Acest mare arhiereu si pastor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia, nascut la Roma, si a fost crescut, din tinerete, in invatatura cartii, avand atat intelepciunea cea din afara, cat si faptele bune, cele crestinesti. A trait pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Tanar (408-450) si a lui Marcian (450-457), in Rasarit, si a lui Valentinian al III-lea (425-455) in Apus.
Iubind viata duhovniceasca mai mult decat pe cea mireneasca, pe vremea papei Sixt al III-lea, a fost mai intai arhidiacon al Bisericii romane, iar, murind Sixt, prin alegerea tuturor, s-a urcat pe scaunul Bisericii din Roma (440) si a pastorit intr-o vreme de mare furtuna in Biserica si in lume; imparatia din Rasarit fiind tulburata de eretici, iar cea din Apus, lasata prada barbarilor. Dar papa Leon a fost cu adevarat un intelept si neinfricat luptator si un bun pastor, care-si punea sufletul pentru poporul sau.
Intre faptele mari ale Sfantului Leon se pomeneste, mai intai, de intalnirea lui cu Atila, regele hunilor, spaima lumii si biciul lui Dumnezeu. Ca acesta, biruind multe tari, a mers si asupra Romei, vrand sa o pustiasca pe ea cu foc si eu sabie. Deci, papa Leon, vazand ca nimeni nu putea sa stea impotriva barbarului, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, cu postire si cu lacrimi cerand de la El aparare, si, chemand in ajutor pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel, a mers insotit numai de un consul si de prefectul Romei in intampinarea lui Atila, langa Ravenna, ca sa-l roage sa-si potoleasca mania, gata fiind el sa moara pentru poporul sau. Si, vorbind catre dansul, cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefacut pe el din leu in miel, pentru ca Atila a ascultat cu smerenie cuvintele omului lui Dumnezeu si a crutat cetatea, dupa dorinta lui.
Mare sarguinta a aratat Sfantul Leon, ca sa indrepteze ratacirile ereticilor din vremea sa si, mai vartos, erezia lui Eutihie, cea mai rea dintre toate, scriind catre imparatii Teodosie si apoi lui Marcian, ca sa randuiasca sa fie Sinod a toata lumea. Si s-a adunat Sfantul si cel al patrulea Sinod, la Calcedon, al celor sase sute si treizeci de parinti, pe vremea imparatilor Marcian si Pulheria, la anul 451, impotriva lui Eutihie si Dioscur, care intelegeau gresit taina intruparii lui Dumnezeu si rastalmaceau, astfel, toata invatatura mantuirii. Si s-a statornicit la acest Sinod dreapta credinta ca prin intrupare, Hristos Domnul este o singura Persoana dumnezeiasca, avand doua lucrari, de om si de Dumnezeu, lucrari deosebite, dar nedespartite; si asa a lucrat El mantuirea noastra. Drept aceea s-a osandit ratacirea lui Eutihie, care invata ca in Hristos este o singura fire si o singura lucrare. Si s-a citit la acest Sinod, si epistola Sfantului Leon catre Flavian, patriarhul Constantinopolului, care atat de limpede talmacea taina intruparii Domnului, incat toti parintii Sinodului, auzind-o, au strigat: "Duhul Sfant a vorbit prin gura lui Leon".
Sfantul Leon era vestit si pentru scrierile lui, intrucat ne-au ramas de la el peste o suta de scrieri. Ele sunt dovezile cele mai tari ale intelepciunii, evlaviei si patrunderii mintii lui. Pline de invataturi, cuvintele lui au o frumusete si o maretie care incanta, mira si inalta. Gandirea lui e limpede, puternica, iar graiul lui adunat si stapan pe cunoasterea dreptei credinte. A murit la anul 461, iar, in ochii crestinatatii, Sfantul Leon ramane unul din marii luptatori pentru biruinta dreptei invataturi crestine la taina intruparii lui Dumnezeu, statornicita o data pentru totdeauna, la Sinodul de la Calcedon. Dumnezeului nostru, slava!
Intru aceasta zi, cuvant de invatatura al Sfantului Efrem catre calugari.
Insa tu, prietene, de vreme ce te-ai lepadat de lume, pentru ce, dar, mai cauti odihna lumeasca ? Ca Dumnezeu nu pentru necaz te-a chemat pe tine ? Iar tu rasfatare cauti ? La golatate esti chemat, iar tu haine bune cauti. Spre insetare esti chemat, iar tu bautura cauti. La razboi esti chemat, iar tu nu te saturi de somn. Spre plangere si tanguire esti chemat, iar tu joci si razi. La dragoste esti chemat, iar tu urasti pe fratele tau. La supunere esti chemat, iar tu graiesti impotriva. Mostenitor al Imparatiei Sale te-a numit, iar tu cele trupesti cugeti. Si ce-i vei raspunde Lui, la infricosatoarea zi, cea mai de pe urma ? Ori esti sihastru la liniste ? Adu-ti aminte, dar, de cei ce sunt in temnite, ca nu numai inchisi sunt, ci fiare pe grumazii lor poarta, iar altii, fiind si in obezi, batuti sunt. Sau pustnic esti ? Adu-ti aminte de pastorii de oi, ce fel de primejdii ridica si rabda prin pustietate si prin munti, ca iarna sunt stramtorati de ger, iar vara arsi sunt de zaduful soarelui.
Cel ce a castigat rabdarea se atinge de toate faptele bune, ca se bucura in necazuri si in primejdii este iscusit; intru napasta se veseleste, la ascultare este gata, in dragoste deplin, in vorbire de rau slabeste, la ocari se smereste, la liniste viteaz, la cantari nelenes, in postire gata, intru rugaciuni silitor, prin rabdare, la ascultare vesel, la nevoie sprijin tare, la raspunsuri negrabnic, in viata osardnic, la umblari frumos, bun in adunarea fratilor, la raspunsuri placut, la privegheri gata si osardnic catre straini, cunoscator al celor neputinciosi, la intalniri intampinator, treaz la intelegeri si la tot lucrul destept. Ca tot cela ce a castigat rabdare si-a castigat nadejde si cu toate faptele este impodobit unul ca acela. Si unul ca acesta cu multa indrazneala striga catre Dumnezeu, zicand: "Asteptand, am asteptat pe Domnul si S-a plecat spre mine" (Ps. 39, 1). Deci, pe o cale ca aceasta sa mergem, pe care merg toti cei ce au iubit pe Dumnezeu. Calatoria acestei cai a vietii este cu necazuri, insa odihna fericita este. Calatoriile caii acesteia sunt acestea: pocainta, privegherea, rugaciunea, smerita intelepciune, saracia duhovniceasca, neingrijirea peste masura a trupului, ingrijirea sufletului, culcarea pe jos, tacerea, mancarea uscata, foamea, setea, golatatea, milostenia, lacrimile, plangerea, suspinarea, napasta, osteneala mainilor, primejdiile, uneltirile celor rai, a fi clevetit si a rabda, a fi urat si rau a patimi, a rasplati cu bine pentru rau, a ierta greselile celor ce-ti gresesc, a pune sufletul sau pentru prieteni, iar, cea mai desavarsita, a-si varsa sangele sau pentru Domnul.
Fericit cel care nu se indestuleaza cu viata lumii acesteia, care din cele dumnezeiesti si-a facut cugetarea lui; fericit cela ce pe pamant s-a facut ca un inger, asemenea serafimilor, avandu-si curat cugetul sau totdeauna. Fericit este acela ce, avand in minte ziua judecatii, se sarguieste spre vindecarea ranilor sufletului sau, prin lacrimi. Fericit esle cela ce totdeauna este eliberat, intru Domnul, de toate cele pamantesti si vremelnicele lucruri ale veacului acestuia. Fericit este cela ce inainte sporeste prin faptele calugariei si prin infranare. Fericit este cela ce are porunca cea infricosatoare, spre paza buzelor sale. Fericit este cela ce a urat pacatele si a facut fapte bune. Fericit este cela ce, intru cele nevazute si intru cele vazute, pe singur unul Dumnezeu iubeste si toata zidirea Lui. Fericit este cela ce s-a facut ca un nor, cu totul in lacrimi, stingandu-si focul poftelor trupesti. Fericit este cela ce si-a vandut toate averile sale si si-a agonisit pe Unul Hristos, Margaritarul ceresc. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Sfântul Leon, Episcopul Romei și Sfântul Agapit, Episcopul Sinadelor;
Sfântul Mucenic Parigorie
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Leon şi Parigoriu, care s-au nevoit în Patarele Liciei.
Dintre aceşti doi mucenici, fericitul Parigoriu cu multe feluri de chinuri fiind chinuit, a luat cununa cea nestricăcioasă a muceniciei, săvârşindu-se în Hristos. Iar fericitul Leon, rămânând singur, nu suferea despărţirea de mucenicul Parigoriu şi fiindcă n-a câştigat şi el acea cunună a muceniciei, cu amar suspina şi se tânguia. Ieşind afară la locul unde erau îngropate moaştele sfântului Parigoriu, lăcrima şi i se aprindea inima de dorul muceniciei. Pentru aceasta plecând de acolo, s-a dus la locul unde se făcea adunarea închinătorilor de idoli. Şi văzând acolo candele şi făclii, care dădeau multă lumină, le-a luat cu mâinile lui şi le-a zdrobit; şi aruncându-le la pământ, le călca cu picioarele. Fiind prins, a fost adus la stăpânitorul cetăţii, şi fiind cercetat a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat. Pentru aceasta a fost bătut tare cu vine de bou. Iar nevoitorul lui Hristos suferea cu atâta bucurie ca şi când ar fi pătimit un altul, iar nu el. Şi iarăşi fiind bătut, a fost târât cu silnicie pe marginea unei văi adânci şi prăpăstioase; şi îngăduindu-i-se şi-a făcut rugăciunea, şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar chinuitorii îndată luând cinstitele sale moaşte, le-au aruncat de sus în prăpastie, şi astfel s-a săvârşit mucenicia lui.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Agapit, episcopul cetăţii Sinau, mărturisitorul şi făcătorul de minuni.
Acest sfânt a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian şi era de fel din Capadocia, fiu de părinţi creştini. Pe când era încă tânăr cu vârsta, s-a dus la mănăstirea de acolo, în care se afla ca la o mie de monahi. De la aceia culegând felurite bunătăţi, precum strânge albina din felurite flori, a ajuns un încercat lucrător al poruncilor Domnului, şi şi-a topit trupul cu postul şi cu privegherea şi cu înfrânarea de la toate. Pentru aceasta era iubit şi admirat de toţi. El s-a arătat folositor în ascultările fraţilor mănăstirii, şi pe toţi monahii îi socotea şi îi numea stăpâni ai săi. Pentru aceasta s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul minunilor. El vindeca nu numai bolile oamenilor, ci şi ale animalelor.
Împăratul Liciniu, aflând despre el că este tare la trup, l-a luat şi fără voie l-a încorporat în oastea lui. Dar sfântul şi acolo aflându-se, nu a părăsit nevoinţele sale pustniceşti; căci şi ostăşeştile slujbe fără zăbavă le împlinea şi obişnuitele pustniceşti osteneli urma. Iar în vremea aceea fiind chinuiţi cumplit pentru credinţa în Hristos, Victorin şi Dorotei, Teodul şi Agripa, bunii biruitori mucenici şi alţii mai mulţi, fericitul acesta Agapit a voit să fie şi el părtaş cu aceia. Dar aceia săvârşindu-se în Hristos prin sabie, sfântul Agapit, fiind doar rănit de o suliţă, a scăpat, poate spre mântuirea mai multora fiind păzit. După ce a murit Liciniu, şi cârmele ocârmuirii împărăţiei romanilor le-a luat marele Constantin, s-a întâmplat următorul lucru.
O slugă vrednică a împăratului a fost cuprins de un duh necurat şi chema numele sfântului Agapit. Împăratul a adus pe sfânt la palat şi, îndată ce acesta a făcut rugăciune, a izgonit duhul necurat, iar sluga a dobândit vindecare. Sfântul n-a cerut alt dar de la împărat, decât să fie slobozit din oştire şi să se ducã la dorita lui linişte, iar împăratul i-a împlinit dorinţa. Şi întorcându-se sfântul la liniştea sa, episcopul cetăţii Sinau a trimis de l-a chemat la sine şi l-a hirotonit preot; şi nu după multă vreme, mutându-se episcopul din viaţă, sfântul Agapit, din voinţă dumnezeiască şi cu alegerea preoţilor şi a întregului popor, a fost făcut episcop al cetăţii Sinau. Şi îndată ce a fost făcut arhiereu, sfântul a făcut şi mai mari minuni, învrednicindu-se şi de dar proorocesc. Dar nu putem să pomenim aici proorocirile şi marile faceri de minuni ale sfântului. Deci, bine şi în chip plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi plin de zile făcându-se, s-a odihnit în Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Piuliu, care prin sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu