vineri, 21 februarie 2014

Sambata mortilor - Mosii de iarna - 22 februarie

În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, credincioşii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Cunoscută şi sub denumirea populară de Moşii de iarnă, această zi este un prilej de comemorare şi rugăciune pentru cei care "s-au săvârşit în dreapta credinţă".
Până la sărbătoarea Sfintelor Paşti, toate sâmbetele sunt dedicate pomenirii celor adormiţi. Moşii de iarnă cad întotdeauna în sâmbăta ce precede Lăsatului sec de carne. Nu întâmplător, în duminica aceasta a fost rânduită Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi. Fiind o zi cu dată schimbătoare, în funcţie de sărbătoarea Învierii Domnului, în iarna aceasta ne vom aminti de moşii şi strămoşii noştri pe 26 februarie. Astfel, în toate bisericile se va săvârşi Sfânta Liturghie, urmată apoi de slujba Parastasului pentru cei plecaţi dintre noi.
Credinţa ortodoxă nu-i uită pe strămoşi!
"Moşii" înseamnă, de fapt, neamul din care ne tragem, strămoşii cei mai îndepărtaţi, despre care ştim tot felul de întâmplări, verii, mătuşile, unchii noştri, părinţii, fraţii, surorile, copiii, prietenii apropiaţi, într-un cuvânt, toţi cei dragi ai noştri, mutaţi în "lumea de dincolo", pentru care se face parastas, se citesc rugăciuni spre "veşnica lor pomenire".
Dat fiind misterul a ceea ce se află dincolo de această viaţă pământească şi imposibilitatea păstrării unei legături văzute cu cei plecaţi dintre noi, perioada acestor sâmbete este vremea apropierii, a rememorării, a reînvierii chipurilor dragi ale celor pe care i-am iubit. Şi în aceste frânturi de viaţă recuperată, în aceste momente de rugăciune înălţată pentru odihna sufletelor lor, suntem toţi laolaltă, ca în trecut. De asemenea, slujbe de pomenire se vor oficia şi în cimitire, lângă morminte. Cei vii se pot ruga pentru cei adormiţi în Domnul, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: "Să ne rugăm pentru cei morţi, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câştige prinos de plată şi să mijlocească la Dumnezeu pentru noi". Aşadar, adevăraţii creştini simt nevoia legăturii cu fraţii lor prin rugăciune, prin pomeniri şi prin slujbe speciale. Există totodată obligaţia firească de a-i pomeni pe cei adormiţi. Moşii de iarnă nu reprezintă neapărat o zi în care să ne plângem morţii, ci un prilej cu care îi pomenim şi le arătăm că nu i-am uitat.
"Rugăciunea pentru cei morţi - expresia fundamentală a Bisericii ca iubire"
Pentru că mulţi creştini au murit pe neaşteptate şi fără pregătirea sau pocăinţa necesară, Biserica face pomenire pentru toţi aceştia, ca să se bucure de fericirea veşnică. Pomenirile şi rugăciunile pentru cei adormiţi sunt mai ales o dovadă a dragostei de aproapele, fiindcă toţi suntem pecetluiţi în Hristos, iar harul reprezintă începutul mântuirii. Grija pentru cei adormiţi se regăseşte la toate popoarele. Orice civilizaţie din trecutul omenirii i-a pomenit pe cei trecuţi dincolo. Învăţătura de credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe ne arată că moartea este doar despărţirea sufletului de trup. În urma acestei despărţiri, numai trupul îşi pierde puterea de viaţă, ca orice materie trecătoare.
Cei vii au putinţa de a se ruga pentru cei morţi, în nădejdea că aceste rugăciuni se împlinesc, adică pot duce la iertarea unor păcate. Mai mult încă, cei vii au datoria să se roage pentru toţi membrii Bisericii. La aceasta îi cheamă şi îi obligă dragostea, care îi leagă pe toţi fraţii cei întru Hristos, vii sau adormiţi, după cum afirmă părintele Al. Schmemann: "Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim în Hristos, care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi".
Învăţătura despre datoria celor vii de a se ruga pentru cei adormiţi în Domnul a fost pusă în practică de creştini încă din primele veacuri. De asemenea, Sfânta Liturghie, săvârşită din vechime şi până astăzi, cuprinde rugăciuni pentru cei adormiţi, iar mărturii de netăgăduită valoare în această privinţă găsim în Sfânta Scriptură, la toţi Sfinţii Părinţi şi vechii scriitori bisericeşti. Aici, pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieşirea cu cinstitele Daruri şi după sfinţirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi morţi, când preotul pomeneşte în taină pe toţi repausaţii, cu aceste cuvinte: "Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, unde străluceşte lumina feţei Tale".
Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând tradiţia apostolică, scrie: "Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuşi Sângele Domnului este cel care, prin această Jertfă, se varsă pentru noi, netrebnicii, şi Însuşi Dumnezeiescul Trup este Cel care se jertfeşte în Sfântul Altar".
Coliva, prescura şi vinul în tradiţia ortodoxă
Pentru slujba de pomenire a morţilor, atât în mediul urban, cât şi în cel rural, gospodinele pregătesc colivă, prescuri (colaci) şi vin, le aduc la Biserică pentru a fi sfinţite şi date de pomană pentru sufletul celor adormiţi. De asemenea, la praznicul Moşilor de iarnă se împart vase cu bucate, dintre care nu lipsesc răciturile, piftiile, colacii cu miere şi nuci, plăcintele cu brânză, laptele, băuturi pregătite în casă.
Coliva, termen de origine greacă, se face de regulă din grâu amestecat cu zahăr, miere sau cu alte ingrediente mirositoare, care îi dau un gust plăcut. Ea este simbolul trupului celui răposat, iar legănarea şi ţinerea de colivă în timpul cântării ,,Veşnică pomenire" reprezintă expresia legăturii sau comuniunii sufleteşti cu cel decedat, pentru care ne rugăm. Coliva se face din grâu pentru că bobul de grâu este dat pildă de Mântuitorul şi Sfântul Apostol Pavel, ca simbol al învierii morţilor. După cum grâul se seamănă mai întâi sub brazdă, pentru ca putrezind să încolţească şi să dea roadă, tot aşa şi trupul omului îngropat va învia întru nestricăciune. După tâlcuitorii cultului liturgic ortodox, dulciurile şi ingredientele cu care se amestecă grâul simbolizează virtuţile celui răposat şi ale sfinţilor pe care noi îi invocăm în rugăciune.
Pâinea, colacul sau prescura aduse la parastas, fiind făcute tot din grâu, au, în genere, acelaşi simbolism. În unele zone ale ţării ele se numesc chiar "parastas". În Oltenia, aceşti colaci se împletesc după o anumită tehnică şi sunt de anumite mărimi. Ei constituie elementul nelipsit al pomenirii. Alături de colivă şi colac, la parastas se întrebuinţează şi vinul din care se stropeşte, în formă de cruce, peste mormânt sau pe locul unde se săvârşeşte parastasul, ca şi peste colivă. Utilizarea vinului este o reminiscenţă din vechile practici romane legate de cultul morţilor, numite "libaţiuni", adică spălări sau stropiri. În practica noastră creştină, vinul este simbol al miresmelor cu care a fost uns trupul lui Hristos după moarte.
Atât vinul, cât şi pâinea sunt elemente necesare Tainei Sfintei Împărtăşanii. De aceea, turnarea din ele pe pământ sau peste trupul celui răposat este un simbol al vieţii veşnice pe care o aduce împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Este cunoscut, de asemenea, faptul că lumânările care se aşază în prescuri sau colivă sunt semnul jertfei pentru cel adormit.
Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). La acestea se adaugă Joia Înălţării, când se pomenesc toţi eroii neamului.
Ierurgia parastasului (cuvântul "parastas" înseamnă "a mijloci pentru cineva") este o rugăciune de mijlocire pentru cei adormiţi, o prescurtare a slujbei înmormântării, care are în centru cântarea "Veşnica pomenire". Se mai numeşte şi "pomană" şi a rămas ca obicei de la agapele care se făceau la începutul creştinismului după fiecare Sfântă Liturghie. Din partea familiei celor adormiţi se fac parastase la 3, la 6, la 9, la 40 de zile de la data morţii. Apoi la 3, 6 şi la 12 luni, şi în fiecare an, până la şapte ani. Se obişnuieşte şi pomenirea morţilor în cadrul a 40 de Sf. Liturghii la rând, în cursul unui an, sub numele de "sărindare".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu