sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Sfintii Parinti ucisi in Sinai si Rait (14 ianuarie)

Sfintii Parinti care au fost ucisi in Muntele Sinai si Rait, sunt sarbatoriti pe 14 ianuarie. Au trait in secolele IV si V si au fost omorati de barbarii din Arabia si Etiopia. Parintii din Muntele Sinai isi petreceau zilele in chilie, pentru dobandirea linistii. Avva Antonie spunea in acest sens, ca precum pestii care stau la uscat mor, tot astfel si calugarii care stau in afara chiliei, isi pierd linistea. Se adunau in biserica si faceau impreuna priveghere de noapte numai sambata seara spre duminica, iar dimineata, la Sfanta Liturghie se impartaseau cu totii. Vederea lor era ingereasca, pentru ca se topisera trupurile lor de infranare si de priveghere; caci vietuiau ca si cand erau lipsiti de trupuri, neavand nimic din cele ce s-au obisnuit a aduce placere si patimi. Isi hraneau trupul cu putine finice sau muguri de stejar. Unii mancau o data pe zi, altii in a doua sau a treia zi, iar altii numai o data pe saptamana isi intareau trupul neputincios cu hrana.
Barbarii, cautand aur si negasind, i-au ucis pe parintii din Muntele Sinai si Rait. Monahul Amonie marturiseste ca in prima navalire a barbarilor au pierit 38 de parinti in Sinai si 39 in Rait.
Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintei Nina, luminatoarea Georgiei
- Sfantului Cuvios Teodul, fiul lui Nil cel Intelept;
- Sfantului Cuvios Stefan, ctitorul Manastirii Hinolacul;
- Sfantului Cuvios Sava, arhiepiscopul Serbiei si ctitorul Manastirii Hilandar;
- Sfintei Mucenite Agni.

vineri, 13 ianuarie 2012

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie) (După Metafrast)


Împărăţind Liciniu păgînul (307-324), şi sîrguindu-se să placă foarte mult zeilor săi necuraţi, a dat poruncă grea asupra tuturor creştinilor: ca să fie urmăriţi prin cetăţi şi prin sate şi oricine va afla vreun creştin şi va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare cinste.
    De aceea, toţi se sîrguiau spre cercetarea şi prigonirea creştinilor, ca să fie plăcuţi împăratului. De acel Liciniu - pe cînd el şedea odată şi făcea judecată la un loc înalt - s-a apropiat unul din ostaşi, zicîndu-i: "Este aici un creştin, anume Ermil, care are, după regula creştinătăţii sale, rînduiala diaconiei şi care slujind de demult lui Hristos, rîde de zeii noştri şi de tine, împărate, şi întru nimic te socoteşte".
    Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute şi să-l prindă. Deci trimişii aflară pe sfîntul rugîndu-se şi ridicîndu-şi mîinile spre Domnul Dumnezeul său; iar el înştiinţîndu-se că este prins, spre a fi judecat şi chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie şi de veselie; apoi a mers cu ostaşii, nu cu sila fiind dus, ci ca şi cum avea a primi cinste, alerga cu sîrguinţă şi a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzîndu-l împăratul, i-a zis: "Spune cu adevărat, eşti creştin, cum am auzit despre tine?" El a răspuns: "Cu slobod glas mărturisesc, nu numai că sînt creştin, ci despre aceasta adeverez că sînt sfinţit Dumnezeului celui nevăzut, şi înaintea Lui slujesc în rînduiala diaconiei".
    Împăratul a zis: "Să fii diacon, adică slujitor şi la ai noştri zei". Iar mucenicul rîzînd de cuvintele lui, i-a zis: "O! împărate, mi se pare că eşti surd sau nebun! Eu ţi-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu idolilor voştri, care sînt văzuţi, căci ei nu văd nici nu ştiu ce sînt, ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înşelîndu-te, îi cinsteşti ca pe nişte zei, fiind pietre şi lemne cu totul surde şi neînsufleţite, lucruri de mîini omeneşti, de care se cade mai ales a rîde decît a li se închina cineva".
    Atunci împăratul n-a suferit vorba lui, ci îndată a poruncit să bată pe mucenic peste obraz cu nişte unelte de aramă, pregătite spre muncire, iar chinuitorii să strige: "Nu fi îndrăzneţ cu limba, Ermile! Cinsteşte pe împărat, jertfeşte zeilor, şi te izbăveşte de munci". Iar el fiind bătut tare, se arăta ca şi cum nu simţea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi cu glas mai tare a strigat, zicînd: "Răni fără sfîrşit vei lua şi înfricoşata mînă a lui Dumnezeu o vei cunoaşte, căci lăsînd pe Ziditorul tău, iei aminte la zeii cei surzi şi muţi şi, ce este mai rău, te sileşti a atrage şi pe alţii la aceeaşi pierzare, ca unul ce urăşte mîntuirea lor".
    După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniţă trei zile, nădăjduind că se va gîndi şi se va căi de îndrăzneala sa. Iar mucenicul mergînd, cînta: "Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme ce-mi va face mie omul". Şi intrînd în temniţă, a cîntat: "Cel ce paşti pe Israel, ia aminte; Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce şezi pe heruvimi, arată-te şi vino ca să ne mîntuieşti pe noi".
    Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger, mîngîindu-l şi întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: "Ermile, îndrăzneşte, grăieşte şi nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meşteşugurile duşmanului, şi de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire". Astfel Dumnezeu a înarmat pe ostaşul Său spre nevoinţă, l-a încins cu putere, a învăţat mîinile lui la război, şi a dat arc de aramă în braţele lui şi pavăză de mîntuire.
    Iar după trei zile, Liciniu împăratul, şezînd iarăşi la judecată, a pus de faţă pe Ermil, zicîndu-i: "Oare te-ai căit şi vei voi acum ca să aduci jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ţie? Sau tot aceeaşi nebunie te cuprinde, şi de bunăvoie vrei să te dai pierzării?"
    La aceasta ostaşul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: "Ţi-am spus odată, împărate; se cădea ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintîi, şi mai mult să nu mă întrebi; pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia şi slujesc, şi Căruia pe mine însumi mă sîrguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor". Zis-a împăratul: "Atunci voi vedea de-ţi va ajuta Cel ce locuieşte în cer".
    Şi îndată a poruncit la şase ostaşi vîrtoşi, să-l ia şi întinzîndu-l la pămînt, să-l bată fără cruţare". Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un fără de trup şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Dumnezeul meu, care pentru mine ai răbdat răni şi bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; Însuţi întăreşte-mă pe mine, care iarăşi pătimesc pentru Tine, ca să pot săvîrşi această alergare de acum; ca fiind părtaş patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale celei veşnice".
    Sfîntul astfel rugîndu-se, îndată s-a auzit un glas de sus, zicîndu-i: "Amin, Amin, zic ţie, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste primejdii şi vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta". Acest glas a adus mucenicului mare îndrăznire şi întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare frică şi cutremur. Pentru că aceia au căzut la pămînt şi nu mai puteau să facă nimic; chiar şi împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu şi a poruncit ca iarăşi să ducă pe mucenic în temniţă.
    Atunci era străjer la temniţă Stratonic, căruia i se poruncise să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creştin şi prieten al Sfîntului Ermil, de care se rănea cu inima, văzîndu-l în munci; dar se înveselea cu duhul de îndrăzneala şi de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea la nişte pătimiri ca acestea. Iar Sfîntul Ermil intrînd în temniţă, cînta, zicînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Atunci a strălucit asupră-i o lumină cerească şi iarăşi a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească şi făgăduindu-i că va avea sfîrşitul pătimirilor, după trei zile.
    A doua zi chinuitorul şezînd iarăşi la judecată, a adus la cercetare pe Sfîntul Ermil, care a stat înainte cu faţa luminoasă, cu ochii veseli şi cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinînd capul şi rîzînd de mucenic, i-a zis: "Spune-ne nouă la ce ţi-a folosit temniţa cea întunecoasă şi vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învăţat oare să te supui legii împărăteşti? Şi să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuinţă de chinuri împotriva inimii tale atît de împietrite?" Mucenicul i-a răspuns: "Temniţa cea întunecată mi-a mijlocit mare lumină şi acum sufletul meu este în pace şi în bucurie şi în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de cîştigarea bunătăţilor ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu primeşte nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufleteşti ca să nu vadă adevărul".
    Astfel mustrînd sfîntul rătăcirea împăratului, acesta a strigat: "Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decît numai să ocărăşti pe faţă cu neînfrînata ta limbă, cu îndrăzneţul tău suflet şi cu nebunia ta; însă să ne răspunzi cu încredinţare, vei jertfi zeilor şi te vei supune poruncii noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?". Mucenicul lui Hristos, Ermil, i-a răspuns: "Ai auzit răspunsurile mele, împărate, şi nimic mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voieşti şi săvîrşeşte cu lucrul ceea ce ai gîndit".
    Şi mîniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfînt gol la pămînt şi să-l bată cu beţe pe pîntece. Iar sfîntul în bătăile ce i se aduceau avea întărire pe Hristos, către Care ridicînd ochii cei sufleteşti se ruga: "Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbeşte ca să-mi ajuţi". Iar tiranul aprinzîndu-se de mînie pentru multa răbdare a sfîntului, a poruncit ca să-i rupă pîntecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele dinăuntrul lui.
    Iar mucenicul zicea: "Inima şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, ca de seu şi de grăsime să se umple sufletul meu, şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea".
    Stratonic, văzînd pe Sfîntul Ermil, prietenul său, chinuit astfel fără de omenie şi pîntecele lui fiind rupt, a început a plînge; dar văzîndu-l unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul temniţei, pe faţă se arată că este părtaş al rătăcirii creştineşti, şi prieten cu Ermil; căci se milostiveşte şi plînge pentru dînsul. Împăratul chemînd pe Stratonic, îl întrebă: "Eşti prieten al lui Ermil?".
    Stratonic nevrînd a minţi, fiind ucenic al adevărului, şi văzînd că acum venise vremea nevoinţei sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil şi că este creştin; deci, defăimă pe idoli ca nişte neînsufleţiţi şi pe închinătorii lor ca pe nişte nebuni, şi numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului îl preamări.
    Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să bată pe Stratonic cu beţe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, îşi ridica ochii către Sfîntul Ermil, prietenul său, şi zicea: "Roagă-te lui Hristos pentru mine, Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credinţa tare şi nemişcată şi să fiu mai presus decît toţi chinuitorii mei". Apoi rîdea de Liciniu şi-l îndemna ca să înceteze a se închina idolilor celor orbi şi neînsufleţiţi şi să se teamă de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mîini este înfricoşat lucru a cădea. Dar au bătut pe sfînt pînă ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea a poruncit împăratul ca pe amîndoi, pe Stratonic şi pe Ermil, să-i arunce în temniţă.
    Deci, Sfîntul Stratonic se ruga, zicînd: "Doamne, să nu pomeneşti fărădelegile mele cele dintîi". Apoi, amîndoi grăiau către Dumnezeu: "Ajută-ne Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfînt". Atunci ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicînd: "Alergarea aţi săvîrşit, credinţa aţi păzit, şi de acum s-a pregătit vouă cununa dreptăţii, pe care dimineaţă o veţi lua". A doua zi, aduseră iarăşi pe Ermil la judecată, şi Liciniu l-a întrebat: "Vei jertfi idolilor?".
    Sfîntul a răspuns: "Cele ce întîi ţi-am spus, acelea şi astăzi îţi repet; pentru aceea arde, taie şi chinuieşte-mă cum voieşti, pentru că am învăţat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă". Deci, a poruncit tiranul ca să spînzure pe sfînt de un lemn şi cu cuţitele să-i împungă trupul. Iar sfîntul, într-acea mare durere, neîncetat se ruga: "Fii mie ajutor, Dumnezeule, Mîntuitorul meu". Apoi a auzit un glas de sus: "Nu te teme, căci cu tine sînt Eu, Dumnezeul Tău."
    După aceasta, împăratul a judecat pe Sfîntul Ermil, ca să fie înecat în Dunăre; iar pe Sfîntul Stratonic aducîndu-l, îl îndemna să jertfească idolilor, ca să nu pătimească şi el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic a răspuns: "Cu adevărat, ticălos aş fi dacă m-aş supune poruncii tale celei nebune; şi cum aş voi eu ca să rămîn viu, cînd prietenul meu moare pentru Hristos?" Liciniu a zis: "Atunci voieşti să mori cu Ermil?" Sfîntul Stratonic a răspuns: "Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevăraţi să îndure primejdia împreună şi de bunătăţi iarăşi împreună să se îndulcească. Şi ce va fi mai dulce pentru noi, decît a pătimi şi a muri pentru Hristos?".
    Văzînd împăratul Liciniu că nimic nu sporeşte, a osîndit pe Sfîntul Stratonic la acelaşi fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.
    Pe cînd duceau pe amîndoi sfinţii spre înecare, ei cîntau cu veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire. Şi ducîndu-i ostaşii la Dunăre, i-au pus în mreje şi i-au aruncat în adîncul apei.
    Astfel Dunărea a primit trupurile sfinţilor mucenici, iar cerul a sălăşluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioşii le-au îngropat cu cinste, ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punîndu-i pe amîndoi într-un mormînt, ca toate să le fie de obşte, ca prieteni: de obşte mărturisirea pentru Hristos, de obşte temniţa, de obşte chinurile, de obşte înecarea, de obşte îngroparea trupurilor lor, de obşte şi mărirea în ceruri; cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Iacob, cel din Nisibe (13 ianuarie)


 Moise, dătătorul de lege care a trecut pe israeliţi prin mare ca pe uscat, iar în pustie a adăpat pe popor prin minune, şi care multe alte minuni a făcut, a scris faptele cele de mai înainte, nu cu înţelepciunea luată de la egipteni, ci cu darul cel dat din cer.
    Pentru că de unde putea el să ştie fapta cea bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Hristos, dreptatea lui Noe, binecuvîntata preoţie a lui Melchisedec, chemarea lui Avraam, credinţa, bărbăţia, iubirea de străini şi jerfa fiului său, Isaac? Şi, pe scurt, vestea despre nevoinţele altor bărbaţi dumnezeieşti, de unde ar fi putut să le ştie, de n-ar fi luat lumină de la dumnezeiescul Duh? De un ajutor ca acesta (zice Teodorit) am şi eu nevoie în lucrarea de faţă, pentru a scrie Vieţile Sfinţilor care au fost cu puţină vreme înainte de noi şi care au strălucit chiar în vremurile noastre; ca după aceea, să le pun ca pe o lege înaintea celor ce doresc să le urmeze. Deci, mi se cade ca să încep povestirea chemînd în ajutor rugăciunile acelor sfinţi.
    Nisibe este o cetate, care a fost într-o vreme între hotarele stăpînirii Romei şi ale Persiei, care pe atunci dădea dajdie romanilor. În această cetate s-a născut Sfîntul Iacob şi şi-a ales deosebita petrecere în pustie, şi şălăşluindu-se acolo, vieţuia prin munţii cei înalţi.
    Deci, în timp de vară şi de toamnă locuia prin dumbrăvi, avînd cerul ca acoperămînt; iar în timpul iernii intra într-o peşteră, unde se apăra de ger. Hrana lui nu era nici din ceea ce se seamănă pe cîmp, nici din lucru, ci numai din ceea ce singur pămîntul producea. El aduna poame din copacii de prin pădure şi ierburi ca cele de prin grădini, cu care îşi întărea trupul, atît numai ca să-şi poată ţine zilele. Foc pentru fierberea mîncării nu-i trebuia niciodată, pentru că se hrănea numai cu verdeţuri crude; şi nici de lînă nu avea trebuinţă pentru haine, căci se acoperea cu piei de capre.
    Astfel omorîndu-şi trupul, cu duhovnicească hrană îşi întărea sufletul; iar gîndul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcîndu-l oglindă a Sfîntului Duh - precum grăieşte Apostolul -, şi privind mărirea Domnului, se urca spre desăvîrşire. De acolo i se înmulţea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea şi căpăta tot ce avea de trebuinţă; şi înainte vedea şi proorocea cele ce erau să fie; căci i se dăduse de la Sfîntul Duh darul facerii de minuni. Să povestim credincioşilor cîteva minuni ale lui şi astfel vom arăta raza strălucirii lui apostoleşti, ca urmare a darului ce avea.
    În acea vreme oamenii cei fără de minte se închinau idolilor celor neînsufleţiţi şi le făceau dumnezeiască cinste; iar cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască era defăimată de cei mulţi şi erau prigoniţi cei ce nu se amestecau în sălbăticia lor; căci fiind desăvîrşiţi în faptele cele bune, ştiau adevărul, şi păzindu-se de închinarea idolească, se închinau Ziditorului a toate.
    Sfîntul Iacob lăsînd pustia, s-a dus în Persia, vrînd să vadă odrasla cea nouă a sfintei credinţe şi pe cît se putea să ajute la înmulţirea ei. Trecînd un pîrîu ce se întîmpla în calea lui, a văzut cîteva fecioare spălîndu-şi hainele şi, dezvelindu-şi picioarele aproape de tot, priveau la dînsul ca la un străin care purta o îmbrăcăminte neobişnuită, măsurîndu-l cu ochi îndrăzneţi, neruşinîndu-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor; ci stăteau cu necuviinţă, fără a-şi acoperi capetele lor.
    Atunci sfîntul s-a mîniat pentru această neruşinare a lor şi vrînd ca să arate puterea lui Dumnezeu, spre învăţătura acelora, şi apoi să se izbăvească de închinarea idolească, cînd vor vedea acea minune, a blestemat izvorul din care curgea pîrîul, şi îndată s-a uscat izvorul acela, încît nici o picătură de apă nu s-a mai aflat într-însul. Asemenea a blestemat şi pe acele fecioare neruşinate ca să îmbătrînească deodată. Şi s-a împlinit cuvîntul sfîntului, căci părul cel negru al capetelor lor îndată s-a încărunţit şi s-a făcut ca frunzele de toamnă, cînd cade bruma peste ele.
    Văzînd aceasta fecioarele (căci şi apa se uscase şi toate fiind cărunte, priveau una la alta), s-au înspăimîntat, şi alergînd în cetate, au spus către toţi cele întîmplate. Cetăţenii, văzînd minunea ce se făcuse, au mers la Sfîntul Iacob, marele făcător de minuni, şi l-au rugat cu dinadinsul ca să-şi îmblînzească mînia şi să întoarcă iarăşi apa în rîu.
    Sfîntul milostivindu-se, degrabă a făcut rugăciune către Domnul, şi a curs izvorul ca şi mai înainte şi pîrîul s-a umplut de apă. Apoi oamenii rugau pe sfînt ca să dea şi fetelor tinereţea de mai înainte. Sfîntul voia să facă aceasta, dar cînd a întrebat unde sînt, fetele nu s-au mai aflat, nici nu au venit la pocăinţă; pentru aceasta le-a pedepsit ca să rămînă astfel, spre neuitată aducere aminte de puterile minunate ale lui Dumnezeu, ca astfel şi ceilalţi să se înveţe curăţenia vieţii şi buna rînduială.
    Aceasta a fost minunea acestui nou Moise, pe care a făcut-o nu prin lovirea toiagului, ci prin semnul Sfintei Cruci. Iar eu mai mult de aceasta mă minunez, adică de blîndeţea lui, căci n-a făcut ceea ce într-o vreme a făcut Marele prooroc Elisei şi n-a trimis nişte ursoaice ca să sfîşie pe fecioarele fără de ruşine, ci printr-o pedeapsă mică le-a învăţat spre bune obiceiuri şi temerea de Dumnezeu. Încă o zic aceasta, nu prihănind mînia proorocului, ci arătînd că Sfîntul Iacob, avînd aceeaşi putere în facerea de minuni pe care o avea şi proorocul, a făcut cele cuviincioase bunătăţii lui Hristos şi Noului Aşezămînt.
    Acest Sfînt Iacob, văzînd odată pe judecătorul Persiei făcînd o judecată nedreaptă unui om nevinovat, s-a mîhnit de această nedreptate şi a poruncit unei pietre mari ce era aproape, ca să se sfărîme şi să se răspîndească ca ţărîna, mustrînd pe judecător de această nedreptate.
    Cei ce erau acolo, văzînd acest lucru, s-au înfricoşat; ba încă s-a temut şi judecătorul nedrept şi, cunoscîndu-şi păcatul, s-a căit; apoi, schimbînd judecata cea dintîi, a hotărît alta dreaptă. Şi aici făcătorul de minuni a urmat Domnului său, Care vrînd să arate că de voie merge la patimă şi cum că, cu înlesnire - de ar fi voit -, ar fi pierdut pe ucigaşii Săi, totuşi nu i-a pierdut, ci smochinul cel neînsufleţit l-a uscat cu cuvîntul, arătîndu-Şi puterea Sa.
    Acelei bunătăţi a Domnului a urmat Sfîntul Iacob; n-a adus pedeapsa asupra nedreptului judecător, ci a sfărîmat piatra şi prin aceasta a învăţat pe judecător dreapta judecată. Pentru aceste faceri de minuni, şi făcîndu-se iubit şi mărit înaintea tuturor, s-a ridicat fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibe, deşi se lepăda şi fugea de o dregătorie ca aceasta.
    Schimbîndu-şi petrecerea vieţii singuratice şi sălăşluindu-se cu cetăţenii, nu şi-a schimbat nici hrana, nici hainele, ci numai locul era altul, iar rînduiala vieţii aceeaşi; însă ostenelile erau mai multe ca cele dintîi, căci prin post, prin culcare pe jos, prin purtarea rasei, i s-a adăugat grija de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe cei năpăstuiţi şi să ajute tuturor, povăţuindu-i pe toţi la fapte bune.
    Însă ce trebuinţă este a număra cu amănuntul ostenelile şi îngrijirile pentru popor, care se cuvin unei dregătorii ca aceasta? Cei ce şi-au luat asupra lor acest jug ştiu aceasta şi, mai ales cei ce iubesc şi se tem de Stăpînul, Care le-a încredinţat păstoria oilor celor cuvîntătoare. Deci, sfîntul, ostenindu-se mai mult în dregătoria episcopiei şi săvîrşind bunătăţi, şi-a adăugat mai multe daruri ale Sfîntului Duh.
    Într-o vreme, mergînd sfîntul la un sat, s-au apropiat în calea sa nişte săraci, care cereau de la dînsul milostenie pentru îngroparea unui mort, care se afla zăcînd chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea; căci acei săraci văzînd de departe pe episcop venind, au poruncit unuia dintre dînşii ca să se prefacă că este mort, să capete cu un meşteşug ca acesta mai multă milostenie de la episcop.
    Deci arhiereul le-a dat cuvincioasa milostenie şi pentru cel mort s-a rugat ca să i se ierte păcatele şi sufletul lui să se rînduiască cu cei drepţi; apoi s-a dus în calea sa. Depărtîndu-se sfîntul, prietenii celui prefăcut mort îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat şi zăcea fără suflet.
    Văzînd săracii cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după sfînt, şi ajungîndu-l, au căzut la picioarele lui, mărturisîndu-şi păcatul şi aruncînd pricina asupra sărăciei; deci, se rugau ca să-i ierte şi să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănîndu-se Domnului cel mult îndurat, i-a ascultat; şi cu rugăciunea ce a făcut a întors sufletul şi a înviat mortul.
    Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfîntului Petru, care a dat morţii celei năpraznice pe Anania şi pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfînt şi să ascundă din preţul ţarinei; pentru că şi acest Sfînt Iacob, celui ce şi-a tăinuit duhul său şi cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul.
    Sfîntul Petru, cunoscînd furtişagul, descoperindu-i aceasta Sfîntul Duh, a dat pedeapsa de moarte asupra celor ce furaseră; Iacob, neştiind vicleşugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viaţa. Petru, pe Anania şi pe Safira, care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuinţă de asprime, ca şi ceilalţi să aibă frică; iar Iacob avînd darul apostolesc, prin moarte a pedepsit cîtva timp, apoi iarăşi a mîngîiat prin întoarcerea vieţii acelui om.
    După aceasta, cînd Arie, întîiul hulitor al Fiului lui Dumnezeu şi al Sfîntului Duh, şi-a ascuţit limba sa asupra Făcătorului său şi a tulburat tot Egiptul, iar mai marele între împăraţi Constantin, care, ca alt Zorobabel, a izbăvit lumea din robia închinării la idoli şi bisericile cele dumnezeieşti răsturnate la pămînt le-a ridicat şi le-a înălţat, a adunat întîiul sobor de sfinţi părinţi a toată lumea, în Niceea, arhiereul lui Dumnezeu, Iacob, episcopul Nisibei, era acolo în mijlocul soborului sfinţilor părinţi, apărînd dreapta credinţă, iar pe Arie l-a depărtat de la Biserică.
    În acea vreme, Nisibe era sub stăpînirea împăraţilor Romei, iar marele Constantin murind, Saporie, împăratul Persiei, a venit cu toată puterea oştilor sale, înconjurînd cetatea aceasta, vrînd s-o ia; dar cu rugăciunile Sfîntului episcop Iacob, cetatea rămînea nebiruită. Atunci Saporie a oprit cu pietre şi cu pămînt rîul care curgea prin cetate, şi adunîndu-se apă multă, îndată i-a dat drumul asupra cetăţii, încît au căzut zidurile ei de pornirea rîului şi de puterea apei, apoi mare parte a cetăţii a întunecat-o, aducînd multă frică cetăţenilor dintr-însa şi multă bucurie perşilor, cărora li se părea că au în mîini cetatea; însă nu s-au apropiat ca să intre, fiindcă apele îi opreau, ci au amînat pînă a doua zi, ca să se pornească cu toată puterea asupra cetăţii.
    Iar noaptea, sosind tot poporul cetăţii, s-a apucat de lucru, prin îndemnarea episcopului şi, cu ajutorul rugăciunilor lui, au îndreptat zidurile cetăţii, încît nici călăreţii, nici pedestraşii nu puteau să intre înăuntru fără scări; dar cetatea putea să fie luată cu înlesnire de n-ar fi căutat cetăţenii ajutorul Celui Preaînalt. Si au rugat toţi pe Sfîntul Iacob, episcopul lor, ca să se suie pe zidurile cetăţii şi să risipească puterea potrivnicilor.
    Deci, s-a suit Sfîntul Iacob, şi văzînd nenumăratele cete ale oştirii persane, s-a rugat lui Dumnezeu să trimită asupra lor ţînţari şi muşte cîineşti, ca ei să cunoască puterea lui Dumnezeu şi să plece de la cetate. Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său, căci a adus îndată asupra cetelor persane un nor de ţînţari şi de muşte, a căror muşcare era atît de cumplită, încît caii şi elefanţii neputînd-o suferi, rupeau zăbalele şi frîiele şi fugeau încoace şi încolo neopriţi. Si nu numai celor necuvîntătoare, ci chiar şi perşilor le erau nesuferiţi ţînţarii aceia şi muştele, ce erau mai cumplite decît mii de ostaşi înarmaţi.
    Văzînd păgînul împărat că ostenelile lui erau în deşert, căci puterea oştii lui se biruia de ţînţari şi de muşte, era în nepricepere şi în mare tulburare. Apoi, cînd a văzut umblînd pe zidurile cetăţii pe acel om dumnezeiesc, adică pe Iacob episcopul, şi i se părea că acela este împărat, pentru că avea porfiră împărătească, cu coroană pe cap foarte strălucită, s-a mîniat pe ai săi, care spuseseră că nu este împărat în cetate şi i-a pedepsit cu moarte; drept aceea, depărtîndu-se de cetate, a fugit în pămîntul său, izgonit de muşte şi de ţînţari.
    O minune ca aceasta a făcut Dumnezeu prin rugăciunile plăcutului Său, care n-a cerut să cadă foc din cer asupra vrăjmaşului, precum altă dată Ilie proorocul a cerut asupra celor 50 şi i-a ars, nici se ruga ca să-i înghită pămîntul, ci numai ţînţari şi muşte să vină asupra lor, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Şi cu adevărat minune a fost, căci atîta oaste persană nu putea să se scape de nişte mici insecte din văzduh şi a fugit, biruindu-se cu ruşine. Atîta dar avea Sfîntul Iacob de la Dumnezeu şi atîta îndrăzneală către El.
    După aceea, fiind trecut de zile, s-a odihnit întru Domnul. Iar după moartea lui, cîtăva vreme trecînd, cetatea Nisibei a fost numărată la stăpînirea Persiei, din care credincioşii ieşind, au luat cu ei moaştele folositorului şi povăţuitorului lor, Sfîntul Iacob, care de ar fi fost viu, niciodată n-ar fi fost stăpînită cetatea de barbari, de care o apăra marele plăcut al lui Dumnezeu, cu puterea cea nebiruită a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia dimpreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava, în veci. Amin.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Maxim Cavsocalivitul (13 ianuarie) (Scrisă de Teofan, egumenul Mănăstirii Vatoped)


 Cuviosul părinte Maxim, care a trăit la anul 1320, era din Lampsac, din părinţi de neam bun, binecredincioşi şi îmbunătăţiţi, care fiindcă erau lipsiţi de fii, rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi ca să le dea un fiu; şi, ascultîndu-le Dumnezeu rugămintea lor, le-a dat pe fericitul Maxim, pe care din Sfîntul Botez l-au numit Manuil.
    Apoi, socotindu-l părinţii lui ca pe un dar al lui Dumnezeu, cum era cu adevărat, îl creşteau cu multă dragoste şi sîrguinţă, şi-l învăţau sfintele cărţi. Cînd a ajuns copilul în vîrstă, l-au adus şi l-au băgat în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Rămînînd Manuil în biserica aceasta, cînta cu dulce glas şi cu dor dumnezeiesc, rugînd pe Născătoarea de Dumnezeu cu multă umilinţă pentru mîntuirea lui.
    Şi, într-adevăr, el părea un alt Samuil, sporind cu vîrsta şi cu darul, fiind lăudat şi iubit de toţi, căci nu avea cugete copilăreşti, ci de la începutul vîrstei avea minte bărbătească; şi mergea adeseori la nişte bătrîni cuvioşi, care se linişteau acolo aproape, să audă de la dînşii sfătuiri de suflet folositoare, petrecînd împreună cu dînşii şi slujindu-le cînd el era slobod, căci încă se afla întru supunerea părinţilor săi, şi se povăţuia de dînşii spre petrecere plăcută lui Dumnezeu. Apoi, dumnezeiescul dor aprinzîndu-se în inima lui, îl silea să iasă din lume şi să meargă la linişte, ca să se îmbrace cu sfînta schimă a monahilor. Pentru aceasta, de multe ori se dezbrăca de hainele sale cele lumeşti şi îmbrăca cu acelea pe săraci, iar el tremura de frig. Încă şi pîine pe ascuns dădea celor flămînzi cu multă îndestulare; şi pentru ca să-şi ascundă fapta lui cea bună, se prefăcea înaintea părinţilor lui şi înaintea altor cunoscuţi şi rudenii că este nebun; însă fapta lui cea bună nu se tăinuia.
    Astfel el într-acest chip se nevoia spre faptele bune, prin care însemna că va avea mai pe urmă viaţă mai înaltă şi mai presus de cele văzute. Dar părinţii lui au uitat că l-au dăruit lui Dumnezeu şi se pregăteau să-l însoare şi să-l lege cu legăturile lumii, ca să vadă pe lîngă ei pe doritul lor fiu şi să se bucure de dînsul cît vor trăi. Dar bunul Manuil hrănind în mintea sa gîndurile dumnezeieşti, la 17 ani ai vîrstei sale, a părăsit pe părinţii săi şi lumea, cum şi toate cele din lume, ducîndu-se în muntele ce se numeşte Ganu, unde s-a îmbrăcat în chipul monahicesc, numindu-se Maxim, din Manuil, şi s-a supus unui bătrîn iscusit şi lucrător de fapte bune, cu numele Marcu, ca să înveţe petrecerea cea monahicească.
    Căci se arăta celor bătrîni procopsit şi vrednic în toate, în post, în priveghere, în rugăciune, în culcare pe jos, întru toată aspra petrecere şi întru defăimarea lucrurilor deşarte şi chiar a trupului său; el era iubit de toţi, dar de stareţul lui era certat pentru covîrşitoarea şi necurmata petrecere aspră ce avea.
    Însă n-a trecut mult şi stareţul lui, care a strălucit cu fapta bună în toată Macedonia, s-a dus la veşnicile lăcaşuri. Iar dumnezeiescul Maxim ducîndu-se de acolo, a trecut prin Macedonia şi prin munţii de prin laturile cele de aproape, căutînd să afle un bătrîn îmbunătăţit, precum era cel dintîi, şi Dumnezeu i-a împlinit dorinţa sa. Căci, ducîndu-se în Muntele Papichiu, a aflat bărbaţi sfinţi asemenea celor care locuiau sus pe dealuri, în peşteri şi prin locuri pustii şi nu aveau la ei nimic altceva, afară de rasele cele vechi, ce le purtau.
    Petrecînd împreună cu dînşii multă vreme, a întrupat în sine toate faptele bune cele mai presus de om, precum primeşte ceara cea moale chipurile peceţilor. Apoi s-a dus la Constantinopol, unde văzînd acele frumoase biserici şi închinîndu-se sfintelor moaşte care erau puse acolo, a alergat la biserica Preasfintei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, care se numea Odighitria, ca să vadă minunile cele mari ce se făceau acolo. Deci, văzîndu-le şi închinîndu-se lor, mult s-a minunat şi se gîndea cît de mare slavă are în ceruri Născătoarea de Dumnezeu; apoi rămînînd de tot uimit, a petrecut toată noaptea în biserică; şi era fără încălţăminte în picioare, fără acoperămînt pe cap, purtînd numai o rasă de păr. Si din vederea lui cea umilită, se părea tuturor a fi un nebun; căci se prefăcea şi el ca şi acel mare Andrei, cel nebun pentru Hristos. Deci, toţi se minunau de dînsul şi-l socoteau într-adevăr nebun pentru Hristos.
    Aflînd despre dînsul marele împărat Andronic Paleologul (1282- 1328), l-a chemat la palatul împărătesc şi a început a vorbi cu dînsul, în faţa multora. Iar dumnezeiescul Maxim a răspuns către împărat, spunîndu-i multe din cuvintele Sfîntului Grigorie, cuvîntătorul de Dumnezeu, după cum avea obicei, şi din dumnezeieştile Scripturi. Retorii cei mai iscusiţi se minunau de dînsul, cum de ştie cuvintele Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, precum şi cealaltă scriptură. Dar fiindcă nu învăţase gramatica, nu aşeza cuvintele bine şi după meşteşugul gramaticii; atunci marele logofăt Caniclie a zis către cei ce erau de faţă: "Glasul este al lui Iacob, iar mîinile sînt ale lui Isav".
    Auzind acestea cuviosul, a plecat îndată de acolo, numindu-i deşerţi de minte şi nebuni şi nu s-a mai dus la curtea împărătească. Iar la Sfîntul Atanasie, care era atunci patriarh, se ducea adeseori şi-i asculta cu bucurie dulcile lui cuvinte, numindu-l noul gură-de-aur. Iar patriarhul cunoscînd fapta lui cea bună, s-a sîrguit mult ca să-l pună în chinovia pe care o ridicase el în Constantinopol.
    Cuviosul n-a voit să se ducă şi să se depărteze de biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, în ale cărei curţi el petrecea în foame, sete, priveghere şi în veghere de toată noaptea, cu rugăciuni, cu lacrimi şi cu suspinuri necontenite, nevoindu-se în toate nopţile; iar ziua se făcea nebun cel cu adevărat înţelept, ca vîntul plăcerii oamenilor să nu-i scuture roadele faptei bune.
    După ce a zăbovit acolo vreme destulă, s-a dus la Tesalonic, ca să se închine marelui Dimitrie, izvorîtorul de mir; şi împlinindu-şi dorul său, de acolo s-a dus în Sfîntul Munte al Athonului, înconjurîndu-l şi închinîndu-se la sfintele mănăstiri; iar mai pe urmă s-a dus şi la Sfînta Lavră a Sfîntului Atanasie.
    Aici, citind viaţa şi nevoinţele sfîntului acestuia, precum şi pe ale Sfîntului Petru Atonitul, s-a minunat de liniştirea lui Petru şi de viaţa cea chinovicească a lui Atanasie; deci, gîndindu-se la sîrguinţa pe care au avut-o amîndoi spre a păzi poruncile lui Dumnezeu, a dorit să petreacă în locul acela şi să urmeze nevoinţele amîndurora. Dar mai înainte de a începe viaţa aceasta, cugetătorul de Dumnezeu a întrebat pe sfinţii părinţi care pustniceau acolo ce petrecere să aibă mai întîi. Iar ei l-au sfătuit să se supună stareţului şi să se iscusească după cum se cuvine în isprăvile fericitei ascultări şi pe urmă, după ce va pune temelie bună pe piatra lui Hristos, adică pe dumnezeiasca smerenie, care este începutul şi rădăcina tuturor faptelor bune, atunci să se nevoiască şi singur în linişte.
    Acestea dacă le-a auzit cuviosul, s-a supus egumenului şi s-a sălăşluit acolo împreună cu ceilalţi fraţi. Deci, mai întîi a început slujbele cele mai de jos şi mai proaste, după cum este obiceiul, apoi a fost rînduit să cînte în strana bisericii pentru slava lui Dumnezeu. Căci încă de cînd era tînăr el se învăţa Psaltirea, şi cîntînd cu pricepere, îşi înălţa mintea către Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi de umilinţă.
    Acelaşi lucru îl făcea şi cînd citea cuvintele sfinţilor, fiind cu totul uimit, minunîndu-se de nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care ne-a dat un dar ca acesta, prin Sfîntul Duh, ca astfel să-L înţelegem, fiind noi încă cu trupul; apoi avea pururea inima aprinsă de focul dorului dumnezeiesc, care locuia într-însul. Pentru aceasta, deşi era în mijlocul multora, era ca şi cum s-ar fi întîmplat în pustietate; aşa că niciodată nu se împiedica de la rugăciunea minţii, adică de a zice din inimă: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" - rugăciune pe care o făcea neîncetat, mişcîndu-se totdeauna în inima sa, lucru care este rar, şi cu greu de aflat la alţii.
    Dar fericitul a dobîndit din copilărie un dar ca acesta al rugăciunii, prin fapta lui cea bună şi prin evlavia ce o avea către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu. Fiind el în ascultarea mînăstirii şi făcînd toate cele poruncite cu sîrguinţă, ducea o viaţă aspră, asemenea celei de mai înainte, cînd era în biserica din Vlaherne; şi nu avea nici chilie în lavră, nici vreun alt lucru din cîte sînt pentru odihna trupească, ci numai hrana cea de nevoie şi-o lua de la trapeză şi mînca cu înfrînare, numai cît să trăiască; iar şederea o avea în strănile din tinda bisericii, fiindcă se nevoia cu nedormirea de toată noaptea şi cu privegherea, după obiceiul său.
    Precum Muntele Sinai a chemat pe Moise, Carmelul pe Ilie, iar pustia pe Ioan Botezătorul, tot într-acest chip şi pe Cuviosul Maxim l-a chemat Atonul, floarea munţilor, ca să înflorească drept într-însul, după cum zice psalmistul, ca un finic, şi să rodească rodurile Sfîntului Duh. Căci în Duminica Sfinţilor Părinţi, care este după dumnezeiasca Înălţare a lui Hristos, Dumnezeul nostru, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu, avînd în braţe pe Domnul, şi i-a zis: "Urmează-mi, prea credinciosule Maxime, şi suie-te deasupra Athonului, să iei darul Sfîntului Duh, după cum doreşti". Văzînd el această dumnezeiască vedenie de două şi de trei ori, a lăsat Lavra cea mare şi după şapte zile s-a suit pe creştetul muntelui, în Sîmbăta Cincizecimii sau a Rusaliilor, şi a petrecut toată noaptea treaz, împreună cu alţi monahi, care s-au dus după dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeiescul Maxim a rămas singur acolo trei zile şi trei nopţi, rugîndu-se necontenit Domnului şi Născătoarei de Dumnezeu, cu rugăciunea minţii. Dar cine poate povesti ispitele pe care le-a uneltit vrăjmaşul asupra sfîntului, ca să-l izgonească de acolo?
    Astfel se arătau fulgere şi trăsnete, încît se clătina Muntele Atonului şi se desfăceau pietrele şi stîncile; însă toate acestea se făceau prin nălucirea diavolilor, în vremea nopţii, ca să-l înfricoşeze. Ba încă şi ziua se auzeau glasuri sălbatice şi tulburări mari, ca şi cum ar fi fost acolo aproape mulţime de oameni grozavi, care se suiau prin toate părţile muntelui spre vîrf şi se porneau asupra sfîntului cu prăştii şi cu suliţe, ca să-l pogoare din vîrful muntelui; fiindcă nu sufereau blestemaţii să locuiască sfîntul acolo, dar toate acestea se arătau cu nălucire.
    Însă dumnezeiescul Maxim avînd în sine darul Sfîntului Duh nu se temea nicidecum, nici se îngrijea de aceasta; ci se îndeletnicea şi se sîrguia numai în rugăciunea minţii, rugînd pe Domnul şi pe Născătoarea de Dumnezeu, ajutătoarea şi părtinitoarea lui, care i s-a arătat cu multă mărire ca o împărăteasă, înconjurată de mulţi boieri tineri, ţinînd în braţele sale pe Fiul ei şi Ziditorul a toate.
    Şi cunoscînd-o sfîntul prin orbitoarea şi dumnezeiasca lumină, care strălucea şi lumina împrejur toate părţile acelea, apoi adeverindu-se deplin că nu era amăgire diavolească, ci vedenie dumnezeiască şi arătare adevărată a Născătoarei de Dumnezeu, i-a grăit cu bucurie, zicînd: "Bucură-te cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine", şi altele ca acestea; după aceea, căzînd, s-a închinat Domnului şi Născătoarei de Dumnezeu, auzind acestea de la Preasfînta Născătoare: "Primeşte dar asupra diavolilor, cinstite pătimitorule, şi locuieşte în Muntele Atonului; căci aceasta este voia Fiului meu, ca să te sui la vîrful faptei bune şi să te faci dascăl şi povăţuitor al multora, ca să-i mîntuieşti".
    După aceasta, i s-a dat şi pîine cerească, spre hrana şi întărirea firii, fiindcă era de atîtea zile flămînd şi nemîncat; şi îndată ce a luat pîinea şi a băgat-o în gura sa, l-a înconjurat de sus o lumină dumnezeiască şi a auzit laudă îngerească. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a suit în ceruri şi bună mireasmă a rămas în vîrful muntelui, încît sfîntul a rămas uimit, căci nu voia să se coboare de acolo şi să se lipsească de acea bună mireasmă şi de acea strălucire; cu toate acestea, după trei zile, s-a pogorît din porunca Născătoarei de Dumnezeu, şi s-a dus la biserica ei, ce se numeşte Panaghia, şi petrecînd acolo cîteva zile, s-a suit iarăşi în vîrf şi a sărutat locul acela în care stătuse cu slavă Născătoarea de Dumnezeu şi cerea iarăşi cu lacrimi dumnezeiasca ei arătare. Însă lumină nu a mai văzut, iar bună mireasmă a mirosit fără de saţiu, ca şi mai înainte, şi s-a umplut de bucurie şi de veselie negrăită. Aceasta a urmat de trei ori, cînd s-a suit în vîrf, dar pe Născătoarea de Dumnezeu n-a mai văzut-o ca întîia oară.
    De atunci s-a coborît la poalele muntelui, ca proorocul Ilie în Carmel, şi acolo aflînd un monah bătrîn, i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit în vîrful muntelui. Bătrînul auzind acestea, a socotit că s-a rătăcit dumnezeiescul Maxim şi că toate acelea le-a văzut prin nălucire diavolească, numind rătăcit şi amăgit pe luminătorul şi povăţuitorul celor rătăciţi; şi de atunci toţi îl numeau rătăcit, şi întorcîndu-se de către dînsul, îl goneau, ca să nu se apropie de cineva. Dar acest nerătăcit luminător a primit cu mare bucurie a se numi rătăcit, iar nu sfînt; ba încă se prefăcea totdeauna că este rătăcit, şi cînd vorbea cu alţii se făcea că este nebun, ca să piardă părerea cea trufaşă şi să rodească smerita cugetare, care păzeşte în om darul Sfîntului Duh.
    Pentru aceasta nu locuia într-un loc cu ceilalţi, ci ca un rătăcit se muta din loc în loc; şi oriunde se ducea, îşi făcea o colibă mică din iarbă şi din frunze, cît numai să încapă trupul lui cel mult pătimitor; după puţină vreme o ardea şi se ducea într-altă parte şi îşi făcea alta. Apoi, iubea atît de mult lipsa şi sărăcia, încît nu avea niciodată nici sapă, nici traistă, nici scaun, nici masă, nici oală, nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici pîine, nici altceva din cele trebuitoare omului; ci aproape ca un om fără de trup îşi petrecea viaţa prin locuri pustii şi neumblate.
    Şi numai o colibă mică îşi făcea, precum am zis, şi după ce petrecea puţină vreme într-însa, o ardea şi pleca de acolo; pentru aceasta se şi numea rătăcit şi "cavsocalivitis" (arzător de colibe), deşi mulţi nu cunoşteau dumnezeiescul dar care îl acoperea şi locuia într-însul şi nici nădejdea care îl înroura şi rugăciunea cea necontenită, care îl îndulcea.
    Dar cine poate să spună foamea şi setea pe care le răbda, goliciunea, frigul, îngheţurile iernii, arşiţele verii, petrecînd fără acoperămînt de casă, fără a doua haină, desculţ, neavînd de la nimeni nici o cercetare, fără numai dacă era silit de nevoia firii, a merge vreodată la vreun frate ca să-şi mîngîie corpul cel mult chinuit cu puţină pîine şi sare şi cu puţin vin, dacă s-ar fi aflat. Ar putea să zică cineva că pentru dînsul a spus Hristos în Sfînta Sa Evanghelie: Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în hambare, şi Tatăl vostru le hrăneşte pe ele. Căci acest sfînt era ca o pasăre a cerului sau, mai bine zis, ca un fără de corp locuia în pustie. Şi, într-adevăr, de-a pururea acest pomenit Maxim, după cum zice Apostolul Pavel, şi-a răstignit trupul cu patimile şi cu poftele.
    Cine să nu se minuneze de o petrecere îngerească ca aceasta? Cine să nu se înspăimînteze auzind nevoinţele lui mai presus de om; adică răbdarea lui cea mare, privegherea de toată noaptea, lacrimile cele de-a pururea curgătoare, necurmata rugăciune, metaniile cele multe, lovirea capului său de pămîntul pietros, liniştea, blîndeţea şi smerenia lui; pentru aceea şi locaş al Sfîntului Duh s-a făcut ca un alt Petru Atonitul şi ca alt Atanasie cel Mare, cărora se nevoia să le urmeze din toate puterile sale; sau, mai bine zis, pe începătorii monahilor, pe Pavel, zis Tebeul şi pe marele Antonie i-a rîvnit şi la înălţimile faptelor bune ale acelora a ajuns.
    Pentru aceasta şi mintea lui, ca şi a acelora, vedea descoperirile tainelor dumnezeieşti. Dar acestea cînd s-au făcut cunoscute şi s-au arătat altora? Atunci, cînd el s-a făcut cunoscut că nu este rătăcit la minte şi cînd a petrecut împreună cu alţi sfinţi bătrîni şi mari sihaştri, care se minunau şi se cucereau de dumnezeiescul Maxim, pentru nevoinţele lui cele mari, pe care îl bănuiseră cum că ar fi rătăcit, după cum mai înainte s-a spus; iar cînd au petrecut împreună cu dînsul, au cunoscut dumnezeiescul dar, care locuia într-însul; şi de atunci nu-l mai numeau rătăcit şi înşelat, ci-i ziceau cinstitul Maxim şi luminătorul cel prea strălucit.
    Într-acea vreme a venit la Sfîntul Munte şi Cuviosul părintele nostru Grigorie Sinaitul şi aşezîndu-se în schitul ce se numeşte Magula, s-a făcut dorit şi iubit tuturor părinţilor Sfîntului Munte, şi mai ales liniştitorilor, pentru că era dascăl minunat al liniştei şi al rugăciunii; şi a făcut cunoscut tuturor foarte bine meşteşugurile şi măiestriile diavolilor, lucru care este foarte rar şi anevoie de aflat.
    Pentru aceasta, alergînd la dînsul toţi liniştitorii, se învăţau de la el tainele sfintei rugăciuni, precum şi care sînt semnele cele nerătăcitoare ale darului şi care ale înşelăciunii vrăjmaşului? Iar unii dintr-înşii i-au spus şi despre Cuviosul Maxim, povestindu-i petrecerea lui supraomenească şi nebunia lui cea prefăcută.
    Auzind acestea dumnezeiescul Grigorie, s-a minunat şi a poftit să-l vadă şi să vorbească împreună cu el. Deci, a trimis cîţiva dintre ucenicii săi ca să cheme pe fericitul Maxim la dînsul. Ducîndu-se trimişii la coliba lui şi negăsindu-l acolo, l-au căutat în zadar prin împrejurimi, timp de două zile, fiindcă era vreme de iarnă şi el locuia prin peşterile din desişurile pustiei. Deci, ostenindu-se mult, au mers la chilia Sfîntului Mamant, ca să se odihnească puţin, şi a sosit acolo îndată şi Sfîntul Maxim cel căutat, care a hiretisit pe toţi cei ce se aflau acolo, numind pe fiecare după numele său; şi mai înainte a spus dorinţa Cuviosului Grigorie, cum că voieşte să plece din Sfîntul Munte şi să meargă la Paroria, cum şi multe de acestea. Iar fraţii cei trimişi i-au adus la cunoştinţă dorinţa stareţului lor şi el îndată a plecat împreună cu dînşii la Grigorie, cîntînd psalmul:Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu, şi celelalte.
    Cînd a ajuns la chilia lui Grigorie, dumnezeiescul Maxim a zis către cei trimişi: "Bătrînul acum se odihneşte, fiind foarte obosit de rugăciune; pentru aceasta liniştiţi-vă şi voi puţin, şi eu asemenea mă voi odihni, pînă voi vedea pe bătrînul". Şi aşa au intrat în pădure, rugîndu-se cu lacrimi şi cîntînd astfel: "Să se îndrepteze Doamne paşii mei înaintea Ta şi să nu mă stăpînească toată fărădelegea".
    Săvîrşind tot psalmul, a fost chemat de dumnezeiescul Grigorie şi îndată a mers. După ce au vorbit acolo cu toţii despre diferite lucruri, Grigorie a scos pe ceilalţi afară şi a oprit la sine pe purtătorul de Dumnezeu Maxim, vrînd să se înştiinţeze de la dînsul chiar, de toate cele auzite de la alţii.
    Deci, fiind întrebat Cuviosul Maxim de dumnezeiescul Grigorie, despre petrecerea şi lucrarea cea duhovnicească, Sfîntul Maxim a răspuns: "Iartă-mă, că eu sînt omul rătăcit şi înşelat". Iar bătrînul a zis: "Lasă acum acestea, şi spune-mi pentru Domnul fapta ta cea bună, ca să mă luminez, iar de nu, măcar să vorbim împreună despre fapta cea bună şi să ne folosim unul altuia, căci eu nu voi arăta cele grăite de tine la ceilalţi, care împiedică pe aproapele cu cuvintele cele rele şi neiscusite, căci eu iubesc pe aproapele ca pe mine însumi. Deci, spune-mi mă rog pentru Domnul, fapta ta cea bună".
    Atunci dumnezeiescul Maxim i-a arătat cîte a făcut şi cîte a pătimit din tinereţele lui, adică dumnezeiasca rîvnă, care o avea pentru Dumnezeu, fugirea de lume, supunerea lui, nebunia cea prefăcută, nevoinţele cele sihăstreşti, înfricoşata vedere a Născătoarei de Dumnezeu, lumina care l-a înconjurat atunci cînd era în creştetul Atonului, şi care şi alte dăţi l-a înconjurat, cum şi ispitele diavolilor.
    Iar dumnezeiescul Grigorie, întrerupînd pe cuviosul din cuvîntarea lui, i-a zis: "Spune-mi, te rog, rugăciunea minţii, prea cinstite părinte". Cuviosul zîmbind puţin, i-a zis lui: Nu voi ascunde de tine, părintele meu, minunea Născătoarei de Dumnezeu, care a făcut-o cu mine. Eu din tinereţele mele aveam multă credinţă către Doamna mea de Dumnezeu Născătoare, şi o rugam cu lacrimi să-mi dea darul rugăciunii din inimă, şi într-una din zile, mergînd la biserica ei, după cum aveam obiceiul, am rugat-o iarăşi cu nemăsurată fierbinţeală a inimii mele; şi cînd sărutam cu dragoste sfînta ei icoană, îndată am simţit în inimă o fierbinţeală ce mi-a venit de la sfînta ei icoană, care nu mă ardea, ci mă răcea şi mă îndulcea, pricinuind sufletului meu mare umilinţă.
    De atunci, părinte, a început mintea mea să zică neîncetat rugăciuni şi inima se veselea cu pomenirea lui Iisus şi a Sfintei de Dumnezeu Născătoare, făcînd totdeauna pomenirea lor; din acea vreme niciodată n-a lipsit rugăciunea aceasta din inima mea: "Iartă-mă, părintele meu". Iar dumnezeiescul Grigorie a zis către dînsul: "Spune-mi sfinte, ţi-a urmat vreodată după rugăciunea aceasta: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", vreo arătare dumnezeiască sau vreun alt rod al Sfîntului Duh?" Sfîntul Maxim a zis către dînsul: "O! părinte, pentru acestea mă duceam prin locurile pustii şi doream linişte totdeauna, pentru ca să dobîndesc mai mult darul rugăciunii prin dragoste covîrşitoare către Dumnezeu şi pentru înălţarea minţii către Domnul".
    Iar Sfîntul Grigorie a zis către dînsul: "Rogu-te, părinte, să-mi spui, ai toate acestea pe care mi le-ai spus?" Atunci dumnezeiescul Maxim a zîmbit şi a zis către dînsul: "Dă-mi să mănînc şi nu mai cerceta nevrednicia mea". Iar Sfîntul Grigorie a zis către dînsul: "O! de aş avea şi eu nevrednicia ta, sfinte; însă te rog să-mi spui, cînd se înşală mintea ta, ce vede cu ochii cei gînditori? Şi atunci poate mintea împreună cu inima să grăiască rugăciune?"
    Iar dumnezeiescul Maxim a răspuns: "Ba nu poate, căci cînd vine darul Sfîntului Duh în om, atunci încetează rugăciunea, fiindcă se stăpîneşte mintea cu totul de darul Sfîntul Duh şi nu mai poate să lucreze cu puterile ei, ci rămîne nelucrătoare şi se supune numai Sfîntului Duh; căci, unde voieşte sfîntul o duce, ori în aerul nematerialnic al dumnezeieştii lumini, ori într-o altă vedenie oarecare nepovestită, ori cum se întîmplă de mai multe ori, întru vorbirea dumnezeiască; şi în scurt, precum voieşte Domnul cel Sfînt, aşa mîngîie pe robii Săi, şi după cum se cuvine fiecăruia, aşa îi dă şi drumul lui.
    Ceea ce spun, poate să vadă cineva la proorocii şi apostolii care s-au învrednicit a avea atîtea vedenii, măcar că oamenii îi batjocoreau şi îi credeau rătăciţi, beţi şi ieşiţi din minte. Astfel proorocul Isaia a văzut pe Domnul pe scaun înălţat şi pe Serafimi stînd împrejurul Lui. Iar întîiul Mucenic Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe Iisus stînd de-a dreapta Tatălui şi alţii au văzut altele.
    Într-acest chip şi acum robii lui Hristos se învrednicesc a avea vedenii de multe feluri, pe care unii nu le cred şi nici nu le primesc în nici un chip că sînt adevărate şi socotesc că sînt nişte rătăciri, iar pe cei care le văd îi cred că sînt rătăciţi. Dar mă minunez foarte mult de aceasta, cum oamenii aceia s-au întunecat şi au orbit şi ca nişte orbi cu sufletul nu cred ce a făgăduit nemincinosul Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, acolo unde zice: "Voi vărsa darul Duhului meu peste tot credinciosul şi peste robii şi roabele mele". Acest dar l-a dat Domnul nostru şi-l dă şi acum, şi-l va da pînă la sfîrşitul veacului tuturor credincioşilor robilor Săi, după făgăduirea Sa.
    Deci, cînd darul acesta al Sfîntului Duh ar veni în cineva, nu-i arată cele obişnuite, nici cele simţite ale lumii acesteia, ci îi arată ceea ce n-a văzut niciodată, nici le-a zărit; şi atunci mintea omului aceluia învaţă de la Sfîntul Duh taine înalte şi scumpe, pe care după cum zice dumnezeiescul Apostol Pavel, ochiul trupesc al omului nu poate să le vadă, nici mintea nu poate să le înţeleagă de la sine vreodată.
    Pentru ca să înţelegi cum le vede mintea noastră, ia aminte la ceea ce voiesc să zic. Ceara cînd este departe de foc, este tare şi se prinde de mîna omenească, iar după ce o pui în foc se topeşte şi acolo se aprinde şi toată se face lumină - dar nu este chip să nu se topească în foc şi să nu se facă ca apa -, aşa şi mintea omului, cînd este singură, neunită cu Dumnezeu, înţelege acelea cîte sînt ale puterii ei; iar cînd se va apropia de focul dumnezeirii şi de Duhul cel Sfînt, atunci se stăpîneşte cu totul de acea dumnezeiască lumină, făcîndu-se toată lumină, şi acolo în Sfîntul Duh se aprinde şi se topeşte de dumnezeieştile vederi, şi nu este chip acolo în focul dumnezeirii să gîndească cele trupeşti şi cele ce ar voi.
    Atunci dumnezeiescul Grigorie a zis către dînsul: "Mai sînt şi alte asemenea, părintele meu, care sînt ale rătăcirii şi ale înşelării". Iar marele Maxim i-a răspuns, zicînd: "Altele sînt semnele înşelării şi altele ale darului; căci duhul cel rău al înşelăciunii, cînd se apropie de om, îi tulbură mintea şi îl sălbăticeşte, îi face inima aspră şi o întunecă, îi pricinuieşte temere, frică şi trufie, îi slăbănogeşte ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot trupul, îi arată cu nălucire în ochii lui lumină nu strălucită şi curată, ci roşie, şi îi face mintea uimită şi diavolească, şi-l îndeamnă să zică cu gura lui cuvinte necuvioase şi hulitoare. Şi acela care vede însuşi duhul înşelăciunii de mai multe ori, se iuţeşte şi este plin de mînie, şi smerenia nu o ştie cu totul desăvîrşit, nici plînsul cel adevărat şi lacrimile, ci totdeauna se făleşte cu isprăvile lui şi, fără sfială şi frică de Dumnezeu, se află în patimi şi îşi iese cu totul din minţi, ajungînd la pierzare desă-vîrşită, din care înşelăciune să ne izbăvească Domnul pentru rugăciunile tale.
    Iar semnele darului sînt acestea: cînd se apropie de om darul Sfîntului Duh, îi adună mintea, îl face să fie luător aminte şi smerit, îi aduce înainte pomenirea morţii, a păcatelor, a judecăţii ce va să fie şi a muncii veşnice, şi face sufletul lui lesne umilitor, a plînge şi a se tîngui, îi face şi ochii lui blînzi şi plini de lacrimi şi cu cît se apropie de om, îl îmblînzeşte în sufletul lui şi-l mîngîie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, şi prin nemărginita Lui iubire de oameni, pricinuind în mintea lui astfel de vedenii înalte şi adevărate; întîi, despre puterea necuprinsă de minte a lui Dumnezeu, cum adică cu un cuvînt a adus toate făpturile dintru nefiinţă în fiinţă.
    Al doilea, despre puterea Lui cea nemărginită, care ţine, ocîrmuieşte toate şi are purtare de grijă pentru toate. Al treilea, necuprinderea şi neînţelegerea Preasfintei Treimi, şi despre noianul cel neurmat şi neajuns al dumnezeieştii Fiinţe şi celelalte. Iar atunci cînd se înalţă mintea omului la acea dumnezeiască lumină, inima lui se face blîndă şi izvorăşte roadele Sfîntului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, dragostea, smerenia şi celelalte, primind sufletul lui o bucurie nepovestită".
    Acestea după ce le-a auzit Sfîntul Grigorie, a rămas uimit şi se minuna de cele ce grăia dumnezeiescul Maxim; de aceea nu-l mai numea om, ci înger pămîntesc. Apoi l-a rugat mult, zicîndu-i: "Încetează, te rog, de a-ţi mai arde coliba ta şi odihneşte-te într-un loc, ca să faci mai mult rod, folosind şi pe mulţi alţii, ca un preaiscusit în fapta bună; căci iată, te-a ajuns bătrîneţea, iar moartea vine de multe ori fără de vreme.
    Pentru aceasta, împărţeşte talentul, adică darul pe care l-ai luat şi dumnezeiasca sămînţă a învăţăturii tale dă-o poporului lui Dumnezeu, prin şederea ta la un loc, mai înainte pînă nu te va ajunge sfîrşitul vieţii, ca să iei în ceruri plată mai multă, pentru folosul altora. Căci Domnul, dînd apostolilor darul Preasfîntului Duh, nu i-a trimis să-şi petreacă viaţa lor în munţi, ci la oameni, ca să se împărtăşească şi ei din darul acelora şi cei păcătoşi să se facă sfinţi, prin sfinţenia acelora.
    Pentru aceasta a zis către dînşii: "Astfel să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, şi nu înaintea pietrelor". Deci, strălucească şi lumina ta înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile tale cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri. Lasă acum prefacerea ta că eşti nebun, căci se pricinuieşte sminteală celor ce nu ştiu isprăvile tale cele bune. Deci, ascultă sfătuirea mea, şi fă precum îţi zic, ca un prea bun prieten şi frate al tău. Căci "frate pe frate ajutîndu-se, sînt ca o cetate îngrădită şi întărită", zice dumnezeiasca Scriptură.
    Aceste sfaturi ale dumnezeiescului Grigorie învăţîndu-le şi ceilalţi bătrîni, asemenea şi ei l-au sfătuit şi l-au înduplecat să şadă într-un loc. Deci, dumnezeiescul Maxim, aflînd o peşteră care este aproape de a lui Isaia, ca de trei mile, a făcut acolo o îngrăditură lată de un stînjen şi lungă de unul, fără pietre, fără lemne, fără scînduri şi fără piroane, ci numai cu ramuri şi cu buruieni, după obiceiul lui; şi i se părea că a făcut chilie. Acolo s-a aşezat şi de aici înainte n-a mai ars-o, ci a petrecut toată viaţa sa cu obişnuita lui nevoinţă şi sărăcie, neavînd nici măcar un ac sau cît de puţină pîine, păstrîndu-şi tot aceeaşi sihăstrie mai presus de om, ca un fără de trup.
    După aceea şi-a săpat mormîntul aproape de chilia sa, şi în toate zilele mergînd acolo, în vremea Utreniei, plîngea singur şi cînta imnurile jalnice ce se cîntă la morţi, după asemănarea aceasta: "Cela ce ai împodobit cerul cu stelele, ca un Dumnezeu", pe care imnuri singur le-a alcătuit.
    Deci, şezînd în chilia sa, se nevoia cu aceeaşi nevoinţă mai presus de om. Iar diavolii adunîndu-se, făceau război cu sfîntul în fiecare zi şi se sîrguiau să-l izgonească din locul acela; dar în deşert se osteneau blestemaţii, căci erau goniţi de rugăciunea cuviosului cea fierbinte şi ca un fum se risipeau. Apoi o putere dumnezeiască cu totul nebiruită îl acoperea de aici înainte; putere care se arată în chip de foc celor vrednici de o vedere ca aceasta, şi arde de tot pe vrăjmaşii lui.
    De aceea, el vindeca pe mulţi numai cu cuvîntul său, şi pe diavoli îi izgonea din oameni, precum am cunoscut acest lucru prea adevărat; după aceea, trimitea pe oameni în pace să meargă la locurile lor, poruncindu-le să se depărteze de vorbirea de rău, de nedreptate, de jurămîntul strîmb, de beţie, de desfrînare, să postească de carne, să dea milostenie după putere, şi să se cureţe de tot păcatul prin pocăinţă; şi într-acest chip să se împărtăşească cu Preacuratele Taine la praznicele cele mari şi vestite, ca să fie totdeauna sănătoşi.
    Încă şi pe un monah, anume Mercurie, l-a îndemnat odată cuviosul ca să izgonească pe dracul dintr-un îndrăcit; şi acolo, înaintea cuviosului, a certat Mercurie pe duhul cel rău şi viclean, cu numele lui Iisus Hristos, şi cu preaslăvire a tămăduit pe cel îndrăcit. Iar pe un ucenic al unui stareţ, care era supărat rău de un diavol, întîlnindu-l în cale cuviosul, i-a poruncit să păzească ascultarea desăvîrşită către bătrînul său, să se depărteze de brînză, de vin şi de necurăţie şi se va tămădui în numele lui Iisus Hristos. Şi, o! minune, mergînd după cuvîntul acesta, s-a tămăduit.
    Într-una din zile au mers la cuviosul nişte monahi din lavră pentru sfat, iar împreună cu dînşii a mers şi un mirean; cum a văzut cuviosul pe mirean, l-a izgonit de departe, zicîndu-i că este achindinean (Achindin era un eretic) şi necredincios, cu toate că nu-l ştia nimeni altul că este astfel, pînă în ceasul acela. Iar sfîntul se împotrivea lui Achindin şi-l numea cacochindinos (adică primejdios), şi îndrăcit, părtaş la tot eresul şi slujitor al lui Antihrist; pentru aceasta pe nişte eretici ca aceştia îi izgonea şi-i anatematiza cuviosul pe faţă.
    Alţi monahi iarăşi au mers la cuviosul şi, cum i-a văzut de departe, a strigat cu glas mare: "Alungaţi înapoi pe masalianul, zicîndu-i pe nume, şi apoi să veniţi la mine". Acest lucru auzind acei monahi, s-au cutremurat şi izgonind din tovărăşia lor pe rău credinciosul acela masalian, au mers la sfîntul.
    Un monah voia să călătorească la Constantinopol cu un caiac al Tesalonicului, pentru o trebuinţă; iar cuviosul nu l-a lăsat, spunîndu-i mai înainte primejdia. Dar după trei zile de la pornire, s-a scufundat în mare caiacul acela cu toţi oamenii. Alt caiac a venit în limanul Lavrei, şi oamenii acelui caiac au mers la cuviosul, avînd cu ei şi un om îndrăcit, care avea pe diavolul nesăturării, căci mînca cît mănîncă cinci oameni şi tot nu se sătura.
    Pe acesta aruncîndu-l la picioarele cuviosului, l-au rugat ca să-l izbăvească de acest duh; atunci sfîntul luînd o bucată de pîine uscată, a dat-o celui ce pătimea, zicîndu-i: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos numai atît să mănînci, că te vei sătura, şi să fii în pace". De atunci înainte s-a izbăvit acel om de diavolul nesaţiului, şi nu mînca mai mult decît măsura dată de sfînt. Pentru aceasta, lepădîndu-se de lume şi de cele din lume, s-a făcut monah şi s-a sălăşluit aproape de sfîntul; apoi, povăţuindu-se de dînsul, a sporit cu darul lui Dumnezeu în fapta cea bună şi s-a făcut un monah preaiscusit.
    Un monah, anume Varlaam, ucenic al unui bătrîn oarecare, a fost ocărît de cuviosul pentru neascultarea ce o arăta către bătrînul său, şi i-a zis: "Pentru aceste greşeli ale tale, vei avea un rău sfîrşit şi ai să mori îngheţat de frig". Lucru care s-a şi întîmplat; căci s-au împlinit cele zise mai înainte de cuviosul. Unui alt monah, cu numele Atanasie i-a spus cuviosul mai înainte că va fi omorît de ismailiteni; şi s-a întîmplat şi această proorocire a cuviosului. Atît era de bogat fericitul prin darul Sfîntului Duh, încît şi cele ce erau departe le vedea, ca şi cum ar fi fost aproape şi cele ce aveau să fie, le cunoştea mai înainte şi le spunea, ca şi cum ar fi fost de faţă.
    Apoi chiar şi venirea împăraţilor a cunoscut-o mai înainte, şi a zis: "Împăraţii grecilor voiesc să vie la mine ca să audă proorocie şi să ia mai înainte înştiinţare de cele ce vor să fie, iar nu ca să se folosească". După puţin timp au venit la dînsul Ioan VI Cantacuzino (1347-1354) şi Ioan V Paleologul (1341-1391), care atunci împărăţeau împreună, cărora le-a proorocit cuviosul toate cîte avea să li se întîmple, povăţuindu-i să îndure toate neplăcerile ce au să vie asupra lor.
    Apoi le-a dat învăţătură şi i-a îndemnat la fapte folositoare de suflet şi potrivite împăraţilor, pe care nu le arătăm aici, pentru scur-tarea istoriei. Iar cînd au plecat de acolo împăraţii, fiind petrecuţi de sfîntul, a zis către Cantacuzino: "Iată egumenul mînăstirii!"
    Iar către Ioan Paleologul a zis: "Stăpîneşte, nestăpînitule, şi nu te înşela; căci împărăţia ta va fi mică şi slabă şi-ţi va aduce multe tulburări". După aceasta le-a zis: "Bucuraţi-vă şi mergeţi în pace". Trecînd puţină vreme, a trimis în Constantinopol lui Ioan Cantacuzino o bucată de pîine uscată, o ceapă şi un usturoi.
    Prin aceasta i-a vestit de mai înainte, că se va face monah şi va mînca astfel de hrană; ceea ce s-a şi întîmplat, căci după puţin timp, fiind silit de Ioan Paleologul, s-a făcut monah, fără voia sa, şi atunci cînd mînca pîine şi ceapă, şi-a adus aminte de proorocia Cuviosului şi se minuna. Asemenea şi Ioan Paleologul, aducîndu-şi aminte de proorociile cuviosului, după ce s-au împlinit toate cele proorocite, s-a minunat, lăudîndu-l foarte mult.
    Preasfinţitul patriarh Calist, mergînd în Serbia cu tot clerul său, pentru unirea şi pacea Bisericii, şi trecînd prin Sfîntul Munte al Atonului, a mers la locul Sfîntului Maxim, ca să-l vadă; iar cuviosul a ieşit întru întîmpinarea lui şi a luat binecuvîntare de la dînsul; iar după sărutare a zis în glumă către cei ce erau de faţă: "Bătrînul acesta a pierdut pe baba sa" şi altele; şi după ce au vorbit mult timp împreună, l-a petrecut cîntînd: "Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului".
    Prin aceasta le vestea moartea şi îngroparea lor acolo, lucru care s-a şi întîmplat; căci mergînd patriarhul cu clerul său în Serbia, după un scurt timp, au murit cu toţii acolo, fiind otrăviţi, după cum spun cei mai mulţi, iar după cum scriu bizantinii, din pricina văzduhului, şi s-au îngropat acolo, în biserica serbilor. Deci, s-a împlinit proorocia cuviosului, care a făcut-o pentru împăraţi şi pentru patriarh.
    Un sihastru cu numele Metodie, mergînd într-o zi la cuviosul, a văzut o lumină dumnezeiască strălucind împrejurul lui şi n-a îndrăznit a se apropia de dînsul, pînă cînd i-a poruncit cuviosul.
    Se mai povesteşte de mulţi un lucru minunat despre cuviosul, cum că primea pîine cerească. Odată, în vreme de iarnă, a mers bolnicerul lavrei, anume Grigorie, spre cetatea lui, împreună cu alt frate şi, de multă zăpadă ce căzuse, era acoperit locul şi urme de om nu se vedeau nicăieri; dar, făcînd drum cu multă osteneală, au mers la locul cuviosului, avînd cu ei pîine, vin şi altele trebuitoare pentru mîngîiere.
    Intrînd în coliba lui, au văzut pîine caldă şi curată, din care ieşea miros atît de plăcut, încît a umplut coliba lui de bună mireasmă; iar ei, cercetînd să vadă dacă se află în colibă vreun semn de foc, şi neaflînd, au rămas uimiţi, minunîndu-se de acea pîine cerească. Deci, căzînd la picioarele sfîntului, cereau să le dea şi lor o bucată din acea pîine.
    Milostivindu-se cuviosul, a tăiat jumătate din pîine şi le-a dat, zicînd căre dînşii: "Mîncaţi şi luaţi aminte să nu spuneţi cuiva din cele ce aţi văzut, cît voi trăi eu". Încă şi apă de băut a dat prietenilor săi, după cum martor îmi este Dumnezeu, că mai pe urmă, după adormirea cuviosului, ne-au spus nouă unii din cei ce s-au împărtăşit din această băutură cerească. Iar alţi fraţi ne-au spus cum că apa mării, cu rugăciune o făcea dulce şi o bea.
    Altă dată, în vremea culesului de vii, au mers la dînsul doi monahi, şi după ce au băut puţin, cuviosul a luat o bucată de pîine şi le-a dat, zicînd: "Duceţi-vă mai degrabă la mînăstirea lui Dorotei, ca să nu vă primejduiţi pe cale de furtună"; iar ei se minunau că le-a zis că are să fie furtună, pentru că aerul şi timpul erau liniştite, şi nori nu se vedeau nicidecum. Cu toate acestea, mai înainte ca ei să ajungă la mînăstirea lui Dorotei, cerul s-a schimbat într-un chip înfricoşat şi s-a stîrnit un vînt, urmat de o mulţime de fulgere şi trăsnete şi a căzut atîta grindină şi ploaie tulburătoare, încît a încetat desăvîrşit culesul, iar viile cele neculese le-a prăpădit şi le-a făcut ca şi pe cele culese; acestea văzîndu-le acei doi monahi, au strigat; "Doamne, miluieşte". Şi propovăduiau pretutindeni proorocia cuviosului.
    Altă dată a venit la cuviosul un învăţat din Constantinopol şi, îndată ce l-a văzut cuviosul i-a cunoscut gîndurile cele rele pe care le hrănea acel om şi a început să-l certe, zicînd: "Unde ai văzut tu nevoinţele şi luptele sfinţilor, cum şi darurile pe care le dă lor Dumnezeu? Încît huleşti asupra lor, zicînd că sfinţii au avut puţine nevoinţe, iar cei ce scriu viaţa lor le fac laude şi le adaugă fapte neadevărate, pe care nu le-au făcut. Apoi şi darul minunilor pe care l-au luat îl socoteşti că este mincinos. Încetează cu nişte gînduri ca acestea sataniceşti, ca să nu întărîţi pe Dumnezeu, să trimită un trăsnet asupra ta şi să te ardă de tot. Pentru că sfinţii s-au afierosit cu totul lui Dumnezeu, încît toate faptele lor le-au făcut pentru Dumnezeu şi spre plăcerea Lui. Şi cine poate scrie cu dinadinsul toată viaţa fiecărui sfînt, precum a fost? Sau cine o ştie cu amănuntul? Ci numai puţine din cele multe se scriu, ca să fie spre mărturia sfîntului.
    Asemenea socotesc unii, că şi darul Sfîntului Duh, care s-a dat sfinţilor, nu este numai atît cît se vede, ci este bogat, neajuns şi neînţeles, încît covîrşeşte toată mintea. Numai dacă vrei să fii cu adevărat înţelept, lasă nebuna cuvîntare a elinilor şi îndeletniceşte-te, precum zice David, ca să cunoşti pe Dumnezeu şi, prin cunoştinţă şi prin liniştea cea duhovnicească, să te împrieteneşti cu Dumnezeu, pe cît vei putea; şi atunci vei cunoaşte darul Sfîntului Duh, cum şi minunile cele dumnezeieşti şi neînţelese ale lui Dumnezeu. Şi astfel te vei minuna şi te vei umili, după ce vei cunoaşte în ce întuneric erai mai înainte, căci fără de lumină nu se cunoaşte întunericul. Deci, vino la lumina liniştii şi rugăciunii şi vei fugi singur de întuneric; apoi atunci vei vedea şi vei cunoaşte darul şi puterea sfinţilor şi vei dori să-l dobîndeşti şi tu".
    Acestea auzindu-le cărturarul, s-a înfricoşat şi s-a cutremurat; căci i-a spus gîndurile cele ascunse ale lui şi, folosindu-se foarte mult de cuvintele cuviosului, şi-a îndreptat gîndirea cea hulitoare pe care o avea, şi de aici înainte îndrepta şi pe alţii cu prea înţeleapta învăţătură a sfîntului.
    "Şi eu însumi, zice scriitorul vieţii acestuia, martor îmi este Dumnezeu, nu voi ascunde ceea ce am văzut la cuviosul, fiindcă m-am făcut şi eu cunoscut cu dînsul şi am avut împreună petrecere cu el.
    Într-o zi am pornit de la Sfînta Mînăstire a Vatopedului, împreună cu alt frate, şi am mers la coliba lui, dar neaflîndu-l acolo, mă mîhneam şi căutam împrejur, ca să văd pe cel dorit; apoi suindu-mă puţin dinapoia colibei lui şi căutînd spre drumul lui Isaia, iată că l-am văzut pe el departe de noi, ca de două mile, şi toată calea aceasta este cu greu de umblat, fiind un loc pietros şi drum întocmit nu avea.
    Dar, o! minune, am văzut pe sfîntul că s-a înălţat de la pămînt sus în cer şi, ca un vultur înaripat, zbura pe deasupra pădurii celei dese şi a pietrelor celor mari şi venea spre mine. Deci, văzîndu-l zburînd într-acest fel, m-am cutremurat şi am strigat: "Mare eşti, Doamne!" Iar de frică m-am tras puţin înapoi, şi într-o clipeală de ochi a sosit şi sfîntul acolo, unde stăteam eu. Dar ce cînta eu nu am înţeles, însă mă minunam. Am căzut deci la picioarele lui şi l-am primit. Iar el m-a întrebat de cînd am venit în locul acesta? Apoi, apucîndu-mă de mînă, m-a dus în coliba lui; şi după aceea m-a învăţat şi m-a sfătuit mult, zicîndu-mi: "Caută să nu spui cuiva ceea ce ai văzut, atît cît voi fi în această viaţă.
    Să ştii că ai să fii egumen al mînăstirii şi ai să pătimeşti multe. Însă rabdă, urmînd lui Hristos, Care a fost spînzurat pe lemn; căci El îţi va fi ajutător întru ispitele care vor fi spre mărturia pătimirii tale". Şi toate acestea mi s-au împlinit, după proorocia sfîntului".
    Însă şi aceasta pe care am văzut-o eu însumi, nu voi s-o tac: Un monah, cu numele Iacob, l-a rugat pe sfîntul ca să-i facă carte de milostenie, prin care să-şi scoată din robie pe fratele său. Tăcînd puţin cuviosul, i-a zis cu asprime: "Du-te de scoate cei şaizeci de galbeni, pe care îi ai ascunşi în zidul turnului, şi-i dă spre răscumpărarea fratelui tău. Apoi, nu fi lacom şi mincinos şi să nu te mai robeşti iarăşi cu această patimă". Iar Iacob, auzind aceasta, a mărturisit adevărul şi cerînd iertăciune de la cuviosul pentru îndrăzneala lui, a dobîndit-o pe aceasta.
    Altă dată un mirean a venit la cuviosul şi-l ruga cu plîngere: "Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mi, căci un preot m-a blestemat şi a murit, iar acum nu ştiu ce să fac, eu ticălosul". Sfîntul milostivindu-se de dînsul, i-a zis: "Mergi la mitropolitul Veriei, care stăpînea ca un arhiereu pe preotul acela ce a murit, şi să te ierte după legile creştineşti".
    Acest lucru s-a şi făcut, căci a dobîndit de la dînsul iertare. Şi în acelaşi ceas a zis unui monah: "Du-te şi tu către preotul Ioan, ca să te ierte, mai înainte pînă nu moare, căci te-a blestemat cînd l-ai ocărît şi l-ai lovit cu un ciomag". Iar monahul, minunîndu-se că i-a spus greşeala lui, s-a dus împreună cu mireanul în Veria şi a luat iertare.
    Odată arhiereul Traianopolei a plecat cu diaconul său ca să meargă la cuviosul, vrînd să-l ispitească de are cu adevărat mai înainte vedere; pe drum a luat rasa diaconului său şi s-a îmbrăcat cu dînsa. Şi astfel arhiereul a mers la dînsul, ca un diacon, apoi a zis către sfîntul: "Binecuvintează, părinte; arhiereul este afară şi de voieşti, porunceşte să vină înăuntru". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Tu eşti arhiereul, şi tu să mă binecuvîntezi; deci, nu te mai preface, căci eu eram acolo deasupra locului în care aţi făcut înţelegerea". Si aceasta zicînd, a făcut metanie şi l-a binecuvîntat arhiereul, apoi l-a sărutat, şi foarte mult s-a minunat.
    Sfîntul zicea încă şi aceasta despre cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Nifon Athonitul, căci deasupra colibei lui era o peşteră mică, şi într-o zi a intrat în peşteră şi a dormit, iar după ce s-a sculat din somn a şezut şi a văzut dinaintea peşterii o femeie împodobită; dar cunoscînd vicleana lucrare a diavolului, a făcut de trei ori semnul cinstitei Cruci, şi îndată s-a făcut nevăzută.
    Apoi spunea şi despre sine, că într-o zi de luni a venit un monah pe care nu l-am văzut niciodată şi a şezut înaintea colibei mele şi era cu totul slab de multa înfrînare, iar marţi dimineaţa, a venit la mine şi am vorbit împreună; dar neavînd pîine sau altceva, ca să mîncăm amîndoi, am ieşit şi am şezut mai sus de coliba mea pînă joi dimineaţă, şi iarăşi a venit la mine şi am vorbit împreună, apoi iarăşi a ieşit şi a stat în locul cel dintîi pînă sîmbătă dimineaţă. Atunci am ieşit şi eu pentru puţină odihnă trupească, şi de atunci nu l-am mai văzut".
    Deci, după ce a petrecut cuviosul părintele nostru Maxim 14 ani în peştera aceea, mai înainte zisă, unde îşi avea coliba sa, aproape de Panaghia, a ieşit de acolo şi a venit aproape de Sfînta Lavră, numai ca să audă duhovniceştile organe, adică clopotele, şi acolo şi-a făcut o colibă mică, şi într-însa a şezut pînă la sfîrşitul vieţii sale.
    Sînt şi alte multe povestiri despre dumnezeiescul Maxim, adică mai înainte - vederi şi faceri de minuni mari în învăţături de Dumnezeu înţelepţite, prin care povăţuia pe mireni, pe monahi şi pe fiecare om de orice stare; cu toate acestea este cu neputinţă ca să le scriem pe toate, fiind o mulţime.
    Iar acestea pe care le-am scris, sînt asemenea ca şi cum am fi umplut un pahar cu apă din mare, pe lîngă noianul mării, dar şi aceste puţine sînt destule ca să cunoască creştinii cum că nu numai în vremea aceea de demult preamărea Dumnezeu pe sfinţii Săi; ci şi acum şi în toată vremea pe toţi care Îl slăvesc pe El prin locurile cele bune îi preamăreşte cu semne şi minuni, care sînt ca nişte arvune ale slavei cea de-a pururea vecuitoare, pe care au s-o dobîndească întru Împărăţia cerurilor. De aceea, trecînd pe cele mai multe, venim acum către preasfinţitul sfîrşit al sfîntului, ca să sfîrşim şi povestirea cea despre dînsul.
    Un oarecare monah, care se numea Nicodim, a mers la cuviosul pentru folosul sufletesc; iar sfîntul a zis către dînsul: "Frate Nicodime, eu acum degrabă o să mor". Deci, după aceea i-a arătat şi ziua adormirii sale, iar pe aceia care aveau să se afle la îngroparea lui, i-a spus mai înainte pe nume. Şi, cînd a sosit ziua aceea, pe care mai înainte i-a spus-o, Cuviosul Maxim a adormit, fiind de 95 de ani, în a 13-a zi a lunii ianuarie, şi a fost îngropat în mormîntul pe care el însuşi şi l-a săpat, aproape de coliba lui.
    Îngroparea lui s-a făcut chiar de aceia pe care el însuşi mai înainte i-a spus, că adică nu se va face întru arătare şi cu mulţime de popor. A dat poruncă îngropătorilor să nu mute într-alt loc moaştele lui, nici să ia cineva o părticică dintr-însele, ci să le lase întregi şi ascunse în mormînt, ca să nu se slăvească de oameni.
    Iar după ce s-au înştiinţat despre adormirea cuviosului toţi părinţii Sfîntului Munte foarte mult s-au mîhnit şi plîngeau că s-au lipsit de un dascăl ca acesta de Dumnezeu înţelepţit şi de un luminător prea strălucit ca acesta, propovăduindu-i totdeauna pretutindeni vitejiile lui cele duhovniceşti şi dumnezeieştile lui daruri; făcînd în fiecare an pomenirea sfîntului cu cinste şi cu e-vlavie, precum se cuvine sfinţilor.
    Şi aşa au slăvit şi slăvesc pe pămînt oamenii pe Cuviosul Maxim cu cinste, iar sus în ceruri este slăvit de îngeri, care primind preacuratul şi sfîntul lui suflet, l-au aşezat în corturile sfinţilor şi l-au preamărit cu negrăita şi neînţeleasa lumină a dumnezeirii; iar acum stă înaintea lui Hristos, pe Care din tinereţele lui L-a dorit şi se bucură împreună cu îngerii şi cu sfinţii cei din veac, rugîndu-se neîncetat pentru noi.
    Dar pentru ca să se arate că darul Sfîntului Duh petrece nedespărţit de sfintele lui moaşte, nu a lipsit de a se face minunile cele mari; căci un oarecare monah, cu numele Dionisie, care se poreclea Condostefanos, fiind bolnav de durere de cap multe zile, a alergat la mormîntul cuviosului şi rugîndu-l cu credinţă şi cu lacrimi, ca să-i dea sănătate, a adormit puţin; apoi, deşteptîndu-se, s-a făcut sănătos şi preamărea pe sfîntul.
    Şi luînd în mîinile sale puţină ţărînă de la mormîntul sfîntului, i se părea lui ca nişte mir minunat şi s-au umplut de bună mireasmă negrăită simţurile sale.
    Chiar şi eu însumi, zice scriitorul vieţii acestuia, care mai înainte am văzut pe sfîntul zburînd în văzduh, îmbolnăvindu-mă foarte rău şi ajungînd aproape de moarte, deznădăjduindu-mă de viaţă, am chemat cu lacrimi în ochi pe sfîntul întru ajutor, şi în somn arătîndu-mi-se, m-a făcut sănătos, slăvind pe Dumnezeu, împreună şi pe sfîntul, căci mort fiind, am înviat.
    Un ieromonah îmbunătăţit, cu numele Nifon, împreună cu alt oarecare sihastru au mers la mormîntul sfîntului şi, săpînd, au luat o părticică din sfintele lui moaşte, şi atîta bună mireasmă a ieşit dintr-însele, încît n-au putut să o sufere; pentru aceea, ştergînd cu un burete udat cu apă acea bucăţică mică pe care au luat-o, şi-au uns cu credinţă şi cu evlavie simţirile lor. După aceea, au pus-o iarăşi la locul ei, ca să păzească porunca cuviosului, care zisese să rămînă întregi şi nelipsite sfintele lui moaşte; apoi, luînd ţărînă numai, au astupat mormîntul ca mai înainte, slăvind pe Dumnezeu, care aşa preamăreşte pe sfinţii Săi.
    După aceea mult veselindu-se, mergeau în fiecare zi la mormîntul sfîntului şi se împărtăşeau de bună mireasmă, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Părintele Său cel fără de început şi cu Preasfîntul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.