luni, 18 martie 2013

EVANGHELIA ZILEI: 2013-03-18 LUNI SEARA ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Luca(XXI, 8-36)

 
is-a Domnul: „Luaţi aminte să nu fiţi amăgiţi; că mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt!, şi: Vremea s'a apropiat!... Nu mergeţi după ei! Iar când veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă'nspăimântaţi; că mai întâi acestea trebuie să fie, dar sfârşitul nu va fi curând“. Atunci le-a zis: „Neam peste neam se va ridica şi'mpărăţie peste'mpărăţie; şi cutremure mari vor fi, şi pe-alocuri foamete şi ciumă; şi spaime vor fi şi semne mari din cer. Dar mai înainte de toate acestea îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, predându-vă sinagogilor şi temniţelor, cu de-a sila ducându-vă la'mpăraţi şi la dregători din pricina numelui Meu. Şi fi-va pentru voi aceasta prilej de mărturisire; puneţi deci în inimile voastre să nu vă gândiţi de mai'nainte ce veţi răspunde; că Eu vă voi da gură, şi înţelepciune căreia toţi potrivnicii voştri nu-i vor putea sta'mpotrivă, nici să-i răspundă. Şi veţi fi predaţi şi de părinţi şi de fraţi şi de rudenii şi de prieteni; şi vor ucide dintre voi, şi de toţi veţi fi urâţi din pricina numelui Meu; dar păr din capul vostru nu va pieri. Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele. Iar când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, atunci să ştiţi că s'a apropiat pustiirea lui. Atunci cei din Iudeea să fugă'n munţi şi cei din mijlocul lui să plece şi cei de prin ţarini să nu intre în el. Căci acestea sunt zilele răzbunării, ca să se plinească toate cele scrise. Dar vai de cele ce vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Că necaz mare va fi pe pământ şi mânie asupra acestui popor. Şi vor cădea sub ascuţişul săbiei şi vor fi duşi robi la toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce vremile neamurilor se vor plini. Şi vor fi semne în soare, în lună şi'n stele, iar pe pământ spaimă'ntru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi-al valurilor. Şi oamenii-şi vor da duhul de frică şi de aşteptarea celor ce vor să vină peste lume; că puterile cerurilor se vor clătina. Şi atunci Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nor cu putere multă şi cu slavă. Iar când acestea vor începe să fie, prindeţi inimă şi înălţaţi-vă capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie“. Şi le-a spus o parabolă: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii: Când înfrunzesc, de la voi înşivă ştiţi, văzându-i, că vara e aproape. Aşa şi voi, când pe acestea le veţi vedea petrecându-se, să ştiţi că aproape este împărăţia lui Dumnezeu. Adevăr vă grăiesc că neamul acesta nu va trece până ce toate acestea nu vor fi. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu vi se îngreuieze inimile de'mbuibare şi de beţie şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără veste, căci ca o mreajă va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa'ntregului pământ. Aşadar, privegheaţi în toată vremea rugându-vă, ca să vă'ntăriţi să scăpaţi de toate acestea care vor să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului“.

LA BISERICA NOASTRA VOM AVEA UN PROGRAM LITURGIC SPECIAL

În prima săptămână a Postului Mare, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi la ora 17 în biserica noastra va fi oficiată slujba Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, iar în zilele de miercuri şi vineri se săvârşeşte Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite.Incepand cu ora 08:30.
 
Postul cel Mare a fost orânduit de Biserică pentru pregătirea celor ce urmau să primească Botezul creştin de Paşti şi ca mijloc de creștere duhovnicească a credincioşilor pentru întâmpinarea Patimilor şi a Învierii Domnului. Totodată,

Postul Mare aminteşte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice, de unde denumirea de Păresimi (de la lati...nescul quadragesima = patruzeci) sau Patruzecime.
Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre posturile de durată ale Bisericii Ortodoxe.

Sfinţii Părinţi consideră că acest post are origine apostolică; de la sfârşitul secolului al III-lea postul a fost împărţit în două perioade distincte: Postul Păresimilor sau Postul Prepascal (ţine până la Duminica Floriilor) şi Postul Paştilor sau Postul Pascal (din Duminica Floriilor până la cea a Învierii). Din acest motiv, durata totală de postire este de 48 de zile.
În Postul Mare, Biserica Ortodoxă dezleagă la peşte de Buna Vestire (25 martie) şi de Intrarea Domnului în Ierusalim (28 aprilie).

Sfântul Andrei Criteanul, autorul Canonului care-i poartă numele, s-a născut la Damasc în jurul anului 660, într-o familie creştină, de la care a primit o educaţie aleasă. Mai târziu, a devenit monah în „Frăţia Sf. Mormânt” de la Ierusalim, fapt pentru care a fost supranumit şi „Ierusalimiteanul”.

Este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, renumit fiind Canonul cel Mare, una din slujbele deosebit de importante din perioada Postului Sfintelor Paşti. Sfântul Andrei Criteanul a trecut la viaţa veşnică în anul 740, când se întorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormântul său se afla nu în Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos). Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul este un canon de pocăinţă, un lung imn liturgic (250 de tropare) alcătuit din cântări prin care cerem milostivirea lui Dumnezeu.

Liturghia darurilor mai înainte sfinţite a fost redactată de Sfântul Grigorie Dialogul (540-604 d.Hr.), fiind vorba de o vecernie combinată cu rugăciuni adăugate, pregătirea Darurilor și primirea Sfintei Împărtășanii de către credincioși.
Poartă acest nume deoarece Sfântul Agneț (Sfântul Trup) este scos din duminica anterioară oficierii Liturghiei darurilor mai inainte sfintite.

Postul Mare, antrenament pentru Rai

Cine dintre noi nu-şi doreşte Raiul? Cred că toţi oamenii doresc binele şi resping răul. Însă atingerea desăvârşirii nu este chiar uşoară deoarece în călătoria noastră spre sfinţenie avem câteva obstacole, a căror depăşire presupune o pregătire corespunzătoare. Aici intervine antrenamentul prin post. Începe Postul Mare.
Pentru a descrie viaţa creştinului în această lume, Sf. Ap. Pavel face apel la imaginea atletului care aleargă spre victorie. Aceasta presupune însă mult antrenament care, în linii mari, este descris de Dumnezeu prin împlinirea a două exerciţii fundamentale: postul şi rugăciunea. Dar ce sunt ele, de fapt?
Postul este un antrenament pe care omul îl execută cu întreaga sa fiinţă, trup şi suflet, în vederea dobândirii înfrânării, care ne readuce echilibrul forţelor noastre sufleteşti şi trupeşti. Ca orice antrenament, el are o încălzire, un parcurs şi un final. Să le luăm pe rând.
Încălzirea. Constă în abţinerea temporară de la mâncare de origine animală şi, în diverse grade, chiar şi de la alimentaţia vegetală, pentru o anumită perioadă. Nefiind dietă alimentară ci o formă de asceză, această abţinere educă în noi poftele, astfel încât nu ne mai stăpânesc ele pe noi, ci noi pe ele, cum este şi normal. Aşa obţinem o întărire a voinţei care ne ajută să spunem NU atunci când apare ispita spre păcat. Iată cum, prin asceză materială, începem să culegem roade duhovniceşti. Este exact exerciţiul de postire poruncit iniţial omului, de către Dumnezeu, în primul Rai. Nerespectarea lui, prin mândrie şi poftă, a determinats alungarea omului din Rai,  alterarea relaţiei cu divinitatea, dezechilibrarea fiinţei umane, coruperea morală, apariţia morţii şi sălbăticirea mediului înconjurător. În  compensaţie, începutul postului se face prin abţinerea de la mâncare. Dar, contrar credinţei populare, Lăsatul secului, din cele două Duminici dinainte de startul Postului, nu reprezintă secătuirea alimentelor din frigider sau cămară, ci trecerea la o alimentaţie uscată, săracă, spre lăsarea celor lumeşti (prin derivarea în latină a lui saeculum (o perioada de timp a lumii) în saecularis (lumesc).
Parcursul. Nu este suficientă numai întărirea voinţei, deoarece mai avem încă două puteri sufleteşti de rezolvat: luminarea raţiunii şi limpezirea simţirii. Acestea contribuie la consolidarea discernăntului duhovnicesc, atât de necesar omului în drumul spre veşnicie. De aici, antrenamentul devine mai intens.
Pentru început, trebuie să facem linişte în noi. De aceea toate simţurile noastre trebuie puse la post, pentru a limita senzaţiile care ne răscolesc poftele şi viciile. Dacă gustul s-a pus în ordine prin postul alimentar, rămân celelalte: mirosul prin renunţarea la arome rafinate, auzul prin eliminarea sunetelor agitatorii şi căutarea celor liniştitoare, iar simţul tactil prin renunţarea la atingeri confortabile,  provocatoare sau intime, chiar şi a celor legiuite de Dumnezeu. Simultan, reducem şi exteriorizarea proprie: vorbim mai puţin şi numai cele ziditoare de suflet, mâinile şi picioarele părăsesc lucrările relelor şi sunt puse în slujba binelui iar înfrumuseţarea strălucitoare a trupului se reduce în favoarea împodobirii sufletului întru sfinţenie. Distracţiile se transformă şi ele din plăceri decadente în bucurii duhovniceşti.
Special pomenesc văzul ultimul, deoarece este simţul cel mai important. Trăind în era vizualului,  putem vorbi despre un nou tip de post: postul mediatic. Deoarece imaginile sunt purtătoare de informaţie şi de emotivitate, trebuie să le alegem cu grijă pe cele care le privim. Consumul mediatic, asemenea consumului alimentar, este condiţionat de poftele omului, aşa că postul mediatic presupune reducerea imaginilor care ne fac plăcere şi căutarea celor care inspiră sfinţenie. Erotismul, violenţa sau frivolitatea ne procură imoralitate şi pierdere de timp. De aceea ele trebuiesc stopate şi înlocuite cu cele ce ne pot ridica sufleteşte. Un loc aparte în simţul văzului îl ocupă cititul. Dacă lipsa de citire este cale sigură spre lipsa de educaţie, tot atât de adevărat este că citirea unor texte proaste produce stări sufleteşti rele şi ratarea scopului postului. De aceea, în post, se recomandă citirea textelor sacre, menite a cultiva şi lumina raţiunea, spre dobândirea dreptei judecăţi.
Spuneam că şi simţirea trebuie limpezită. De aici începe greul pentru om, deoarece cel mai mare obstacol îl reprezintă lupta cu propriile sentimente. O raţiune luminată şi o voinţă întărită pot începe limpezirea simţurilor, prin conştientizarea stărilor duhovniceşti negative: mândrie, mânie, ură, lăcomie, indiferentism, egoism, etc. Dar puterea de a le elimina se obţine doar dacă  introducem în antrenament un element nou: rugăciunea. Pentru mulţi, ea pare o practică formală, în care rostim anumite rugăciuni, în Biserică sau acasă. În realitate, aceste rugăciuni sunt litere duhovniceşti, asemenea literelor unui alfabet, cu care construim nu cuvinte ci stări duhovniceşti.  Acestea, la rândul lor, produc trăirea unui dialog duhovnicesc cu Dumnezeu, care are două  consecinţe imediate: limpezirea simţirilor duhovniceşti prin eliminarea stărilor negative şi întâlnirea cu harul dumnezeiesc, mai ales prin puterea Sfintelor Taine recomandate cu precădere în post: Spovedania şi Împărtăşania (este mare Taină ca omul să-L mănânce şi bea pe Dumnezeu). Mai amintim aici două rugăciuni cu o extraordinară putere de limpezire sufletească, specifice numai Postului Mare: Canonul cel Mare de pocăinţă şi Rugăciunea Sf. Efrem Sirul. Totodată, este util de urmărit traseul duhovnicesc pe care Biserica îl jalonează, de-a lungul acestui Post, cu Duminici speciale, încărcate de semnificaţii duhovniceşti, urmate de Săptămâna Patimilor Domnului, când omul reuşeşte cea mai decăzută realizare a sa: Răstignirea lui Dumnezeu.
De aici, ne apropiem de finalizarea antrenamentului. Ţinta întregului antrenament este comuniunea cu Dumnezeu. Cum se realizează? Dacă ştim că Dumnezeu este iubire, după spusa Teologului Iubirii, Sf Ioan Evanghelistul, răspunsul este de la sine înţeles: prin iubire. De altfel, Hristos stabileşte tuturor creştinilor o singură şi nouă poruncă, cea a iubirii jertfelnice. Dar cum ajungi la iubire, căci pe cât de simplă şi cunoscută ni se pare, pe atât de greu o poţi ajunge?! Sfinţii Părinţi ne spun că, dacă am postit cum se cuvine şi am reuşit să identificăm relele din noi,  cea mai eficientă modalitate de a le elimina este înlocuirea lor prin practicarea virtuţilor corespunzătoare. Astfel, mândria se înlocuieşte cu smerenia, duşmănia cu iertarea, mânia cu blândeţea, lăcomia cu înfrânarea, egoismul cu generozitatea, indolenţa cu implicarea şi aşa mai departe.
Posibil, dragă cititorule, ca în acest moment să-ţi spui: păi, dacă mă uit în jur, totul pare un dezastru moral, menit parcă să mă descurajeze. Nu trebuie să deznădăjduieşti. Gândeşte-te că relele din jur sunt doar consecinţa faptului că oamenii s-au dezvăţat sau nu vor să postească aşa cum trebuie.  Asemenea omului în Rai, omul contemporan crede că poate trăi după bunul plac şi după cugetul inimii sale, fără îngrădirile postirii. Dar, sărmanul om contemporan, a uitat că libertinajul nu este libertate, ci robie. Doar postul îi poate oferi şansa eliberării din propria sclavie.
În concluzie, Postul Mare este o luptă a omului cu răul din el însuşi, o jertfă adusă lui Dumnezeu, spre redobândirea la final, în Înviere, a comuniunii cu El.
Postire binecuvântată!

Pr.Eugen Tanasescu

Sfantul Chiril al Ierusalimului; Inceputul Postului Mare; (Canonul cel Mare) 18 martie

http://parohiasfantulharalambieconstanta.blogspot.ro/2011/07/canonul-cel-mare-chemarea-la-pocainta.html

Postul Sfintelor Pasti fiind cel mai lung si cel mai aspru din posturile de durata intalnite in Biserica Ortodoxa, este cunoscut si sub denumirea de Postul Mare. Tinand seama ca el aminteste si de postul celor 40 de zile tinute de Hristos inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), a primit si numele de Paresimi. In vechime, Postul Sfintelor Pasti avea menirea de a-i pregati pe cei ce urmau sa primeasca botezul in noaptea Invierii.

Liturghia, avand un caracter de sarbatoare si bucurie, iar Postul Sfintelor Pasti fiind un timp al infranarii, Sfintii Parinti au randuit ca in perioada acestui post sa nu se savarseasca Sfanta Liturghie decat sambata si duminica. In celelalte zile se poate oficia Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, cu exceptia zilelor aliturgice, cand nu se oficiaza nicio Liturghie. Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a luat fiinta datorita dorintei unor credinciosi de a se impartasi si in cursul saptamanii. Amintim ca in cadrul acestei Liturghii, Sfintele Daruri sunt sfintite la Liturghia oficiata duminica, sunt pastrate pe Sfanta Masa, iar in cursul saptamanii, atunci cand se savarseste Liturghia Darurilor sunt oferite credinciosilor spre impartasire. Potrivit randuielii de postire a Bisericii, in zilele de rand din Postul Mare, se ajuneaza pana la apusul soarelui,  iar impartasirea se face seara dupa Vecernie.
In sambetele din Postul Mare se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in primele cinci duminici de post se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. In duminca Floriilor - Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in Saptamana Patimilor, joi si sambata, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

                                                     Sfantul Chiril al Ierusalimului; Inceputul Postului Mare; (Canonul cel Mare)

Sfantul Chiril s-a nascut la Ierusalim, in anul 315 dupa Hristos, in timpul domniei imparatului Constantin cel Mare. Sfantul Chiril a fost hirotonit diacon de catre Macarie al Ierusalimului, iar preot de episcopul Maxim II. In legatura cu hirotonirea sa ca episcop, in anul 348, de catre Acaciu, episcop arian, exista semne de intrebare. Cum putea un episcop arian sa numeasca pe cineva care nu-i impartasea invatatura pe care o vestea?
Dupa numirea sa pe scaunul episcopal al Ierusalimului a izbucnit un conflict deschis pentru suprematie intre Acaciu si Chiril, acesta din urma pretinzand primatul deoarece scaunul de la Ierusalim era apostolic. Cearta a dus la exilarea de trei ori a lui Chiril. Exilurile lui Chiril determina sinodul de la Antiohia din 379 sa-l trimita pe Sfantul Grigorie de Nyssa sa cerceteze aceasta situatie. Sfantul Grigorie marturiseste ca Biserica de la Ierusalim are parte de o credinta sanatoasa.
Sfantul Chiril participa la sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381, unde isi marturiseste ortodoxia credintei.

Sfantul Chiril a avut de dus doua lupte grele in viata lui: una impotriva ereticilor arieni care devenisera foarte puternici in timpul domniei lui Constantius, fiul Marelui Constantin, iar cealalta impotriva evreilor care, in timpul lui Iulian Apostatul, nepotul Marelui Constantin, aveau mari privilegii si puteri.
Sfantul Chiril a trecut la cele vesnice in anul 386, in timpul domniei imparatului Teodosie cel Mare.

Troparul Sfantului Chiril al Ierusalimului

Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-a aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte ierarhe Chiril, roaga pe Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

Tot astazi, facem pomenirea:
- A zece mii de mucenici;
- Sfintilor Mucenici Trofim, Evcarpion si cei impreuna cu dansii;
- A Mariei, sora lui Lazar.

duminică, 17 martie 2013

Doamne ajuta-ne sa trecem cu bine acest Sfant Post si sa invingem incercarile si ispitele la care vom fi supusi. Iti multumim Doamne ca Tu stii intotdeauna ce-i mai bine pentru noi.

Doamne ajută dragi fraţi şi surori întru Hristos!

Să cerem iertare tuturor...

Să aveţi pace în inimă şi
,,lucraţi cu înţelepciune”



Această Duminică se mai numeşte şi Duminica iertării, deoarece pericopa evanghelică ce s-a citit la Sfânta Liturghie din Evanghelia după Matei capitolul 6, versetele de la 14 la 21, ne pune în atenţie această nouă perioadă liturgică: postul, iertarea aproapelui ca o condiţie a primirii iertării noastre din partea lui Dumnezeu şi comoara cea nepieritoare, care este harul lui Dumnezeu. Biserica ne îndeamnă aşadar să ne cerem iertare unii da la alţii pentru a putea intra împăcaţi cu noi înşine, cu aproapele şi cu Dumnezeu în acest Post, care este o călătorie spre Înviere.





EVANGHELIA ZILEI: 2013-03-17 DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ Evanghelia de la Matei (VI, 14-21)

is-a Domnul: „Dacă veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre. Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi ca făţarnicii; că ei îşi mânjesc feţele ca să le arate oamenilor că ţin post; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, pentru ca nu oamenilor să te arăţi că posteşti, ci Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură; că unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima!“

sâmbătă, 16 martie 2013

Predica la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - Duminica lasatului sec de branza 17 martie

Despre lucrarea faptelor bune in ascuns si despre milostenie

Iar tu postind, unge capul tau si fata ta o spala,
ca sa nu te arati oamenilor ca postesti (Matei 6, 17)


Iubiti credinciosi,

Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca sa faca ascultare de Parintele Sau si sa slujeasca la mintuirea neamului omenesc, scotindu-l din robia diavolului si a mortii. In toata Evanghelia El a invatat neincetat pe oameni, cum sa faca voia lui Dumnezeu si cum sa lucreze faptele bune spre slava Lui si spre mintuirea sufletelor lor. In dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe linga alte invataturi, ne arata cum sa postim si unde sa adunam comoara pentru sufletele noastre. Iata ce zice in privinta postului ca sa fie spre slava lui Dumnezeu si spre mintuirea sufletelor noastre: Tu insa, cind postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns; si Tatal care vede in ascuns iti va rasplati tie (Matei 6, 17-18).
Dar Mintuitorul ne-a poruncit nu numai postul sa-l facem in ascuns, spre a scapa de slava oamenilor, ci si milostenia, si rugaciunea, si toate faptele bune, ca iata ce zice: Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, cind faci milostenie, nu trimbita inainta ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua ca isi iau plata lor. Tu insa, cind faci milostenie, sa nu stie stinga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Iar cind va rugati, nu fiti tristi ca fatarnicii carora le place, prin sinagogi si prin colturile ulitelor, stind in picioare, sa se roage ca sa se arate oamenilor; adevarat graiesc voua ca isi iau plata lor. Tu insa, cind te rogi, intra in camara ta si, inchizind usa, roaga-te Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie (Matei 6, 2- 6).
Iata, fratii mei, cum ne-a invatat Mintuitorul nostru Iisus Hristos sa lucram intru ascuns, spre a ne feri de pacatul cel mare al mindriei si al slavei desarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.
Dar oare intotdeauna trebuie sa lucram faptele bune in ascuns? Suntem datori sa lucram faptele bune si in ascuns si la aratare, cind nu vom putea sa le ascundem. Numai un lucru sa avem in vedere: ca toate faptele noastre sa fie placute lui Dumnezeu si spre slava Lui. Ca zice Mintuitorul nostru Iisus Hristos: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incit sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri (Matei 5, 16). Deci, ori de facem fapte bune in ascuns, ori intru aratare, sa le facem spre slava si placerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne invata si vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicind: De aceea, ori de mincati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti. (I Corinteni 10, 31).
Dumnezeiestii Parinti ne arata ca fapta are trup si suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucram. Deci, se cuvine sa fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucram faptele cele bune. Fapta buna facuta cu scop rau are temelie de umbra si, pe linga faptul ca pierdem osteneala savirsirii ei, ne facem vinovati de osinda. Caci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce facem, ci la scopul cu care lucram fapta buna.
Acest adevar ni-l arata si dumnezeiescul parinte Maxim Marturisitorul, care zice: "In toate cele facute de noi, Dumnezeu ia seama la scop" (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86). Caci unul lucreaza fapta buna ca sa fie laudat si cinstit de oameni, altul, ca sa cistige bani sau avere, iar altul, ca sa traga pe unii la pacate si dezmierdari. Toate aceste scopuri sunt rele si vatamatoare de suflet. Altul insa sufera toata osteneala faptelor bune si cu multa rabdare si smerenie isi duce crucea vietii avind in vedere numai scopul sfint de a face toate spre slava lui Dumnezeu, spre a cistiga mila si indurare in ziua mortii si a Judecatii de apoi ca sa-si mintuiasca sufletul. Fericit si de trei ori fericit este asemenea om care nu doreste altceva in viata decit mintuirea sufletului sau.
Oare citi din sfinti, urind slava de la oameni, au fugit de lume si au slujit lui Dumnezeu prin pustietati si prin stincile pamintului! Iar unii, spre a fi uriti si batjocoriti de oameni, s-au facut nebuni pentru Hristos, precum au fost sfintii Andrei si Simon. Altii, avind in vedere prapastia slavei desarte, se sileau mai mult a ascunde faptele bune decit a le lucra. Asa vedem pe acel batrin care se departa totdeauna intru adincul pustiului si acolo isi petrecea viata lui in tacere, in liniste si rugaciune. Odata l-a intrebat ucenicul lui, zicind: "Pentru ce, parinte, totdeauna fugi de noi si te departezi in adincul pustiului? Nu este mai bine sa traiesti aproape de oameni, ca vazind ei nevointa si viata ta buna, sa se foloseasca si altii, si tu vei avea mai mare plata de la Dumnezeu?"
Raspuns-a batrinul: "Crede-ma, fiule, ca macar de ar fi cineva asemenea cu Sfintul si Marele Prooroc al lui Dumnezeu Moise si ar trai impreuna cu oamenii, nu poate sa se cheme fiu al lui Dumnezeu dupa dar si sa-si foloseasca sufletul sau nicidecum. Ca eu sunt fiu al lui Adam, si precum Adam parintele meu, vazind roada frumoasa si buna la gust, n-a rabdat sa nu guste, prin care a murit, asa si eu, cind vad rodul pacatului, indata il poftesc, prin care luind si gustind mor. Pentru aceea, Preacu-viosii nostri Parinti, fugeau din lume la pustie, ca sa-si omoare patimile si poftele dulcetilor caci acolo nu aflau mincare care naste poftele pacatului" (Pateric, Rm. Vilcea, 1930. Despre smerenie).
Iubiti credinciosi,
Astazi se lasa sec de brinza, iar de miine incepe Sfintul si Marele post al Pastelui, care dureaza sapte saptamini. Primele sase saptamini formeaza postul propriu-zis, iar ultima saptamina de la Florii pina la Invierea Domnului, postim sapte zile in cinstea Sfintelor si mintuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.
De felul cum trebuie sa postim ne invata Insusi Mintuitorul in Evanghelia de astazi, cum am amintit la inceput. Adica sa postim dupa puterea fiecaruia, dar in taina si cu bucurie, iar nu cu tristete, caci sunt o parte din crestini care spun: "Eu nu pot posti ca sunt bolnav!" Sau daca totusi postesc o zi, doua se arata tristi, indispusi si chiar agitati. In aceasta privinta, fratii mei, trebuie sa stiti ca "Biserica nu este omoritoare de oameni ci de patimi". Postul de mincare de dulce si chiar de vin este rinduit de Biserica pentru toti, dar dupa putere. El este necesar tuturor, mai ales celor tineri, ca sa-i opreasca de la pacate si de la patimile trupesti. Iar daca cineva este bolnav, batrin sau neputincios sa asculte de duhovnicul lui si sa posteasca dupa cit poate.
Sa stiti si aceasta, ca postul este de doua feluri. Post trupesc, adica infrinare de la mincare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu si de a ne stapini firea. Al doilea, este postul sufletesc, adica infrinarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a miinilor sa nu lucreze vreun pacat si, mai ales, infrinarea mintii de la imaginatii si ginduri patimase, a inimii de la pofte si tot felul de rautati "care ies din inima" si a vointei ca sa nu accepte savirsirea vreunui pacat.
Iata deci, cele doua feluri de posturi. Numai cine posteste cu amindoua felurile de post, adica si cu trupul si cu sufletul, numai acela tine post intreg si adevarat. Iar daca cineva este bolnav sa se infrineze de la mincare dupa putere, dar sa posteasca de minie, de tutun, de betie, de cearta, de injuraturi, de glume, de somn mult, de ginduri si imaginatii necurate, de carti rele, de pacate urite trupesti si sufletesti, de furt, de minciuna, de judecati prin tribunale, de vrajitorie, de avorturi, de divort, de dezbinari intre rude si de tot pacatul. Ca mai mare este postul sufletesc de ginduri si de faptele rele, decit postul trupesc de mincare. Cine se infrineaza de la toate aceste rautati se va putea cu usurinta infrina si de la mincare si bautura.
Poate intreba cineva de vechimea postului, crezind ca postul a fost rinduit de Biserica mult mai tirziu. Aici va amintesc cuvintele Sfintului Vasile cel Mare care spunea ca postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rinduit chiar din rai. Caci a poruncit Dumnezeu lui Adam: Din toti pomii din rai poti sa maninci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu maninci, caci, in ziua in care vei minca din el, vei muri negresit! (Facere 2, 16-17). Vedeti vechimea postului? Iar daca Adam si Eva au calcat porunca postului si ascultarii, vedeti ca au fost izgoniti din rai si au murit? Iata vechimea postului si iata si urmarile celor ce au putut dar n-au voit sa posteasca. Deci si noi sa ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu infrinare dupa puterea trupeasca si sufleteasca. Iar cind nu putem sau nu stim cum sa postim sa urmam sfatul preotului nostru.
Iubiti credinciosi,
Postul se respecta si in Legea Veche. Iudeii posteau lunea si joia si in anumite zile dupa rinduiala de cult a Vechiului Testament. In Legea Harului, Sfintii Parinti, pornind de la cultul iudaic, au rinduit doua zile de post saptaminal obligatoriu: miercurea, in amintirea vinzarii Domnului de catre Iuda si vinerea, in cinstea rastignirii Lui pe cruce. Mai tirziu s-a rinduit si lunea zi de post, mai ales pentru calugari, ca sa prisoseasca in toate Biserica crestina fata de cultul iudaic. Apoi s-au rinduit si celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocainta si cresterea noastra duhovniceasca este Postul Mare. In acest sfint post crestinii se infrineaza de la mincare de dulce, merg cit mai regulat la biserica, se impaca unii cu altii, sotii tin definitiv curatenie trupeasca. Apoi toti se roaga mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii si milostenie dupa putere, se spovedesc si se impartasesc in post de doua ori, sau macar odata pina la Sfintele Pasti, renunta la judecati, la certuri si distractii care robesc mintea si inseala pe multi.
Pentru a avea folos de post si pentru a-l trece cu usurinta, trebuie sa-l unim cu inca doua fapte bune cu sfinta rugaciune si cu milostenia. Rugaciunea si postul formeaza cele doua aripi cu care crestinul poate zbura pina la Hristos, iar amindoua unite cu milostenia ne duc pina in fata Preasfintei Treimi si formeaza cea mai sigura si scurta scara de mintuire pentru crestini. O scara numai cu trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem cazuti impreuna cu Adam, pina sus, in Imparatia Cerurilor. Sa iubim aceste trei virtuti si sa le lucram toata viata, dar mai ales acum in Postul Sfintelor Pasti. Postul este jertfa trupului, rugaciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa dragostei in Hristos.
Sa postim cu dragoste si sa urcam scara Postului Mare cu bucurie, iar nu suspinind, "ca pe datatorul de bunavoie il iubeste Dumnezeu". Adam a cazut calcind porunca postului. De aceea se si numeste Duminica de astazi "a Izgonirii lui Adam din rai". Noi insa sa ne ridicam din caderea lui Adam, incercind cu post, cu rugaciune si cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui Post, crescind duhovniceste in credinta, in dragoste si in nadejdea mintuirii, pina vom ajunge inaintea lui Hristos inviat si in lumina cea neapusa a Preasfintei Treimi.
In seara aceasta se citeste la vecernie o rugaciune de iertare si se iarta, acasa si in biserica, toti credinciosii din fiecare sat, parohie, familie, ca si cei din manastiri. Fara iertare nu putem incepe postul, nu ne putem ruga si osteneala ne este fara folos. Iar incepind de miine, timp de patru zile se citeste, in fiecare biserica, "Canonul Mare" al Sfantului Andrei Criteanul, o prea frumoasa rugaciune de pocainta. Care puteti, luati parte cu evlavie la slujba Canonului Mare, care se citeste patru zile. Acasa cititi carti de rugaciuni si carti crestinesti, dupa timp si putere faceti metanii si, mai ales, cititi Psaltirea pina la Sfintele Pasti, ca mare putere au psalmii.
Cu aceste scurte invataturi duhovnicesti, incheiem predica de azi si rugam pe bunul Dumnezeu sa ne binecuvinteze inceputul Postului Mare, ca sa-l parcurgem cu folos si sa ajungem cu bucurie sa ne inchinam si slavitei Sale Invieri. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Duminica Lasatului sec de branza 17 martie

Iata-ne ajunsi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul saptamanii lasatului sec de carne, care precede "Duminica Iertarii", doua zile - Miercurea si Vinerea - au fost rezervate spre o "postire" deplina: Sfanta Liturghie nu se va oficia, iar intreaga randuiala si tipicul slujbelor poarta caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucuram de venirea Postului prin acest imn minunat: "Rasarit-a primavara postului si floarea pocaintei. Deci sa ne curatim pe noi fratilor de toate spurcaciunea si Datatorului de lumina sa-I zicem: Slava Tie, Unule Iubitorule de oameni."

Biserica pomeneste apoi, in Sambata lasatului sec de branza, pe toti barbatii si femeile care au fost "luminati prin postire": sfintii, care sunt modelele pe care trebuie sa le urmam, calauzitori in dificila "arta" a postirii si a pocaintei. In nevointa la care suntem gata sa purcedem nu suntem singuri: "Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi si pe toti impreuna si vietile acestor ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le..." Avem sprijinitori si pilde: "Multimile calugarilor, pe voi indreptatorilor parinti cuviosi, va cinstim; ca prin voi, pe cararea cea dreapta, cu adevarat a umbla am cunoscut".

In cele din urma vine ultima zi, numita de obicei "Duminica Iertarii" dar al carei nume liturgic trebuie de asemenea mentionat: "Izgonirea lui Adam din Rai". Aceasta denumire totalizeaza, intr-adevar, intreaga pregatire pentru Post. Acum stim ca omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu si pentru comuniunea harica cu El. Pacatul omului l-a lipsit pe om de acea viata binecuvantata iar existenta lui pe pamant s-a transformat intr-un exil. Hristos, Mantuitorul lumii, deschide usa raiului celui ce-L urmeaza iar Biserica, prin dezvaluirea frumusetii imparatiei lui Dumnezeu prin viata noastra, un pelerinaj catre patria noastra cereasca. Astfel, la inceputul Postului suntem ca si Adam: "Scosu-s-a Adam din Rai pentru mancare; pentru aceasta si sezand in preajma lui plangea tanguindu-se si cu glas de umilinta zicea: Vai mie ce am patimit cu ticalosul. O porunca am calcat a Stapanului meu si de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce esti pentru mine sadit si pentru Eva incuiat, roaga pe Cela ce te-a facut pe tine si pe mine m-a zidit ca sa ma satur de florile tale. Pentru aceasta si Mantuitorul catre dansul a zis: Zidirea mea nu voi sa piara ci voi sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Ca pe cel ce vine la Mine nu il voi goni afara."

Postul este eliberarea de sub robia noastra fata de pacat, din temnita "acestei lumi". Iar pericopa evanghelica a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14-21) stabileste conditiile acestei eliberari. Prima este postirea - refuzul de a accepta dorintele si indemnurile firii noastre decazute, ca fiind normale, efortul de a ne descatusa din stapanirea carnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totusi, postul nostru nu trebuie sa fie fariseic, nu trebuie sa ne "falim" intru acesta. Nu trebuie "sa ne aratam oamenilor ca postim, ci Tatalui nostru Care este in ascuns". Cea de-a doua conditie este iertarea - "ca de veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc". Biruinta pacatului, principalul semn al stapanirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Asadar, prima incercare de a sparge aceasta fortareata a pacatului este iertarea: reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine si "vrajmasul" meu iertarea lui Dumnezeu insusi. A ierta este depasirea "punctului mort" in relatiile umane si raportarea lor la Hristos. Iertarea este "crapatura" imparatiei ceresti deschisa catre aceasta lume pacatoasa si decazuta.


Postul Pastelui incepe, de fapt, de la Vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine "tonalitatea" Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om.
Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului "Doamne strigat-am catre Tine..." anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui! "Vremea postului sa o incepem luminat, supunandu-ne pe noi nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatandu-ne cu bunatatile Duhului. Intru care petrecand cu dragoste, sa ne invrednicim toti a vedea prea cinstita patima a lui Hristos, Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne".
Urmeaza, apoi, Vohodul cu cantarea: "Lumina lina a Sfintei slave". Preotul slujitor inainteaza catre "locul cel inalt" din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteste inceputul Postului: "Sa nu intorci fata Ta de la sluga Ta; Cand ma necajesc degrab ma auzi ia aminte spre sulfetul meu, si-l mantuieste pre el".

Asculta melodia unica a acestui stih - aceasta strigare care dintr-o data umple biserica: "cand ma necajesc degrab ma auzi" - si vei intelege acest moment de inceput al Postului Mare: tainica intrepatrundere dintre deznadejde si nadejde, dintre intuneric si lumina. Toata pregatirea se apropie acum de sfarsit. Stau in fata lui Dumnezeu, in fata slavei si a frumusetii imparatiei Sale. Realizez ca apartin acesteia, ca nu am alt camin, nici o alta bucurie, nici un alt tel; realizez, de asemenea, ca sunt exilat din acest camin in intunericul si tristetea pacatului, "cand ma necajesc!". Iar in cele din urma imi dau seama ca numai Dumnezeu ma poate ajuta in aceasta durere, ca numai El poate "griji de sufletul meu". Pocainta este, mai presus de orice, o chemare disperata catre acel ajutor divin.
Repetam de cinci ori Prochimenul si iata ca Postul a sosit! Vesmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Cand preotul slujitor rosteste cererile pentru ectenia de seara, strana raspunde cu ceea ce se considera a fi "cheia Postului". Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sfantului Efrem Sirul, insotita de metanii. La sfarsitul slujbei credinciosii se apropie de preot, cerand unii altora iertare. In timp ce ei savarsesc acest ritual de impacare, pentru ca Postul Mare incepe prin aceste miscari ce exprima dragostea, reuniunea, fratia, strana intoneaza cantarile pascale. Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina imparatiei lui Dumnezeu.

Parintele Alexander Schmemann

Acatistul Sfantului Alexie 17 martie

Condacul 1

Prea cuviosului si mult nevoitoru­lui, al lui Hristos, Alexie, acum din su­flet sa-i aducem prinos de laude si cu dorire sa-i strigam: Bucura-te Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Icosul 1

Ingerii din cer s-au mirat vazand nevointele tale si rabdarea cea mare si, primind duhul tau in lacasurile cele preainalte, de bucurie s-au umplut, indemnandu-ne si pre noi a zice tie:
Bucura-te, ca parintii i-ai parasit pentru Hristos;
Bucura-te, ca El te-a incununat fru­mos;
Bucura-te, ca parintilor tai te-ai da­ruit prin rugaciune;
Bucura-te, ca ei mult s-au bucurat de tine;
Bucura-te, ca mare multumita au dat lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca Domnul a primit rugaciunea lor;
Bucura-te, ca toata cetatea s-a bucu­rat de nasterea ta;
Bucura-te, ca parintii tai mult s-au mangaiat;
Bucura-te, ca pentru aceasta pe Hristos au laudat;
Bucura-te, ca esti rodul rugaciunii;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 2

Vazand parintii tai frumusetea ta cea sufleteasca si trupeasca, s-au gandit a te impreuna cu nunta cea dupa legea firii, insa tu, arzand cu sufletul catre Hristos, ai zis: Aliluia!
Icosul 2

Logodindu-te dupa dorul parintilor tai, ai intrat in camara, insa, fiind tu cu dragostea mai fierbinte catre Dumnezeu, ai dat miresei tale braul si inelul si iesind pe ascuns din camara ai purces la calatorie, rugandu-te neincetat; iar noi zicem tie:
Bucura-te, ca Domnul ti-a fost calauza in cale;
Bucura-te, ca spre Laodiceea ai calatorit;
Bucura-te, ca pe Domnul cel dorit ai aflat
Bucura-te, ca de toata viata lumeasca te-ai instrainat;
Bucura-te, ca chipul Mantuitorului ai cautat;
Bucura-te, ca pe El in cetatea Mesopotamiei L-ai aflat;
Bucura-te, ca acel chip mult te-a mangaiat;
Bucura-te, ca toata averea ta la saraci o ai dat;
Bucura-te, ca pentru aceasta plata de la Dumnezeu ai luat;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 3

Incepand tu a vietui in Biserica Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, totdeauna postind si hrana ta impartind-o la saraci, lumea s-a mirat de rabdarea ta zicand: Aliluia!

Icosul 3

Locuind tu in cetatea Edesei si tot poporul, privindu-te ca pe un inger, a inceput a te lauda zicand:
Bucura-te, ca in Edesa ai petrecut 17 ani in post si rugaciuni;
Bucura-te, ca in Biserica Maicii Domnului ai vietuit ingereste;
Bucura-te, ca viata ta cea buna pe toti i-a minunat;
Bucura-te, ca de cinstea lor pe ascuns te-ai departat;
Bucura-te, ca, fugind, in Cilicia ai calatorit;
Bucura-te, ca mana lui Dumnezeu spre Roma te-a indreptat;
Bucura-te, ca iesind din corabie in grija lui Dumnezeu te-ai dat;
Bucura-te, ca in casa parinteasca nestiut de nimeni ai intrat;
Bucura-te, ca de aceasta inima ta s-al mangaiat;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 4

Intorcandu-se tatal tau de la curtea imparateasca inconjurat de multe slugi si vazandu-l tu pe el in asa marire, si el, necunoscandu-te pe tine, te-a miluit ca pe un sarac, iar tu, Cuvioase, ai multumit lui Dumnezeu din toata inima cantand: Aliluia!

Icosul 4

Incepand, cuvioase, a locui in mica coliba in fata Palatului parintesc, nestiind nimeni cine esti, adesea te rugai pentru cetate si popor, dar noi mirandu-ne de rabdarea ta zicem:
Bucura-te, ca acea casuta mica ti-a fost lacas ceresc;
Bucura-te, ca slugile tale te-au batjocorit;
Bucura-te, ca fiind in atatea rele nu ai cartit;
Bucura-te, ca pentru toate lui Dumnezeu ai multumit;
Bucura-te, ca auzind plangerea miresei tale nu ai mahnit-o;
Bucura-te, ca auzind jalea lor nu te-ai milostivit;
Bucura-te, ca de rabdarea ta multi s-au folosit:
Bucura-te, ca lor harul lui Dumnezeu le-ai harazit;
Bucura-te, ca pentru aceasta raiul ai mostenit;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul  5

Vazand diavolul pornirea ta spre fapta buna, indemna pe slugi sa te batjocoreasca, sa te loveasca cu palma peste obraz si laturi sa toarne peste tine, dar tu, viteazule nevoitor, te intr-armai asupra lui cu rugaciunea, cantand lui Dumnezeu, celui ce te intarea: Aliluia!

Icosul 5

Mireasa ta cea de Dumnezeu inteleptita, nestiind unde te gasesti si nevrand a se desparti de soacra sa, ci ca o alta Rut, inchizandu-se in camara, adesea plangea, iar tu, auzind acestea prin fereastra, rabdai facand rugaciuni, pentru care minunandu-ne strigam:
Bucura-te, diamantul rabdarii;
Bucura-te, turn neclintit de ispite;
Bucura-te, rabdatorule de chinuri;
Bucura-te, ostasule nebiruit;
Bucura-te, piatra nesfaramata de lacrimile parintesti;
Bucura-te, comoara nejefuita de bantuielile diavolesti;
Bucura-te, aur lamurit prin rabdare;
Bucura-te, ca te-ai facut noua scapare;
Bucura-te, ca prin tine multi ne folosim;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 6

Fiind tu fiu si mostenitor al casei parintesti, primit-ai hrana din mana slugilor tale, iar tu la alti saraci impartind-o te-ai hranit cu paine si cu apa cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Cand a voit Dumnezeu sa te ia din cele trecatoare, ti-a descoperit ziua mutarii tale si tu, fiind vesel de aceasta, ai cerut hartie spre a-ti scrie viata, iar noi strigam tie:
Bucura-te, ca mult te-ai nevoit;
Bucura-te, ca pe vrajmasul l-ai biruit;
Bucura-te, ca a ta viata tuturor ne-a folosit;
Bucura-te, ca cele de aici pe toate de nimic le-ai socotit;
Bucura-te, ca cele ceresti ai doban­dit;
Bucura-te, ca timp de 17 ani nimeni nu te-a cunoscut;
Bucura-te, ca toata viata in chinuri o ai petrecut;
Bucura-te, ca la inaltimea raiului ai ajuns;
Bucura-te, rugatorule neobosit;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 7

Apropiindu-se fericitul tau sfarsit si scriindu-ti toata viata ta, ai adaugat si aceasta, ca sa te ierte parintii tai pentru necazurile ce le-ai pricinuit cu lipsa ta, tinand hartia in dreapta ta, ai adormit cantand: Aliluia!

Icosul 7

Papa Inocentiu, slujind in Biserica Sfintilor Apostoli, a auzit glas din cer zicand, in auzul tuturor, cum ca tu ai adormit in Domnul si, nestiind unde sa te gaseasca spre rugaciune, s-a intors, zicand:
Bucura-te, omul lui Dumnezeu;
Bucura-te, prietenul Lui cel mare si curat;
Bucura-te, ca din pruncie l-ai slujit;
Bucura-te, ca pentru El pe toate le-ai dispretuit;
Bucura-te, ca a ta petrecere a fost minunata;
Bucura-te, ca toti ne-am spaimantat de aceasta;
Bucura-te, ca esti pilda de rabdare pentru noi;
Bucura-te, ca ne-ai adus pe noi la multa mirare;
Bucura-te, ca de aici ne-am pornit spre a ta cautare;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 8

Imparatul Honoriu si tot poporul, fiind strans in biserica si auzind Glasul cel Dumnezeiesc chemandu-te de sus si pe Papa indemnandu-l spre cautarea ta, de cutremur umplandu-se, au cazut cu fetele la pamant strigand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

A doua oara slujind, Papa cu mult popor a auzit iarasi glas poruncitor zicandu-i ca in casa lui Eufimian este omul lui Dumnezeu si spaimantandu-se toti nu intelegeau, iar noi zicem tie acestea:
Bucura-te, ca Papa spre a ta cautare s-a pornit;
Bucura-te, ca imparatul Honoriu la casa parinteasca a venit;
Bucura-te, ca prin rugaciunea lor te-ai descoperit;
Bucura-te, ca de aceasta toata ce­tatea s-a bucurat;
Bucura-te, ca diavolul vazand aceasta s-a tulburat;
Bucura-te, ca ingerii mult s-au veselit;
Bucura-te, ca prin tine cetatea s-a mantuit;
Bucura-te, ca aparator de cetate te-au numit;
Bucura-te, grabnicule ajutator;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 9

Nestiind Eufimian ca in casa lui locuiesti tu, comoara cea nepretuita, a zis imparatului: "Viu este Dumnezeu, ca eu nu stiu pe nimeni (in casa mea) cu fapte bune" care sa stie a canta: Aliluia!

Icosul 9

Imparatul si Papa s-au pornit sa vina spre casa ta, impreuna cu tot clerul, dar tatal tau a ajuns mai inainte, gatindu-le loc, iar poporul, nerabdator a te vedea, a inceput a striga:
Bucura-te, ajutorul nostru cel grabnic;
Bucura-te, intarirea cetatii noastre;
Bucura-te, izbavitorul nostru din necazuri;
Bucura-te, rugatorule prea fierbinte pentru sufletele noastre;
Bucura-te, solitor catre Dumnezeu;
Bucura-te, preabunule parinte;
Bucura-te, alesule de Dumnezeu;
Bucura-te, vasul Lui cel curat;
Bucura-te, oglinda neintinata;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 10

Intru mahnire fiind cei ce se adu­nasera in casa tatalui tau si nestiind unde sa te gaseasca, iata sluga aceea care era randuita spre ingrijirea ta a zis in auzul tuturor ca saracul din coliba a adormit, nestiind ei ca tu esti cel care ai cantat: Aliluia!

Icosul 10

Auzind tatal tau ca saracul a adormit, a venit in cascioara ta cea plina de Duhul Sfant si, vazandu-te pe tine adormit si tinand in mana hartia si nevrand s-o dai lor, a zis cu umilinta:
Bucura-te, comoara ascunsa;
Bucura-te, ca ai fost stalp de foc;
Bucura-te, ca ne-am infricosat de viata ta;
Bucura-te, ca parintele ceresc a primit rabdarea ta;
Bucura-te, ca ai fost inger in trup;
Bucura-te, ca diavolul s-a batjocorit;
Bucura-te, ca prin tine multa lume s-a mantuit;
Bucura-te, ca multi leprosi s-au cu­ratat;
Bucura-te, ca noi de aceasta ne-am veselit;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 11

Ingenunchind tot poporul la sfintele tale moaste, cu multa smerenie si multe rugaciuni inaltand catre Dumnezeu, te-ai milostivit spre ei si, dandu-le hartia cea scrisa, a inteles dintr-insa ca tu esti omul lui Dumnezeu si au strigat toti: Aliluia!

Icosul 11

Gloata multa de popor vazand in curte maica si mireasa ta, Sfinte Alexie, nu intelegeau si dandu-si seama ca acel sarac esti tu, fiul si sotul cel pierdut, despletindu-si parul capului cu jale au alergat la coliba ta, vrand cat mai curand a striga catre tine:
Bucura-te, preaiubite;
Bucura-te, al mamei tale dorite;
Bucura-te, scumpule odor;
Bucura-te, al parintilor tai mangaietor;
Bucura-te, al miresei tale sfatuitor;
Bucura-te, al legii lui Dumnezeu pazitor;
Bucura-te, al slugilor tale de raul nepomenitor;
Bucura-te, al necazurilor primitor;
Bucura-te, al nostru mangaietor,
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condacul 12

Aglaida, scumpa ta mama, nestiind ce sa faca la aflarea ta, sa se bucure sau sa se mahneasca, a alergat cu jale sa-si vada preaiubitul sau fiu si, dand in laturi poporul, a strigat cu plangere: Aliluia!

Icosul 12

Scotand cinstitele tale moaste din coliba cea saraca, le-au pus in racla cea de mult pret, dand cinstea cea cuviincioasa, ca unui mare nevoitor, si privindu-ti fata ta cea ingereasca au strigat catre tine unele ca acestea:
Bucura-te, ca te-ai nevoit barbateste;
Bucura-te, ca acum te veselesti cu ingerii;
Bucura-te, ca ai biruit pe diavolul;
Bucura-te, ca te rogi pentru noi catre Domnul;
Bucura-te, ca gonesti duhurile cele viclene;
Bucura-te, ca ologii prin tine isi au umblarea;
Bucura-te, ca leprosii prin tine se curatesc;
Bucura-te, ca acum stai langa Sfanta Treime;
Bucura-te, ca acolo il vezi pe Domnul Hristos cel dorit de tine;
Bucura-te, ca pentru El ai luat fericit sfarsit;
Bucura-te, Prea Cuvioase Parinte Alexie!

Condac 13

O, Preabunule Parinte Alexie, cel ce ai lasat casa parinteasca pentru Hristos, nu ne lasa pe noi, cei cuprinsi de multe ispite, ci te roaga pentru noi si ne implineste cererile catre mantuire, ca impreuna cu tine sa cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

(Acest condac se zice de 3 ori.)
Apoi se zice din nou Condacul 1 si Icosul 1.

Viaţa Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu 17 martie


                                           Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu


Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întîmpla ca prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: "Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!"
    Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrîneţile noastre". Aducîndu-şi aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţînd-o bine, s-a făcut înţelept tînărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gînd să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.
    După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: "Să facem nuntă fiului nostru". Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: "Să întărească şi să săvîrşească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor". Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua pînă seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.
    După aceea, Eufimian a zis către mire: "Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia". Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Şi, scoţîndu-şi inelul de aur şi brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicîndu-i: "Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou". După aceea, s-a dus de la dînsa. Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!"
    Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vînzîndu-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puţină pîine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Şi atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.
    După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinţii lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezînd posomorîtă şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părţile şi neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărîndu-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plîngînd şi tînguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: "Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întîmplat". Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: "Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales".
    Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dînşii, ducîndu-se în Edesa şi dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.
    Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfînt se odihneşte peste dînsul". Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela şi neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui Dumnezeu".
    Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfîntă şi au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: "În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel".
    Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfîntul din corabie, a zis către sine: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut". Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dînsul.
    Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: "Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă".
    Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: "Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrînd şi ieşind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni".
    Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-teşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pîine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dînsul.
    Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plîngînd. Şi de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa şi maica sa, pentru dînsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţu-mire, pentru Dumnezeu.
    Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpîn al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar cînd a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atît de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfîntul Alexie, cerînd de la sluga sa hîrtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dînşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brîul într-o basma de porfiră.
    La sfîrşit a adăugat şi aceasta: "Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mîhniţi pe mine, că v-am făcut atîta mîhnire, lăsîndu-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atît de nemilostiv am fost către a voastră tînguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mîntuitorul său, decît pe născătorii săi; şi cred că, pe cît v-am mîhnit, pe atît de mare bucurie veţi avea prin răs-plătirea cea cerească!" Acestea scriindu-le, a petrecut rugîndu-se lui Dumnezeu pînă la ceasul mutării sale la cele veşnice.
    Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stînd de faţă, la sfîrşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfîntul Altar, în auzul tuturor, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimîntat şi s-au cutremurat. Apoi, căzînd cu feţele la pămînt, strigau: "Doamne miluieşte!" Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicînd: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rîndui bine!"
    După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflîndu-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunîndu-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfîntul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicînd: "În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!"
    Iar împăratul, întorcîndu-se către Eufimian, a zis: "Avînd un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?" Iar Eufimian a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!" Şi chemînd pe o slugă mai veche, i-a zis: "Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?" Răspuns-a sluga aceluia: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sînt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu".
    Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergînd înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi cînd s-au apropiat, i-a întîmpinat cu lumînări şi cu tămîie. Iar soţia lui Eufimian, tînguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţîndu-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzînd pe mireasa sa stînd în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzîndu-i venind, se minuna, gîndindu-se ce să fie aceasta.
    După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcîndu-se tăcere, sluga care slujea Sfîntului Alexie a zis către Eufimian: "Stăpîne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustînd tîrziu numai puţină pîine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgîndu-l de păr şi cu lături udîndu-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blîndeţe le răbda".
    Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săra-cului şi, strigîndu-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcînd mort, avînd faţa acoperită şi o hîrtie strînsă ţinînd în mîna dreaptă. Iar cînd i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hîrtia aceea din mîna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mîna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcîndu-se la împărat şi la papă, a zis către dînşii: "Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hîrtie în mîini, pe care nu ne-o dă".
    Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţînd din căsuţă sfîntul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecîndu-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutîndu-le, au grăit cu lacrimi către dînsul ca şi către un viu: "Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hîrtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti". Şi s-a dat din mînă hîrtia împăratului şi papei, pe care luînd-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.
    Făcîndu-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hîrtia aceea. Iar cînd a ajuns pînă la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brîul cel dat de dînsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu dragoste şi cu tînguire strigînd: "O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atît de mare mîhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, cîţi ani în casa aceasta petrecînd şi tînguirea părintească văzînd-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mîngîiat bătrîneţile noastre, fiind în acea amară mîhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mîngîierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plînge sau pentru aflarea ta voi prăznui?" Şi se tînguia Eufimian nemîngîiat, smulgîndu-şi cărunteţile sale.
    Iar Aglaida, soţia, auzind tînguirile bărbatului şi înştiinţîndu-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgîndu-şi părul despletit şi hainele sale rupîndu-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strîns, cu rugăminte striga: "Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu".
    Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzîndu-l cu dragoste sărutîndu-l şi zicînd: "Vai mie, stăpînul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mîhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atîţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tînguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?" Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtînd haine negre, căzînd la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udînd cu dînsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutîndu-l, se tînguia cu amar, fiind nemîngîiată: "Vai mie! Amar mie!" şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încît toţi, pentru tînguirea ei, se porneau spre plîngere; şi plîngeau toţi împreună, lăcrimînd cu părinţii şi cu mireasa.
    După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: "Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!" Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfîntul, sărutînd sfintele lui moaşte. Şi cîţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvîrşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.
    Nişte minuni ca acelea văzînd împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfîntului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergînd în urmă, plîngeau. Şi era atît de multă adunare de oameni care se sîrguiau să se atingă de cinstitul trup al sfîntului, încît nu era cu putinţă să se ducă patul de strîmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta pînă ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducînd sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămînă ca oricine să se atingă şi să se închine lor.
    Toată săptămîna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plîngînd lîngă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorît din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încît se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.
    Sfîntul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinînd împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

EVANGHELIA ZILEI: 2013-03-16 SÂMBĂTĂ Evanghelia de la Matei (VI, 1-13)

is-a Domnul: „Luaţi aminte ca milostenia voastră să nu o faceţi în faţa oamenilor, ca să vadă ei; altminteri nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii prin sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie într'ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii, că lor le place să-şi facă rugăciunile stând în picioare prin sinagogi şi prin răspântii, ca să se arate oamenilor; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, că acestora li se pare că prin vorbăria lor vor fi ascultaţi. Deci nu vă asemănaţi lor, că Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte de a cere voi de la El. Aşadar, voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vină împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de Cel-Rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.“

Postul Mare - Postul Sfintelor Paști

În Biserica Ortodoxă, luni, 18 martie, începe Postul Mare care precede sărbătoarea Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care, anul acesta, o vom sărbători duminică, 5 mai. Astfel, perioada de postire pentru sărbătoarea Sfintelor Paști, anul acesta, este de luni, 18 martie, până sâmbătă, 4 mai, inclusiv.

Mai multe informații despre istoricul și semnificațiile Postului Mare în Biserica Ortodoxă aflăm de la Părintele Prof. Dr. Ene Braniște din lucrarea Liturgica Generală apărută la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1993:

Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2) 42, de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime (Τεσσαραϗοτή).

În general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexan-driei ş.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.

Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic, Biserica de Răsărit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei şi modului postirii au persistat şi după această dată. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză, în grec. = Κυριαϗή της τυρινης, adică Duminica brânzei, în slavo-rusă = Nedelia Sîropustnaia sau proşenoe voskresenie, adică Duminica iertării) şi postim până în seara Sâmbetei din săptămână Patimilor, inclusiv.

Precum am văzut, ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, adică săptămână dintre Florii şi Paşti, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotită în postul Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămână Paştilor, a «Paştilor» în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau al suferinţei Domnului.

Denumirea de Păresimi sau Patruzecime (Τεσσαραϗοτή, Quadragesima), care se întâlneşte prima oară în canonul 5 al Sinodului I ecumenic, era deci perfect justificată pentru cele şase săptămâni care rămâneau şi care constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.

Durata aceasta de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, de atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile şi 40 de nopţi (Facere 7, 11-17); patruzeci de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei (Deut. 7, 7 şi 29, 5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Ieşire 34, 28); ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocăi (Iona 3, 4-10); Iisus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de începerea activităţii publice (Matei 4, 1-2 şi Luca 4, 1-2) ş.a.m.d.

Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă dinainte de sec. IV, ca timp de pregătire a catehumenilor pentru botez, adică pentru re-naşterea sau înnoirea spirituală. În creştinismul primar postul quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor; din sec. IV înainte, caracterul catehumenal al quadragesimei cedează din ce în ce mai mult celui penitenţial; sub influenţa puternică a monahismului, întreaga Biserică creştină devine penitentă. Dar sensul iniţial al postului rămâne acelaşi: urcuşul spre eshatologie. Căci toate patruzecimile - atât cele din tradiţia universală, cât şi cele din tradiţia biblică a Vechiului şi a Noului Legământ - nu sunt decât perioade pregătitoare către «un cer nou şi un pământ nou», etape active către regenerarea omului şi înnoirea universală, anticipată şi chezăşuită de învierea lui Hristos, serbată la Paşti.

Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.

În sec. IV, de ex., canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea în Joia dinaintea Paştilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Cam în aceeaşi vreme, Constituţiile Apostolice (cartea V, cap. 18) recomandă să se postească, în săptămâna ultimă, astfel: «În zilele Paştilor postiţi începând din ziua a doua (luni) până vineri şi sâmbătă şase zile, întrebuinţând numai pâine şi sare şi legume şi bând apă, iar de vin şi de carne abţineţi-vă în aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; iar vineri şi sâmbătă să postiţi, cei cărora le stă în putinţă, negustând nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbăta, căci zice undeva Domnul, vorbind despre Sine: Când se va lua de la ei Mirele vor posti în zilele acelea». În sec. VII, canonul 56 al Sinodului trulan (692) interzice, sub pedeapsa caterisirii şi excomunicării, consumarea hranei provenite de la animale (carne, ouă, brânză), în timpul Păresimilor, osândind astfel direct obiceiul armenilor şi al apusenilor de a mânca lapte, ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile acestui post. La începutul secolului IX, Can. 48 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului şi Regulile Sfântului Teodor Studitul ne lasă să înţelegem că monahii, în tot postul Paştilor, nu mâncau decât o singură dată pe zi (seara), îngăduindu-se numai celor ce lucrau (fizic) să guste puţină pâine şi la Ceasul IX din zi.

În general, deci, în vechime postul Păresimilor era mult mai aspru decât cum se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la. Ceasul IX din zi (spre seară), afară de sâmbete şi duminici, care erau exceptate de la ajunare.

Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se posteşte astfel: în primele două zile (luni şi marţi din săptămâna primă) se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă; la fel în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două zile (vinerea şi sâmbăta) din Săptămâna Patimilor. Miercuri se ajunează până seara (odinioară până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite), când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv) se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin. Se dezleagă de asemenea la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânii ar cădea), la următoarele sărbători fără ţinere (însemnate în calendar cu cruce neagră): Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte-serbarea şi după-serbarea Buneivestiri (24 şi 26 martie), precum şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte (când însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).

Din cele mai vechi timpuri, postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate (de altfel, până astăzi, postul acesta este încă cel mai mult respectat în creştinătatea ortodoxă). Precum am văzut, Canonul 69 apostolic osândea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.

Pentru a trezi sufletele credincioşilor şi a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin canoanele 49 Laodiceea şi 52 trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârşească Liturghie decât sâmbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămânii (de luni până vineri inclusiv) să se săvârşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru acest timp. Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în sâmbetele şi duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică perioadelor de post. Odinioară chiar şi legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile şi spectacolele din acest timp.

Postul propriu-zis al Păresimilor este precedat de cele trei săptămâni introductive de la începutul perioadei Triodului (începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului), oare pregătesc treptat şi prevestesc postul mai aspru, care începe de la lăsata secului. Ultima dintre acestea face deja trecerea spre postul propriu-zis, pentru că în cursul ei este îngăduit numai consumul laptelui şi al derivatelor lui, lăsându-se mai dinainte sec de carne (în seara duminicii a treia din Triod, adică Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi); de aceea săptămâna aceasta poartă denumirea de Săptămâna brânzei sau săptămâna albă (προνήστιμος sau τυροφάγος εύδομάς, Sedmiţa sîrnaia). Toate serviciile divine din timpul Păresimilor sunt mai sobre decât cele din restul anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. De aceea, postul Păresimilor şi întreaga perioadă a Triodului are o importanţă de prim rang nu numai în evlavia monahală, ci şi în spiritualitatea sau viaţa religioasă ortodoxă a credincioşilor mireni în general; este timpul în care se spovedesc cei mai mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

Postul Paştilor e ţinut şi în Biserica Romano-Catolică; el ține 40 de zile, începând nu luni ca la ortodocşi, ci în miercurea numită a Cenuşii (Dies Ceneris), pentru că în această zi se practică la apuseni presărarea cenuşii pe creştetul capului (rest din ceremonialul penitenței publice din vechime, moştenit de la evrei). Catolicii dezleagă postul în duminicile Păresimilor, mâncând de dulce.