luni, 25 februarie 2013

Universul credintei - Spirit de duminică - TVRPLUS- REPORTAJ CU BISERICA SFANTUL HARALAMBIE CONSTANTA SI INTERVIU CU PARINTELE CIPRIAN STANCA

PENTRU VIZIONARE ACCESATI LINKUL URMATOR
 http://www.tvrplus.ro/editie-universul-credintei-86377#.USn4hu3YsAo.facebook

Întru mulţi ,fericiţi şi sănătoşi ani! Să ne trăiţi Părinte Ciprian !

Ne bucurăm că sunteţi o rază de lumină şi speranţă pentru multe suflete din Parohia noastră şi nu numai prin tot ce faceţi şi prin ceea ce sunteţi spre a ne fi şi nouă,celor plini de păcate şi nevrednicii, izvor de Duh Sfânt!

A INCEPUT TRIODUL - Greul si lungul drum al Omului spre Inviere

"Cand dai, la inceput dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce esti." Parintele Arsenie Boca

Duminica, 24 februarie, in Biserica Ortodoxă  a inceput Triodul, una dintre cele trei mari perioade ale anului bisericesc.

"In prima saptamana din perioada Triodului nu se posteste. Aceasta randuiala este prevazuta in Biserica noastra ca o pregatire treptata pentru vremea Postului cel Mare. Asadar, miercuri si vineri din aceasta saptamana nu sunt zile de post si sunt insemnate in calendar cu harti. Saptamana a doua este una obisnuita, cu postire miercurea si vinerea, iar cea de-a treia saptamana a Triodului, care precede intrarea in perioada Postului Mare, este cunoscuta ca Saptamana branzei, atunci fiind dezlegare la lapte, branza, oua si peste in toate zilele, inclusiv miercurea si vinerea".
Triodul - Cartea nestiuta si uitata

Triodul este cunoscut atat ca o carte de cult, cat si ca o perioada liturgica a anului bisericesc. Triodul ca si cartea de cult, cuprinde cantarile, citirile si regulile tipiconale din perioada liturgica a Triodului. Denumirea cartii provine de la numarul odelor (cantarilor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse in Octoih si Minei, formate din opt (noua) ode, in Triod sunt numai trei.

Perioada Triodului este structurata in 3 saptamani/ 4 duminici de pregatire pentru Postului Sfintelor Pasti (Duminica Vamesului si a Fariseului; Duminica Fiului Risipitor; Duminica Infricosatei Judecati - numita si Duminica lasatului sec de carne; Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numita si Duminica iertarii sau Duminica lasatului sec de branza) si 7 saptamani/ 6 duminici ale Postului Mare (Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfantului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfantului Ioan Scararul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca si Duminica Floriilor).

Cantarile Triodului au fost compuse, in cea mai mare parte, dupa disparitia catehumenatului. Accentul cantarilor se concentreaza deci nu asupra Botezului ci asupra Pocaintei. Necunoasterea Triodului ne lipseste de o adevarata intelegere a Postului. Pentru Parinti, ca si pentru autorii Triodului, consecinta esentiala a caderii lui Adam si a izgonirii sale din rai este moartea: stricaciunea si caracterul patimas legate de acum de natura umana. Frunzele de smochin cu care Adam incerca sa-si ascunda rusinea si "hainele de piele", pe care Dumnezeu i le-a dat prin milostivirea Sa, desemneaza grosimea trupului menit acum mortii:

"De vesmantul cel de Dumnezeu tesut m-am dezbracat eu, ticalosul, prin sfatul vrajmasului, neascultand porunca Ta cea dumnezeiasca, Doamne; si acum m-am imbracat cu frunze de smochin si cu haine de piele".

Postul Mare se deschide in Duminica Lasatului de branza cu imaginea lui Adam sezand in lacrimi in fata portilor raiului:

"Sezut-a odinioara Adam in preajma desfatarii si a plans, iar cu mainile batandu-si fata zicea: "Indurate miluieste-ma pe mine, cel cazut!". Imitandu-si protoparintele in strapungere si lacrimi inca de la inceputul Postului Mare, crestinul e chemat sa cunoasca intinarea pe care a adus-o chipul lui Dumnezeu asezat in el, prin noi calcari ale poruncilor.

Daca in trecut portile raiului au fost inchise din cauza neinfranarii, dar deschise prin Cruce si Inviere, ele se deschid pentru fiecare din cei ce intra pe calea caintei si a intoarcerii in rai cantand in toate duminicile Triodului:

"Usile pocaintei deschide-mi-le mie, Datatorule de viata, ca zoreste duhul meu la templul Tau cel sfant, purtand un templu al trupului cu totul spurcat, ci ca un Indurat curateste-1 cu mila milostivirii Tale!

De-a lungul intregului Post, opozitia smereniei vamesului cu mandria si lauda de sine a fariseului este accentuata in cantari, pe cand fatarnicia este denuntata. Dar atunci care este adevaratul Post ? Triodul raspunde: este, intai de toate, o curatie interioara:

"... Pentru aceasta sa postim, credinciosilor, de mancarurile cele ce strica si de patimile cele pierzatoare, ca sa culegem viata din dumnezeiasca cruce. Si impreuna cu talharul cel cu minte sa ne intoarcem la patria cea dintai..."

Este, de asemenea, o intoarcere la iubire, o lupta impotriva "vietii distruse", impotriva urii, nedreptatii, invidiei:

"Postindu-ne, fratilor, trupeste, sa ne postim si duhovniceste. Sa dezlegam toata legatura nedreptatii. Sa rupem incurcaturile tocmelilor celor silnice. Tot inscrisul nedrept sa-l spargem. Sa dam flamanzilor paine si pe saracii cei fara case sa-i aducem in casele noastre; ca sa luam de la Hristos Dumnezeu mare mila, veniti credinciosilor sa lucram la lumina lucrurile lui Dumnezeu; sa umblam cu chip smerit ca ziua. Toata scrisoarea nedreapta a celui de aproape sa o lepadam de la noi, nepunandu-i impiedicare spre sminteala. Sa lasam desfatarea trupeasca, sa crestem darurile sufletului, si sa dam celor lipsiti paine, si sa ne apropiem catre Hristos cu pocainta strigand: Dumnezeul nostru miluieste-ne pe noi".

Centrat pe cainta si pe efortul intoarcerii, Triodul insista indeosebi asupra descrierilor iadului si a suferintelor celor osanditi, pentru a indemna pe credincios la strapungerea inimii: "Plang si ma tanguiesc, cand imi vine in simtire focul cel vesnic, intunericul cel mai din afara si tartarul, viermele cel cumplit si scrasnirea dintilor cea neincetata si durerea ce va sa fie celor ce au gresit peste masura".

Amintirea pacatelor si frica la gandul Judecatii il fac de altfel sa implore cu atat mai fierbinte pe Hristos sa-l crute si sa-i dea harul caintei inainte de a fi prea tarziu: "Drepte Judecatorule, Mantuitorule, miluieste-ma si ma izbaveste de foc si de groaza ce am a petrece la judecata dupa dreptate; iarta-ma mai inainte de sfarsit prin virtuti si pocainta!".

Inainte ca "sarbatoarea vietii" sa se sfarseasca si usile camarii de nunta sa se inchida, crestinul trebuie sa se grabeasca pe singura cale cu putinta pentru intoarcerea in rai: asceza, insotita de cainta, de lacrimi si de faptele milosteniei.

Triodul - Cartea nestiuta si uitata! Daca stim ca exista, putem regasi prin el nu numai duhul Postului, ci si duhul Ortodoxiei insasi, duhul viziunii sale pascale asupra vietii, mortii si vesniciei.
 

Sfantul Tarasie Patriarhul Constantinopolului 25 februarie

Troparul Sfantului Tarasie

Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-a aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte ierarhe Tarasie, roaga pe Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.
                                            Sfantul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului
Sfîntul Tarasie s-a născut în Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe şi maica sa Encratia, care era de neam bun şi cu dregătorie de patriciu. Ajungînd în vîrstă şi trecînd toată înţelepciunea cărţii, a primit în palatele sale împărăteşti diferite dregătorii şi cinste; căci pentru buna înţelegere şi obiceiul său cel bun era iubit şi cinstit de toţi, şi ajunsese unul din sfetnicii împărăteşti.
    Împărăţind pe atunci împăratul Constantin, fiul lui Leon, nepotul lui Copronim, cu maica sa Irina, Constantin avea de la naşterea sa zece ani; şi cînd a început a împărăţi, iarăşi a început eresul contra sfintelor icoane, care începuse de la Leon Isaurul. Atunci era patriarh Pavel Cipriotul, bărbat îmbunătăţit, drept credincios şi care fusese ridicat în scaun pe vremea împărăţiei pomenitului Leon, fiul lui Copronim. El, văzînd tirania care se făcea multora pentru sfintele icoane, de către rău-credinciosul împărat, îşi tăinuia dreapta credinţă şi se amesteca cu ereticii. Iar după moartea împăratului aceluia, deşi voia să preamărească dreapta credinţă şi închinăciunea sfintelor icoane, tot nu putea, deoarece nu avea pe nimeni în ajutor; iar lupta contra sfintelor icoane se întărea foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur. De aceea era foarte mîhnit şi, văzînd că nimic nu sporeşte, gîndea să lase scaunul patriarhiei, în care nu şezuse decît patru ani. Dar, îmbolnăvindu-se, s-a dus din casa patriarhiei în taină, la mănăstirea sfîntului Flor, şi a luat pe el sfînta schimă; apoi s-a dus vestea despre aceasta pretutindeni, încît toţi erau în mare mirare.
    Împărăteasa Irina s-a mîhnit că patriarhul a făcut aceea nespunînd nimănui şi s-a dus la dînsul cu fiul său Constantin, împăratul, şi l-a întrebat: "De ce ai făcut aceasta, părinte?" Iar el a răspuns: "Boala mea şi aşteptarea morţii celei grabnice m-au adus să iau acest sfînt chip al schimei. Dar mai ales tulburarea Bisericii şi grozăvia m-au silit să las scaunul patriarhiei, deoarece Biserica boleşte de eresul luptei contra sfintelor icoane şi a luat rană nevindecată, iar eu de trei ori ticălosul, cu mîna mea şi cu cerneală, m-am învoit la acea erezie. Căci nici nu se putea să scap de cursele credinţei celei rele de m-am legat cu limba şi cu mîna şi de care lucru mă căiesc foarte mult. Iar ceea ce răneşte sufletul meu cu mai multă şi nemăsurată mîhnire este aceasta: "Văd în toate părţile, peste tot pămîntul care este sub stăpînirea voastră, că nu se păzeşte rînduiala credinţei nemişcată şi nu petreceţi întru credincioasa învăţătură, ci se înstrăinează de Biserica noastră şi se gonesc creştinii de la turma lui Iisus, ca nişte oi străine. Pentru aceea mă lepăd de a mai fi păstor la acea eretică adunare; şi am voit ca mai bine să petrec în mormînt, decît să cad sub anatema celor patru sfinte scaune apostoleşti.
    Dar de vreme ce puterea sceptrului a dat-o Dumnezeu în mîinile voastre ca să aveţi purtare de grijă de turma cea creştinească ce este sub cer, de aceea, să nu treceţi mîhnirea Bisericii maicii voastre, nici să nu o lăsaţi întru nemîngîiată întristare mai mult; ci să vă sîrguiţi ca aceasta să-şi primească iarăşi buna sa podoabă, cea de demult. Să nu lăsaţi mai mult ca eresul cel urît, ce iese din pădure ca un porc sălbatic, să pustiiască şi să piardă via lui Hristos, în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi să o întineze cu păgîneasca socoteală. Aveţi lucrător iscusit care poate să dea strugurele adevăratei mărturisiri pe care, storcîndu-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii, va umple paharul de înţelepciune şi va pregăti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri".
    Apoi l-a întrebat pe el: "Pentru cine grăieşti acestea, părinte?" Răspuns-a patriarhul: "Pentru Tarasie grăiesc, care este întîi între sfetnicii voştri cei împărăteşti; pe acela îl ştiu că este vrednic de ocîrmuirea Bisericii, care este puternic să gonească cu toiagul înţelegerii mincinoasele cuvinte cele eretice, să pască bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare şi să o adune într-o singură ogradă a dreptei credinţe". Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le de la patriarhul Pavel, drept-credincioasa împărăteasa Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, s-au dus mîhnindu-se. Iar Pavel a zis către unii din senatorii cei ce rămăseseră cu dînsul: "O, mai bine de n-aş fi şezut eu vreodată pe acel scaun, cînd Biserica era tulburată de tiranie şi blestemată de scaunele a toată lumea! Căci de nu se va aduna un sobor din toată lumea, adică al şaptelea, şi eresul luptei contra icoanelor de nu se va şterge, nu veţi putea să vă mîntuiţi". Grăit-au lui senatorii: "Deci pentru ce tu, în vremea arhieriei tale ai iscălit la patriarhie pentru lupta contra sfintelor icoane?" Răspuns-a Pavel: "Pentru aceea acum am făcut pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit şi mă tem ca să nu mă pedepsească Dumnezeu, căci de frică am tăcut şi nu v-am grăit adevărul; iar acum mă căiesc şi vă spun că nu este nădejde de mîntuire, de veţi petrece în eresul acela". Apoi, după puţine zile, patriarhul Pavel s-a odihnit cu pace. De atunci a început poporul în Constantinopol să vorbească cu libertate şi fără de temere şi să se întrebe cu ereticii de sfintele icoane; pentru care, din vremea lui Leon Isaurul, nu era cu putinţă cuiva să-şi deschidă gura pentru apărarea cinstitelor icoane.
    Iar credincioasa împărăteasă Irina, cu tot sfatul său împărătesc, căutînd în locul lui Pavel un om vrednic şi înţelept care ar putea să împace tulburarea bisericească, n-a aflat decît pe Tarasie, care era încă în rînduiala mirenească, şi pe care şi Pavel i-a sfătuit să-l aleagă. Dar Tarasie se lepădă cu totul. Deci, adunîndu-se de împărăteasa Irina toată rînduiala duhovnicească şi mirenească şi pe tot poporul, în palatul ce se numea Magnavra, care era înaintea cetăţii, în locul Evdomului, a grăit în auzul tuturor: "Ştiţi că ne-a lăsat Pavel patriarhul, deci este de nevoie nouă, ca în locul lui să alegem un alt păstor şi învăţător bun Bisericii". Şi au strigat toţi, zicînd: "Nimeni altul nu poate să fie, fără numai Tarasie!" Iar fericitul Tarasie, stînd în mijloc, a zis: "Văd iarăşi Biserica lui Dumnezeu risipită şi despărţită, iar cei de la Răsărit şi cei de la Apus în toate zilele ne blesteamă; şi cumplit este blestemul, şi depărtarea de la Biserica lui Dumnezeu. De se va aduna sobor din toată lumea şi toţi ne vom uni într-o credinţă - ca, precum Botezul este unul, aşa şi credinţa să fie una - pentru că nimic nu este aşa de plăcut lui Dumnezeu, ca toţi să petreacă în unirea credinţei şi în dragoste. Apoi voi primi, deşi sînt nevrednic şi neiscusit, a lua cîrmuirea Bisericii. Iar dacă nu va fi sobor din toată lumea, ca să se piardă erezia, şi de nu ne vom uni cu toate drept-credincioasele Biserici ale Răsăritului şi ale Apusului, apoi eu nu voiesc a fi blestemat şi osîndit şi nu voiesc a primi patriarhia; că nici un împărat nu mă va scoate din dumnezeiasca judecată şi din veşnica pedeapsă".
    Aceasta auzind-o toţi, au voit să se facă al şaptelea sobor din toată lumea. Şi a rugat pe fericitul ca să nu se lepede a le fi lor păstor; iar ei au făgăduit să fie ascultători întru toate, ca oile păstorului, ştiind despre dînsul cu încredinţare, că va povăţui la adevărata cale turma cea cuvîntătoare. Deci, înduplecîndu-se, sfîntul a primit sfatul lor şi soborniceasca rugăminte şi a luat rînduiala sfinţirii după trepte şi scaunul patriarhiei, avînd scăpare şi nădejde numai spre ajutorul lui Dumnezeu, cum că va putea să piardă din Biserică eresul luptei contra icoanelor". Deci, schimbîndu-se Sfîntul Tarasie din mireneasca rînduială în cea duhovnicească, îndată a început o viaţă sfîntă, măcar că şi în mirenie a vieţuit nu după trup, ci după duh. Însă în arhierie cu mult mai mult s-a deosebit prin duhovniceasca vieţuire, cea plăcută lui Dumnezeu, şi s-a făcut înger în trup, slujind Domnului şi robind pe trup duhului şi, prin chinuirea aceluia, păzindu-şi curăţia neprihănită, făcînd-o părtaşă îngerilor.
    Înfrînarea şi postirea lui era mare de-a pururea, avînd somn puţin, şi petrecea în gîndiri dumnezeieşti şi în rugăciuni toată noaptea. Nu s-a odihnit pe pat şi în aşternut moale, nici s-a îmbrăcat în haine moi, nici nu l-a văzut cineva din slujitorii lui lepădînd cîndva brîul său şi hainele, cînd avea nevoie să se odihnească, nici a lăsat ca cineva să-i scoată încălţările din picioare, avînd întru pomenire cuvintele lui Hristos: "N-am venit ca să-mi slujească mie". Ci singur îşi era slugă, dînd altora pildă de smerenie. Spre cei săraci şi scăpătaţi era milostiv fără de seamă, hrănind pe cei flămînzi şi îmbrăcînd pe cei goi, cărora şi bolniţă le-a făcut şi în toate zilele le-a făgăduit hrană din venitul patriarhiei; şi singur le slujea lor, iar mai ales la ziua Învierii lui Hristos le punea masa cu mîinile sale; apoi şi în alte zile aceeaşi făcînd, avînd scris pe nume pe fiecare dintre dînşii. După aceea a făcut casă de străini şi o mănăstire din averile părinteşti în Bosforul Traciei şi a adunat ceată de monahi îmbunătăţiţi într-însa, dintre care mulţi, în atîta sfinţenie şi desăvîrşire au ajuns, încît au fost chemaţi şi la arhiereştile scaune şi s-au făcut stîlpi nemişcaţi soborniceştii credinţe.
    Sfîntul Tarasie avea mare sîrguinţă şi neîncetată grijă pentru sfintele icoane, cum ar putea să le pună în cinstea cea dintîi, surpînd hulitorul eres, cel adus asupra lor; pentru aceea, totdeauna supăra pe împăraţi ca să poruncească să se facă soborul din toată lumea. Drept aceea, au scris împăraţii Constantin şi Irina, care atunci cîrmuiau toată împărăţia - fiind împăratul minor; iar cu dînşii a scris şi Sfîntul Tarasie, la toţi patriarhii şi episcopii, chemîndu-i la sobor; atunci s-au adunat din toate părţile episcopii în Constantinopol, iar patriarhii au trimis pe slujitorii lor, căci Adrian al Romei, pentru depărtarea şi greutatea căii n-a venit, iar patriarhii alexandrian, antiohian, ierusalimtean, fiindcă erau sub jugul robiei agarenilor, nu puteau să fie la soborul acela. Deci, în locul lor au trimis bărbaţi aleşi în dreapta credinţă şi în înţelepciunea cea duhovnicească.
    Atunci s-a pregătit locul soborului în biserica cea mare a apostolilor, care este zidită de marele Constantin, întîiul împărat al creştinilor, în care, şezînd prea sfinţitul Tarasie şi cu trimişii celorlalţi patriarhi, episcopii fiind acolo, şi însuşi împăratul cel tînăr, Constantin, şi cu maica sa Irina - a venit fără de veste o ceată mare de oaste înarmată, în a căror inimă era întărit eresul luptei contra sfintelor icoane pe care l-au primit de la Constantin Copronim, moşul împăratului, care fusese înainte împărat şi în acel eres a îmbătrînit; aceia, îndemnaţi în taină de unii episcopi şi boieri, îmbolnăviţi de eresul acela, adunîndu-se înarmaţi, au intrat în biserică, strigînd cu multă tulburare: "Nu vom lăsa dogmele împăratului Constantin să se lepede, ci pe cele ce le-a întărit el, cu soborul său şi ca pe nişte legi le-a întărit, acelea să fie tari şi neschimbate; nu vom lăsa ca idolii (astfel ziceau sfintelor icoane) să fie aduşi iarăşi în biserica lui Dumnezeu, iar de va îndrăzni cineva ca soborul lui Constantin şi dogmele aceluia să le lepede şi să aducă înăuntru idolii, apoi, îndată, pămîntul acesta se va înroşi cu sîngele episcopilor". Împăraţii, văzînd o gîlceavă ca aceasta, au făcut semn episcopilor să se scoale din locurile lor şi, îndată, toţi s-au risipit. Iar ostaşii aceia şi povăţuitorii lor, după cîteva zile au fost pedepsiţi de drept-credincioasa Irina şi scoşi din rînduiala ostăşească şi risipiţi prin sate, ca să lucreze pămîntul.
    După aceasta, s-a pregătit locul sinodului în Bitinia, cetatea Niceei, în care a fost şi altă dată Sinodul I al celor 318 Sfinţi Părinţi, care se adunase aupra rău-credinciosului Arie. Acolo s-au adunat a doua oară. Şi a mers Sfîntul Tarasie, avînd cu sine trimişii patriarhilor, adică de la Adrian al Romei era Petru arhipresbiterul şi un alt părinte Petru; de la Politian alexandrinul, era Toma monahul şi preotul; iar de la Teodorit antiohianul şi de la Ilie ierusalimleanul, era Ioan monahul şi preotul. Sfîntul Tarasie a mai luat cu sine şi pe Nichifor, din sfatul împărătesc, care era bărbat ales şi care mai pe urmă, după Sfîntul Tarasie, a fost primitorul scaunului patriarhiei pentru viaţa sa cea îmbunătăţită. Cu aceştia şi cu toţi Sfinţii Părinţi, care erau trei sute şaizeci şi şapte, adunîndu-se prea sfinţitul Tarasie în Niceea, a format Sinodul al 7-lea a toată lumea, în biserica sobornicească cea mare a acelei cetăţi. Şi a fost întîia şedinţă a Sfinţilor Părinţi în 24 de zile ale lunii Septembrie, întru pomenirea Sfintei marei Muceniţe Tecla, unde prea sfinţitul Tarasie, făcînd înainte cuvîntare pentru care pricină sînt adunaţi, sfătuia pe episcopi să judece cu dreptate, dezrădăcinînd învăţăturile cele rău-credincioase, aduse din nou în Biserică. Apoi s-a citit împărăteasca scrisoare către sinod, în care se pomenea patriarhul Pavel, care, la sfîrşitul său, a sfătuit ca prin soborniceasca judecată să se lepede eresul luptătorilor împotriva sfintelor icoane. Deci Sfinţii Părinţi au binecuvîntat pe împăratul şi pe maica sa, că au avut o purtare de grijă ca aceea pentru credinţă.
    După aceasta, s-a ascultat întoarcerea la pocăinţă şi mărturisirea credinţei episcopilor celor căzuţi în eres, dintre care era Vasile al Ancirei, care, ţinînd în mîinile sale o hîrtie, citea dintr-însa astfel: "Cei ce nu cinstesc sfintele icoane să fie anatema; cei ce aduc cuvinte din dumnezeiasca Scriptură împotriva sfintelor icoane să fie anatema; cei ce numesc idoli sfintele icoane să fie anatema; cei ce leapădă predaniile Sfinţilor Părinţi, precum le lepădau Arie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, şi nu voiesc să le primească pe acelea care sînt arătate lor din dumnezeiasca Scriptură, să fie anatema; cei ce zic că sfintele icoane nu sînt date de către Sfinţii Părinţi să fie anatema; cei ce grăiesc că soborniceasca Biserică primeşte idoli să fie anatema". Astfel au făcut şi ceilalţi episcopi şi li s-a primit pocăinţa lor, apoi li s-a dat loc în sinod între credincioşii episcopi. Iar alţii, nelepădîndu-se cu totul de eres, li s-a mutat judecata pentru altă vreme. Pentru că Sfîntul Tarasie zicea: "Bolile cele învechite şi năravurile rele cele obişnuite, cu greu se tămăduiesc". Însă şi pe aceia, pocăindu-se cu adevărat, i-a primit Sfîntul Sinod şi nu i-a depărtat din dregătoriile lor. Deci s-a lungit acel Sfînt Sinod pînă la 20 de zile şi vorbeau din dumnezeiasca Scriptură şi din scrierile celor mai înainte sfinţi mari părinţi şi învăţători şi din predaniile bisericeşti cele vechi, pentru cinstitele icoane; şi astfel biruiau eretica socoteală cea rău-credincioasă.
    După aceea s-a adus la mijloc adevărata istorie, pentru sfînta mahramă pe care Domnul nostru Iisus Hristos, închipuind Sfînta Sa faţă, a trimis-o lui Avgar, stăpînitorul Edesei, şi cum acesta, închinîndu-se, s-a tămăduit de boală. Asemenea şi despre icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe care Sfîntul Silvestru, papă al Romei, a arătat-o împăratului Constantin, cum şi despre icoana lui Hristos, cea batjocorită de evrei în Beirut, despre care povesteşte Sfîntul Atanasie. Această povestire citindu-se în sobor, toţi sfinţii părinţi au plîns.
    La sfîrşit au blestemat eresul luptei contra sfintelor icoane, iar cinstirea lor au întărit-o şi s-a făcut bucurie mare sfintelor biserici, primind podoaba lor cea dintîi, adică icoanele. Apoi toate popoarele drept-credincioase prăznuiau, urînd mulţi ani împăraţilor şi păstorilor. Astfel, prin purtarea de grijă a prea sfinţitului patriarh Tarasie şi prin sîrguinţa drept-credincioasei împărătese Irina, s-a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane, iar pacea lui Hristos s-a dăruit Bisericii.
    Sfîntul Tarasie, cîrmuind bine Biserica lui Dumnezeu, apăra pe cei năpăstuiţi şi ajuta celor ce erau în primejdie. Pe Ioan, întîiul spătar al împăratului, care pentru o vină grea a fost schingiuit cu asprime, apoi scăpînd din legături noaptea a alergat la biserică şi apucîndu-se de colţurile mesei sfîntului altar, cerînd milă şi izbăvire de la moarte, arhiereul lui Dumnezeu l-a apărat şi nu l-a dat ostaşilor care alergaseră după el din porunca împărătesei Irina. Iar ei, lîngă uşile bisericii străjuiau ziua şi noaptea pînă ce va ieşi, pentru că aşteptau cu adevărat să iasă din biserică pentru nevoile fireşti. Dar arhiereul lui Dumnezeu îl păzea în altar, dîndu-i hrană din masa sa; iar cînd avea nevoie trupească îl scotea sub mantia sa pe uşa din dreapta şi, ducîndu-l la locul de ieşire, aştepta afară; apoi iarăşi pe sub mantie îl ducea în altar. Şi aceasta o făcea în toate zilele, cît era trebuinţa omului aceluia, slujindu-i ca un rob şi neîngreţoşîndu-se de un lucru ca acela. Astfel, păstorul cel bun păştea oaia sa, apărînd-o de moarte. La sfîrşit, cu puterea sa cea arhierească, a legat fără temere pe cei ce căutau moartea omului aceluia, ameninţîndu-i cu despărţirea de Biserică, dacă ar fi voit să-i facă aceluia vreun rău mai mare. Şi a fost liber de judecată şi de pedeapsă întîiul spătar, prin apărarea bunului păstor, adică a Sfîntului Tarasie.
    Ajungînd împăratul Constantin la 20 de ani şi întărindu-se în puterea împărătească, apoi fiind îndemnat de sfetnicii săi cei răi, a depărtat de la puterea cea împărătească pe drept-credincioasa Irina, maica sa, care cîrmuia bine şi cu înţelepciune toată împărăţia. Deci, împărăţind singur şi avînd viaţa liberă - nu precum era înainte sub stăpînirea maicii -, s-a răzvrătit foarte şi vieţuia cu necuviinţă, urînd fără pricină pe Maria, împărăteasa, soţia sa cea legitimă. Apoi a poftit pe alta, anume Teodotia, cu care în taină păcătuia şi voia s-o facă soţie şi împărăteasă, iar pe cea legiuită s-o izgonească. Şi, căutînd vină asupra ei, a spus o mincinoasă clevetire, zicînd că ar fi voit să-l omoare cu otravă. Deci, povestea tuturor acea nedreptate ca pe un adevăr şi toţi îl credeau pe împărat. Şi a străbătut vestea aceea în popor, că împărăteasa a voit să-l piardă pe împărat cu otravă. Atunci a înştiinţat despre aceea pe sfinţitul patriarh Tarasie, care s-a mîniat foarte, cunoscînd meşteşugul împăratului şi nevoinţa împărătesei Maria, şi se gîndea cum ar putea să-l mustre de nedreptatea aceea de păcat şi apoi să-l aducă spre îndreptare.
    În acea vreme, un boier iubit de împărat, fiind trimis de el, a venit la prea sfinţitul patriarh şi i-a spus despre împărăteasă lucrul cel mincinos, zicînd "că a pregătit otravă împăratului şi este trebuinţă, ca negreşit, prea sfinţite părinte, să laşi pe împărat să-şi ia altă soţie mai credincioasă". Iar sfîntul, suspinînd din adîncul inimii, cu lacrimi a început a grăi: "Dacă aceasta a grăit împăratul, precum zici, şi trupul cu care s-a însoţit şi s-a făcut una cu dînsul, prin legea lui Dumnezeu, să-l gonească de la sine, eu nu ştiu cum va suferi de la toţi ruşinea şi defăimarea şi cum pe cei ce sînt sub stăpînirea lui îi va îndemna către întreaga înţelepciune şi înfrînare, cum va judeca şi va pedepsi păcatele desfrînării, fiind singur robit de o poftă cu fărădelege. Dar chiar adevărate dacă ar fi cele spuse de tine, este trebuinţă însă a asculta glasul Domnului Care zice: "Tot cel care îşi lasă femeia sa, fără de cuvînt de desfrînare, o face să fie desfrînată". Dar pe cine ar fi poftit împărăteasa mai mare cu cinstea şi mai împodobită cu frumuseţea să-l aibă bărbat, decît pe acesta, fiind împărat frumos şi tînăr, ca acum să-i fi pregătit otravă de moarte, precum zici tu? Precum văd această minciună s-a închipuit, ca să se necinstească cinstita însoţire, iar patul cel curat să se întineze, apoi să intre urîciunea desfrînării şi să se înalţe. Deci să primeşti acest răspuns de la noi şi de la alţi părinţi ca noi şi să-l duci celor ce te-au trimis: "Nu credem cele spuse de tine şi voim a suferi mai bine moarte şi munci grele decît să slujească binecuvîntarea noastră la un lucru fărădelege ca acela; să ştie împăratul că nu ne învoim cu sfatul lui cel nedrept". Auzind acestea acel boier, s-a dus mîhnit şi a spus împăratului toate cele auzite. Deci împăratul s-a îndoit şi s-a mirat de o asemenea tărie a minţii patriarhului şi se temea ca nu cumva să-l împiedice de la dorinţa lui; apoi a trimis de a chemat pe sfînt cu cinste, nădăjduind ca să-l înmoaie singur, prin cuvinte şi să-l plece spre voinţa sa.
    Venind sfîntul patriarh Tarasie la împărat, cu cinstitul stareţ Ioan care era la sobor alături de patriarhii Antiohiei şi al Ierusalimului şi şezînd după obicei, împăratul a început a grăi către prea sfinţitul patriarh, astfel: "Am vestit sfinţiei tale, prin trimis, despre lucrul ce mi s-a întîmplat; căci nimic nu voi să tăinuiesc înaintea cinstei tale, iubindu-te şi cinstindu-te ca pe un părinte; dar era trebuinţă ca şi cu gura să-ţi spun vrajba ce s-a făcut asupra mea, cum şi vicleşugul soţiei mele, care nu de la Dumnezeu mi s-a dat ajutătoare, căci s-a arătat învrăjbitoare iar nu ajutătoare, de care chiar legea îmi porunceşte a mă despărţi şi nimeni nu poate să mă oprească, deoarece este arătată pricina aceasta şi lucrul cel rău, pentru care, ori moarte prin judecată va lua, ori - ce este mai cu milostivire -, să ia schima monahicească, să plîngă şi să se căiască în toate zilele vieţii sale de un păcat ca acela, că a voit să ucidă cu otravă nu un om prost sau străin, ci chiar pe bărbatul său, împărat credincios şi înfricoşat barbarilor; şi dacă s-ar fi săvîrşit aceea, în toată împărăţia ar fi fost mare tulburare şi ar fi străbătut vestea de o faptă rea ca aceea în toată lumea de sub cer". Acestea zicînd, împăratul a făcut semn celor ce stăteau de faţă şi au adus nişte vase de sticlă, care aveau în ele o băutură tulbure şi le arătă patriarhului, spunîndu-i că aceea este otrava cea purtătoare de moarte cu care a vrut împărăteasa în taină să-l lipsească de viaţa aceasta, zicînd: "Ce semn mai învederat poate să fie ura ei asupra mea şi de ce este vrednică şi este trebuinţă a lungi vremea, amînînd judecata? Mai degrab, o! prea cinstite părinte, sfătuieşte-o să se călugărească îndată de voieşti s-o vezi între cei vii, că eu nu mai pot să locuiesc cu dînsa în însoţire, şi nici să privesc la dînsa, nici să rabd mai mult, văzînd înaintea mea această băutură de moarte, pregătită de dînsaţ".
    Iar prea sfinţitul Tarasie, văzînd pe împărat legat în cursele desfrînării şi că aduce vina cea mincinoasă asupra curatei şi nevinovatei împărătese, a zis către dînsul cu curaj: "Să nu ridici, o! împărate, război asupra legii lui Dumnezeu, nici să te oşteşti prin vicleşugul cel tăinuit asupra adevărului, călcînd şi stricînd poruncile lui Dumnezeu sub chipul dreptăţii, pentru că semnul de stăpînire împărătească este ca pe toate să le faci la arătare cu libertate şi cu ştiinţă nemustrătoare; şi să nu se înceapă nimic în taină şi cu meşteşug împotriva lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat coroana împărătească, călcînd dumnezeieştile porunci ale Lui. Pentru că, arătat este tuturor că nu este vinovată împărăteasa de acel lucru rău, care cu nedreptate se aduce asupra ei, ca şi cum ea ţi-ar fi pregătit moarte; căci cine - precum am zis - cu frumuseţile tinereţilor sale lăudîndu-se, ar putea să se asemene cu frumuseţile tinereţilor tale, cu care împărăteasa înşelîndu-se, l-ar fi iubit pe acela mai mult decît pe tine şi ar fi gîndit cu otravă să te piardă din viaţa aceasta? Cine este mai mare cu cinstea, cu stăpînirea, cu bunul neam, cu slava, cu bogăţia mai mult decît cinstea împărăţiei tale, decît cu stăpînirea şi cu bunul neam, cu slava şi cu bogăţia pe care l-ar fi cinstit împărăteasa ta? Pe cine ar fi socotit mai înalt şi mai bun decît pe tine, care eşti împărat, stăpînind atîtea ţări şi covîrşind prin bunul tău neam împărătesc pe toţi? Căci cu neamul eşti fiu, nepot şi strănepot de împărat şi slava ta ajunge la marginile pămîntului, iar bogăţia ta este nenumărată. Deci cine ar fi fost mai bun şi mai iubit împărătesei tale decît tine? Nu este aşa o! împărate, ci această minciună e scornită spre ocara sceptrului împărătesc, spre pilda limbilor şi spre răzvrătire între popoare. Pentru aceea nu îndrăznim a dezlega însoţirea voastră cea legiuită şi împărăteasca unire, temîndu-ne de dumnezeiasca judecată, nici nu credem cuvintele prin care se cleveteşte soţia ta, chiar de am suferi noi şi munci; pentru că ştim de demult a ta aprindere de păcat, spre desfrînata aceea cu care acum voieşti a greşi cu nunta fără de lege. Cum vom cinsti porfira ta, cînd pe faţă te vom vedea făcînd desfrînare? Cum vei intra în altar la dumnezeiescul prestol, ca să te împărtăşeşti cu noi, din preacuratele lui Hristos Taine? Acestea îţi facem cunoscut înaintea lui Dumnezeu, că nu te vom mai lăsa, deşi eşti împărat, ca să intri în altar la dumnezeiasca împărtăşanie, pentru că s-a zis preoţilor celor de demult: "Să nu lăsaţi să calce altarul meu, cei ce fac fărădelege".
    Acestea zicîndu-le, prea sfinţitul patriarh cu rîvnă şi cu jalea inimii, a tăcut. Asemenea şi Ioan stareţul a grăit multe cuvinte sfătuitoare şi cu bună înţelegere către împărat; iar el nici nu voia să asculte, ci mai mult se iuţea şi se mînia. Dar se mîniau şi toţi boierii şi stăpînitorii care erau acolo, lîngă împărat, dintre care unul, avînd dregătorie de patriciu, se lăuda că va înfige sabia cu mîinile sale în pîntecele stareţului Ioan, celui ce grăia cele potrivnice împăratului. Atunci a poruncit împăratul cel plin de mînie ca să-i izgonească de la sine pe amîndoi, cu necinste, pe prea sfinţitul patriarh Tarasie şi pe cinstitul Ioan şi de Dumnezeu înţelepţitul stareţ. Deci au ieşit cei izgoniţi pentru dreptate, următorii Sfîntului Ioan Botezătorul, cel ce a mustrat oarecînd nunta cea fără de lege a lui Irod. Şi ieşind, şi-au scuturat picioarele de praf, zicînd: "Curaţi sîntem de fărădelegea voastră". Iar împăratul, gonind pe legiuita împărăteasă din palatul său la o mănăstire de călugăriţe şi călugărind-o cu sila, s-a însurat cu cea zisă mai înainte, Teodotia, care-i era lui şi rudenie după tată. Iar mijlocitorul lor la acea nuntă era un preot oarecare, Iosif, econom al Bisericii, neştiind patriarhul; pentru aceea, preotul acela, mai pe urmă a fost izgonit din Biserică pentru lucrul ce a îndrăznit să facă.
    Atunci se sîrguia prea sfinţitul patriarh în tot chipul ca să despartă acea nuntă prea desfrînată a împăratului, dar nu putea; fiindcă împăratul se lăuda că va ridica tot eresul împotriva sfintelor icoane, dacă l-ar opri pe el de la acea nuntă. Pentru aceea, prea sfinţitul Tarasie a lăsat să petreacă împăratul în fără de lege, ca nu cumva mai amară răutate să vină asupra Bisericii lui Hristos prin acela care avea din naştere rădăcină eretică, fiu, nepot şi strănepot de împăraţi luptători contra sfintelor icoane, care pe mulţi sfinţi, pentru cinstirea sfintelor icoane i-au ucis.
    Şi mîniindu-se împăratul asupra patriarhului, îi făcea lui diferite supărări, iar sfîntul le răbda pe toate, mulţumind lui Dumnezeu şi făcînd cele cuvincioase rînduielii sale celei păstoreşti; iar pe împărat, după aceea, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că după cîtăva vreme maica lui, drept-credincioasa Irina, văzînd viaţa lui cea rea şi în fărădelege, dumnezeiasca lege călcîndu-se de dînsul, apoi vrînd să ridice iarăşi lupta contra sfintelor icoane, s-a sculat asupra lui cu dreaptă mînie, iubind mai mult pe Dumnezeu şi dreptatea lui, decît pe fiul său. Şi, sfătuindu-se cu cei mai de frunte boieri, a apucat pe fiul şi l-a închis în palatul său, ce se numea Porfiria, unde îl născuse. După aceea, a poruncit să-i scoată ochii, precum şi el făcuse la trei unchi de-ai săi, fraţi ai tatălui său, Nichita, Antim şi Eudoxie, cu cinci ani mai înainte scoţîndu-le ochii. Şi aşa, împăratul, primind pedeapsa cea vrednică după faptele sale, a murit de durere. Iar Irina iarăşi a luat sceptrul împărăţiei şi a îndreptat toate cele răzvrătite de fiul său.
    Din acea vreme sfîntul şi plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace şi în linişte, bine păscînd turma cea cuvîntătoare şi ocîrmuind Biserica lui Hristos şi curăţind-o de eresuri. Iar în ziua sfinţirii sale ca arhiereu, săvîrşea în toate zilele dumnezeiasca Liturghie şi niciodată nu a lăsat-o, chiar şi în boală fiind. Pentru că, ajungînd la adînci bătrîneţe şi apropiindu-se de sfîrşitul său, de durere trupească s-a cuprins; însă nu înceta slujirea cea de toate zilele, pînă ce s-a îngreunat foarte mult de boală, încît nici din pat nu mai putea acum să se scoale. Numai atunci a încetat din slujire.
    Iar la ieşirea sa din trup se lupta cu diavolii, întrebîndu-se cu dînşii şi la toate le răspundea, ca un biruitor. Cînd aceia, urmîndu-i viaţa lui din tinereţe, multe lucruri nedrepte aruncau cu minciună asupra lui, el grăia împotriva lor: "Nevinovat sînt de ceea ce ziceţi; minciună clevetiţi asupra mea şi nu aveţi întru mine parte!" Era lîngă dînsul scriitorul vieţii sale, Ignatie, episcopul Niceii, fiind încă în diaconeasca rînduială, atunci şezînd lîngă bolnav, auzea cuvintele sfîntului, cu care se împotrivea duhurilor celor nevăzute.
    Deci, slăbindu-i limba, cu mîna gonea pe diavoli şi-i alunga, biruindu-i. Apoi, plecîndu-se ziua şi săvîrşind cîntarea de seară după obicei, cînd s-a început psalmul lui David: "Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi", prea sfinţitul patriarh Tarasie, cu paşnic chip şi cu faţa luminoasă, şi-a dat duhul său în mîinile Domnului, păscînd Biserica Domnului 22 de ani, şi s-a sfîrşit pe vremea lui Nichifor împărat, care a venit după Irina, plîngînd după dînsul împăratul, boierii şi toată cetatea, bărbaţii cei duhovniceşti şi mirenii, dar mai ales săracii şi scăpătaţii, sărmanii şi văduvele, căci era către aceia foarte milostiv, tuturor bun păstor, părinte iubit şi învăţător folositor şi fiecăruia ajutător şi apărător în primejdii.
    Apoi a fost înmormîntat în mănăstirea cea zidită de dînsul în Bosfor şi se da tămăduire de la mormîntul său multor bolnavi. O femeie oarecare avea curgere de sînge de mulţi ani. Aceea, de vreme ce nu era slobod să intre femeile în acea mănăstire, schimbîndu-se în haină bărbătească a intrat acolo şi, atingîndu-se de mormîntul Sfîntului Tarasie, apoi luînd untdelemn din candelă care era la mormînt, îndată a cîştigat tămăduire. Făcînd acelaşi lucru şi alte femei, s-au învrednicit de tămăduire. Un bărbat oarecare, orb de un ochi, a căpătat vedere de la mormîntul sfîntului, prin ungere cu untdelemn din candela lui. Altul, cu mîna uscată, venind cu credinţă, a uns-o cu untdelemn şi îndată s-a întins mîna lui şi s-a făcut sănătoasă. Apoi se tămăduiau şi alte neputinţe şi se goneau diavolii cu puterea sfintelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Tarasie. Dar nu se cade a o tăcea şi pe aceasta: acest mare rîvnitor al credinţei nu numai că s-a nevoit în viaţa sa asupra eresului luptării contra sfintelor icoane, ci şi după moartea sa asupra aceluia se înarmă căci, mulţi ani trecînd şi Leon Armeanul luînd împărăţia grecească şi înnoind lupta de icoane, Sfîntul Tarasie s-a arătat în vis, cu mare mînie, lui Leon, luptătorul contra icoanelor, şi a poruncit unui ostaş, Mihail, cu sabia să-l lovească pe rău-credinciosul împărat; iar acela, lovindu-l, a străpuns pe împăratul Leon prin mijloc. Deşteptîndu-se Leon din somn, cu frică şi cutremur, era în mare nepricepere, părîndu-i-se că în mănăstirea Sfîntului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, neştiind că pe acel Mihail îl are la sine, voievod, care se chema Valvos sau Travlos. Acela l-a ucis în ziua naşterii lui Hristos şi a pierit cu sunet necuratul împărat, fiind biruit de rugăciunile Sfîntului Tarasie şi de izbîndirea lui Hristos Dumnezeu, Celui zugrăvit pe icoane cu Prea-curata Sa Maică şi cu toţi sfinţii cinstit şi închinat, Căruia I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Duminica Vamesului si a Fariseului 24 februarie

                               
Incepand cu Duminica vamesului si a fariseului, calendarul ortodox consemneaza intrarea in perioada premergatoare Pastilor. Numita dupa cartea in care sunt redate, pe larg, slujbele bisericesti din acest rastimp, perioada Triodului se distinge prin specificul profund duhovnicesc si de pocainta al continutului liturgic, toate pregatindu-ne pentru patimile Mantuitorului Hristos, dar mai ales pentru Invierea Sa.

                                          Duminica Vamesului si a Fariseului
Sa unim fapta buna cu smerenia

Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus la templu ca sa se roage: unul era fariseu si altul vames. Fariseul, stand drept, se ruga in sine astfel: Dumnezeule, iti multumesc pentru ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti si desfranati, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, stand mai departe, nu indraznea nici ochii sa-si ridice spre cer, ci isi batea pieptul sau si zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului. Va spun voua ca acesta s-a pogorat mai indreptat la casa sa, decat acela; pentru ca oricine se inalta pe sine se va smeri; iar cel care se smereste pe sine se va inalta. (Evanghelia Duminicii a XXXIII-a dupa Rusalii - Luca 18, 10-14))

Duminica Vamesului si a Fariseului, denumita astfel dupa Evanghelia randuita a se citi la Sfanta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioada a anului bisericesc, ce cuprinde Postul Sfintelor Pasti si cele trei duminici pregatitoare (Duminica Vamesului si a Fariseului, a Fiului Risipitor si a Infricosatoarei Judecati). Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numita Triod si folosita cu preponderenta in acest interval, care contine unele canoane alcatuite din trei cantari (ode), si nu din noua (sau opt mai exact), asa cum sunt alcatuite canoanele obisnuite.

Perioada Triodului este un timp de rugaciune mai intensa, de ascultare mai atenta a Sfintei Scripturi, o perioada de pocainta si de spovedanie, de impartasire mai deasa si de milostenie aratata celor in nevoi.

Inaintea inceperii Postului Mare, Biserica a randuit trei duminici pregatitoare, ca sa invatam ca pentru innoirea vietii noastre sufletesti, pentru invierea sufletului din moartea pacatului si pentru intalnirea lui cu Hristos Cel rastignit si inviat, sunt esentiale trei lucrari mari, si anume: rugaciunea smerita, pocainta sincera si milostenia generoasa. Asadar, Biserica a randuit aceste duminici pregatitoare spre folosul nostru duhovnicesc, ca noi sa pornim la drum cunoscand scopul si traseul urcusului nostru duhovnicesc spre Inviere, dar si mijloacele de pregatire pentru a primi cu bucurie lumina Sfintelor Pasti.

Evanghelia acestei Duminici este, inainte de toate, un indemn la rugaciune smerita. Prin pilda pe care ne-o spune, Mantuitorul Hristos ne invata ca nu orice rugaciune este primita de Dumnezeu, ci numai rugaciunea smerita, facuta intru umilinta: "oricine se inalta pe sine se va smeri; iar cel care se smereste pe sine se va inalta". Cu alte cuvinte, rugaciunea care ne inalta este rugaciunea facuta intru smerenie, iar rugaciunea care ne impiedica sa ne apropiem de Dumnezeu si ne dauneaza din punct de vedere spiritual este rugaciunea facuta cu mandrie.

Fariseul "se ruga in sine", adica in sufletul sau si pentru sine, incat nimeni nu auzea rugaciunea sa.Prin urmare, Evanghelia ne invata ca Dumnezeu cunoaste gandurile oamenilor si aude rugaciunile lor (cf. Psalm 93, 9), chiar si atunci cand acestea sunt exprimate fara glas.

Evanghelia ne mai spune ca fariseul "statea drept", "iar vamesul, stand mai departe, nu indraznea nici ochii sa-si ridice spre cer, ci isi batea pieptul sau si zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului". Atat pozitia semeata a fariseului, cat si cea smerita a vamesului dezvaluie starile lor sufletesti: mandrie si multumire de sine, la fariseu, pocainta si smerenie, la vames. Iata amanunte care, la prima vedere, par lipsite de importanta, dar, in realitate, ele cuprind sensuri sau intelesuri pretioase, astfel incat in Sfanta Evanghelie nici un cuvant nu este de prisos.

Din descrierea pozitiei sau atitudinii vamesului si fariseului in timpul rugaciunii, invatam ca rugaciunea de pocainta nu este numai o lucrare a sufletului, ci o lucrare duhovniceasca a sufletului si a trupului impreuna. Urmand pilda vamesului pacatos, dar smerit, in perioada postului si noi, crestinii, facem multe metanii sau inchinaciuni, aplecand privirea si trupul spre pamant, ca semn de smerenie si de pocainta, recunoscand astfel ca pacatul ne trage spre cele pamantesti si spre moarte, insa mila sau harul lui Dumnezeu si iertarea Lui ne ridica spre cele ceresti, adica spre lumina vietii vesnice.

Din Sfanta Evanghelie se vede ca fariseul este un om drept, dar mandru, in timp ce vamesul este un om pacatos, dar smerit. Prima concluzie pe care o putem trage dupa ascultarea acestei Evanghelii este aceea ca Dumnezeu prefera un pacatos smerit unui drept mandru. Totusi, cantarile Triodului, care se refera la Evanghelia acestei Duminici, lasa sa se inteleaga ca preferinta lui Dumnezeu pentru smerenia vamesului nu inseamna aprobarea pacatelor vamesului si nici nesocotirea faptelor bune ale fariseului. Ca atare, Triodul ne indeamna sa imitam virtutile sau faptele bune ale fariseului si, in acelasi timp, sa cultivam smerenia vamesului. Asadar, Biserica ne indeamna, deodata, la fapte bune si la multa smerenie. Acest indemn este clar exprimat in slujba Utreniei din Duminica Vamesului si a Fariseului, Cantarea a 5-a: "Sa ne sarguim a urma virtutilor fariseului si a ravni smerenia vamesului; urand necuviinta greselilor de la amandoi, adica trufia si pierderea (pierzarea, n.n.)" (Triod, Bucuresti, 2000, p. 9).

Analizand cu atentie felul in care se rugau atat fariseul, cat si vamesul, vedem o mare diferenta intre cei doi. Desi, formal, fariseul Ii multumeste lui Dumnezeu, spunand in graba: "Dumnezeule, iti multumesc…", nu face aceasta pentru a recunoaste ca tot ce a savarsit bine a facut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci pentru a se lauda pe sine. Asadar, el transforma, foarte repede, multumirea adusa lui Dumnezeu intr-o multumire de sine, intr-o felicitare adresata siesi in prezenta lui Dumnezeu ca martor: "Dumnezeule, iti multumesc pentru ca nu sunt ca ceilalti oameni…".

Mai mult, in rugaciunea sa, fariseul nu doar se gratifica sau "se lustruieste pe sine" printr-o multumire formala adusa lui Dumnezeu, ci ii si judeca pe altii. Prin urmare, rugaciunea sa nu este o rugaciune sfintitoare, deoarece fariseul foloseste multumirea adusa lui Dumnezeu doar ca pretext pentru a se lauda sau inalta pe sine si pentru a denigra sau injosi pe aproapele sau, pe vames.

Chiar daca, in sens strict, tot ce spune fariseul in rugaciunea sa - ca posteste de doua ori pe saptamana, ca da zeciuiala din tot ce castiga - este perfect adevarat, faptul ca se lauda pe sine si judeca pe altii determina ca rugaciunea lui sa nu devina inaltare, ci coborare, nu doar sub nivelul vietii duhovnicesti, ci si sub nivelul bunului-simt sau al bunatatii umane elementare.

Spre deosebire de fariseu, vamesul, "stand mai departe, nu indraznea nici ochii sa-si ridice spre cer, ci isi batea pieptul sau si zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului". Astfel, vamesul simte ca numai milostivirea lui Dumnezeu il poate vindeca si ridica din pacate.
Atat vamesul, cat si fariseul au trecut pragul usilor templului din Ierusalim, in care s-au rugat, insanumai rugaciunea smerita a vamesului s-a ridicat pana la usile harului sau ale Casei Tatalui din ceruri.

In societatea iudaica veche din timpul Mantuitorului Iisus Hristos, fariseii reprezentau o clasa de elita, in timp ce vamesii erau considerati oameni care trebuie dispretuiti din doua motive. In primul rand, pentru ca se aflau in slujba ocupantului roman, iar in al doilea rand, pentru ca, obtinand dreptul de a colecta impozitele de la populatie, ei luau de la oameni mai mult decat le ingaduia legea, fiind tentati sa se imbogateasca pe cai necinstite, devenind rapitori, adica peste masura de lacomi si nemilosi fata de semenii lor.

Totusi, intr-un context in care fariseii se bucurau in societate de o apreciere deosebita, iar vamesii de un dispret general, Mantuitorul rosteste aceasta pilda tocmai pentru a arata ca, daca pacatosul, chiar si cel dispretuit de comunitate, isi recunoaste si regreta sincer si smerit pacatele savarsite, se mai poate indrepta sau mantui, insa, fara smerenie, nimeni nu poate dobandi mantuirea, nici chiar cel ce pretinde a fi un om drept.

Smerenia il face pe om sincer si recunoscator, pentru ca prin smerenie omul vede nu doar binele savarsit pana la un moment dat, ci vede si pe Cel ce il ajuta sa faca binele, pe Dumnezeu, Care a spus "fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5), adica nimic bun.

Nici o clipa nu trebuie sa uitam ca tot ce savarsim bine cu gandul, cuvantul si fapta, savarsim prin harul si cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, in rugaciunea adevarata, credinciosul preamareste mai intai pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale si Ii multumeste cu smerenie pentru ajutorul primit de la El in savarsirea faptelor bune si innoirea vietii duhovnicesti.

Numai rugaciunea savarsita intru smerenie ne ajuta sa fim cu adevarat realisti, pentru ca in rugaciunea smerita vedem nu numai ceea ce am realizat bine, ci si cat de mult mai este de facut. Oricate fapte bune am savarsit, trebuie sa recunoastem ca totdeauna este loc de a lucra mai mult si mai bine.

Rugaciunea smerita este mantuitoare si sfintitoare, deoarece ea ne umple de prezenta lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie Palama spune ca rugaciunea adevarata este insasi prezenta lucratoare a lui Dumnezeu in omul care se roaga. Cand omul se smereste, adica se goleste de sinele egoist, atunci se umple de prezenta smerita, iubitoare si sfintitoare a lui Dumnezeu. Cand insa omul este plin de sine, in el nu mai este loc pentru prezenta iubitoare si smerita a lui Dumnezeu. De aceea, Evanghelia acestei Duminici ne invata ca "oricine se inalta pe sine se va smeri", adica va fi umilit, va cadea, decadea si diminua spiritual. Uneori, cel care se inalta pe sine se va smeri, in intelesul ca va fi smerit sau umilit de oamenii care il infrunta si il pedepsesc tocmai din cauza arogantei sau a orgoliului sau.

Cu alte cuvinte, cine se iubeste pe sine in mod patimas si exclusivist nu-L poate iubi cu adevarat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele sau. Foarte adesea, omul virtuos, dar mandru devine aspru judecator al altora, incapabil sa respecte si sa pretuiasca sincer pe altcineva decat pe sine, si cu atat mai putin sa se roage pentru cineva diferit de el. Insa prin rugaciune smerita inaintea lui Dumnezeu, omul sincer se lumineaza, se leapada de sinele egoist, iar sufletul sau primeste harul lui Dumnezeu Cel milostiv si smerit. De aceea, Domnul Iisus Hristos spune: "Cel care se smereste pe sine se va inalta", adica va fi inaltat sau ridicat in relatia lui cu Dumnezeu sau in iubirea sfanta a lui Dumnezeu si in pretuirea oamenilor drepti.

Evanghelia Duminicii Vamesului si a Fariseului este un "indreptar de rugaciune", deoarece ne arata ca numai rugaciunea smerita este temelia vietii si cresterii spirituale a omului sau cale de inaintare spre Hristos Cel rastignit si inviat. Numai rugaciunea smerita vindeca sufletul de ranile pacatului si de mandrie, cultivand trezvia sau veghea duhovniceasca, pentru a nu cadea in multumirea de sine, care devine repede lenevire duhovniceasca si slabire in iubirea de Dumnezeu si de semeni.

Rugaciunea smerita in fata lui Dumnezeu Cel sfant si bun este un fel de oglinda care ne arata ca tot ce am facut bine este foarte putin in raport cu binele pe care trebuie sa-l implinim in viata noastra, pentru a ne asemana cu Dumnezeu in sfintenie si bunatate.

Rugaciunea smerita lumineaza si largeste sufletul omului pentru a primi in el harul lui Dumnezeu si pentru a iubi pe aproapele sau. Omul cu adevarat smerit nu se roaga numai pentru sine, ci si pentru toti oamenii, pentru membrii familiei sale, pentru toti cei din comunitatea in care traieste, pentru Biserica intreaga si pentru toti oamenii suferinzi si necajiti din lumea intreaga, mai ales"pentru tot sufletul crestinesc, necajit si intristat care are trebuinta de mila si ajutorul lui Dumnezeu", cum se spune intruna din rugaciunile Bisericii noastre (Litia, ectenia a treia).

Rugaciunea smerita este, asadar, temelia iubirii duhovnicesti adevarate. Nimeni nu poate iubi cu adevarat cand iubirea sa este mandra sau aroganta, dispretuitoare si judecatoare a altora, deoarece adevarata iubire este "binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste", dupa cum invata Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 4).

Sfanta Evanghelie din prima Duminica a Triodului ne arata ca treapta de baza a urcusului duhovnicesc spre Inviere este rugaciunea smerita. Duminica a doua ("Duminica Fiului risipitor") ne arata ca a doua treapta sau conditie a invierii sufletului din moartea pacatului este pocainta sincera, adica hotararea de a ne lepada de un trecut pacatos si apasator, pentru a incepe o viata noua, traita dupa voia lui Dumnezeu. Apoi, Duminica a treia a Triodului, cea imediat premergatoare inceputului Postului Mare ("a Infricosatoarei Judecati"), ne arata treapta a treia duhovniceasca a postului, ca perioada de rugaciune si pocainta, si anume milostenia sau ajutorarea celor in nevoi.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca aceasta prima Duminica a perioadei Triodului sa fie un inceput temeinic pentru o rugaciune smerita, care nu exclude, ci cuprinde in ea si rugaciunea pentru semenii nostri, deoarece Dumnezeu voieste "ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Timotei 2, 4).

Asadar, mai ales in aceasta perioada trebuie sa ne rugam mai mult, nu numai pentru noi, ci si pentru sanatatea si mantuirea tuturor oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi si bucuria tuturor! Amin.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Intaia si a doua aflare a capului Sfantului Proroc Ioan Botezatorul 24 februarie

Intaia si a doua aflare a capului Sfantului Proroc Ioan Botezatorul este sarbatorita pe 24 februarie. Din Sfanta Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei sale de nastere, a poruncit taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelulul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

                                                 Intaia si a doua aflare a capului Sfantului Proroc Ioan Botezatorul

Pentru ca se temea ca Botezatorul ar putea invia daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, Irod nu a dat ucenicilor decat trupul sfantului, care a fost ingropat in Sevastia. Capul a fost ingropat de Irodiada in curtea sa, la mare adancime.

Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap. Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah luandu-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap, ce prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul. El a cinstit cu evlavie acele sfinte moaste, apoi le-a ingropat la loc acolo unde le-a gasit.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, in Siria, la un olar. In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a asezat in biserica din aceasta cetate. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

Amintim ca in timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

In timpul cruciadelor, latinii au luat din Constantinopol, in anul 1204, o parte din capul Sfantului Ioan Boteazatorul si l-au dus in Franta, asezandu-l intr-o biserica din Amiens, unde se afla si astazi.

sâmbătă, 16 februarie 2013

INTERVIU PS LONGHIN LA HRAMUL BISERICII SFANTUL HARALAMBIE CONSTANTA 10 februarie

 

Slujba arhiereasca la biserica Sf. Teodor Tiron din Constanta 17 februarie

Duminică, 17 februarie, începând cu ora 8.30, Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, va săvârși Sfânta Liturghie la biserica „Sfântul Teodor Tiron” din cartierul constănțean Medeea. Sfântul Teodor Tiron este cinstit de Biserica Ortodoxă pe data de 17 februarie. A murit în anul 306, în timpul persecuției ordonate de împărații Maximian și Maximus împotriva creștinilor.

Sfântul Teodor Tiron era ostaș în armata romană și, pentru că a recunoscut apartenența sa la creștinism, a fost închis în temniță. Aici i s-a arătat Hristos încurajându-l înaintea pătimirii. Sfântul Teodor Tiron a fost spânzurat pe lemn şi, cu „unghii de fier”, i-a fost sfâșiat trupul, apoi  a fost aruncat în foc.

Pătimirea Sfîntului Mare Mucenic Teodor Tiron(17 februarie)

                                                    Sfantul Mare Mucenic Teodor Tiron
http://parohiasfantulharalambieconstanta.blogspot.ro/2013/02/acatistul-sfintilor-teodor-tiron-si.html

Împărăţind Maximian şi Maximin, împăraţi păgîni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoşătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgîneşti şi fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi şi fără de omenie prin toată stăpînirea lor, poruncind ca oricare dintre creştini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste şi dregătorii să aibă de la împăraţi. Iar dacă vor fi tari în credinţa lor şi nu vor voi să jertfească zeilor elineşti, au să pătimească munci, pedepse grozave şi cumplite şi cu amară moarte să se omoare.
    Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dînşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar cîţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temîndu-se a se descoperi că sînt creştini, se făţărniceau că sînt elini, dar într-ascuns erau creştini.
    Unul dintre aceştia era şi Sfîntul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrînd să meargă cu ceata în care era numărat şi sfîntul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceata ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atîta număr cuprindea.
    Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Margariţi, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încît nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin tîrîrea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Cînd şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.
    Sfîntul Teodor, vrînd să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblînd cu calul său multă vreme, căutîndu-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecînd, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întîmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfînt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicîndu-i cu lacrimi: "O! prea frumosule tînăr, dacă voieşti să-ţi dobîndeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?" Atunci, sfîntul i-a zis: "Cine eşti tu?" Femeia i-a răspuns: "Eu sînt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorît, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întîrzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănînce".
    Sfîntul a zis: "O! femeie, nu te teme şi nici nu plînge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire". Acestea a zis sfîntul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecît cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfîntul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncînd tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvîrcolea. Apoi, făcînd cîteva învîrtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfîntul a ieşit din pădurea aceea, bucurîndu-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gîndită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfîntul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.
    Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfîntul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţîndu-se că sfîntul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: "Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?" Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Teodor, umplîndu-se de Duh Sfînt, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Eu sînt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, avînd pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrînaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi".
    Atunci, Vringa prepozitul a zis: "Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor ". Sfîntul Teodor a răspuns: "Eu sînt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia". Zis-a Vringa: "Şi aceştia toţi, care sînt acolo, sînt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei". Răspuns-a sfîntul: "Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpînului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său". Posidon sutaşul, stînd de faţă, a zis: "Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?" Sfîntul Teodor a zis: "Are cu adevărat fiu, pe Cuvîntul adevărului, prin care a făcut toate".
    Prepozitul a zis lui: "Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?" Grăit-a sfîntul: "Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El". Zis-a Posidon lui: "Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nimeni nu vă opreşte pe voi ca să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pămînteşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpînul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine". Vringa a zis către sutaş: "Să-l lăsăm pe el cîteva zile ca să-şi aleagă cele de folos". Apoi, luînd Sfîntul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar păgînii cîrteau cu mînie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfîntul Teodor, mergînd în urma lor, striga, învăţîndu-i pe ei calea cea mîntuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfîntul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfînt cînd a dat foc capiştei şi, temîndu-se să nu cadă vina pe dînsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicînd: "Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzîndu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpînilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală". Ighemonul, chemînd pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: "Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?" El a răspuns: "Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dîndu-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit".
    Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: "Pentru ce, cînd se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămîie zeiţei, tu i-ai adus foc?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde". Mîniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicîndu-i: "Vorba mea cea blîndă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti". Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sînt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti - căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sînt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu".
    Zis-a judecătorul: "Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori". Grăit-a Sfîntul Teodor: "Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sînt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii".
    Apoi, judecătorul, umplîndu-se de mînie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfîntul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: "Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sînt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pămîntească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri". Acestea zicînd, Domnul S-a dus de la dînsul. Iar Sfîntul Teodor a început a cînta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cîntare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzînd uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cîntînd împreună cu Sfîntul Teodor
    Temîndu-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculîndu-se, a mers cu sîrguinţă la uşile temniţei şi, văzîndu-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cîntau împreună cu Sfîntul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, părîndu-i că şi alţi creştini sînt cu Teodor. Dar, intrînd înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decît numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dînsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pîine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credinţă va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dînşii pîine şi apă, zicîndu-le lor: "Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos".
    A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stînd înaintea lui, i-a zis: "Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpînii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu". Sfîntul Teodor, căutînd spre cer şi cu semnul Crucii însemnîndu-se, a grăit către tiran: "Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mîncare de-l vei da, totuşi, pînă ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu".
    Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atît de mult a strujit pe mucenicul, pînă au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cînta: "Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea". Tiranul mirîndu-se de atîta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: "Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decît oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorît cu moarte silnică şi pentru Dînsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atîta nesoco-tinţă?" Sfîntul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: "Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos".
    Atunci, poporul a strigat: "Să se ridice din mijloc, Teodor!" Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicîndu-i: "Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?" Dar sfîntul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: "Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atîta stăpînire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpînesc pămîntul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?"
    Judecătorul, gîndindu-se mult, a zis Sfîntului Teodor: "Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?" Sfîntul i-a răspuns cu mare bucurie: "Cu Hristos al meu am fost, sînt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti". Văzînd ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărît asupra lui condamnare la moarte, zicînd: "Pe Teodor, care nu s-a supus stăpînirii slăviţilor împăraţi şi marilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului". Hotărîrea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunînd mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.
    Ostaşii au voit să-l pironească pe pămînt, dar sfîntul n-a voit şi a zis: "Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul". Deci nu l-au pironit. Atunci, sfîntul a ridicat mîinile spre cer către Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mîntuire Te-ai pogorît din cer şi ai venit pe pămînt, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfîntul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sînt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine".
    Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfînt şi lăcrima. Iar sfîntul i-a zis: "Frate Cleonic, te aştept, vino!" Acestea a zis sfîntul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întîi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mîntuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mîntuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rînduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte". Acestea a zis sfîntul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu.
    Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfîntul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumînare, încît numai a înconjurat trupul sfîntului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfîntul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. "Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfîntul său suflet ridicîndu-se spre cer, ca un fulger!" Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfînt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai cîţi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întîiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.
    Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzînd că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutînd necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Consta, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Cîte rele a făcut păgînul acesta, ce cuvînt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducîndu-şi aminte, că în săptămîna întîi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sîngele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: "Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vîndă în cetate altă mîncare decît numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sîngele jertfelor, căci aşa făcînd, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească". Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: "Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc". Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gîndul cel rău al păgînului împărat.
    Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfîntul marele mucenic Teodor, care era din rînduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: "Degrab sculîndu-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănînce bucatele şi băuturile cele ce se vînd în tîrg, căci toate sînt întinate cu sînge din jertfele idoleşti, după porunca păgînului împărat". Arhiereul întrebă: "Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din tîrg?" Atunci i-a grăit sfîntul: "Să li se dea colivă şi se va mîngîia neajungerea lor".
    Apoi, nepricepîndu-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: "Coliva este făcută din grîu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi grîul fiert în Evhaita".
    Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: "Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu". Sfîntul i-a răspuns: "Eu sînt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgînului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.
    Patriarhul, sculîndu-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcînd colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucatele împărăteşti, încît toate s-au stricat în săptămîna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzînd că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vîndă în tîrg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfîrşindu-se săptămîna întîia a marelui post, în Sîmbăta aceea a făcut pomenirea Sfîntului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfîntul Său rob, Teodor. De atunci pînă acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sîmbăta întîia a marelui post, săvîrşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfîntului Marelui Mucenic Teodor.
    Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfîntul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl afla, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfîntul i-a arătat pe dînşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobîndim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfîrşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfîntul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amîndoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un cîmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lîngă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amîndoi, care şi moaştele lor le-a îngropat)

Duminica femeii cananeence - Ap. II Corinteni VI, 16-18VII, 1Ev. Matei XV, 21-28glas 4, voscr. 4 - 17 februarie

O, Doamne, in clipa aceasta noi rostim, ca si canaaneeanca: Doamne, ajuta-ma! Si fa-ne, Doamne, sa auzim cuvantul Tau! Omule, de oriunde, fa asa. Si, “mare este credinta ta”. Daca ai suferinte, boli, necazuri… fie tie precum voiesti, zice Domnul. Amin
 
Predica  la Duminica femeii cananeence a IPS Teodosiehttp://www.trilulilu.ro/radiodobrogea/16359ddbd4ec63
Din PSB 23 – Omilii la Matei
Sfantul Ioan Gura de Aur
Ed. IBMBOR
OMILIA LII

„Si iesind Iisus de acolo, S-a dus in partile Tirului si ale Sidonului.
Si iata o femeie cananeanca, iesinddin hotarele acelea, a strigat catre El, zicind:
„Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rau se indraceste”



Evanghelistul Marcu spune ca Iisus a intrat intr-o casa, dar n-a putut sa ramina tainuit.
- Dar pentru ce S-a dus Iisus in partile acelea?
- Dupa ce Hristos a desfiintat porunca Vechiului Testament cu pri¬vire la mincaruri, mergind pe aceeasi cale, a deschis si neamurilor usa. Asa si Petru a fost trimis la Corneliu sutasul, dupa ce mai intii primise porunca de a desfiinta legea cu privire la mincaruri.
Dar poate ca cineva m-ar intreba:
- Pentru ce Hristos S-a dus la pagini, cind El a spus ucenicilor Sai: „in calea paginilor sa nu mergeti”?
- Mai intii, aceasta iti raspund, ca Hristos nu era obligat sa indepli¬neasca ceea ce poruncise ucenicilor Sai; in al doilea rind, ca nu S-a dus in partile acelea ca sa predice, lucru pe care si Marcu il lasa sa se inteleaga, cind spune ca S-a ascuns, dar nu S-a putut tainui. Dupa cum nu era in ordinea fireasca a lucrurilor ca Domnul sa nu Se duca sa propovaduiasca mai intii paginilor, tot asa nu era vrednic de iubirea Sa de oameni, ca sa alunge pe cei care se apropiau de El. Daca trebuia sa Se duca dupa cei care fugeau de El, cu atit mai mult nu trebuia sa fuga de cei care se tineau dupa El.
Uita-te cit de mult merita aceasta femeie cananeanca sa i se faca bine! N-a indraznit sa se duca la Ierusalim, ca se temea si se socotea nevrednica. Daca n-ar fi fost aceasta socotinta, s-ar fi dus si la Ierusalim; aceasta se ve¬de si din taria rugamintii ei si din aceea ca a iesit din hotarele ei.
Unii interpreteaza alegoric acest text si spun: Cind a iesit Hristos din Iudeea, atunci a indraznit si Biserica – simbolizata prin aceasta femeie -sa se apropie de Hristos, iesind din hotarele ei. „Uita, spune profetul, poporul tau si casa parintelui tau”.
Hristos a iesit din hotarele Lui, iar femeia din hotarele ei; si asa au putut sa se intilneasca. Ca spune evan¬ghelistul; „Iata, o femeie cananeanca, iesind din hotarele ei”.
Evanghelistul o invinuieste pe femeie, ca sa puna in lumina minunea si ca sa o  laude mai mult. Cind auzi de cananeanca, gindeste-te la popoarele acelea pline de faradelegi, care au rasturnat din temelii legile firii. Aducandu-ti aminte de ele, gindeste-te si la puterea venirii lui Hristos.
Cananeenii au fost scosi din mijlocul iudeilor ca sa nu strice pe iudei; dar ei s-au aratat mai intelepti decit iudeii, ca au iesit din hotarele lor si s-au apropiat de Hristos, pe cind iudeii L-au alungat, desi venise la ei.
Apropiindu-se, dar, femeia de Hristos n-a rostit alte cuvinte decit: „Miluieste-ma!”; si la strigatul ei s-a strins in jur o multime de lume. Si era o priveliste de-ti storcea lacrimi: sa vezi o femeie strigind cu atita sfasiere de inima, sa vezi o mama rugindu-se pentru fiica ei, si fiica ei atit de greu bolnava! Mama nici n-a indraznit sa aduca pe indracita inaintea invatatorului, ci a lasat-o acasa zacind, si ea insasi a venit sa se roage, ii spune numai boala, fara sa mai adauge ceva!
Nu-L trage pe doctor la casa ei, ca omul acela imparatesc, care-I spusese: „Vino si pune mina Ta!”; si: „Coboara inainte de a muri copilul meu!”
Nu, ci povestindu-I neno¬rocirea sa si grozavia bolii, cere mila Stapinului dind drumul la mari stri¬gate. Nu spune: „Miluieste pe fiica mea!”, ci: „Miluieste-rna! Ai mila, Doamne, de mine! Fata mea nu-si da seama de grozavia bolii! Eu sint cea care sufar mii si mii de dureri, ca imi dau seama de grozavia bolii; si stiind-o ma cuprind nebuniile!”
„Iar El nu i-a raspuns nici un cuvint”

Cit de neobisnuita si de ciudata e purtarea Domnului! Pe iudeii cei nerecunoscatori ii miluieste necontenit, pe cei care-L hulesc ii roaga, pe cei care-L ispitesc nu-i paraseste, iar pe aceasta femeie, care alearga la El, care se roaga de El, care I se inchina, care arata atita credinta, desi nu fusese crescuta nici in lege, nici in profeti, pe aceasta n-o invredniceste nici cu un raspuns! Pe care om nu 1-ar fi scandalizat cind ar fi vazut ca Hristos Se poarta cu o femeie cu totul altfel decit I se dusese vestea?

Se zvonise, doar, ca strabatea satele si vindeca pe bolnavi! Pe cananeanca insa o respinge, desi ea venise la Dinsul! Pe care om nu 1-ar fi induiosat boala fetei, rugamintea mamei facuta pentru fiica ei atit de greu bolnava? Nu s-a apropiat de Domnul ca una ce, era vrednica sau ca una care cerea ce i se cuvenea, ci se ruga sa fie miluita, isi istorisea numai nenorocirea ei; si nici asa Hristos n-a invrednicit-o cu un raspuns!
Poate ca multi din cei ce au auzit-o s-au scandalizat! Cananeanca nu s-a scandalizat. Dar pentru ce vorbesc de cei care au auzit-o? Cred ca chiar ucenicii au suferit pentru nenorocirea femeii, ca s-auintristat. Dar cu toate ca s au tulburat , totusi n-au indraznitsa-I spuna: „Miluieste-o”, ci
„Apropiindu-se ucenicii Lui il rugau, zicind: „Slobozeste-o ca striga urma noastra””
De multe ori si noi spunem contrariul ca sa convingem pe cineva. Hristos insa le-a raspuns:  „Nu sint trimis decit catre oile cele pierdute ale casei lui Israel”.
II

Ce-a facut femeia cind a auzit aceste cuvinte? A tacut si a plecat? A renuntat de a mai starui cu atita rivna? Deloc! Ci a staruit mai mult!
Noi nu facem asa, ci, cind nu dobindim ce cerem, incetam de a ne ruga, cind ar trebui tocmai pentru aceasta sa staruim mai mult! Si totusi pe care om nu l-ar fi descurajat cuvintele rostite atunci de Hristos? Ar fi fost de ajuns sa  duca la deznadejde pe cananeanca numai tacerea Domnului, cu atit mai mult un astfel de raspuns! A dus-o la o deznadejde nespus de mare si faptul ca a vazut ca o data cu ea sint refuzati si mijlocitorii ei, dar si aceea ca a auzit ca nu i se poate implini cererea. Totusi femeia n-a deznadajduit; si cind a vazut ca mijlocitorii ei n-au nici o putere, s-a folosit de o nerusinare vrednica de lauda.
Mai inainte nici nu indraznea sa vina in fata lui Iisus, ca ucenicii spusesera despre ea: „Striga in urma noastra!”. Si tocmai cind ar fi trebuit sa plece, deznadajduita, tocmai atunci femeia vine mai aproape si I se inchina zicind:
„Doamne, ajuta-mi!”
- Ce inseamna asta, femeie? Ai mai multa indraznire decit apostolii? Ai, oare, mai multa putere?
- N-am deloc nici indraznire, nici putere, ci chiar sint plina de rusine! Dar indraznirea aceasta nerusinata I-o pun in fata in loc de rugaciune. Poate va avea mila de indraznirea mea!
-  Pentru ce faci asta? N-ai auzit ca a spus: „Nu sint trimis decat pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel?”
- Am auzit, raspunde femeia. Dar El este Domn. De aceea nu i-spus: „Roaga-Te pentru mine! Cere pentru mine ajutor de la Dumnzeu!, ci: „Ajuta-ma!”
-  Ce-a facut Hristos?
- Nu S-a multumit cu ce a spus, ci isi prelungeste mai departe refzul, spunind:
„Nu este bine sa iei plinea copiilor si sa o dai cateilor!”
Cind a invrednicit-o cu un raspuns, atunci a ranit-o mai mult decit cu tacerea. Acum Domnul nu mai arunca vina pe altcineva, nici nu mai spune: „Nu sint trimis”, ci cu cit femeia isi intarea rugaciunea, cu atit si Hristos isi intareste refuzul. Pe iudei nu-i mai numeste oi, ci copii, iar pe ea catelus.
-  Ce face femeia?
- Isi tocmeste apararea, slujindu-se tocmai de cuvintele Domnului. „Chiar daca sint un catelus, spune cananeanca, nu sint o straina!”
Pe buna dreptate spunea Hristos: „Spre judecata am venit!” Cananeanca filozofeaza; rabda si crede, desi e ocarita; iudeii, desi sint tamaduiti si cinstiti, il rasplatesc cu cele potrivnice.
„Stiu si eu, Doamne, spune femeia, stiu ca hrana este trebuincioasa copiilor; dar nici eu nu sint oprita, desi sint un catelus. Daca nu mi-i ingaduit sa maninc, atunci nu mi-i ingaduit sa maninc nici firimiturile. Dar daca trebuie sa maninc si eu cit de putin, atunci nici nu pot fi oprita chiar daca sint un catelus. Da, sint un catelus! Dar tocmai aceasta ma face sa am parte si eu de mincare!”.
Pentru aceasta o tot amina Hristos! Stia ca are sa graiasca asa! Pentru aceasta i-a refuzat darul, ca sa-si arate filozofia ei. Daca n-ar fi voit s-o ajute, n-ar fi ajutat-o nici mai tirziu si nici n-ar fi refuzat-o iarasi. Hristos a facut acum ceea ce facuse mai inainte cu sutasul cind i-a spus: „Venind il voi vindeca”, ca sa aflam credinta sutasului si sa-1 auzim spunind: „Nu sint vrednic sa intri sub acoperamintul meu”; ceea ce facuse cu femeia cu scurgere de singe cind i-a spus: „Am simtit puterea ce a iesit din Mine”, ca sa-i faca cunoscuta credinta ei; ceea ce facuse cu samarineanca, pentru a arata ca nu se departeaza de El, desi o mustra.
Tot asa si acum. Hristos nu voia sa ramina ascunsa virtutea femeii. Deci n-a spus cuvintele acelea ca s-o ocarasca, ci ca s-o atraga si sa descopere comoara ascunsa in ea.
Tu vezi-mi si smerenia cananeencii, pe linga credinta ei! Hristos i-a numit pe iudei „copii”; cananeanca nu s-a multumit cu atita, ci i-a numit „domni”. Atit de putin s-a suparat de laudele aduse altora, ca a spus:
„ Ca si  cateii maninca din firimiturile ce cad de la masa domnilor lor”.
Ai vazut intelepciunea femeii, ca nici n-a indraznit sa-L contrazica, nici n-au durut-o laudele aduse altora si nici n-a revoltat-o ocara? Ai vazut ce suflet tare? Hristos ii spune: „Nu este bine”, iar ea raspunde: „ Da Doamne!” Hristos ii numeste pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o catelus, iar ea si-a adaugat si ce fac catelusii. Ai vazut smerenia ei? Asculta acum si laudarosenia iudeilor! „Sintem saminta lui Avraam si n-am fost robi nimanui niciodata”; si: „Din Dumnezeu sintem nascuti”. Cananeanca nu graieste asa, ci se numeste pe ea insasi catelus, iar pe aceia domni. De aceea a si ajuns printre fii.
-    Ce face Hristos?
-    Ii raspunde:
„O, femeie, mare este credinta ta!”
Aceasta a fost pricina ca Hristos a tot aminat-o, ca sa-i dea prilejul sa rosteasca aceste cuvinte, ca sa incununeze pe femeie.
„Fie tie precum voiesti!”
Cu alte cuvinte Hristos ii spune asa: „Credinta ta, femeie, poate savarsi lucruri mai mari decit acestea! Dar fie tie precum voiesti!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sint inrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Sa se faca cerul si s-a facut”.
„Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela”.
Ai vazut ca si cananeanca a contribuit nu putin la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Sa se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credinta ta! Fie tie precum voiesti!”, ca sa afli ca aceste cuvinte nu s-au spus la intimplare, nici nu sint o linguseala, ci ca mare era puterea credintei ei. Hristos i-a dat incredintarea si proba invederata a spuselor Lui prin desfasurarea lucrurilor; ca fiica ei s-a tamaduit indata.
III

Uita-mi-te insa ca apostolii au fost biruiti, n-au reusit nimic, iar femeia a reusit! Atit de puternica este rugaciunea staruitoarei!
Hristos vrea ca pentru nevoile noastre sa ne rugam mai degraba noi insine decit altii pentru noi.
Da, apostolii aveau mare indraznire, dar cananeanca a aratat mare staruinta. Prin cele facute, Hristos a justificat fata de ucenicii Sai pricina aminarii si a aratat ca pe buna dreptate n-a indeplinit rugamintea lor.
„Si plecind Iisus de acolo, a venit linga Marea Galileii; si suindu-Se in munte a sezut acolo. Si au venit la El multimi multe,, avind cu ei schiopi, orbi, ciungi, muti. Si i-au aruncat pe ei la picioarele Lui; si i-a vindecat pe ei, incit multimile se mirau vazindpe muti graind, pe ciungi sanatosi, pe schiopi umblind si pe orbi vazind si slaveau pe Dumnezeul lui Israel”.
Uneori Hristos merge El la bolnavi; alteori sta si asteapta pe bolnavi si lasa ca schiopii sa se urce pe munte. Acum bolnavii nu se mai ating de hainele Lui; isi facusera o idee mai mare despre El si de aceea se arunca la picioarele Lui. Bolnavii isi arata in doua chipuri credinta: si prin aceea ca se urca in munte, cu toate ca sint schiopi, si prin aceea ca nu mai au nevoie de altceva decit numai sa se arunce la picioarele Lui. Si era minune mare si nemaiintilnita sa vezi pe cei purtati pe targi umblind pe picioarele lor si pe cei orbi ca nu mai au nevoie de calauze! Pe toti i-a uimit si multimea celor vindecati si usurinta vindecarii.
Ai vazut ca pe fiica cananeencii a vindecat-o cu atita zabava, pe cind pe acestia indata? Nu pentru ca acestia erau mai buni decit cananeanca, ci pentru ca femeia aceea era mai credincioasa decit acestia. Pe femeie o amina, zaboveste, ca sa scoata la lumina taria credintei ei; pe acestia insa ii vindeca indata, ca sa inchida gura necredinciosilor iudei si ca sa le curme orice cuvint de aparare.
Cu cit cineva primeste mai multe binefaceri, cu atit merita mai mult pedepsit daca se poarta cu nerecunostinta, ca nu s-a facut mai bun, desi a fost cinstit .
De aceea si bogatii, pentru ca sint rai sint pedepsiti mai mult decit cei saraci, pentru ca sint mai rai, ca n-au ajuns blinzi si milosi, desi au avut totul din belsug. Sa nu-mi spui ca bogatii au facut milostenie! Nu vor scapa de pedeapsa daca nu vor face milostenie pe masura avutiei lor.
Milostenia nu trebuie judecata cu masura datului, ci cu slobozenia inimii.
Daca sint pedepsiti chiar cei care n-au facut milostenie pe masura avutiei lor, apoi cu  mult mai mult vor fi pedepsiti cei care se dau in vant dupa cele de prisos, cei care–si cladesc case cu trei si patru etaje dar dispretuiesc pe cei flaminzi, cei care se ingrijesc de adunatul  banilor , dar nu se ingrijesc deloc de milostenie.
Dar, pentru ca a venit vorba de milostenie, haide sa reluam astazi cuvintul acela despre milostenie inceput acum trei zile, pe care 1-am lasat neterminat.
Va amintiti ca atunci cind am vorbit despre luxul incaltamintelor, despre truda aceea zadarnica si despre ticalosenia tinerilor, pornisem de la milostenie si am ajuns sa vorbesc de pacatele legate de lux.
Ce spuneam atunci? Va spuneam ca milostenia este o meserie care-si are atelierul in cer, iar Dascalul acestei meserii nu-i un om, ci Dumnezeu. Apoi, cautind sa arat ce insusiri trebuie sa indeplineasca o meserie ca sa numita meserie, am ajuns sa vorbesc de acele meserii care nu-s : meserii, ci truda zadarnica; sint meserii rele, intre care am amintit seria aceasta a facerii incaltamintelor de lux.
Va aduceti aminte? Ei sa reluam azi cele spuse atunci si sa aratam ca milostenia este o meserie, si cea mai buna din toate meseriile. Daca rostul unei meserii este de a folosi la ceva si daca nimic nu-i mai folositor decit milostenia, atunci e vadit ca milostenia este o meserie si cea mai buna din toate.
Milostenia nu ne face incaltaminte, nu ne tese haine, nu ne zideste case de lut, ci ne prilejuieste viata vesnica, ne smulge din miinile mortii, ne face straluciti si in viata aceasta si in cealalta, ne zideste case in acele  locuinte  vesnice.  
Milostenia  nu  lasa  sa ni  se  stinga candelele, nici nu ne lasa sa ne aratam la nunta cu haine murdare, ci le spala si le face mai curate ca zapada. „De vor fi pacatele voastre rosii ca purpura, ca zapada le voi inalbi”.
Milostenia nu ne lasa sa cadem acolo unde a cazut bogatul cel nemilostiv, nici sa auzim acele infricosatoare ite, ci ne calauzeste in sinul lui Avraam.
Fiecare din meseriile de pe lumea aceasta are un scop. De pilda plugaria are scopul de a ne hrani; tesatoria, de a ne imbraca; dar, mai bine spus, nici aceasta, ca nici o meserie nu-si poate indeplini scopul sau.
IV

Si daca vreti, sa cercetam intii plugaria. N-ar exista meseria de plugar daca n-ar exista meseria de fierar, ca sa imprumute de la ea tirnacopul, fierul de plug, secera, securea si altele multe; daca n-ar exista meseria de timplar, ca sa faca carul de plug, sa faca jugul, sa faca carul pentru treieratul spicelor; daca n-ar exista meseria de curelar, ca sa faca curele; daca n-ar exista meseria de zidar, ca sa zideasca grajd pentru boii care ara si case pentru muncitorii cimpului; daca n-ar exista meseria de taietor de lemne, ca sa taie lemnele; si, in sfirsit, daca n-ar exista meseria de brutar.
Tot asa si cu meseria de tesator; cind vrea sa faca ceva cheama si multe alte meserii linga ea, ca s-o ajute in ce are de lucru; daca cele¬lalte meserii nu-i vin in ajutor si nu-i intind mina, sta si nu face nimic. Fie¬care meserie deci are nevoie de o alta meserie. Milostenia insa n-are nevoie de nimic, ci numai de vointa.
Daca-mi spui ca are nevoie de bani, de case, de haine, de incaltaminte, iti spun si eu: citeste cuvintele lui Hristos pe care le-a spus despre vaduva si pune capat nelinistii tale! Esti foarte sarac? Daca arunci doi bani ca si vaduva aceea, ai savirsit totul! Daca dai celui flamind o bucata de piine neagra, singura pe care o ai, ai implinit scopul acestei meserii. Sa imbratisam, dar, aceasta stiinta si s-o punem in practica ! E mai bine sa stim aceasta meserie decit sa fim impa¬rati, decit sa purtam pe cap coroana.
Meseria aceasta nu are numai insusirea de a nu avea nevoie de alte meserii, ci mai are si o alta calitate: savirseste multe si felurite lucruri: zideste case, care ramin vesnic in ceruri; ii invata pe cei care o savirsesc cum sa scape de moartea cea nemuritoare; daruieste comori, care nu se termina niciodata, pe care nu i le atinge nici o paguba, nici furii, nici moliile, nici rugina, nici timpul.
Daca cineva te-ar invata numai atita, ca sa-ti feresti griul de paguba, ce n-ai da ca sa-ti poti pastra griul nevatamat ani indelungati? Dar iata ca meseria; aceasta, milostenia, nu te invata numai despre pastrarea griului, ci despre pastrarea tuturor avutiilor tale. Te invata cum pot ramine neluate si averile tale si sufletul tau si trupul tau.
Dar pentru ce e nevoie sa-ti spun cu de-amanuntul toate faptele mari ale acestei meserii?
Ea te invata cum sa fii asemenea cu Dumnezeu, capul tuturor bunatatilor.
Vezi, dar, ca meseria aceasta nu savirseste numai un singur lucru, ci multe? Fara sa aiba nevoie de ajutorul altei meserii, ne zideste case, ne tese haine, ne aduna comori nejefuite, ne face biruitori asupra mortii, ne face stapini pe diavoli, ne face asemenea lui Dumnezeu! Care meserie poate fi mai folositoare ca aceasta meserie? Celelalte meserii, in afara de cele spuse, marginesc la viata de aici; cind se imbolnavesc meseriasii, meseriile inceteaza de a mai fi; lucrurile pe care le fac meseriile nu pot dura vreme; apoi au nevoie de osteneala, de mult timp si de altele nenumarate; milostenia insa se arata mai ales atunci cind lumea aceasta a trecut; cind murim, atunci mai ales straluceste si arata lucrurile facute de ea; n-are nevoie nici de timp, nici de oboseala, nici de vreo alta munca grea, ce va sa fie si niciodata nu te paraseste.
Meseria aceasta te face mai puternic decit sofistii si retorii; cei care stralucesc in aceste meserii au o multime de oameni care ii invidiaza; dar cei care stralucesc in meseria sta au o multime de oameni care se roaga pentru ei.
Sofistii si retorii stau inaintea scaunului de judecata omenesc si iau apararea celor nedreptatiti, iar adeseori apara chiar pe facatorii de rele; meseria aceasta sta insa inaintea scaunului de judecata al lui Hristos; si nu face numai meseria de aparator, ci indupleca chiar pe Judecator sa fie de partea celui judecat si sa-1 achite.
Sa fi facut mii de pacate, te incununeaza si te lauda. Ca spune Hristos: „Dati milostenie si toate vor fi curate”. Dar pentru ce vorbesc eu de cele de pe lumea cealalta? Acum, pe lumea aceasta, daca am intreba pe oameni ce prefera sa fie pe pamint: multi sofisti si retori sau multi oameni milostivi si filantropi, am vedea ca toti ar prefera sa fie multi oameni milostivi si filantropi. Si pe buna dreptate.
Desfiinteaza oratoria de pe pamint, si viata nu se va vatama cu nimic.Viata a existat multa vreme inainte de a fi oratoria; dar daca desfiintezi milostenia, toate se duc si pier. Si dupa cum n-ar mai fi cu putinta sa mearga corabiile pe mare daca s-ar darima porturile si locurile de ancorat, tot asa nici viata aceasta n-ar mai fi cu putinta sa se mentina daca ai desfiinta milostenia, iertarea, iubirea de oameni.

V
Din pricina aceasta Dumnezeu n-a lasat milostenia numai pe seama ratiunii, ci multe parti ale ei le-a pus sub tirania legilor naturii. Potrivit acestor legi, parintii miluiesc pe copii, copiii, pe parinti. Legile acestea stapinesc nu numai pe oameni, ci si pe animalele necuvintatoare. Potrivit acestor legi se fac legaturile intre frati, intre rude, intre necunoscuti, in sfarsit legaturile de la om la om. Sintem inclinati din fire spre milostenie.
Aceasta ne face sa ne revoltam cind oamenilor li se face nedreptate, sa ni se zbata inima cind vedem ca cineva este ucis; si plingem cind vedem pe cineva indurerat.
Pentru ca Dumnezeu vrea tare mult sa se faca lucrul acesta, a poruncit naturii sa contribuie si ea mult la savirsirea milosteniei. Pentru aceasta Dumnezeu ne arata ca tine nespus de mult la milostenie.
Gindindu-ne, dar, la toate acestea sa ne ducem noi insine la scoala milosteniei si sa ducem si pe copiii si cunoscutii nostri, inainte de alte lucruri omul sa invete sa miluiasca.     Pentru ca a milui inseamna a fi om.
Mare si cinstit lucru este omul milostiv.
Daca nu esti milostiv, ai incetat de a fi om!
Milostenia ne face intelepti. Pentru ce te minunezi cind spun ca a milui inseamna a fi om? Spun inca ceva mai mult: A milui inseamna a fi Dumnezeu.
„Fiti milostivi, spune Hristos, ca si Tatal vostru”.
Sa invatam, dar, sa fim milostivi pentru toate aceste pricini, dar mai cu seama pentru ca si noi avem nevoie de multa mila. Sa nu socotim ca traim, atita vreme cit nu facem milostenie. Iar cind spun milostenie  ma gindesc la milostenia aceea facuta din averi nepatate de jaf si nedrep-tate. Daca cel care se ingrijeste numai de el din averile lui si nu da altuia nimic, nu-i milostiv, cum poate fi milostiv acela care ia averile si dreptu¬rile altora, chiar daca ar face cu ele mii de milostenii?
Daca e o neomenie sa te folosesti numai tu din averile tale, apoi cu mult mai mare neomenie este sa le iei pe ale altora. Daca Dumnezeu pedepseste chiar pe cei care nu si-au agonisit averile prin jaf si nedreptate, pentru ca n-au facut milostenie, apoi cu mult mai mult pe cei care au luat averile altora.
Sa nu-mi spui ca a nedreptatit pe unul, dar a miluit pe altul! Asta e groza¬via. Ar trebui ca nedreptatitul sa fie si cel miluit. Asa insa ranesti pe unii si-i vindeci pe altii pe care nu i-ai ranit, cind ar trebui sa vindeci pe cei pe care i-ai ranit; dar, mai bine spus, nici n-ar fi trebuit sa ranesti.

Filantrop nu-i acela care raneste intai, si apoi vindeca, ci cel care vindeca pe cei raniti.

Vindeca, dar, mai intii ranile facute de tine si apoi pe cele facute de altii.
Dar, mai bine spus, nici nu rani, nici nu dobori pe nimeni la pamint-asta este treaba jucatorilor de la intrecerile atletice -, ci ridica pe cei doboriti la pamint. Nu este cu putinta sa vindeci raul savirsit de jaf si nedreptate cu aceeasi masura de milostenie. Daca ai rapit unuia un obol, nu trebuie sa faci milostenie cu un obol ca sa stirpesti rana jafului, ci cu un talant. De aceea hotul trebuie sa dea impatrit de cit a luat; rapitorul insa e mai rau decit hotul. Daca hotul trebuie sa dea impatrit decit a luat, apoi rapitorul trebuie sa dea inzecit si chiar cu mult mai mult.
Ce bine ar fi daca chiar asa ar putea capata iertare pentru nedreptatea savirsita; dar nici atunci nu va primi plata pentru milostenia sa. De aceea Zaheu spu¬nea: „De am napastuit pe cineva, intorc impatrit si voi da saracilor jumatate din averile mele”.
Daca in timpul legii vechi trebuia sa intorci impatrit, apoi cu mult mai mult pe timpul harului; daca hotul trebuie sa intoarca, apoi cu mult mai mult rapitorul. Rapitorul in afara de paguba mai aduce si ocara celui jefuit. Deci daca ai intoarce de o suta de ori cit ai rapit, tot n-ai intors tot. Vezi, dar, ca nu in zadar spuneam: Daca ai rapit unuia un obol si-i intorci un talant, abia daca poti tamadui rana facuta. Daca asa abia poti tamadui rana, cum te vei apara inaintea lui Dumnezeu cind strici rinduiala, cind rapesti averi intregi si dai putin, si nici acelora pe care i-ai jefuit, ci altora in locul acelora?
Ce iertare mai poti avea? Ce nadejde de mantuire? Vrei sa stii cit de mare rau faci cind miluiesti asa? Asculta ce Scriptura: „Cel care aduce jertfa din averea saracilor este ca acela ce omoara pe fiu inaintea tatalui lui”.
Sa plecam, dar, de la biserica scriind in mintea noastra aceasta amenintare; s-o scriem pe ziduri, pe miini; s-o scriem in constiinta noastra; s-o scriem pretutindenea, pentru ca teama sa ne creasca in asa masura in sufletul nostru incit sa ne impiedice miinile de a infige in fiecare zi cutitul in semenii nostri. Ca rapirea bunurilor si drepturilor altora este mai grozava decit uciderea, pentru ca rapirea ia viata celui sarac incetul cu incetul.
Ca sa ne curatim deci de miasma aceasta, sa ne gindim si noi la toate acestea si sa le spunem si altora. Asa vom avea mai multa tragere de inima spre milostenie, vom primi pentru milostenia noastra rasplatile cuvenite si ne vom bucura si de bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.