfîntul cînd vorbea.
Cînd ştia poporul că Ioan are cuvînt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsînd: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mîini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvînt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorîtor de miere.
Fericitul avea cîteodată obicei de scotea cuvinte din adîncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvînt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultîndu-l şi cele grăite neînţelegîndu-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dînsul: “Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fîntîna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!”
Atunci a zis mulţimea poporului: “Deşi o femeie a zis cuvîntul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme şi pînă astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a gîndit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sîrguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfîntul Ioan nu numai în cuvînt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.
O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu şi fiind cuprins de fierbinţeală şi aproape să moară, a rugat pe Sfîntul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfîntul, luînd apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi şi a stropit cu dînsa pe cel bolnav şi îndată l-a lăsat fierbinţeala şi, sculîndu-se sănătos, s-a închinat Sfîntului.
Era în Antiohia un cîrmuitor bogat înşelat cu eresul marcioniţilor – după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioşi. Femeia aceluia, căzînd într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Şi, din zi în zi, crescîndu-i durerea mai cumplit, a chemat ocîrmuitorul pe eretici în casa sa şi le-a zis să ajute femeii lui, rugîndu-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dînsa neîncetat trei zile şi mai mult, dar nimic n-au folosit.
După aceea a zis femeia către bărbatul său: “Aud de un preot cu numele Ioan, care vieţuieşte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos şi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dînsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniţii nu-mi ajută nimic şi din aceasta se vădeşte credinţa lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinţa lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea”.
Ascultînd bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioşilor şi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aşezat-o înaintea bisericii şi a trimis la episcopul Flavian şi la preotul Ioan, spunîndu-le despre venirea sa şi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.
Ieşind la dînşii episcopul împreună cu Ioan au zis: “Dacă vă veţi lepăda de eresul vostru şi vă veţi apropia de Sfînta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, veţi dobîndi mîntuire de la Hristos Domnul”. Iar el a făgăduit cu osîrdie a se lepăda. Şi a poruncit Sfîntul Ioan să aducă apă şi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcîndu-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată şi slăvea pe Dumnezeu.
Văzînd eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dînsa de Sfînta Biserică, lepădîndu-se de eresul lui Marcion şi s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare şi s-au mîniat asupra Sfîntului Ioan, semănînd pretutindeni asupra lui hule şi clevetiri, zicînd că este vrăjitor şi fermecător.
Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducînd asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiştea în care ereticii aveau adunarea lor şi acolo, fiind adunaţi mulţime fără de număr, au murit, fiind ucişi de căderea capiştei; iar dintre cei binecredincioşi, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzîndu-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci şi elinii, au cunoscut puterea lui Hristos şi, dărîmînd capiştile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învăţătura Sfîntului Ioan.
După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvîrşit. Şi a fost căutat cu sîrguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocîrmuirea Bisericii Constantinopolului.
Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înştiinţat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Şi nevrînd a se lipsi de un asemenea învăţător, s-au împotrivit toţi trimişilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfîntul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.
De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mirat şi a dorit şi mai mult să vadă pe Ioan şi să-l aşeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimiţînd a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să ştie poporul; ceea ce s-a şi făcut.
Apropiindu-se Sfîntul Ioan de Constantinopol, a ieşit în întîmpinarea lui tot poporul, cu mulţime de boieri, fiind trimişi de împăratul să-l întîmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul şi de toată adunarea poporului şi toţi se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.
Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, şi cei de un gînd cu dînsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan şi-l urau pe el, încît nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gîndeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuşi s-a plecat soborului şi a sfinţit pe Ioan arhiereu şi l-a aşezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci şi şasea zi a lunii februarie.
Atunci a venit împăratul şi cu dînsul toţi domnii şi boierii, vrînd să ia binecuvîntare de la Sfîntul Ioan, patriarhul. Iar el, făcînd rugăciune pentru împăratul şi pentru popor şi binecuvîntîndu-i pe toţi şi-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată şi a rostit învăţătură folositoare de suflet în care povăţuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică şi să fie drept şi milostiv.
Apoi îi zicea: “Să ştii că nu mă voi ruşina, cînd va fi trebuinţă de învăţătură şi de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a ruşinat de împăratul David, descoperind greşeala lui”.
Astfel învăţa pe toţi stăpînitorii duhovniceşti şi pe cei mireneşti şi pe cei de sub stăpîniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune şi să ţină cuvîntul său de învăţătură cu care toţi s-au mîngîiat, ascultîndu-l.
Pe cînd el spunea dumnezeieştile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat şi l-a aruncat la pămînt, strigînd cu glas înfricoşat, încît s-au înspăimîntat toţi cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dînsul şi, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzîndu-l poporul, s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător şi un doctor sufletesc şi trupesc preaiscusit.
Sfîntul Patriarh Ioan, luînd cîrma Bisericii, a început a paşte bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare, dezrădăcinînd obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vîrtos dintre preoţi, precum: necurăţenia, zavistia, nedreptatea şi orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăţenia, dragostea, dreptatea, milostenia şi tot felul de fapte bune şi cu gura sa cea de aur pe toţi îi povăţuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci şi prin cetăţile şi ţările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiţi şi temători de Dumnezeu, bărbaţi sfinţi, care întăreau dreapta credinţă cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; iar credinţa cea rea şi eresurile le înlătura, povăţuind pe cei rătăciţi la calea mîntuirii.
În Fenicia a dărîmat capiştile idoleşti care erau din vremurile cele de demult, stricînd temeliile lor. Pe poporul celţilor, vătămat de credinţa cea rea a arienilor, cu înţelepciune l-a tămăduit şi la dreapta credinţă l-a povăţuit, pentru că a poruncit unor preoţi şi diaconi care au fost aleşi pentru acest lucru, ca să înveţe limba celţilor şi i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască buna credinţă în limba lor celtică. Iar pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării, în acelaşi chip i-a luminat. Eresul marcioniţilor din părţile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învăţătura sa.
Apoi avea purtare de grijă şi pentru cei săraci şi neputincioşi, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei goi şi de orfani şi văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit şi bolniţe (spitale) pentru odihna bolnavilor şi a străinilor care nu aveau unde să-şi plece capul, dîndu-le toată îndestularea, rînduindu-le slugi şi doctori. Şi apoi toată purtarea de grijă şi rînduiala, a încredinţat-o la doi preoţi temători de Dumnezeu. Iar el se sîrguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învăţîndu-i şi mustrîndu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni şi urît de cei răi.
Mai ales unii din clericii lui care vieţuiau rău, nu iubeau pe Sfîntul, de vreme ce dădea pe faţă faptele lor cele rele şi pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mîniau pe el. Mai cu seamă erau nemulţumiţi de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credinţă patriarhului şi avînd viaţă curată, a zis odată către Sfîntul, fiind toţi clericii de faţă: “Nu poţi, stăpîne, a-i îndrepta pe aceştia, dacă nu-i vei izgoni pe toţi cu un toiag”.
Zicînd astfel, mulţi s-au întărîtat şi au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfîntul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfîntul, deşi ştia răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cît îl huleau mai mult, cu atît mai mult înflorea slava lui în părţile cele depărtate, încît mulţi veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfîntul şi să audă învăţătura lui.
Acelaşi Serapion diaconul, a adus la mînie şi pe Severian mitropolitul asupra Sfîntului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, rîvnind după Hristos Domnul său şi uitînd de dragostea care o avea faţă de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dînsul şi iarăşi l-a primit la sine.
Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare şi vieţuia în mijlocul lumii, totuşi nu şi-a lăsat niciodată nevoinţele monahiceşti, ci vremea care îi rămînea de la treburile bisericeşti, închizîndu-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate şi rugăciune sau în citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi. Postea întotdeauna şi se înfrîna fără măsură, pentru că numai pîine de orz şi apă gusta şi somn puţin şi acela nu pe pat ci stînd şi nevoindu-se.
Apoi la ospeţe şi la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinereţe deprinzîndu-se cu post şi înfrînare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci şi grase, neavînd stomacul sănătos. Ci toată mintea sa o îndreptase spre înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi mai ales iubea Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.
Odată, scriind la tîlcuirea epistolelor lui, a gîndit în sine, zicînd: “Cine ştie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea scripturii acestui sfînt sau nu?” Şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultînd pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.
Cînd s-a închis singur în chilie noaptea şi scria tîlcuirile la o lumînare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Şi uitîndu-se prin crăpătura uşii, vrînd să vadă ce face, l-a văzut şezînd şi scriind. Iar un om bătrîn şi foarte cinstit, stînd lîngă dînsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului şi-i vorbea binişor. Şi omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfîntul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori şi se mira foarte, nepricepîndu-se cine este acela care vorbeşte cu patriarhul şi cugeta cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau uşile încuiate, încît nu era cu putinţă cuiva să intre.
Deci, Proclu a aşteptat pînă ce va ieşi omul acela. Dar cînd a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzînd Proclu în trei nopţi, a îndrăznit să întrebe pe Sfîntul patriarh, zicînd: “Stăpîne, cine este cel ce-ţi vorbeşte noaptea la ureche?” Sfîntul a răspuns: “N-a fost nimeni la mine”. Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura uşii un om bătrîn şi cinstit şoptindu-i la ureche cînd scria, şi spunea ce fel era chipul şi faţa celui ce se arăta. Iar Sfîntul se minuna auzind acestea.
Apoi Proclu, uitîndu-se la chipul lui Pavel, a zis: “Acest chip era acela care l-am văzut”. Atunci, cunoscînd Ioan că însuşi pe Sfîntul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredinţat că este primită osteneala lui şi, căzînd la pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu şi mai multă sîrguinţă de scrierea dumnezeieştilor cărţi, pe care ca pe nişte comori de mult preţ le-a lăsat Bisericii lui Hristos.
Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strîmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strîmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strîmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.
Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfîntul să vieţuiască după aşezămîntul legii, ci şi de la stăpînitorii mireneşti. Şi precum dintr-o scînteie mică se aprinde un foc mare, aşa şi din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mînia în inimile acelora care se ştiau pe sine că sînt în nişte asemenea păcate.
Astfel, zavistnicii batjocoreau învăţătura Sfîntului, iar cuvintele lui cele înţelepte şi bune le socoteau nebuneşte ca rele, zicînd că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învaţă ci mustră; nu sfătuieşte, ci ocărăşte; nu îndreptează, ci huleşte pe împăratul şi pe împărăteasa şi pe toţi stăpînitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.
Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărăteşti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicîndu-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte şi chiar de ar scăpa cineva, cu sila să se scoată din biserică şi să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greşeau ceva greu împotriva legilor cetăţeneşti şi se osîndeau la moarte, să fugă la biserică – precum odinioară israilitenii în cetăţile de scăpare -, şi aşa scăpau de pedeapsa morţii.
Evtropie, stricînd acel aşezămînt vechi, a rînduit să scoată din biserică pe cei vinovaţi, de care lucru Sfîntul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă ca o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora şi s-a tăiat cu sabia pe care o ascuţise pentru alţii. Căci mîniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.
Deci, Evtropie a fugit la biserică şi s-a ascuns în altar sub Sfînta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăţa pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare rîvnitor, a rostit un cuvînt de mustrare asupra lui Evtropie, zicînd: “Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou aşezată, chiar acela care a scornit-o şi a aşezat-o să o împlinească”.
Acest cuvînt prinzîndu-l pizmaşii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni şi neacoperitor de greşelile omeneşti. Şi astfel cîte puţin întărîtau inimile mai multor oameni spre mînie asupra Sfîntului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sîrguia după obiceiul său în buna ocîrmuire a Sfintei Biserici.
Pe vremea patriarhiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulţime de arieni în Constantinopol, care îşi ţineau credinţa, săvîrşind slujbele lor. Deci fericitul gîndea în ce chip ar curăţa cetatea de acel eres. Şi aflînd vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: “Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sînt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată şi necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?”
Împăratul a răspuns: “Adevărat, aşa este”. Iar Ioan a zis: “Tot aşa este de necinstită cetatea aceasta, care, deşi este dreptcredincioasă, totuşi are într-însa pe necredincioşii arieni. Şi precum tu, împărate, te-ai fi mîniat pentru necinstirea coroanei tale, aşa şi Atotputernicul Dumnezeu se mîhneşte de cetatea aceasta, care este înşelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinţei, ori să-i izgoneşti din cetate”.
Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor şi le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credinţă a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credinţă şi de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.
După cîtăva vreme, arienii avînd iarăşi ajutători şi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteşti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergînd cu rugăciuni către locaşul lor şi cîntînd ereticeştile lor cîntări prin care huleau pe Preasfînta Treime. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se preasfinţitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat, a urma acelor rugăciuni arieneşti.
Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtînd cinstitele cruci, sfintele icoane şi făclii aprinse şi să cînte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cîntărilor arieneşti celor hulitoare. Atunci s-au întîlnit pe cale dreptcredincioşii cu arienii, certîndu-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încît din amîndouă părţile au căzut cîţiva morţi; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind şi el acolo în mulţimea celor dreptcredincioşi, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mîniat foarte tare asupra arienilor şi le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; şi astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.
Între cei înşelaţi cu eresul arian era şi un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz în războaie şi care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatîrul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neştiind ce să-i răspundă – pentru că se temea a-l supăra, ca nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăţiei greceşti, căci era om iute şi cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfîntului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: “Să mă chemi la tine în vremea cînd va vrea Gaina să ceară biserică şi eu voi răspunde pentru tine”.
Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat şi şezînd cu împăratul, a început Gaina iarăşi a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Şi cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie şi pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicînd: “Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sînt puşi de Dumnezeu stăpînitorii cei duhovniceşti. Iar ţie dacă îţi trebuie biserică, intră în oricare voieşti şi te roagă, căci iată, toate bisericile care sînt în cetate îţi sînt deschise”.
Iar Gaina a zis: “Dar eu sînt de altă mărturisire şi de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credinţă cu mine; şi rog împărăteasca stăpînire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptîndu-mă pentru stăpînirea grecească, vărsîndu-mi sîngele şi punîndu-mi sufletul pentru împărat”.
Ioan i-a răspuns: “Pentru ostenelile tale ţi-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie şi daruri de la împărat. Deci ţi se cade a gîndi ce erai mai înainte şi cum eşti acum? Cum erai sărac şi neslăvit şi cum te-ai îmbogăţit şi te-ai mărit acum? Şi în ce fel de rînduială erai cînd vieţuiai de cealaltă parte a Dunării şi în care eşti acum? Căci erai atunci ca unul din ţăranii cei proşti şi săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia avînd pîinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum eşti voievod mai cinstit şi mai slăvit decît alţii, fiind îmbrăcat în haine de mare preţ, avînd aur şi argint din destul şi avere mare şi toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulţumitor şi slujeşte cu credinţă împărăţiei greceşti dar nu cere daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească”.
De nişte cuvinte ca acestea ruşinîndu-se Gaina, a tăcut şi n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înţelepciunea lui Ioan, care cu puţine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun şi plin de neîmblînzită mînie.
Trecînd un an, acel Gaina s-a înstrăinat de împărat şi, adunînd oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavînd oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare şi a rugat pe Sfîntul Ioan să iasă înaintea lui şi cu cuvinte bune să-l îmblînzească. Iar Ioan, deşi ştia că a mîniat pe Gaina cînd l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-şi pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mîndrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblînzit pe omul cel cu capul de fiară şi din lup l-a prefăcut în oaie şi împăcîndu-l cu împăratul, s-a întors.
După aceasta Sfîntul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deşi era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămîndu-se de păstorii cei răi, pentru că mulţi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfîntului Duh, hirotonind cu plată – cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hîrtie patriarhului.
Deci acolo, Sfîntul Ioan a scos pe mulţi episcopi care iubeau simonia şi pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtîndu-i de la dregătoria lor şi a pus pe alţii mai vrednici în locul acelora. Şi îndreptînd bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.
Astfel, pe cînd Sfîntul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrînd cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţînd, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vîrtos cînd cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mîniau asupra lui, fiind mustraţi.
Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăţi, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan şi se iuţeau în inimile lor asupra lui, cugetînd rău despre dînsul şi făcînd clevetiri mincinoase. Iar mai vîrtos împărăteasa Eudoxia s-a mîniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obşte pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dînsa le grăieşte şi le privea acelea ca o dosădire şi mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint şi cuprinsă de nesăţioasa poftă a aurului, încît multora le făcea strîmbătate, luîndu-le averile cu sila.
Deci, a mustrat-o pe ea însăşi conştiinţa ei cînd Sfîntul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoşa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mîniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.
În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, avînd boierie de patriciu şi bogăţie multă, pe care îl pizmuia împărăteasa şi, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun şi vieţuia cu dreptate.
Neputînd să-i ia cu sila averea, a aflat acest meşteşug, căci l-a chemat la sine şi i-a zis: “Ştii cîtă avere împărătească se cheltuieşte neîncetat; cît aur se dă oştilor care apără împărăţia şi fără de număr sînt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuţinat averea. Deci să dai şi tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har şi pe urmă iarăşi vei lua la vreme ceea ce vei da acum”.
Teodorit, pricepînd gîndul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesăţioasă de iubirea de argint voieşte a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinţă a împărătesei şi-l ruga cu lacrimi să-l ajute şi să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăţia. Iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese şi blînde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deşi era mînioasă asupra Sfîntului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a ruşinat de înţeleapta lui sfătuire şi a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.
După aceasta, Teodorit, ascultînd gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăţa pentru milostenie şi sfătuia să nu ascundem comoara în pămînt, unde mîna cea zavistnică voieşte a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuieşte nici n-o ia; apoi, temîndu-se ca nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăţia sa – căci ştia năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui pînă cînd îşi va săvîrşi răutatea -, pentru aceea a socotit să-şi dea bogăţia sa Împăratului ceresc.
Deci, oprindu-şi o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor şi bolnavilor.
Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mîhnit foarte şi a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd: “După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluînd nimic de la dînsul pentru trebuinţa împărăţiei noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăţi. Oare nu era mai cu cuviinţă a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogăţit, slujind împăraţilor. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dînsul; deci ţi se cădea şi ţie a nu lua averile lui”.
La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: “Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aş fi poftit bogăţie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinţi care aveau avere multă, fiind de neam bun şi bogaţi. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăţie. Deci, cum nu m-aş fi ruşinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o şi pe alţii îi învăţ ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogăţire. Să ştii însă că acela nu mi-a dat nimic şi de mi-ar fi dat, eu nu aş fi primit de la el. Ci el a dat bogăţia sa lui Hristos, făcînd milostenie săracilor şi scăpătaţilor şi bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aş fi voit ca şi tu, rîvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, cînd vei fi lipsită, să fii primită în veşnicile locaşuri. Iar dacă gîndeşti ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mînia”.
Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfîntului Ioan, s-a umplut de mînie şi cugeta cum i-ar face Sfîntului Ioan nedreptate.
În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină ca aceasta. Cînd era în Alexandria voievodul Pavlichie, avînd în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflînd oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o şi a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.
Iar ea, neavînd atîta aur, şi-a pus zălog la vecinii săi hainele şi vasele, şi abia adunînd cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa şi s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat şi acea văduvă săracă, şi intrînd în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plîngere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dînsa cu sila atîta aur, fără nici o vină.
Împăratul a poruncit eparhului cetăţii să facă întrebare şi judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dînsa. Iar eparhul ajutînd lui Pavlichie, l-a scos nevinovat şi pe văduvă a lăsat-o păgubaşă. Dar ea, fiind împinsă de multă mîhnire, s-a dus la împărăteasa şi, spunîndu-i toată nevoia, cerea de la dînsa milă şi ajutor. Împărăteasa, fiind şi ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că şi ea va cîştiga aur mult.
Deci, îndată a chemat pe Pavlichie şi cu mare mînie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine şi pentru strîmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l ţină sub strajă pînă cînd va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa din mîinile împărătesei, a trimis acasă şi a adus atîta aur cît ceruse împărăteasa.
Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci şi şase de galbeni de aur şi a eliberat-o, pe cînd celălalt aur l-a luat la dînsa. Iar văduva a ieşit de la împărăteasă plîngînd şi văitîndu-se pentru o strîmbătate ca aceea. Auzind de Sfîntul Ioan că apără pe cei asupriţi, a alergat la dînsul şi i-a spus cu de-amănuntul toate cîte i-a făcut ei Pavlichie şi împărăteasa. Sfîntul Ioan, mîngîind pe văduva care plîngea, a trimis la Pavlichie şi, chemîndu-l în biserică, a zis către dînsul:
“Ne-a venit înştiinţare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci şi luînd cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemîndu-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor şi judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi şi să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mîntuieşti şi tu de un păcat ca acesta şi să milostiveşti pe Dumnezeu, pe Care L-ai mîniat şi Care va răsplăti ţie pentru facerea de rău a orfanilor”.
Pavlichie a răspuns: “Stăpîne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; şi acum ce voieşte mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa şi să-şi ia ce este al ei de la dînsa!”
Sfîntul a zis către dînsul: “Deşi împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său şi ea nu este vinovată de nedreptatea ce ţi s-a făcut ţie de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atîta aur nu atît pentru dînsa, cît pentru alte păcate ale tale şi jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îţi spun că nu vei ieşi de aici pînă ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dînsa, pînă la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci şi şase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum”. Şi astfel, Sfîntul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.
Împărăteasa, aflînd despre aceasta, a trimis la Ioan, zicînd: “Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dînsul pentru acea datorie”. Ioan a răspuns trimişilor: “Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pînă cînd nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dînsa”. Împărăteasa a trimis iarăşi la Sfîntul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfîntul a răspuns: “Dacă împărăteasa voieşte să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur”.
Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mînie şi îndată a trimis doi sutaşi cu două sute de ostaşi ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar cînd ostaşii s-au apropiat de uşile bisericii şi voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stînd lîngă uşă şi ţinînd sabia în mîinile sale şi nu-i lăsa să intre.
Ostaşii, văzînd îngerul cel înfricoşat, s-au temut şi au fugit înapoi. Şi alergînd la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimîntat cu duhul şi n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfîntul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzînd că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur şi a dat văduvei cinci sute de galbeni, şi aşa a fost eliberat. Iar femeia, luîndu-şi al său, s-a întors în cetatea sa, bucurîndu-se.
Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan şi din zi în zi se înmulţea mînia şi răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate şi drept. După puţină vreme împărăteasa a trimis la Sfîntul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicînd:
“Încetează a te mai împotrivi nouă şi nu te mai atinge de lucrurile cele împărăteşti, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericeşti şi te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine şi mustrîndu-mă. Pentru că eu, pînă acum, te aveam pe tine ca pe un părinte şi-ţi dădeam cinstea ce ţi se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta şi nu vei fi mai bun către noi, atunci să ştii că nu-ţi voi răbda mai mult”.
Sfîntul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mîhnit foarte şi, oftînd greu, a zis către cei trimişi:
“Împărăteasa voieşte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează şi nu aude glasurile celor asupriţi şi ale celor ce plîng şi suspină şi nu face mustrări celor ce greşesc. Dar de vreme ce sînt episcop şi mie îmi este încredinţată purtarea de grijă pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiţi asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toţi şi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.
Pentru că ştiu că a nu mustra fărădelegile şi a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare şi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică şi despre noi cuvîntul acesta al lui Iosie: Preoţii au ascuns calea Domnului. Dar şi dumnezeiescul Apostol porunceşte ca pe cel ce greşeşte să-l mustri înaintea tuturor, ca şi alţii să aibă frică. Tot acelaşi Apostol învaţă, zicînd: Propovăduieşte cuvîntul, stăruieşte cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, şi te roagă.
Eu, deşi mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile şi nu vorbesc în faţă pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cîndva în învăţătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toţi de obşte i-am învăţat şi-i învăţ ca să nu facă rău şi să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conştiinţa pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia ca nu asupra noastră să se mînie, ci asupra lui însuşi, pentru că a făcut nişte lucruri ca acelea, şi să se abată de la rău spre a face bine.
Dacă împărăteasa nu se ştie că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mînie asupra mea, care învăţ pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăţa pentru mîntuirea poporului peste care ea împărăţeşte. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învăţătoare mă sîrguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să ştie că eu nu o mustru pe dînsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dînsa şi-i aduc mare necinste şi ruşine sufletului ei. Deci, poate să se mînie împărăteasa cum voieşte, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mînia pe oameni decît pe Dumnezeu. Căci dacă aş plăcea oamenilor, apoi nu aş fi rob al lui Hristos”.
Nişte cuvinte ca acestea şi multe altele asemenea zicînd Sfîntul celor trimişi, i-a slobozit pe dînşii cu pace. Iar ei, întorcîndu-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu şi mai mare mînie şi foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci şi mulţi alţii care vieţuiau în nedreptate şi fără pocăinţă îl pizmuiau.
După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci şi alţii de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfîntul Ioan şi nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului şi Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoţi şi cinci diaconi şi din împărăteştile palaturi erau mulţi care-l urau şi trei văduve vestite şi bogate, Marsa, Castritia şi Evgrafia, care vieţuiau în necurăţie.
Toţi pismătăreţii Sfîntului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dînsul. Deci au trimis mai întîi în Antiohia, cercetînd că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri şi n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care ştia să alcătuiască minciuni cu meşteşug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieţii Sfîntului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfîntul Ioan din scaun, avînd ajutătoare pe împărăteasa şi pe alţi oameni răi; iar mai vîrtos, şi-a cîştigat ajutor pe satana.
Apoi pricina izgonirii Sfîntului Ioan s-a început astfel.
Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viaţa şi cu cuvîntul şi era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune şi înţelepciunea lui. Acesta era bătrîn, optzeci de ani avînd de la naşterea sa, iar preot fusese hirotonit de Sfîntul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Asupra acestui Isidor a prins ură Teofil, din pricina lui Petru, protopopul Alexandriei. Căci Teofil, vrînd să scoată din slujbă fără de vină pe Petru şi să-l izgonească din biserică, Isidor apăra pe Petru şi vina cea adusă asupra lui o dovedea că este nedreaptă.
Deci, Teofil a început a se mînia asupra lui Isidor şi mai întîi a îndepărtat din biserică pe acel Petru cu nedreptate, după aceea căuta pricină şi asupra lui Isidor, ca şi pe el să-l depărteze. În acea vreme o oarecare văduvă cu numele Teodotia, a dat lui Isidor o mie de galbeni ca să cumpere haine şi să îmbrace pe cei goi, pe orfani şi pe văduvele sărace care se aflau în Alexandria. Apoi a rugat pe Isidor să nu spună despre aceasta lui Teofil patriarhul, ca nu cumva să ia aurul şi să-l cheltuiască la zidiri de piatră.
Isidor, luînd aurul, a făcut după cum l-a rugat Teodotia. Dar Teofil, înştiinţat fiind despre aceasta de oarecine, cum că Isidor a luat o mie de galbeni de la Teodotia şi, nespunîndu-i lui, i-a cheltuit spre trebuinţa săracilor, s-a mîniat foarte tare asupra lui Isidor. Căci Teofil era mare iubitor de argint şi a adus asupra lui Isidor o vină grea, zicînd că un păcat mai presus de fire a necinstit pe bătrînul. Însă vina aceea, scrisă de însuşi Teofil, nu era adevărată, căci deşi cumpărase Teofil martori mincinoşi, minciuna era minciună, iar nevinovatul Isidor s-a aflat curat. Atunci Teofil, din răutatea sa cea neîmblînzită, a scos din preoţie pe Isidor cu necinste şi cu bătăi, deşi era nevinovat. Iar Isidor, primind necinstea fără vină, cu cinste a lăsat Alexandria şi s-a dus la linişte în muntele Nitriei în care petrecuse mai înainte cînd era tînăr şi, şezînd în coliba lui, se ruga lui Dumnezeu cu răbdare.
În acea vreme erau în mînăstirile Egiptului patru fraţi, bărbaţi împodobiţi cu fapte bune şi temători de Dumnezeu, care toată viaţa lor o petrecuseră în posturi şi osteneli monahiceşti. Şi numele lor erau: Dioscor, Amonie, Evsevie şi Eftimie, iar cu porecla se numeau “lungii”, pentru că erau înalţi de statură. Aceştia, nu numai de alexandreni erau iubiţi, pentru faptele lor cele bune şi pentru viaţa lor cea văzută de toţi, ci chiar de Teofil, fiind foarte cinstiţi de el.
Unul dintre dînşii, cu numele Dioscor, chiar nevrînd el, a fost ales episcop al Bisericii Ermopoliei. Acesta nu era Dioscor cel care a fost eretic, ci altul; căci acesta a trăit cu mulţi ani mai înainte de acela. Acesta a fost episcop al Ermopoliei şi, vieţuind cu sfinţenie, a dobîndit sfîrşit fericit. Iar acela a fost patriarh al Alexandriei şi a fost blestemat de Sfinţii Părinţi de la al patrulea Sinod.
Deci, pe acest fericit Dioscor l-a făcut Teofil episcop, iar pe cei doi fraţi ai lui, pe Amonie şi pe Eftimie, i-a rugat să rămînă împreună cu dînsul în patriarhie şi i-a silit să primească treapta preoţiei. Iar ei, petrecînd lîngă Teofil, cînd l-au văzut că nu vieţuieşte după Dumnezeu şi că mai mult iubeşte aurul decît pe Dumnezeu şi că face multe strîmbătăţi, n-au voit mai mult a petrece împreună cu dînsul, ci, lăsîndu-l pe el, s-au întors la liniştea lor.
Teofil, înţelegînd pricina plecării lor, foarte s-a mîniat, şi dragostea pe care o avea către dînşii a schimbat-o în ură şi cugeta cum le-ar face rău. Deci, mai întîi a scornit pentru dînşii o veste, că lungii, dimpreună cu Isidor cel izgonit, ţin de eresul lui Origen şi pe mulţi monahi i-au înşelat cu eresul acela. După aceea, a trimis la episcopii cei mai de aproape, poruncindu-le ca îndată să izgonească pe monahii cei mai bătrîni din munţii şi din pustia aceea. Iar pricina pentru care sînt izgoniţi să nu le-o spună lor.
Deci, cînd au făcut episcopii după porunca patriarhului, izgonind pe toţi cinstiţii şi plăcuţii lui Dumnezeu nevoitori de prin munţi şi de prin pustie, s-au adunat cei izgoniţi împreună cu preoţii lor şi venind în Alexandria la patriarh, l-au rugat să le spună pentru ce sînt osîndiţi şi izgoniţi de prin locurile lor. Iar el, căutînd cu ochi mînioşi asupra lor şi răcnind cu mînie, s-a pornit spre dînşii ca un îndrăcit şi, aruncînd omoforul pe după grumazul lui Amonie, l-a bătut pînă la sînge, strigînd: “Ereticule, blestemă pe Origen”. Asemenea şi pe ceilalţi bătîndu-i şi nelăsînd pe nici unul dintr-înşii a răspunde ceva înaintea lui, i-a izgonit pe toţi cu necinste din faţa sa; şi s-au întors în colibele lor fără răspuns, neţinînd seama de mînia şi de îndrăcirea lui Teofil.
Apoi Teofil, chemînd pe episcopii cei mai de aproape, a dat anatemei pe acei patru călugări nevinovaţi, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie, fraţii lui Dioscor şi pe fericitul Isidor cel mai sus pomenit, necercetîndu-i pentru credinţă, nici chemîndu-i acolo de faţă. Şi încă nu s-a îmblînzit mînia lui, căci a scris singur împotriva lor multe pricini mînioase pentru eresuri, pentru fermecătorii şi pentru alte multe păcate. Apoi, cumpărînd bîrfitori şi mărturii mincinoase, le-a dat acele scrisori, poruncindu-le ca, atunci cînd va învăţa el în biserică pe popor, în zi de praznic, să se apropie de dînsul şi înaintea poporului să i se dea acele pricini scrise împotriva acelor călugări pomeniţi mai sus, aducînd înainte şi martorii cei mincinoşi.
Aceste toate făcîndu-se, Teofil a poruncit să se citească în sobor bîrfelile cele alcătuite. Apoi luîndu-le, a mers la eparhul cetăţii şi arătîndu-le lui, au luat de la dînsul cinci sute de ostaşi şi s-au dus la muntele Nitriei ca să-i izgonească din părţile Egiptului pe Isidor, pe fraţii lui Dioscor şi pe toţi călugării care urmează lor, ca pe nişte eretici şi vrăjitori. Deci, mai întîi a trimis arapii săi şi au scos din scaun pe Dioscor.
După aceea, îmbătînd pe ostaşi cu vin, au năvălit noaptea asupra muntelui Nitriei şi, mai întîi decît pe toţi, căutau pe Isidor şi pe fraţii lui Dioscor, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie. Neaflîndu-i, pentru că se ascunseseră într-o rîpă, a poruncit ostaşilor să năvălească asupra tuturor monahilor şi să le jefuiască averile, adică hainele şi bucatele.
Ostaşii fiind beţi, pornindu-se prin toate locurile cele pustii şi prin peşteri, au omorît pe sfinţii pustnici, ca la zece mii, cu moarte crudă, adică cu foc şi cu sabie, în a zecea zi a lunii iulie, în care Sfînta Biserică săvîrşeşte pomenirea lor. Iar ceilalţi călugări s-au împrăştiat ascunzîndu-se pe unde au putut. Astfel, oştindu-se Teofil prin pustie, s-a întors în Alexandria.
După acel război, s-au adunat monahii care mai rămăseseră şi plîngînd pentru moartea părinţilor şi a fraţilor lor, s-au împrăştiat care pe unde au putut. Dioscor, împreună cu fraţii săi, cu fericitul Isidor şi cu mulţi alţi monahi care erau foarte vestiţi în post şi în fapte bune şi aleşi făcători de minuni – cărora nu le era greu că erau necăjiţi şi izgoniţi, ci pentru că fără vină sînt depărtaţi din Biserică de către Teofil, şi număraţi cu ereticii -, au mers la Siluam, patriarhul Ierusalimului. Dar Teofil îndată a trimis la dînsul şi la toţi episcopii Palestinei, spunînd: “Nu se cade vouă, fără voia mea, a primi pe cei caterisiţi de mine şi izgoniţi”.
Atunci, acei părinţi izgoniţi, neştiind unde să plece, s-au dus la Constantinopol, la Sfîntul Ioan Gură de Aur, ca la un liman bun şi, căzînd înaintea lui, îl rugară cu lacrimi ca să-şi arate mila sa spre dînşii şi să le ajute, fiind în mare nevoie.
Văzînd Sfîntul Ioan cincizeci de bărbaţi care îmbătrîniseră în fapte bune, i s-a făcut milă de ei şi a lăcrimat ca şi Iosif pentru fraţii săi. Apoi, înţelegînd de la dînşii pentru care pricină au avut de la Teofil atîta nevoie, i-a mîngîiat cu cuvinte bune şi i-a liniştit, dîndu-le loc de odihnă lîngă Biserica Sfintei Muceniţe Anastasia. Şi-i hrănea pe dînşii, nu numai Sfîntul Ioan Gură de Aur, ci şi Sfînta Olimpiada diaconiţa, care le-a dat multă îndestulare din averea sa. Căci ea toată averea sa o întrebuinţa pentru săraci şi pentru străini, ca să aibă odihnă, precum şi cele trebuincioase trupului, fiind cu adevărat sfîntă, şi a cărei pomenire se cinsteşte la douăzeci şi cinci iulie. Dar şi monahii aceia erau cu adevărat sfinţi, dintre care pe unii Biserica îi cinsteşte cu pomenire.
Atunci era între dînşii unul, anume Ierax, care vieţuise singur mulţi ani în pustie şi căruia, venind odată diavolii, i-au zis: “Bătrînule, mai ai să trăieşti încă cincizeci de ani; deci nu vei putea răbda în pustia aceasta atîta vreme”. Iar bătrînul, pricepînd înşelăciunea lor, a zis către dînşii: “Mîhnire mi-aţi făcut mie vestindu-mi scurtarea anilor, pentru că eu m-am pregătit pentru două sute de ani a răbda în această pustie”. Auzind diavolii aceasta, au fugit ruşinaţi. Pe un părinte ca acesta, pe care n-au putut să-l mişte diavolii, pe acesta l-a izgonit Teofil Alexandreanul.
Mai era între dînşii şi un preot Isaac, ucenicul Sfîntului Macarie, curat fiind din pruncie, pentru că el fusese dus încă de la vîrsta de cinci ani în pustietate şi acolo a fost crescut, fiind iscusit în dumnezeiasca Scriptură, avînd toate cărţile în minte. Şi toţi monahii aceia pe care-i izgonise Teofil erau sfinţi şi cuvioşi şi-i cinstea pe dînşii foarte mult fericitul Ioan.
Deci, nu i-a oprit a merge la biserică. Dar cu dumnezeieştile Taine le-a poruncit să nu se împărtăşească, pînă cînd va înţelege desăvîrşit cauza izgonirii lor şi va face pace între Teofil şi între dînşii. Apoi i-a oprit să nu vestească despre aceasta pe împăratul, nici să se jeluiască asupra lui Teofil, făgăduind că prin scrisoarea sa îl va împăca cu dînşii. Deci, îndată a scris către Teofil, rugîndu-l ca să-i lase pe acei călugări să vieţuiască în pace prin locaşurile lor din Egipt iar pe cei despărţiţi să-i primească iarăşi la unire.
Teofil, luînd scrisoarea Sfîntului Ioan şi auzind de la nişte clevetitori mincinoşi că Sfîntul Ioan ar fi primit la Sfînta Împărtăşire pe cei izgoniţi, ceea ce nu era adevărat, s-a mîniat foarte tare asupra Sfîntului Ioan pentru că a primit pe cei depărtaţi şi că le ajută lor. Apoi a scris un răspuns foarte aspru către Ioan. Iar Sfîntul Ioan a scris şi a doua oară cu pace, rugîndu-l să înceteze cu mînia şi să primească pe monahi a petrece acolo de unde au fost izgoniţi. Dar Teofil i-a răspuns Sfîntului Ioan şi mai aspru decît înainte, mîniindu-se mai mult asupra lui decît asupra acelor monahi. Dar aceştia, văzînd că Teofil stă neschimbat în răutatea sa, au scris toate nevoile lor pe care le-au suferit de la Teofil fără nici o vină şi au dat această scrisoare împăratului, jeluindu-se cu lacrimi asupra celui care-i mîhnise, rugîndu-se să poruncească să fie judecaţi.
Făcîndu-i-se milă împăratului de nişte asemenea călugări cinstiţi şi plini de fapte bune, a trimis o scrisoare către eparhul Alexandriei, ca să trimită pe Teofil cu sila la Constantinopol spre judecată, pentru ca înaintea Sfîntului Ioan patriarhul şi înaintea episcopilor care vor fi adunaţi să dea seama de răutatea sa şi să primească pedeapsă pentru faptele sale.
Apoi a scris şi către Inochentie, papa al Romei, rugîndu-l să trimită şi el episcopi la sobor în Constantinopol ca să judece pe Teofil. Iar papa îndată a poruncit episcopilor săi să fie gata de călătorie şi aştepta vestea de la împăratul Arcadie, ca să-i spună dacă s-au adunat episcopii răsăritului. Dar împăratul n-a mai scris a doua oară şi nici episcopii Apusului n-au mai venit. Iar Teofil a umplut de aur punga eparhului Alexandriei, care a îngăduit pe Teofil pînă cînd va strînge toate aromatele din India, cele cu bun miros şi dulci la mîncare, cu care voia să umple o corabie pentru ca să le aducă la Constantinopol.
În acea vreme Teofil a înduplecat pe Sfîntul Epifanie, episcopul Ciprului, ca să-i ia partea, căci a scris către el ca şi cum s-ar fi arătat rîvnitor după buna credinţă, să adune sobor în insula Cipru şi să blesteme cărţile lui Origen – pentru că încă nu erau blestemate cărţile acelea de către Sfinţii Părinţi de către un sinod a toată lumea, pînă la Sinodul al cincilea.
Atunci Teofil a defăimat prin scrisoarea sa şi pe Sfîntul Ioan, zicînd că este eretic, căci a primit la sine pe origenişti şi se împărtăşeşte cu dînşii. Iar episcopul, fiind fără de răutate – după cum scrie că cel fără de răutate crede tot cuvîntul -, a crezut minciuna, necunoscînd vicleşugul lui Teofil. Şi rîvnind foarte după buna credinţă, a blestemat cărţile lui Origen în soborul de acolo, scriind Sfîntului Ioan şi sfătuindu-l ca şi el să facă acelaşi lucru.
Sfîntul Ioan, negrăbindu-se la aceasta, se îndeletnicea cu Sfintele Scripturi şi toată mintea sa la aceasta o avea îndreptată, ca să înveţe pe popor în biserică şi să aducă pe păcătoşi la pocăinţă. Apoi Teofil, pregătindu-se de călătorie la Constantinopol pentru judecată, a rugat pe Sfîntul Epifanie să meargă şi el acolo, căci zicea că se face sobor asupra origeniştilor. Iar Epifanie, ascultîndu-l, s-a sîrguit degrab şi, întrecînd pe Teofil, s-a dus acolo. Dar mai înainte de sosirea lui, s-a întîmplat la Constantinopol un fapt ca acesta.
Era un boier cu numele Teognost, bărbat bun şi temător de Dumnezeu. Acest boier a fost clevetit către împărat de către un alt boier răucredincios şi pizmătăreţ, că ar fi hulit şi ar fi grăit de rău pe împărat şi că ar fi numit pe împărăteasă nesăturată de aur şi pierzătoarea stăpînirii, răpind averi străine fără dreptate. Deci împăratul s-a mîniat asupra lui şi a poruncit să-l ducă în surghiunie la Tesalonic şi toată bogăţia lui să o ia, numai o singură vie, care era afară din cetate, să i-o lase, pentru hrana femeii lui Teognost şi a copiilor lui.
Mergînd Teognost la Tesalonic, a căzut bolnav de supărare şi a murit; iar femeia s-a mîhnit rău pentru moartea bărbatului său şi pentru averea luată şi, venind la Sfîntul Ioan, i-a spus nevoia sa cu lacrimi. Dar Sfîntul a mîngîiat-o cu cuvinte folositoare şi a sfătuit-o să-şi pună nădejdea în Dumnezeu. Apoi i-a poruncit ca în fiecare zi să ia hrană pentru copiii săi şi pentru sine de la casa de străini cea bisericească. Iar Sfîntul căuta vreme prielnică să roage pe împărat pentru acea văduvă, ca doar să-i întoarcă înapoi ei şi copiilor ei averea luată fără vină. Însă răutatea împărătesei a făcut împiedicare şi nu numai asupra acelei văduve, ci şi asupra fericitului Ioan a adus mai multă nevoie.
Sosind vremea în care se culeg strugurii, cînd toţi oamenii ies la viile lor, a ieşit şi împărăteasa şi se plimba prin viile împărăteşti. Atunci, trecînd pe lîngă via lui Teognost – pentru că nu era departe de viile împărăteşti -, a văzut că este frumoasă şi intrînd într-însa a tăiat un strugure cu mîinile sale şi l-a mîncat. Şi era acest obicei împărătesc că, dacă intra împăratul sau împărăteasa în vreo vie străină şi mînca struguri, stăpînul acelei vii să nu mai aibă stăpînire peste dînsa, ci să fie numărată între viile împărăteşti, iar stăpînului viei să i se dea sau preţul pentru via sa sau altă vie, în locul aceleea, de la împăratul.
Deci, după acest aşezămînt împărătesc, împărăteasa a poruncit să scrie via lui Teognost între viile împărăteşti. Aceasta a făcut-o gîndind în două feluri; pe de o parte să facă necaz văduvei şi copiilor ei, căci se mîniase pe dînsa, pentru că aflase că a alergat la Sfîntul Ioan şi i-a spus lui toată nevoia sa; iar pe de alta, fiindcă ea căuta pricină asupra Sfîntului Ioan, cum să-l izgonească din scaun, pentru că ştia că dacă el ar fi aflat de aceasta, nu va tăcea nicidecum şi se va scula împotriva ei pentru văduva cea nedreptăţită. Şi astfel, de aici se va face pricină şi se va săvîrşi lucrul cel gîndit, ceea ce s-a şi făcut.
Văduva aceea năpăstuită a venit la fericitul şi, tînguindu-se, i-a spus cum împărăteasa i-a luat via, cea mai de pe urmă nădejde pentru chiverniseala copiilor săi, iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoarea sa către împărăteasă, prin arhidiaconul Evtihie, vorbindu-i de milostivire, aducîndu-i aminte de viaţa cea bună a părinţilor săi şi de faptele cele bune ale împăraţilor celor mai dinainte. Şi, mai aducîndu-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de judecata cea înfricoşată a Lui, a rugat-o să întoarcă via văduvei celei sărace.
Ea a scris înapoi Sfîntului cu asprime, neplecîndu-se învăţăturilor lui, nici ascultînd rugămintea; ci punea înainte legile împărăteşti cele vechi şi, ca şi cum ar fi fost nedreptăţită de Sfîntul, se lăuda că nu va răbda o mustrare ca aceea. Astfel zicea: “Mă înfrunţi cu cuvintele tale ca şi cum aş face nedreptate şi fărădelege, neştiind aşezămintele împărăteşti; m-ai năpăstuit cu vorbele tale şi nu voi răbda pînă la sfîrşit să fiu defăimată de tine”.
Sfîntul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la împărăteasa şi, şezînd lîngă dînsa, a început a o sfătui iarăşi cu cuvinte blînde, vorbindu-i mai mult decît întîi şi rugînd-o să dea înapoi via văduvei. Ea a zis: “Ţi-am scris ce este aşezat pentru vii de împăraţii cei de demult; să-şi ia văduva altă vie în locul aceleia sau să-şi ia preţul pentru dînsa”. Sfîntul a zis: “Nu-i trebuie ei altă vie, nici nu cere preţ pentru dînsa, ci pe a sa o cere; dă-i dar înapoi via ei”.
Împărăteasa a zis: “Nu te împotrivi aşezămintelor împărăteşti celor de demult, că nu-ţi va fi spre bine o împotrivire ca aceasta”. Ioan a răspuns: “Nu pune înainte aşezămintele şi legile pe care le-au aşezat împăraţii păgîni, pentru că nimic nu te opreşte pe tine a strica o lege nedreaptă şi a aşeza alta dreaptă, fiind împărăteasă bine credincioasă. Deci, dă înapoi via celei nedreptăţite, ca să nu te numesc pe tine a doua Isabelă şi să moşteneşti împreună cu ea şi blestemul”.
Acestea zicînd Sfîntul, s-a aprins împărăteasa de mare mînie şi a răsunat palatul de strigarea ei, dovedind răutatea cea tăinuită în inima sa, zicînd: “Eu însămi mă voi răzbuna asupra ta şi de acum nu numai că nu voi da via văduvei, dar nici alta în locul aceleia şi nici preţul nu voi porunci să-i dea. Iar ţie îţi voi da pedeapsă pentru ocara aceasta”. Deci a poruncit să scoată pe Sfîntul Ioan cu sila din palat.
Cu astfel de ocară ieşind Sfîntul patriarh de la împărăteasă, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicîndu-i: “Spune portarilor bisericii ca atunci cînd va veni împărăteasa la biserică, să închidă uşile, să n-o lase să intre, precum şi pe toţi cei care vor veni împreună cu dînsa, şi să-i spună că Ioan a poruncit să se facă aşa”.
Sosind praznicul Înălţării Sfintei Cruci şi adunîndu-se tot poporul în biserică, apoi venind şi împăratul cu toţi boierii săi, a venit şi împărăteasa cu toată curtea. Iar cînd a văzut-o portarul venind, a închis înaintea ei uşile bisericii, nelăsînd-o să intre înăuntru, după porunca patriarhului. Şi cînd strigau slugile: “Deschideţi împărătesei!”, portarii răspundeau: “Patriarhul a poruncit să n-o lăsăm”. Iar ea, umilindu-se de mînie şi de ruşine striga, zicînd: “Vedeţi toţi şi înţelegeţi ce fel de necinste îmi face acest om. Toţi intră în biserică şi numai pe mine singură mă opreşte; au doară nu este drept să mă răzbun asupra lui şi să-l izgonesc din scaun?”
Aşa strigînd ea, unul din cei ce venise cu dînsa, avînd sabie, a scos-o şi a întins mîna ca să lovească cu sabia în uşă şi îndată i s-a uscat mîna şi s-a făcut ca moartă. Văzînd împărăteasa şi toţi cei împreună cu dînsa, s-au temut foarte şi s-au întors înapoi. Iar cel cu mîna uscată a intrat în biserică şi a stat în mijlocul poporului cu mare glas strigînd: “Miluieşte-mă, stăpîne sfinte, şi-mi tămăduieşte mîna aceasta uscată care a îndrăznit a lovi asupra sfintei biserici; am greşit, iartă-mă”. Iar Sfîntul, cunoscînd pricina uscării mîinii, i-a poruncit să se spele în spălătorul altarului şi spălîndu-se, îndată mîna s-a făcut sănătoasă.
Apoi tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu. Şi nu s-au tăinuit acestea toate nici înaintea împăratului. Dar împăratul, ştiind obiceiul cel rău al împărătesei, tăcea ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Iar pe Sfîntul Ioan îl iubea mult şi-l asculta pe el cu plăcere, însă împărăteasa mereu căuta vicleşug pentru izgonirea Sfîntului Ioan, care lucru l-a şi săvîrşit degrab.
După aceasta a venit la Constantinopol şi Sfîntul Epifanie, episcopul Ciprului, după sfatul lui Teofil, aducînd cu sine şi cărţi scrise împotriva lui Origen. Şi, ieşind din corabie, a intrat în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care este departe de cetate ca de şapte stadii şi, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, a hirotonit un diacon împotriva canoanelor, care nu îngăduiesc nici unui episcop să hirotonească în eparhie străină, fără porunca păstorului din acea eparhie. După aceasta a intrat în cetate şi a găzduit într-o casă neştiută.
Sfîntul Ioan, auzind de venirea lui Epifanie şi că a slujit în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul şi împotriva canoanelor a făcut diacon în eparhia lui, nu s-a mîniat de aceasta asupra lui, ştiindu-l că este bărbat sfînt şi fără răutate, ci l-a rugat să vină la dînsul şi să găzduiască în casele patriarhiei ca şi alţi episcopi. Iar Epifanie n-a vrut să se vadă cu Sfîntul Ioan, dorind să placă lui Teofil, şi a răspuns către cei trimişi: “Dacă Ioan nu va izgoni din cetate pe Dioscor şi pe călugării lui şi de nu va iscăli lepădarea cărţilor lui Origen, apoi eu nu am împărtăşire cu Ioan”.
Iar Sfîntul Ioan a răspuns prin trimişii lui Epifanie, zicînd: “Nu se cuvine a face ceva cu îndrăzneală mai înainte de judecata soborului”. Iar pizmaşii Sfîntului Ioan, venind la Epifanie, l-au îndemnat să intre în biserica Sfinţilor Apostoli în zi de praznic şi înaintea a tot poporul să blesteme cărţile lui Origen şi pe monahii cei izgoniţi din Egipt, împreună cu Dioscor, să-i lepede ca pe nişte origenişti; apoi pe Ioan să-l mustre, ca unul ce primeşte pe eretici şi se uneşte cu dînşii. Iar a doua zi Epifanie a mers la biserică, rîvnind după buna credinţă.
Sfîntul Ioan, înştiinţîndu-se de ceea ce voia să facă Epifanie, a trimis la dînsul, zicînd: “Epifanie, multe faci împotriva canoanelor. Întîi ai slujit Sfînta Liturghie şi ai hirotonit în eparhia mea, fără voia mea; după aceea te-ai ruşinat a petrece împreună cu noi şi acum năvăleşti asupra Bisericii mele, îndrăznind a face dezbinări, fără judecata soborului. Deci, păzeşte-te, ca să nu ridici tulburare în popor, că apoi singur vei avea primejdie”.
Acestea auzind Epifanie, s-a înduplecat şi, ieşind din biserică, aştepta venirea lui Teofil. Iar Domnul, nelăsînd să se facă nici un fel de vrajbă şi de mînie între plăcuţii Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite descoperiri, cum că Ioan este curat ca soarele şi că din zavistia omenească rabdă clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la mulţi oameni despre faptele cele bune şi mari ale Sfîntului Ioan, despre credinţa lui cea fără prihană şi despre viaţa lui cea desăvîrşită. Astfel, se mira că mulţi s-au sculat asupra lui Ioan şi multe pîri se aduc asupra lui; dar aştepta să vadă ce fel de sfîrşit va avea lucrul ce s-a început.
Împărăteasa Eudoxia, auzind că Epifanie se înstrăinează de Ioan şi nu are cu dînsul unire, a priceput că este mînie între dînşii. Şi, chemînd pe Epifanie la sine, a zis către dînsul: “Părinte Epifanie, tu ştii că toată împărăţia greco-romană sub mîna noastră este. Deci, iată astăzi toată stăpînirea Bisericii îţi voi da, dacă mă vei asculta pe mine şi vei îndeplini toată dorirea inimii mele şi vei face ceea ce gîndesc eu”. Iar Epifanie a zis: “Spune, fiică, şi după puterea noastră ne vom sîrgui a face ceea ce va fi spre mîntuirea sufletului tău”.
Atunci împărăteasa, crezînd că vicleşugul său va pleca pe Epifanie spre al său gînd, a început a grăi despre Sfîntul Ioan, zicînd: “Ioan s-a făcut nevrednic de cîrma Bisericii şi de această mare treaptă, căci se ridică asupra împăratului şi nouă nu ne dă cinstea ce ni se cuvine. Afară de aceasta, mulţi spun că el este eretic mai de demult. Pentru aceea aş fi vrut să adunăm sinod şi să-l scoatem din această treaptă, ca să punem pe altul în locul lui, care să ocîrmuiască bine Biserica, pentru ca să fie şi împărăţia noastră în pace”.
Astfel grăind împărăteasa către Epifanie, tremura de mare mînie şi iarăşi a zis: “Şi nu este de trebuinţă a osteni mulţi părinţi, adunîndu-i aici în sinod, ci sfinţia ta, părinte, izgoneşte-l pe dînsul din scaun, iar în locul lui pune pe altul pe care-l va arăta ţie Dumnezeu şi eu voi face ca toţi să te asculte pe tine”.
Epifanie a zis către dînsa: “Fiică, ascultă pe părintele tău fără mînie. De va fi Ioan eretic, precum ziceţi voi, şi nu se va pocăi de acel eres, apoi nevrednic va fi de scaunul patriarhiei şi vom face precum porunceşti; iar dacă numai pentru această vină, că te-ar fi hulit, voieşti a-l izgoni pe el, apoi Epifanie nu voieşte aceasta, pentru că împăraţilor li se cuvine să fie buni, blînzi şi să ierte hulele ce vin asupra lor. Că voi aveţi peste voi împărat în cer şi veţi lua de la El iertarea greşelilor voastre, dacă veţi ierta şi voi altora. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din cer este milostiv”.
Împărăteasa a zis către Epifanie: “Părinte, de vei face împiedicare izgonirii lui Ioan, apoi eu voi deschide capiştile idolilor şi voi face ca mulţi, depărtîndu-se de la Dumnezeu, să se închine idolilor şi vor fi cele de pe urmă mai rele decît cele dintîi”. Acestea zicînd cu mînie, vărsa şi lacrimi din ochii săi. Iar Epifanie, mirîndu-se de mînia ei nebunească, i-a zis: “Curat sînt de această judecată”. Şi astfel zicînd, a ieşit din palat. Apoi îndată s-a dus vestea că împărăteasa a pornit pe marele Epifanie contra Sfîntului Ioan, căci, intrînd acela în palat, s-a sfătuit cu împărăteasa pentru îndepărtarea lui Ioan.
Această veste a ajuns chiar pînă la Ioan. Iar el, fiind iute din fire şi, avînd cuvîntul gata pe buzele sale, cînd învăţa în biserică, a pomenit înaintea întregului popor, din dumnezeiasca Scriptură, răutatea multor femei. Auzind poporul că este vorba pentru femei, au priceput mulţi că a făcut pildă despre împărăteasa. Iar pizmaşii lui Ioan au scris toate pildele lui pe hîrtie şi le-au dat împărătesei. Acestea citindu-le, i s-a părut că chiar pentru dînsa a vorbit astfel.
Deci se duse la împăratul jeluindu-se că Ioan o huleşte în biserică înaintea întregului popor. Şi tînguindu-se, zicea împăratului: “Înţelege că a mea dosădire este a ta ocară; căci cînd mă huleşte pe mine Ioan, pe tine te huleşte, necinstea mea este şi necinstea ta”.
Apoi ruga pe împăratul să poruncească a se aduna un sobor asupra lui Ioan ca să-l izgonească din scaun. Împărăteasa a mai scris şi către Teofil Alexandreanul ca să vină iute la Constantinopol, netemîndu-se de nimic, căci “eu – zicea ea -, şi pe împăratul voi ruga pentru tine şi voi astupa gura tuturor potrivnicilor tăi, numai vino fără zăbavă şi adună episcopi mulţi, ca să izgoneşti din scaun pe vrăjmaşul meu Ioan”. Iar Teofil, întărit de scrisoarea împărătesei, s-a grăbit spre a veni la Constantinopol, avînd corăbii încărcate cu aromate din India şi cu poame şi cu bucăţi de mătase de mare preţ, ţesute cu fir, pentru ca să înşele pe mulţi cu daruri şi să-i plece spre sfatul său.
În acea vreme fericitul Ioan a scris către Sfîntul Epifanie astfel: “Frate Epifanie, am auzit că ai făcut sfat cu împărăteasa, pentru izgonirea mea; dar să ştii că şi tu nu vei mai vedea scaunul tău”. Iar Epifanie i-a răspuns aşa: “Răbdătorule de chinuri, Ioane, năpăstuit fiind, biruieşte; dar nici tu nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni pe tine”. Şi s-a împlinit proorocia la amîndoi, pentru că Epifanie, mai zăbovind puţin la Constantinopol, a cunoscut că fără dreptate vor să-l osîndească pe cel drept.
Nevoind să fie părtaş la acea judecată tîlhărească, s-a urcat cu ai săi în corabie, nespunînd nimănui nimic, şi pe ascuns s-a întors la ale sale. Dar călătorind pe mare, s-a mutat la Domnul, neajungînd la scaunul său, după proorocia Sfîntului Ioan. La fel şi Sfîntul Ioan, în a doua izgonire a sa, neajungînd la locul la care a fost trimis, s-a odihnit în Domnul, după proorocia lui Epifanie. Despre acest lucru mai pe urmă se va vorbi. Iar acum să ne întoarcem cu povestirea istoriei celei dintîi.
Teofil, patriarhul Alexandriei, întărit fiind cu scrisoarea împărătesei, a venit la Constantinopol fără zăbavă, cu mulţi episcopi, pe care cu viclenie îi înduplecase la un gînd cu dînsul, netemîndu-se de nimic. Însă împăratul n-a voit să vorbească cu Teofil, pînă cînd vor veni episcopii trimişi de Inochentie, papa Romei, pentru că nu ştia că romanii aşteptau a doua scrisoare prin care să le vestească adunarea episcopilor Răsăritului. Pentru aceea, deşi erau gata de cale, n-au pornit a veni. Iar împărăteasa a ascuns de împăratul pe toţi episcopii care veniseră cu dînsul, le-a spus cugetul său pe care-l are asupra lui Ioan şi i-a rugat să se sîrguiască cît vor putea să izgonească pe Sfîntul din scaun. Apoi găsindu-i împărăteasa şi pe dînşii tot astfel cugetînd, s-a mîngîiat foarte. După aceea umplîndu-le pungile cu aur şi întărind sfatul, le-a dat voie a se retrage din palat.
După aceasta, împărăteasa a chemat la sine pe toţi cei ce se plîngeau împotriva lui Teofil, pe călugări, pe preoţi şi pe episcopi; căci veniseră încă şase episcopi din Egipt, preoţi şi diaconi, douăzeci la număr, care se depărtaseră de Teofil şi aduseseră multe pricini asupra lui, voind să se judece împreună cu dînsul.
Pe aceştia adunîndu-i împărăteasa, i-a rugat să înceteze cu planul lor şi să nu aducă în judecată pricinile lui Teofil, ci să ierte năpăstuirile care li s-au făcut de dînsul. Astfel, unii au ascultat pe împărăteasa şi, punîndu-şi nădejdea spre Dumnezeu, au tăcut; iar alţii se împotriveau foarte. Deci, pe cei ce au tăcut împărăteasa i-a îmbogăţit cu daruri, iar pe cei ce se împotriveau, prinzîndu-i, i-a trimis în surghiun la Tesalonic.
Monahii cei mai sus pomeniţi, pentru a căror strîmbătate urma să se facă judecata împotriva lui Teofil, văzînd că s-au schimbat lucrurile şi că nu pentru aceea se adună sobor, ca să fie judecat Teofil, ci ca să fie izgonit Ioan. Apoi, cunoscînd că nu pot să aducă la judecată pîră contra lui Teofil, a cărui mînă o sprijineşte împărăteasa, au încetat de a se mai jelui şi nici daruri de la împărăteasa nu au voit a primi; ci s-au îndestulat cu aceea că Teofil îi îngăduie a se înapoia pe la locurile lor prin pustia Egiptului. Căci meşteşugăreţul Teofil, intrînd în oraş, mai întîi a căutat să se împace cu călugării cei izgoniţi, pentru ca numai cu Sfîntul Ioan să aibă pricină.
Deci, tăcînd călugării, unii îndată s-au întors în pustiile lor, dintre care era şi Isidor cel de-a pururea pomenit şi cuviosul Ierax. Iar Dioscor, după puţină vreme a răposat în Constantinopol şi a fost îngropat cu mare cinste. Tot acolo a murit şi Amonie, care, cînd era aproape să moară a proorocit că tulburătorii Bisericii cei ce s-au sculat asupra Sfîntului Ioan Gură de Aur, se vor sfîrşi cu grea moarte; care lucru s-a şi împlinit şi despre care se va spune mai pe urmă. Astfel, scăpînd Teofil de toţi pîrîşii săi, a rămas fără grijă.
În acea vreme Sfîntul Ioan, după obiceiul său, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, a spus nişte cuvinte din Sfînta Scriptură, anume din cărţile împăraţilor: “Adunaţi la mine pe proorocii cei de ruşine, pe cei ce mănîncă la masa Isabelei, ca să vorbesc către dînşii precum a zis Ilie: Pînă cînd şchiopătaţi de amîndouă gleznele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeţi în urma Lui, iar de este masa Isabelei vă veţi îngreţoşa”.
Acestea auzind pismătăreţii Sfîntului Ioan, au spus lui Teofil şi episcopilor care erau cu dînsul; iar ei au scris acele cuvinte, tîlcuindu-le rău, mai adăugînd şi altele, zicînd că Sfîntul Ioan a asemănat înaintea tuturor pe împărăteasa cu Isabela, iar pe dînşii i-a numit prooroci fără ruşine. Deci, scriind acelea, le-au dat împăratului şi împărătesei. Atunci împărăteasa tînguindu-se, cerea împăratului pedepsirea Sfîntului Ioan.
Împăratului i-a părut rău de împărăteasa sa şi toată mînia ce o avea asupra lui Teofil a întors-o asupra lui Ioan. Deci, a poruncit lui Teofil să adune sobor contra lui Ioan. Iar Teofil cu toţi ai săi, s-a bucurat de mînia împăratului asupra Sfîntului Ioan şi a aflat doi diaconi pe care Sfîntul Ioan îi depărtase de la biserică, pentru păcate; căci unul făcuse ucidere, iar altul desfrînare.
Pe aceia chemîndu-i Teofil, le-a făgăduit că-i va aduce la treapta lor, numai să-l asculte şi să mărturisească asupra lui Ioan minciuni. Iar ei ticăloşii, avînd pizmă asupra lui Ioan şi dorind dregătoria lor cea dintîi, îndată au făgăduit că vor face după voia lui Teofil. Deci a scris Teofil multe pricini mincinoase asupra Sfîntului Ioan şi le-a dat diaconilor acelora ca să le aducă soborului, ca de la ei. Iar locul soborului era orînduit să fie înaintea cetăţii Calcedonului, unde era curtea împărătească şi o biserică mare a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel; acolo s-au adunat episcopii împreună cu Teofil.
Iar Sfîntul Ioan şedea în casa patriarhală, împreună cu episcopii ce erau cu dînsul, care erau patruzeci la număr, şi se mira foarte cum Teofil, care trebuia să fie judecat şi să dea răspuns pentru atîtea învinuiri, acela a venit acum cu episcopi şi a întors pe împăratul încît, nu numai că nu dă răspuns de ale sale nedreptăţi, ci caută să judece şi pe alţii.
Apoi a început a grăi către episcopii săi: “Fraţilor, rugaţi pe Dumnezeu pentru mine şi dacă iubiţi pe Hristos, să nu ieşiţi de la bisericile voastre; pentru că mie mi s-a apropiat vremea de primejdii şi, multe necazuri avînd, mă voi duce din această viaţă; căci văd că satana nerăbdînd învăţătura mea, a făcut sfat asupră-mi”. Ei, auzind acestea, s-au spăimîntat şi au plîns toţi. Iar Sfîntul, zicîndu-le să tacă, îi mîngîia să nu plîngă pentru dînsul.
Astfel vorbind el către soborul său, iată au venit trimişii de la soborul lui Teofil, chemînd pe Ioan la judecată, ca să răspundă împotriva pricinilor celor aduse asupra lui. Iar episcopii cei ce erau cu Sfîntul Ioan au zis lui Teofil prin trimişii aceia: “Nu chema, precum a chemat Cain pe Abel, ci vino tu la noi, în cetatea aceasta legiuită; pentru ca noi să auzim mai întîi îndreptarea ta, căci avem asupra ta scrisori care cuprind şaptezeci de călcări de lege pe care le-ai făcut tu. Deci vino tu aici, căci noi – care cu darul lui Dumnezeu ne-am adunat nu spre risipirea Bisericii ci spre pace -, sîntem mai mulţi decît cei din soborul vostru”.
Sfîntul Ioan a zis: “Nu pot merge la vrăjmaşii mei cei dovediţi”. Şi fiind chemat şi a doua oară, şi a treia oară, n-a mers, zicînd: “La cine să merg, la pîrîşii ori la judecătorii mei? Eu sînt gata a sta şi înaintea soborului a toată lumea, însă să stea şi vrăjmaşii mei cu mine la judecată, dar altul să fie care să ne judece. Pe cînd acum, şi pîrîşii şi judecătorii mei sînt aceiaşi. Ei nu voiesc să se judece cu mine, ci ca să mă judece pe mine; deci nu voi merge la o judecată ca aceasta. Să se adune episcopii de la toate scaunele şi atunci voi sta la judecată”.
Acestea zicînd, a trimis în locul său trei episcopi şi doi preoţi, ca să grăiască pentru dînsul. Iar adunarea lui Teofil văzînd pe trimişii lui Ioan şi cele grăite nevoind a le auzi, i-au apucat şi i-au bătut; iar pe unul dintre ei a pus lanţurile de fier, pe care le pregătise Sfîntului Ioan. Apoi a început a citi pricinile nedrepte asupra lui Ioan celui nevinovat şi curat cu inima, care erau alcătuite din minciuni; şi punînd martori mincinoşi, l-au judecat.
Sfîntul Ioan, în acea vreme, şezînd în biserică împreună cu episcopii săi, zicea:
“Multe sînt valurile şi cumplită este chinuirea. Dar nu ne temem de înecare pentru că sîntem pe piatră. Să spumeze marea şi să se tulbure, dar piatra nu se poate zdrobi. Să se ridice valurile, însă corabia lui Iisus nu pot să o înece. Eu de ce să mă tem? Nu cumva de moarte? De trăiesc, vieţuiesc lui Hristos, iar de voi muri, am dobîndă. Sau de izgonire să mă tem? Dar al Domnului este pămîntul şi plinirea lui. Pentru care avuţie să-mi pară rău? Dar nimic n-am adus în lumea aceasta şi este dovedit că nici nu am putea lua ceva cu noi. Chiar de ceea ce este în lumea aceasta mai înfricoşat, eu nu mă tem şi de ceea ce este fericire în lume, nu bag seamă. Nici de sărăcie nu mă tem, nici bogăţia nu o poftesc, nici nu mă cutremur de moarte, ci mă rog ca voi să sporiţi spre cele bune”.
Acestea şi mai multe alte cuvinte spunînd Sfîntul către ce-i ce-l ascultau, în aceeaşi vreme Teofil cu episcopii săi a judecat pe Sfîntul Ioan ca să fie scos din scaun; şi l-au judecat, nevăzînd faţa lui, nici auzind glasul lui. Astfel au săvîrşit într-o zi răutatea pe care de demult o aveau în inimă.
După aceea a trimis la împăratul scrisoarea aceasta: “De vreme ce Ioan se face vinovat de multe, şi singur ştiindu-se astfel, n-a voit a veni la judecată, de aceea acum este depărtat de la noi, fiindcă şi canoanele spun aşa. Acum nimic nu trebuie mai mult decît numai să poruncească stăpînirea ta, ca să-l izgonească pe Ioan din scaun, chiar fără voia lui”.
Împăratul Arcadie n-a ascultat nici învinuirile aduse asupra lui Ioan, nici răspunsul lui; ci crezînd numai cuvintele nedrepte ale acelui sobor, îndată a poruncit să izgonească pe Sfîntul din scaun. Deci, a trimis la el un oarecare boier cu ostaşi, ca la război. Iar poporul, auzind aceasta, s-a aprins de mînie şi s-a strîns mulţime fără număr, nelăsînd să izgonească pe Sfîntul Ioan. Aşa că unii strigau împotriva împăratului şi a împărătesei, iar alţii împotriva lui Teofil şi a celor de un gînd cu dînsul, zicînd că, cu nedreptate este osîndit Sfîntul Ioan; încît poporul trei zile nu s-a depărtat, străjuind şi nelăsînd ca să-l izgonească. Iar Sfîntul, temîndu-se ca nu cumva să născocească altă vină asupra lui, că adică nu se supune împăratului, s-a tăinuit de popor şi fiind seară, a ieşit pe ascuns şi s-a dat în mîinile ostaşilor celor ce voiau să-l ia.
Ostaşii, luîndu-l pe dînsul, l-au dus la malul mării şi au plutit spre Prenet, care este în dreptul Nicomidiei. Iar poporul nerăbdînd nelegiuirea, a făcut mare zgomot şi multă răscoală prin cetate, încît unii au fost răniţi, iar alţii au şi murit. Pe Teofil poporul îl căuta să-l ucidă cu pietre; dar el, înţelegînd aceasta, a fugit pe ascuns din cetate şi a plecat cu corabia la Alexandria. Asemenea s-au împrăştiat şi cei ce fuseseră la un gînd cu dînsul. Iar tulburarea în popor era pretutindeni, încît şi prin biserici şi prin tîrguri striga asupra celor ce făcuseră judecata cea nedreaptă şi depărtaseră pe luminătorul lumii.
Ajungînd poporul chiar la palatul împărătesc, striga cu mare glas şi tînguire, ca iarăşi să aducă pe Sfîntul Ioan în scaun. Atunci s-a făcut într-o noapte un înfricoşat cutremur de pămînt, încît toţi au fost cuprinşi de o mare frică, iar mai vîrtos pe împărăteasa o cuprinsese o mare groază şi cutremur, pentru că palatul ei se clătina mai vîrtos decît alte ziduri, din care a şi căzut o parte oarecare. Iar poporul mereu striga cu glas mare: “De nu va fi întors Ioan, apoi toată cetatea va cădea”.
Şi s-a spăimîntat împăratul de pedeapsa lui Dumnezeu şi de tulburarea poporului şi astfel a trimis de grabă pe un împuternicit al împărătesei, anume Visarion, în urma Sfîntului Ioan, căci împărăteasa a rugat pe împăratul să poruncească să-l aducă înapoi, fiindcă o cuprinsese frică şi cutremur de strigătele poporului. Atunci alergau trimişii unul după altul, sîrguindu-se a ruga pe Sfîntul ca să se întoarcă în cetate, şi s-a umplut marea Traciei de trimişi.
Întorcîndu-se fericitul şi înştiinţîndu-se cetăţenii de aceasta, au ieşit toţi în întîmpinarea lui cu lumînări aprinse, încît se acoperise marea de corăbiile ce întîmpinau pe Sfîntul. Sosind Sfîntul Ioan în cetate, n-a voit să intre înăuntru. Ci, petrecînd, aştepta pînă ce se va face cercetare într-un sobor mai mare, ca să vadă pentru ce a fost izgonit. Iar poporul nu voia aceasta, ca să fie păstorul lor afară şi striga tare asupra împăratului.
Deci, silit fiind de popor, a intrat în cetate şi a fost dus cu cinste în biserică, cu psalmi şi cu cîntări. Şi, făcînd rugăciune, a şezut pe scaunul său. Apoi, dînd pace poporului, a făcut învăţătură şi toţi s-au bucurat cu bucurie mare pentru întoarcerea lui. Atunci toată ceata zavistnicilor s-a răspîndit pînă în sfîrşit şi toţi zavistnicii au fugit şi au tăcut.
Ocîrmuind Sfîntul Ioan Biserica lui Hristos cu bună linişte şi hrănind oile sale cele cuvîntătoare cu învăţăturile cele izvorîtoare de miere, toate bisericile s-au veselit de acest păstor şi învăţător. Iar după cîtăva vreme iarăşi s-a ridicat furtuna cea dintîi asupra fericitului, dintr-o pricină ca aceasta. Un idol de argint în chipul împărătesei Evdochia era făcut şi pus pe un stîlp înalt, aproape de biserica Sfintei Sofia, în mijlocul uliţei celei mari. Acolo se obişnuise a se face privelişte şi mulţi, adunîndu-se la acel stîlp, îşi făceau jocurile lor.
Sfîntul Ioan, văzînd că spre ocara Bisericii s-a făcut acolo aproape o privelişte ca aceea, a început cu îndrăzneală, după obiceiul său, a vorbi contra acelora care au pus idolul acolo şi care au poruncit a se face jocuri. Iar împărăteasa, avînd încă în sine mînia cea mai dinainte pornită asupra Sfîntului, auzind cuvintele lui, iarăşi a priceput că împotriva ei grăieşte Sfîntul.
Deci, s-a umplut de mînie şi iarăşi a poruncit să se adune sobor asupra Sfîntului Ioan. Sfîntul simţind aceasta, a început mai pe faţă a grăi despre dînsa, la toată adunarea: “Iarăşi Irodiada se îndrăceşte, iarăşi joacă şi saltă, iarăşi caută capul lui Ioan”. Cu aceste cuvinte a pornit pe împărăteasa spre mai mare mînie şi cu mare plîngere a rugat pe împăratul ca să poruncească iarăşi să se facă sinod asupra Sfîntului Ioan. Şi îndată s-au trimis cărţi împărăteşti pe la toţi episcopii, ca să se adune la Constantinopol şi să judece pe Ioan.
Astfel, s-au adunat toţi ca şi mai înainte, afară de Teofil, căci el ştia cum că întîi abia a scăpat de popor şi se temea acum a mai merge singur acolo; ci a trimis în locul său trei episcopi care aduceau canoanele ce le făcuseră arienii asupra Sfîntului Atanasie cel Mare, ca astfel, cu acele canoane să judece pe Sfîntul Ioan, care, fiind izgonit, s-a suit singur iarăşi pe scaun, fără sinod.
Deci, fericitul Ioan a fost osîndit după acele canoane nedrepte, pentru că nu căutau altă vină şi nu făceau altă cercetare, decît numai să răspundă la aceasta: cum fiind scos, a îndrăznit iarăşi a se sui pe scaun, fără sinod? Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a răspuns, zicînd: “La judecată n-am stat, nici cu pîrîşii mei nu m-am înfăţişat, nici am văzut pricinile cele scrise asupra mea, nici vreo osîndire n-am avut. Ci, împăraţii m-au izgonit şi aceia m-au întors iarăşi; iar canonul acesta cu care mă judecaţi pe mine, nu este de la cei dreptcredincioşi, ci de la arieni, contra lui Atanasie cel Mare”. Iar sinodul, neprimind acest răspuns, l-au scos afară din scaun.
Deci, sosind praznicul cel mare al Sfintelor Paşti, îndemnat fiind împăratul de episcopi, a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd:
“Ieşi din biserică, pentru că eşti judecat de două soboare şi nu-mi este cu putinţă a intra în biserică, pînă cînd eşti tu într-însa”. Iar Sfîntul Ioan a răspuns împăratului prin trimişi, zicînd aşa: “Eu am primit Biserica de la Hristos, Mîntuitorul meu; deci nu pot să ies dintr-însa singur, de nu voi fi cu sila izgonit. A ta este cetatea şi pe tine toţi te ascultă. Dacă voieşti a mă depărta de Biserica lui Hristos, apoi trimite pe ai tăi să mă scoată cu sila afară dintr-însa, şi voi avea răspuns înaintea lui Dumnezeu că n-am ieşit de voia mea din Biserică, ci cu forţa împărătească am fost izgonit”.
Acestea auzindu-le împăratul, se îngrijora. Însă, fiind îndemnat de cei potrivnici, a trimis pe Marin dregătorul, care păstra averea împărătesei, de a scos cu sila din biserică pe Sfîntul Ioan, învăţătorul cel mare. Dar i s-a poruncit că poate să rămînă în casele patriarhiei pînă la o vreme. Deci a petrecut Sfîntul acolo două luni, neieşind din chilia sa, pînă cînd împăratul a poruncit să meargă în surghiun.
În acea vreme vrăjmaşii lui Ioan au îndemnat pe un om să-l ucidă pe dînsul. Deci, a început omul acela a se face îndrăcit, ca să nu fie cunoscut acel lucru rău pe care cugetase să-l facă. Şi pregătind o sabie, căuta vreme cu prilej ca să omoare pe Sfîntul. Dar mai înainte, pînă a nu se face acea fărădelege, a cunoscut poporul acea taină şi, prinzînd pe omul acela, l-a dus la eparhul cetăţii spre cercetare. Iar Sfîntul Ioan, auzind de aceasta, a trimis pe episcopii care se aflau lîngă dînsul şi a izbăvit pe omul acela, mai înainte pînă a nu fi încercat cu bătăi.
După aceasta, un rob al unui preot, anume Elpidie, fiind însărcinat cu uciderea Sfîntului, a primit cincizeci de galbeni şi a alergat degrabă la curtea patriarhiei, voind a năvăli înăuntru. Iar un oarecare, ce se întîmplase acolo, l-a oprit din alergarea lui, ca să spună pricina, pentru ce se sîrguieşte aşa degrab. El, nerăspunzînd nimic, a lovit cu sabia pe omul acela. Altul, văzînd ceea ce se petrece, a strigat către dînsul, iar el şi pe acela l-a omorît; la fel şi pe al treilea. Aşa că s-a făcut mare tulburare în curtea patriarhiei. Iar robul a fugit înapoi şi l-a întîmpinat un om care ieşise din baie şi care a vrut să-l prindă, iar el şi pe acesta l-a rănit cu sabia şi a murit.
Din acea vreme poporul străjuia cu osîrdie pe Sfîntul Ioan, ziua şi noaptea şezînd lîngă casa patriarhului, schimbîndu-se unii după alţii, căci vedeau că vrăjmaşii lui căutau să-l omoare. Apoi, trecînd cele cincizeci de zile, a venit poruncă de la împăratul ca Sfîntul Ioan să meargă în surghiun. Acolo era un bărbat cu boierie, care a sfătuit pe Sfîntul să iasă în taină, ca să nu se facă război între popor şi ostaşi, “căci atunci – zicea el – vei fi vinovat de multă vărsare de sînge, pentru că porunca este ca să te ia cu sila şi de se va împotrivi poporul, se va ridica război”.
Sfîntul Ioan, auzind aceasta, a chemat pe episcopii săi iubiţi şi pe clerici, precum şi pe fericita Olimpiada diaconiţa şi, învăţîndu-i să fie tari în dreapta credinţă, le-a dat sărutarea cea mai de pe urmă. Iar ei au plîns pentru dînsul cu amar, apoi şi el plîngînd, s-a despărţit de dînşii cu jale şi a ieşit pe porţile cele mici care erau spre mare, ca să nu fie ştiut de popor. Acolo ostaşii îl aşteptau şi, luîndu-l, îndată l-au pus într-o corabie mică şi l-au dus în Bitinia, iar de acolo, l-au dus mai înainte pe cale.
În aceaşi zi, după izgonirea Sfîntului Ioan, s-a aprins prestolul bisericii, nu din oarecare pricină omenească, ci din mînia lui Dumnezeu şi, deodată, focul s-a ridicat la înălţime şi s-a răspîndit prin toată biserica. Apoi, suflînd vînt puternic, a ieşit focul din biserică şi mergînd prin văzduh, a trecut prin tîrg, ajungînd la palat, unde se făcea sfatul boierilor, şi aprinzîndu-se şi acel palat, a ars pînă la temelii.
Atunci era o vedere înfricoşată, căci focul, ca în chipul unul şarpe însufleţit, umbla împrejur, arzînd casele cele mai depărtate, iar cele care erau mai aproape de biserică au rămas întregi, ca prin aceasta să fie cunoscut că nu din întîmplare, ci din mînia lui Dumnezeu s-a făcut arderea aceea, pentru izgonirea Sfîntului Ioan Gură de Aur.
Astfel că în trei ceasuri, adică de la ceasul al şaselea pînă la ceasul al nouălea, mulţime de zidiri preafrumoase, cu podoabe nespuse şi bogăţii fără număr, s-au prefăcut în cenuşă. Dar nici un suflet n-a pierit din tot poporul în focul cel înfricoşat, şi toţi ziceau că pentru izgonirea Sfîntului Ioan pedepseşte Dumnezeu cetatea cu foc, căci au izgonit fără vină pe plăcutul lui Dumnezeu. Iar vrăjmaşii Sfîntului Ioan, dimpotrivă, răspundeau zicînd că “cei de un gînd cu Ioan au aprins biserica”.
Pentru aceea mulţi au fost prinşi şi pedepsiţi cu munci de către eparhul cetăţii, care era elin cu credinţa, dintre care unii au şi murit. Însă nu s-a aflat nici o pricină, cum că oamenii au dat foc, ci aceasta era numai mînia lui Dumnezeu.
Fericitul Ioan, fiind dus în surghiunie, a răbdat multe necazuri de la ostaşi, pentru că le poruncise împărăteasa să-l amărască în tot timpul pe cale, că doar va muri mai degrabă. Deci, îl puneau pe dobitoc fără şea şi mergea repede, aşa că într-o zi făcea cale cît s-ar fi cuvenit a merge două sau trei zile. Apoi nu-i dădeau odihnă deloc şi găzduia la case proaste şi necurate, uneori şi la case de jidovi, alteori şi la case de desfrînare. Iar în biserică nu-l lăsau nicăieri şi cu cuvinte de hulă îl dosădeau, îl ocărau şi-l batjocoreau. Apoi i-au luat banii ce i se dăduseră de cheltuială pe cale. Cu astfel de necaz a fost dus în surghiun Sfîntul Ioan Gură de Aur.
Cînd li se întîmpla a trece pe lîngă vreo cetate în care erau episcopi, prieteni de-ai lui Teofil, iar lui Ioan pizmaşi, aceia îi făceau negrăită batjocură, iar alţii nu-l lăsau nici în cetate să intre. Apoi unii îndemnau pe ostaşi, prin daruri, ca să-i facă şi mai mult necaz pe cale. Iar pe alocuri, auzind Sfinţii Părinţi că îl duc în surghiun, îi ieşeau în întîmpinare şi plîngeau pentru dînsul, pentru că învăţătorul acesta răbda chinuri pe nedreptate.
Despre acestea singur pomeneşte în epistola sa trimisă din Cucuso, către Ciprian, zicînd: “Multe nevoi mi s-au întîmplat pe cale, dar despre acelea n-am avut nici o grijă. Iar cînd am venit în părţile Capadochiei şi Tavrociliciei, multe cete de sfinţi părinţi ne întîmpinau pe noi şi nu numai de părinţi, ci şi mulţime de fecioare călugăriţe, vărsau izvoare de lacrimi şi plîngeau cu amar, văzîndu-ne pe noi că ne duce în surghiun, şi ziceau între ele: “Mai bine ar fi fost să se fi stins soarele, decît să fi tăcut gura lui Ioan”. Şi aceste vorbe m-au tulburat mai mult şi m-au mîhnit, de vreme ce i-am văzut pe toţi plîngînd pentru mine; iar despre altele cîte mi s-au întîmplat, nici o grijă n-am avut”. Acestea singur le-a scris Sfîntul Ioan despre sine.
Fiind dus în Armenia, în cetatea Cucuso, l-a primit cu dragoste în casa sa Adelfie, episcopul cetăţii aceleia, căci prin descoperirea lui Dumnezeu a fost sfătuit în vedenie să-l primească. Acolo petrecînd Sfîntul Ioan, prin învăţătura sa, a adus la Hristos pe mulţi necredincioşi închinători la idoli.
După aceea a venit poruncă de la împărăteasa ca Sfîntul Ioan să fie izgonit mai departe, într-un loc pustiu, ce se numea Pitiunt, care este la malul mării Pontului (Marea Neagră), ce se învecinează cu barbarii. Deci, luîndu-l ostaşii, l-au dus, făcîndu-i multe feluri de neajunsuri, ca şi întîi, că doar ar muri mai degrabă, ducîndu-l uneori prin ploaie şi alteori prin arşiţa soarelui, iar prin cetăţi şi prin sate nu-l lăsa să intre. Astfel călătorea Sfîntul Ioan spre surghiunul său.
Mai înainte cu puţine zile de sfîrşitul său, stînd într-o noapte la rugăciune, după obiceiul său, au venit la dînsul Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, pe care şi mai înainte îi văzuse, cînd vieţuia în mînăstirea Antiohiei, şi au zis către dînsul:
“Bucură-te, păstorul cel bun al oilor lui Hristos cele cuvîntătoare şi răbdătorule de chinuri! Sîntem trimişi la tine de Stăpînul nostru Cel de obşte, Iisus Hristos, ca să-ţi ajutăm şi să te mîngîiem în necazuri şi în ostenelile tale, pe care le-ai suferit pentru curăţia vieţii tale. Căci ai mustrat pe împăraţii care făceau fărădelege, făcîndu-te următor Sfîntului Ioan Botezătorul, mustrătorul călcării de lege.
Pentru aceea, împuterniceşte-te şi te întăreşte, pentru că ţie ţi s-a pregătit mare răsplată în împărăţia cerurilor şi îţi binevestim bucurie mare; căci după puţine zile te vei duce la Domnul Dumnezeul tău şi te vei odihni împreună cu noi în împărăţia cerului, în veacul cel fără de sfîrşit. Deci nădăjduieşte, că ai biruit pe vrăjmaşi, şi pe cei ce te urăsc pe tine i-ai ruşinat, iar pe potrivnicul diavol l-ai biruit. Dar pe Eudoxia o vor mînca viermii şi te va căuta pe tine spre ajutor şi nu te va afla; apoi va muri cu durere mare, căci va fi fără vindecare, fiindcă de la Dumnezeu este rînduită a lua acea pedeapsă”.
După aceea i-au dat lui oarecare mîncare, zicînd: “Primeşte aceasta şi o mănîncă, pentru că de acum nu-ţi mai trebuie altă mîncare în viaţă. Aceasta îţi va fi ţie destul pînă cînd îţi vei da sufletul în mîinile lui Dumnezeu”. Iar el a mîncat înaintea lor şi s-a veselit. Apoi cei ce se arătaseră, s-au dus de la dînsul.
Acolo, împreună cu Sfîntul Ioan, erau doi preoţi şi un diacon, care merseseră din Constantinopol împreună cu dînsul în surghiun, şi nu se despărţeau de dînsul, ci împreună pătimeau, fiind legaţi cu dragoste de dînsul. Aceia au văzut cînd au venit la Ioan Sfinţii Apostoli şi au auzit toate cuvintele grăite de dînşii, bucurîndu-se foarte, că au pătimit împreună cu un om ca acesta, care este foarte plăcut lui Dumnezeu şi are parte împreună cu Sfinţii Apostoli.
Apoi, mai mergînd puţine zile, au ajuns la Comani, unde era o biserică a Sfîntului Sfinţitului Mucenic Vasilisc, episcopul Comanilor, care a pătimit pentru Hristos în Nicomidia, împreună cu Luchian, preotul Antiohiei, de la Maximian păgînul împărat, şi au stat acolo lîngă acea biserică.
Fiind atunci praznicul Înălţării Cinstitei Cruci, în acea noapte s-a arătat fericitului Ioan, Sfîntul Mucenic Vasilisc, zicînd: “Nădăjduieşte, frate Ioane, că mîine vom fi amîndoi împreună”. Acelaşi sfînt mucenic s-a arătat şi preotului bisericii sale, zicînd: “Găteşte loc fratelui Ioan, căci vine la noi”.
Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Ioan a rugat pe ostaşi ca să rămînă acolo pînă la al cincilea ceas, iar ei nu l-au ascultat, ci voiau să plece mai degrabă. Deci, pornind corabia, fugea ca o pasăre înaripată şi în puţină vreme a străbătut treizeci de stadii de la cetate. Iar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iarăşi s-au întors lîngă biserica Sfîntului Vasilisc, şi se mirau foarte. Iar Sfîntul Ioan iarăşi i-a rugat să aştepte puţin în locul acela, pînă cînd se va ruga în biserică. Ostaşii, văzînd puterea lui Dumnezeu, Care îndată i-a întors din cale şi i-a adus cu mînă nevăzută iarăşi la locul cel dintîi, au împlinit dorinţa Sfîntului.
Intrînd el în biserică, a cerut veşminte bisericeşti şi şi-a schimbat toată îmbrăcăminta sa, pînă la încălţăminte. Apoi hainele sale le-a dat celor ce erau cu dînsul în corabie, iar cu cele bisericeşti a săvîrşit Sfînta Liturghie şi s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos.
După aceea, făcînd rugăciune de mulţumire, a dat sărutarea cea mai de pe urmă celor ce erau împreună cu dînsul. Apoi, culcîndu-se, a grăit cuvîntul cel obişnuit: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Însemnîndu-se cu semnul Crucii, a zis cuvîntul cel mai de pe urmă: “Amin!” Şi îndată şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, pentru că a purtat Crucea în toată viaţa sa, răstignindu-se lumii şi împreună răstignindu-se cu Hristos. Apoi a fost pus în aceeaşi biserică împreună cu Sfîntul Mucenic Vasilisc şi s-a împlinit proorocia Sfîntului Epifanie al Ciprului, care i-a zis că: “Nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni”. Căci mergînd spre Pitiunt, a răposat la Comani, neajungînd la locul hotărît.
Astfel s-a stins lumina Bisericii, astfel a tăcut gura cea de aur, astfel şi-a săvîrşit nevoinţa şi alergarea bunul nevoitor şi pătimitor, care a fost pe scaunul patriarhiei şase ani, iar în surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc în loc.
Murind acest mare dascăl al lumii, cei doi preoţi cu diaconul, care îl urmaseră pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă, plîngînd mult după părintele lor, s-au dus la Roma la Papa Inochentie şi i-au spus toate cu de-amănuntul, cele ce a răbdat Sfîntul Ioan şi pentru care pricini. Apoi i-au spus şi despre adormirea sfinţiei sale şi cum, mai înainte de răposarea lui, au venit la dînsul Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi cele ce au grăit către dînsul; şi, după aceea, i-au spus cum i s-a arătat Sfîntul Mucenic Vasilisc.
Papa Inochentie, auzind toate acestea, s-a minunat foarte şi s-a mîhnit de o nedreaptă izgonire ca aceea şi de moartea unui dascăl ca acela şi stîlp al Bisericii. Papa a spus toate acelea împăratului Onorie, fratele lui Arcadie, care împărăţea în Roma, şi s-au mîhnit amîndoi, adică şi împăratul Onorie şi Papa Inochentie.
Deci, îndată au scris către împăratul Arcadie. Papa a scris din partea sa aşa: “Sîngele fratelui meu Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate, precum de demult sîngele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigătorul de frate; şi cu adevărat va fi pedepsit, pentru că în vreme de pace a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe păstorul ei cel adevărat şi împreună cu dînsul ai izgonit şi pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredinţat-o năimiţilor şi nu păstorilor”.
Acestea şi multe altele a scris Papa Inochentie către Arcadie, oprindu-l pe el şi pe Eudoxia, soţia sa, de la Dumnezeieştile Taine şi dînd anatemii pe toţi cei ce au izgonit pe Sfîntul Ioan. Iar pe Teofil, nu numai din treaptă, ci şi de la creştinătate înstrăinîndu-l, l-a chemat la judecată sobornicească, ca să primească pedeapsă pentru faptele sale. Apoi Onorie a scris către fratele său Arcadie, astfel: “Nu ştim, zice el, ce lucrare diavolească te-a înşelat pe tine frate, ca să te încrezi în femeie, s-o asculţi pe dînsa şi să faci unele ca acestea, pe care nici un împărat creştin nu le-a făcut. Căci cuvioşii episcopi care sînt aici strigă împotriva împărăţiei voastre, fiindcă pe Ioan marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără de judecată şi împotriva canoanelor l-aţi depărtat din scaun şi, chinuindu-l cu amar surghiun, l-aţi lipsit şi de viaţă”. La sfîrşitul acestei scrisori, l-a mai sfătuit să se pocăiască şi să pedepsească pe aceia care au fost pricina tulburării Bisericii şi a izgonirii lui Ioan.
Primind Arcadie scrisoarea de la fratele său şi de la papa, a simţit o nespusă mîhnire şi temere. Deci, căutînd pe aceia care cu zavistie se sculaseră asupra Sfîntului Ioan, i-a muncit în multe feluri; pe unii i-a tăiat cu sabia şi pe alţii i-a scos din dregătoriile lor cu ocară. Apoi, pe unii din acei episcopi care au judecat pe Sfîntul Ioan şi care se aflau atunci în Constantinopol, a poruncit să-i prindă şi să-i închidă în temniţa poporului, între care era şi Isihirion, feciorul fratelui lui Teofil. Iar către Teofil a scris foarte aspru, poruncindu-i să fie gata de judecată la Tesalonic, ca să primească veşnica pedeapsă pentru răutatea sa.
Apoi, pe femeia sa Eudoxia a izgonit-o în alte case şi a închis-o acolo, poruncind să nu meargă nimeni la dînsa, ci numai o roabă. Iar pe toate rudele ei care au fost ajutătoare răutăţii, le-a izgonit şi le-a luat averile. Pe unii însă cu răni şi cu temniţe i-a muncit. După aceea a scris Papei Inochentie, vestindu-l despre toate cele ce a făcut şi cu smerenie şi cu pocăinţă îşi cerea iertare. Apoi a scris către fratele său, Onorie, să se roage de papa să-l dezlege de blestem, şi astfel a dobîndit cererea. Pentru că papa citind rugăciunea lui cea cu smerenie, i-a primit pocăinţa şi a scris către fericitul Proclu, care atunci era episcop al cetăţii Cizicului, ca să dezlege pe împărat de anatema şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine, iar pe fericitul Ioan să-l scrie între sfinţi.
Acestea făcîndu-se, Domnul Dumnezeul izbîndirilor Însuşi a început a face izbîndă asupra vrăjmaşilor plăcutului Său Ioan, căci a pornit cumplite pedepse şi au murit toţi cu moarte crudă, după proorocia fericitului Amonie. Iar episcopii, clericii, stăpînitorii mireneşti, precum şi poporul cel de obşte, care s-au ridicat asupra Sfîntului Ioan Gură de Aur şi au grăit hule asupra lui ca să fie depărtat, s-au umplut de răni cumplite şi au murit. Iar altora li s-au uscat mîinile şi picioarele şi au murit în chinuri.
Unul dintre acei judecători nedrepţi, căzînd de pe cal şi frîngîndu-i-se mîna cea dreaptă cu care scrisese pricini nedrepte asupra Sfîntului Ioan cel drept, nevinovat şi curat cu inima, a murit acolo îndată. Altul, muţind şi uscîndu-i-se mîinile, nu putea a le duce la gură, şi aşa s-a săvîrşit. Altuia, care grăise hule asupra Sfîntului Ioan, i s-a umflat limba şi, neputînd vorbi nimic, a scris pe hîrtie şi a mărturisit păcatul său. Astfel, se vedea mînia lui Dumnezeu cea mare, cu multe feluri de chinuri pedepsind pe cei ce fuseseră pricinuitori surghiuniei Sfîntului Ioan.
Răposînd degrab Inochentie Papa al Romei, Teofil patriarhul Alexandriei a scăpat de pedeapsa omenească, însă de pedeapsa lui Dumnezeu n-a scăpat. Ci, a căzut în mîinile Judecătorului Cel drept şi izbînditor; căci şi-a pierdut mintea de supărarea şi de ruşinea ce-l cuprinsese pentru răutatea ce i-o făcuse Sfîntului Ioan. Apoi, căzînd într-o boală grea, a murit. Iar lui Chiril, episcopul de la Calcedon, i s-au umplut de răni picioarele, pe care doctorii le-au tăiat cu ferăstrăul ca să nu putrezească. Însă n-a încetat putrezirea, apoi a murit.
Iar ticăloasa împărăteasă Eudoxia, de multă supărare şi de ruşine, a căzut într-o cumplită boală de sînge şi s-a umplut trupul ei de răni, precum mai înainte au spus apostolii către fericitul Ioan, încît nu era cu putinţă celor care treceau pe acolo să rabde mirosul cel greu ce ieşea din trupul ei. Mulţi doctori iscusiţi au căutat-o pe dînsa şi întrebuinţau tot felul de doctorii, însă ea singură a zis mai pe urmă către doctori: “Pentru ce nu puteţi să mă vindecaţi de această boală?” Dar ei nu îndrăzneau să-i spună. Iar ea a zis către dînşii: “Dacă voi nu ştiţi pricina pentru care nu pot să mă vindec, apoi să vă spun eu vouă. Această boală am luat-o din mînia lui Dumnezeu, pentru patriarhul Ioan”.
Deci, a înapoiat şi via lui Teognost şi altora le-a dat înapoi toate cele ce le luase cu nedreptate; însă n-a dobîndit tămăduire, ci a murit în acea boală crudă. Iar după moartea ei, mormîntul în care era pusă s-a cutremurat treizeci şi trei de ani, spre mustrarea fărădelegii ei, pînă la aducerea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur la Constantinopol.
După toate acestea, Adelfie, episcopul Arabiei, care primise pe Sfîntul Ioan cu dragoste la Cucuso, cînd a auzit de răposarea lui, s-a întristat foarte, că un luminător atît de mare şi un învăţător a toată lumea a murit în surghiun. Deci, cu sîrguinţă se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, să-i arate în care ceată a sfinţilor se află Sfîntul Ioan.
Odată, rugîndu-se astfel, a văzut în vedenie un tînăr luminat şi vesel, care, luîndu-l de mînă, l-a dus la un loc luminat şi i-a arătat ceata sfinţilor învăţători ai Bisericii. Apoi el uitîndu-se împrejur, într-o parte şi în alta, vrînd să vadă pe cel dorit, n-a putut să-l zărească. Dar tînărul acela, arătînd lui Adelfie pe fiecare dascăl şi patriarh al Constantinopolului, iarăşi îl scotea de acolo. Însă el, mergînd în urma tînărului, era mîhnit că nu văzuse pe Sfîntul Ioan împreună cu Sfinţii Părinţi.
Voind să iasă afară, l-a ţinut pe dînsul de mînă cineva care stătea lîngă uşă şi a zis către dînsul: “Pentru ce ieşi de aici aşa de mîhnit? Căci aici chiar de ar intra cineva mîhnit se întoarce vesel; iar tu faci dimpotrivă, ai intrat vesel şi ieşi mîhnit”. Răspuns-a Adelfie: “Mă mîhnesc pentru aceasta, că nu am văzut pe iubitul meu Ioan împreună cu dascălii Bisericii”. Iar el a zis către dînsul: “Pe Ioan zici, pe propovăduitorul pocăinţei? Pe acela nu poate să-l vadă cineva fiind în trup pentru că stă înaintea scaunului lui Dumnezeu, pe care-l înconjoară Heruvimii şi Serafimii”. Atunci s-a bucurat Adelfie, primind vestea aceasta despre Ioan şi a preamărit pe Dumnezeu Care i-a arătat această taină.
Astfel, Sfîntul Ioan Gură de Aur, după multe vifore de nevoi şi supărări pe care le-a răbdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde împreună cu îngerii bucurîndu-se, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.