vineri, 21 februarie 2014

Sfantul Cuvios Timotei, Sfantul Eustatie Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei si Sfantul Mucenic Mavrichie - 21 februarie


Viaţa Sfântului Cuvios Timotei


Lângă muntele Olimpului era un loc pustiu, ce se numea Simvoli, şi o mănăstire într-însul. În acea mănăstire era arhimandrit cuviosul Teoctist, un bărbat îmbunătăţit, de care şi cuviosul Platon mărturisitorul se povăţuia spre viaţa monahicească. La acest fericit arhimandrit Teoctist se afla unul din ucenici, adică acest cuvios Timotei, care din tinereţe a primit viaţa monahicească şi se nevoia în post, în înfrânare şi în rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-şi cu totul zburdările cele pătimaşe. El a fost nepătimaş şi desăvârşit până la sfârşitul său, fiind feciorelnic cu trupul şi cu sufletul, pentru că a pus aşezământ ochilor săi, din tinereţile sale, ca să nu privească niciodată la faţa femeiască. De aceea, s-a învrednicit a lua darul tămăduirii şi putere asupra diavolilor şi făcea minuni cu rugăciunile sale, tămăduind toate neputinţele şi izgonind de la oameni duhurile cele viclene. Apoi a trecut din loc în loc mulţi ani, vieţuind singur prin munţi şi prin pustietăţi întru Dumnezeu, şi cu rouă de lacrimi răcorindu-şi sufletul în neîncetatele rugăciuni. Într-o viaţă ca aceasta petrecându-şi zilele, a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a dus către Domnul.

Viaţa Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei


 Filogonie, arhiepiscopul Antiohiei, murind, a luat după dânsul scaunul acest fericit Evstatie, bărbat cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viaţă sfântă, cu înţelepciune şi cu mare râvna pentru dreapta credinţă, care a şi fost arătată la întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinţilor Părinţi, pe vremea împărăţiei lui Constantin cel Mare. Nevoindu-se cu Sfinţii Părinţi asupra lui Arie, a vădit eretica părere hulitoare a aceluia care zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu făcător, străin de părinteasca cinste şi putere. Deci, Sfântul Eustatie ruşinând şi dând blestemului acel hulitor eres şi mărturisind pe Fiul că este de o fiinţă cu Tatăl, a pornit pe eretici spre zavistie, dar mai ales pe Eusebie al Nicomidiei şi pe Teognie al Niceei.
    După moartea marelui Constantin, luând împărăţia Constandie, fiul său, a luat şi eresul lui Arie şi, foarte mult apărându-l, a dat putere arienilor ca să izgonească şi să facă rău Bisericii dreptcredincioşilor; întărind erezia cu acea fără de lege şi nedreaptă stăpânire.
    Atunci, Eusebie al Nicomidiei, cel mai sus pomenit, după izgonirea Sfântului Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, mergând la Ierusalim cu Teognie al Niceei, a intrat în Antiohia şi acolo, adunând sinod nedrept asupra arhiereului lui Hristos, Eustatie, l-a scos din scaun şi din cinste l-a lepădat, scornind asupra lui pricini nedrepte. Pe de o parte ziceau că n-ar crede drept, ci eretice, ca şi Sauelie; iar pe de alta, cum că ar petrece în necurăţie. Căci Eusebie plătise o femeie desfrânată cu daruri mari ca să clevetească asupra sfântului, ca şi cum de la dânsul luând în pântece, ar fi născut prunc. Deci, a intrat femeia aceea în mijlocul sinodul, purtând pruncul pe mâini, clevetind şi strigând că de la arhiepiscopul Eustatie a zămislit şi a născut.
    Cei ce judecau au poruncit femeii să-şi întărească cuvântul cu jurământ; şi s-a jurat ticăloasa că nu de la altul, ci de la Eustatie are pruncul. Deci, judecind sinodul, a oprit pe sfânt şi l-a trimis în surghiun. Iar nevinovatul mărturisitor al lui Hristos, Eustatie, răbdând acea nedreaptă clevetire şi izgonire, fiind în surghiun, s-a mutat către Domnul şi s-a dus în patria cerească. Iar femeia aceea care a clevetit pe sfânt, a căzut în boală cumplită şi grea. Apoi, cunoscând că asupra ei era pedeapsa lui Dumnezeu pentru clevetirea cea nedreaptă şi defăimarea sa asupra nevinovatului şi curatului arhiereu, a mărturisit adevărul că a fost plătită cu aur ca să grăiască lucrul cel de desfrânare asupra sfântului, cum şi de cine se plătise. Iar dacă a jurat că de la Eustatie a zămislit, este drept, dar acesta era Eustatie fierarul, iar nu arhiepiscopul Eustatie.
    Apoi trecând 100 de ani şi Zenon ţinând împărăţia grecească, s-a adus din surghiun cinstitul şi sfântul trup al celui între sfinţi părintelui nostru Eustatie Mărturisitorul, în Antiohia, cu mare cinste, tot poporul ieşind întru întâmpinarea lui, ca la 18 stadii şi mai departe, cu cântări, cu lumânări şi tămâieri, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Viața Sfântului Mucenic Mavrichie


Maximian, nelegiuitul şi păgânul împărat, socotind că prin slujba sa cea făcută la zeii cei cu nume mincinos îşi va cîştiga ajutor şi mai multă înălţare a împărăţiei sale, a poruncit ca toţi cei ce sînt sub stăpînirea lui să aducă jertfe la idoli. El singur s-a sîrguit a fi săvîrşitor şi slujitor diavolilor, silindu-i la necuratele jertfe ale acelora. Dar nu-i era lui destul ca să scrie ighemonilor cetăţii şi ţărilor, precum scriau şi împăraţii cei ce erau mai înainte de el, ca să se îngrijească de cinstirea idolilor; ci singur, cu sîrguinţă, înconjura lumea, slujind cu osârdie altarelor diavoleşti, nădăjduind ticălosul ca, oriunde, prin mergerea sa, să facă pe toţi cei ce s-au lepădat de rătăcire şi s-au apropiat de cunoştinţa lui Hristos, iarăşi să se aducă la a lui rea credinţă.
Cu un gând ca acela lăsând el Roma şi venind în părţile Răsăritului, a intrat în Apamia, cetatea Siriei unde, apropiindu-se de dânsul slujitorii idoleşti, au clevetit împotriva creştinilor: "Prea puternice împărate, deoarece zeii ne-au dat nouă liberă grăire către măria ta, drept aceea înştiinţăm a ta nebiruită putere că toţi cei ce sînt între noi cu frică cinstesc pe zeii părinteşti cei mari şi mai ales pe tatăl Dia şi pe minunatul Apolon, care sînt mai mari decît alţi idoli; iar pe împărăţia puterii tale o păzesc foarte mult şi o apără. Dar Mavrichie şi cei cu dînsul 70 de ostaşi ai tăi, îngîmfaţi cu cinstirile şi îmbogăţiţi cu darurile tale cele mari, pe zei nu-i socotesc întru nimic şi se împotrivesc împărăţiei tale celei mari şi nebiruite, înşelaţi fiind de rătăcirea creştinească". Acestea auzindu-le, împăratul Maximian s-a mîniat foarte tare şi s-a aprins mai mult decît cuptorul de foc, mai ales pentru că între ale lui cete se aflau nişte ostaşi ca aceia.
Venind o zi anumită, a poruncit să gătească divan, la locul ce se numea Amaxic, la porţile cetăţii dinspre miazănoapte, ca tot poporul să privească la aceea. Acolo a poruncit să-i aducă pe sfinţii mucenici. Şezînd pe acel divan înalt, Maximian, tiranul, şi adunîndu-se toată cetatea şi poporul de toată vîrsta la privelişte, încît nici fecioarele n-au rămas în căminele lor, au fost duşi acolo purtătorii de arme, sfinţii cei 70 de ostaşi ai lui Hristos, în frunte cu Sfîntul Mavrichie, mai marele lor, spre care, căutînd împăratul, a zis către povăţuitorul lor: "Noi aşteptăm, o! Mavrichie, ca voi, săturîndu-vă de darurile noastre şi hrănindu-vă cu bunătăţile împărăteşti şi cea mai de frunte cinste şi vrednicie de la noi luînd, să urmaţi dragostei noastre, iar pe cei ce s-ar abate de la a noastră lege plăcută lui Dumnezeu, pe aceia să-i întoarceţi cu bărbăteştile lucruri şi cu înţeleptele învăţături la sănătoasa înţelegere, tămăduind toată neputincioasa părere şi pe cea oloagă îndreptînd-o, iar pe cea rea, ce ridică război, îmblînzind-o. Dar voi, precum am auzit, faceţi cele potrivnice, că nu numai nu întoarceţi pe cei ce se scoală asupra legii noastre, ci şi singuri împotriva prea puternicilor noştri zei, cu vrajbă vă sculaţi şi strîmbătate le faceţi lor, luîndu-le cinstea, jertfele şi prinoasele. Încă v-aţi făcut şi altora povăţuitori spre prăpastia pieirii, dacă sînt adevărate cele spuse nouă despre voi".
Grăit-a Sfântul: "Împărate, strîmbătatea făcută de noi nesimţitorilor voştri zei, ne găteşte cununa cea slăvită a biruinţei la adevăratul nostru Dumnezeu. Noi nu defăimăm pe Dumnezeul cel ce ne-a făcut pe noi şi nici nu-L socotim întru nimic, precum tu nebuneşte Îl socoteşti, ci preamărim pe Acela, Care este singur adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul, pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele. Iar pe diavolii cei necuraţi, care aduc oamenilor pierzare şi pe idolii cei surzi, orbi şi nesimţitori, nu se cade a-i numi dumnezei". Zis-a împăratul: "O mulţumire ca aceasta dai tu zeilor, o! Mavrichie, tu care te-ai învrednicit de la dînşii de cinste şi locul cel dintîi în oaste îl ai?" Grăit-a Sfîntul Mavrichie: "Niciodată n-am luat vreo cinste de la zeii voştri şi nici nu voiesc să-i cinstesc pe ei, pentru că cine din oamenii care au cunoştinţă dumnezeiască au voit să cinstească lucrurile cele nesimţitoare, fără numai oamenii cei care n-au înţelegere şi care s-au asemănat dobitoacelor celor fără de minte. Aceia fac dumnezei pietrele şi lemnele, zicînd că acelea au înţelegere şi ca pe nişte dumnezei le cinstesc pe ele". Zis-a împăratul: "De vreme ce ai cîştigat întîiul loc în rînduiala celor ce ne slujesc nouă, pentru aceea eşti îndrăzneţ şi fără temere răspunzi împotriva noastră?".
Zicînd aceasta, împăratul a poruncit să-l separe pe Sfîntul Mavrichie de cei 70 de ostaşi şi a început a-i întreba cu momiri pe ei: "Cine v-a înşelat, fraţilor, ca să vă depărtaţi de la mîntuitorii dumnezei şi să vă apropiaţi de rătăcirea oamenilor celor ce cinstesc pe un Om răstignit şi făcător de rele?". Atunci fericiţii Teodor şi Filip, în numele tuturor sfinţilor mucenici, au grăit împăratului: "Noi, o! tiranule, atît de mult ne depărtăm de rătăcire, încît şi pe tine dorim să te izbăvim de aceia de care noi ne-am izbăvit, închinîndu-ne adevăratului Dumnezeu, Tatălui celui atot puternic şi Fiului celui Unul-Născut, adică Domnului nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevărat, înţelepciunea lui Dumnezeu şi Duhului celui Sfînt, Care a insuflat în noi cunoştinţa şi înţelegerea, ca să mărturisim pe Treimea cea de o fiinţă. Apoi ne îngreţoşăm de necurata ta credinţă şi lepădăm vremelnica ostăşire, făcîndu-ne ostaşi ai lui Dumnezeu, Împăratul puterilor".
Zis-a Maximian: "Te văd, o! Filipe, că ai bătrîneţi cinstite, dar înţelegerea îţi este mai rea decît a tinerilor. Aleargă la zei şi fii bun sfetnic şi celorlalţi prieteni ai tăi, împreună ostaşi, ca să cinstească pe zei, că de mai mare cinste şi daruri te vei învrednici de la noi". Grăit-a Sfîntul Filip: "Să ştii tu, împărate, că nu voi fi rău sfetnic celor ce de voie s-au pătruns de frica lui Dumnezeu, pentru că este scris: Amar celui prin care vine sminteala". Zis-a Maximian: "Blîndeţile şi răbdarea noastră, mai îndrăzneţ te-au făcut, o! Filipe. Lăsaţi credinţa cea rea a voastră, ca să nu ne porniţi spre mînie şi iuţime, căci veţi lua cumplite munci, îndrăznind a mărturisi pe Omul care se cinsteşte de voi între dumnezei".
Răspunzînd sfinţii 70 de mucenici, au zis tiranului: "Deşartele îngroziri ale urîciunii tale, o! împărate, ne dau putere şi tărie ca să nu ne temem de toate muncile, pentru că nu este frică în sufletele cele ce au bună minte şi ale celor ce iubesc pe Dumnezeu". Mîniindu-se Maximian, a poruncit ca să le ia brîiele şi hainele ostăşeşti şi a zis către dînşii: "Vedeţi din cîtă cinste şi slavă aţi căzut şi în ce fel de necinste aţi ajuns pentru neascultarea voastră". Sfinţii i-au zis: "Deşi ne-ai luat rînduiala ostăşească, dezbrăcîndu-ne de haine şi de brîie, avem pe Dumnezeul nostru, în ceruri, pe Care Îl cinstim. Acela ne va îmbrăca cu hainele şi brîiele slavei sale, celei nestricăcioase şi veşnice, pe care tu nu eşti vrednic a o vedea sau a auzi, pentru că satana este tatăl tău, acela care grăieşte şi lucrează în tine".
Atunci, împăratul mai mult s-a mîniat şi a zis către sfinţi: "O! blestemaţi şi nevrednici de darul zeilor noştri, voi singuri aţi adus vouă necinste, căci zeii cei mari fiind de noi cinstiţi, i-aţi necinstit şi prietenia noastră aţi defăimat-o. Primiţi de acum cele vrednice, după faptele voastre". Sfinţii au răspuns: "Împărate, această luptă a ta trece, fiind ca un nimic, iar cinstea ta este necinste, de vreme ce ai uitat pe Dumnezeu, Care ţi-a dat putere împărătească, iar pe idolii cei deşerţi şi neînsufleţiţi, care nu-ţi folosesc la nimic, nici nu înţeleg dacă cineva îi cinsteşte sau îi necinsteşte, pe ei, nebuneşte şi fără pricepere, îi socoteşti dumnezei". Zis-a împăratul: "Pentru bunătatea noastră cea împărătească, vrînd să feresc întreaga voastră viaţă, încă vă voi mai răbda". Şi a poruncit să-i arunce în temniţă, trei zile, ca, gîndindu-se, să aleagă cele de folos.
Sfinţii, fiind legaţi cu lanţuri în temniţă, au zis între dînşii: "Fraţilor iubiţi, să ne pregătim toţi sufletele prin rugăciune şi cu dinadinsul să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne dea înţelepciune prin Duhul Sfînt şi să pună în gurile noastre ce vom răspunde împăratului, ca să se minuneze tiranul de credinţa noastră cea adevărată".
Începînd sfinţii a se ruga, grăiau cu suflet: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, a Cărui stăpînire este veşnică şi împărăţie fără de sfîrşit, trimite nouă pe Sfîntul Tău Duh şi prin Acela povăţuieşte-ne, ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru El, să biruim răutatea rătăcirii şi să ne întărim cu adevărata credinţă, prin Duhul Tău cel Sfînt, Care grăieşte în noi şi se uneşte cu făgăduinţa Ta cea adevărată şi nemincinoasă. Iar pentru lumeasca cinste ce s-a luat de la noi, să ne săvîrşim ostaşi în Sfîntă Cetatea Ta cea cerească şi să fim rînduiţi în numărul cetăţenilor celor de sus, cu toţi sfinţii Tăi, care din veac bine Ţi-au plăcut întru dreapta credinţă; căci Tu eşti unul Dumnezeu şi Ţie Ţi se cuvine slava şi puterea, în veci. Amin".
După trei zile, Maximian împăratul, şezînd iarăşi în acel loc de la poarta Amaxic, a pus înaintea judecăţii sale pe sfinţii mucenici, adunîndu-se toată cetatea la privelişte.
Tiranul, amestecîndu-şi mînia cu momiri, a zis către sfinţi: "O! bărbaţilor, alegeţi-vă cele de folos şi, apropiindu-vă, aduceţi zeilor jertfe şi veţi lua viaţă, iar nu moarte amară". Sfinţii au răspuns: "Despre aceasta bine ne-am sfătuit, o! împărate. Ascultă-ne cu luare aminte şi nu ne sili mai mult la jertfele voastre, pentru că am întărit sfatul nostru ca să urîm această viaţă vremelnică şi să iubim moartea care este înaintea noastră, pentru dragostea lui Hristos, de la Care nădăjduim să cîştigăm viaţa cea veşnică. De acum fă degrab cu noi ceea ce voieşti, căci noi nu ne vom lepăda de Dumnezeul nostru, iar diavolilor tăi niciodată nu ne vom închina, căci prin osîndirea la vremelnica moarte, ne eliberăm de veşnica osîndire".
Zicînd acestea sfinţii, tiranul a văzut în mijlocul lor un tînăr şi i-a zis: "Spune, tînărule, cum este numele tău şi de ce neam eşti?" Tînărul a răspuns: "Mă numesc Fotin, şi numele meu e de la adevărata lumină şi sînt ostaş al Hristosului meu, Care a ruşinat pe tatăl tău, satana, iar de neam sînt roman. Ca fiu, după trup şi după duh, sînt al prealuminatului Mavrichie, pentru că de dînsul sînt născut şi de la dînsul am luat cunoştinţa lui Dumnezeu şi sînt crescut în sfînta credinţă cea întru Iisus Hristos, Domnul, de Care tu, lepădîndu-te, o! împărate, te-ai alăturat cu dobitoacele cele fără de minte şi te-ai asemănat lor". Zis-a tiranul: "Nebun eşti, o! tînărule, şi cuvintele tale sînt după anii tăi. Învaţă-te de acum a şti ce-ţi este de folos şi, apropiindu-te, jertfeşte zeilor, marelui Dia şi cruţă-ţi tinereţea ta". Zis-a tînărul: "Fiindcă nu fac voia ta, nici nu mă închin idolilor, pentru aceea mă numeşti nebun. Eu însă sînt mai înţelept decît voi cei bătrîni, crezînd în Domnul meu, Iisus Hristos, în Care voi nu credeţi şi nici nu-L ştiţi".
Zis-a iarăşi tiranul către sfinţi: "Pînă cînd vom răbda nebunia voastră, o! ticăloşilor? Oare credeţi că fiind biruiţi de nemăsurata noastră bunătate nu vă chinuim pe voi? Jertfiţi zeilor, ca să nu întărîtaţi judecata noastră cea milostivă şi dreaptă, ca să nu ne porniţi spre nemilostivire şi iuţime". Sfinţii au răspuns: "Necuratule slujitor al diavolului, de ai avea ceva pricepere, ai cunoaşte acum, de la Fotin, credinţa şi puterea noastră. Dacă acela, fiind tînăr de ani, a ruşinat păgînătatea ta prin dreapta credinţă şi cunoştinţă a lui Hristos, cu atît mai mult noi dorim toate muncile, ca să ruşinăm pe tatăl tău, diavolul, şi să plăcem lui Hristos Dumnezeul nostru".
Atunci, umplîndu-se de mînie tiranul, a poruncit ca, dezbră-cînd pe sfinţi, să-i bată cu vine de bou. Şi au început slujitorii a săvîrşi porunca, întinzînd pe fiecare din ostaşii lui Hristos şi bătîndu-i fără milă. Atît de mult bătură pe sfinţi, pînă ce oasele lor s-au zdrobit şi cu mulţimea sîngelui celui vărsat s-a înroşit pămîntul.
Sfinţii fiind în munci, strigau lui Dumnezeu, cerînd ajutor de la El. Domnul, prin nevăzuta Sa putere, venind de faţă, le uşura durerile, le întărea inimile întru răbdare şi în dragoste dumnezeiască. Slujitorii, ostenind şi slăbind, împăratul a zis către sfinţii mucenici: "Oare aţi cunoscut, o! îndrăzneţilor şi nesocotiţilor oameni, cît de uşor îmi este să pierd viaţa voastră? Jertfiţi zeilor, ca să nu luaţi şi mai cumplite munci". Sfinţii au răspuns: "Să ştii necuratule şi străinule de Dumnezeul nostru, că aşa cum tu nu cunoşti dragostea şi lumina lui Hristos, împăcat fiind cu întunericul diavoleştii rătăciri, aşa nici noi nu simţim chinurile cele ce prin tine ni se dau nouă, avînd mintea luminată cu credinţa şi cu dragostea lui Hristos, Dumnezeul nostru. Născoceşte, o! tiranule, şi alte munci asupra noastră, mai noi şi mai grele, pentru că însetează sufletele noastre şi dragostea lui Hristos cea din noi doreşte ca prin muncile tale sfîrşindu-ne să vedem pe Dumnezeul cel viu, Care împărăţeşte în veci".
Auzind acestea, tiranul s-a umplut de şi mai multă mînie şi a poruncit să pregătească un foc mare, ca să arunce într-însul pe sfinţii mucenici. Fiind aprins focul foarte tare, sfinţii mucenici n-au aşteptat să fie aruncaţi în focul acela de slujitorii tiranului, ci singuri, apropiindu-se ca de o apă, au intrat în mijlocul văpaiei şi umblînd prin foc, nevătămaţi, ocărau pe tiran şi pe zeii lui. Toţi se mirau de acea minune preaslăvită. Însă tiranul, din început fiind vasul pierzării, nu cunoştea puterea lui Dumnezeu care era în sfinţi şi biruia focul şi cu mare mînie tulburîndu-se se gîndea cum să-i piardă pe sfinţi. Şi a poruncit ca, legîndu-i de lemnele cele de tortură, cu unghii de fier să-i strujească amar.
Sfinţii au răbdat cu tărie şi acea chinuire cumplită, nebăgînd în seamă durerile trupeşti, încît se mira poporul de mînia şi de nebunia împăratului. Sfîntul Mavrichie, rîzînd de el, i-a zis: "Nu-ţi cunoşti slăbiciunea şi ticăloşia ta, o! necuratule tiran, că Fotin, tînărul acesta, atîtea şi atîtea munci răbdînd, a sfărîmat şi a zdrobit puterea împărăţiei tale de tiran. Cum vei putea să biruieşti toată tabăra noastră, singur fiind, biruit de acest tînăr?" Maximian, căutînd cu ochi mari şi aspri şi scrîşnind din dinţi, a poruncit să-l ucidă îndată pe tînărul sfînt Fotin înaintea tatălui său, cu sabia, vrînd ca să-i arate lui Mavrichie, socotind că va umple de mare mîhnire sufletul lui, prin moartea fiului. Dar Sfîntul Mavrichie se umplea însă de bucurie şi de veselie, privind la moartea fiului său pentru Hristos şi la sfîrşitul lui mucenicesc.
Fiind tăiat Sfîntul Fotin şi ducîndu-se către Domnul, Sfîntul Mavrichie a zis către Maximian: "A noastră dorire ai împlinit-o, o! tiranule, trimiţînd înainte pe Fotin către Hristos Dumnezeu. De acum grabnică este alergarea noastră spre cer, căci cine din ceata noastră va rămîne după Fotin, ostaşul lui Hristos, cel ce s-a dus către Dumnezeu şi a ruşinat pe satana, tatăl tău? Scorneşte mai mari şi mai amarnice munci asupra noastră şi nimic să nu laşi din cele ce ne încearcă pe noi, de păzim tare credinţa lui Hristos. Maximian, văzînd pe sfinţii mucenici că rabdă toate muncile cu osîrdie şi tărie şi nicidecum nu se depărtează de credinţa lor, a chemat suita sa, cea fără de omenie şi cu nărav de fiară. Apoi s-a sfătuit cu dînşii cu ce fel de moarte să-i piardă pe mucenici, spre înfricoşarea tuturor creştinilor care sînt în lume.
Sfătuindu-l pe el mulţi, unul dintr-înşii mai cumplit şi mai păgîn, rădăcină a răutăţii şi a obrăzniciei, a zis către sfatul acela: "Acum, o! împărate, este vreme de vară, căci este luna iulie. Iată, se află afară din cetate, spre partea de apus, un loc de luncă şi ierbos între două pîraie şi bălţi. Acolo sînt acum o mulţime de ţînţari, tăuni, viespi şi bărzăuni, încît abia poate cineva să treacă pe acolo; iar a zăbovi vreun ceas nu se poate. Porunceşte să-i ducă acolo pe ei şi, legîndu-i de copaci, să-i ungă cu miere, ca mîncîndu-i ţînţarii, bărzăunii şi toate muştele, să aibă mai greu chin decît toate celelalte chinuri şi să cunoască că nu se cuvine a ocărî pe zeii noştri cei nebiruiţi şi veşnici".
Acestea zicîndu-le, acel sfat nedrept a plăcut păgînului împărat precum şi la toată suita. Deci au fost osîndiţi sfinţii lui Hristos răbdători de chinuri, la cumplita tortură. Luîndu-i ostaşii, i-au dus legaţi la locul mai sus pomenit şi, legîndu-i de copaci, lîngă un izvor de apă şi baltă mare, au uns cu miere trupurile goale, de la cap pînă la picioare. Acolo au aruncat şi trupul fericitului Fotin înaintea feţei tatălui său şi s-au dus. Apoi, năvălind asupra lor tot felul de muşte, ţînţari, viespi şi bărzăuni, i-au acoperit pe ei ca un nor, rănindu-le sfintele trupuri muceniceşti.
Într-o nesuferită muncire ca aceasta au răbdat sfinţii zece zile şi zece nopţi. Apoi, ridicîndu-şi ochii spre Dumnezeu, s-au rugat: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ne-ai zidit după chipul şi asemănarea Ta, Care ne-ai adus pe noi la adevărul Tău, la cunoştinţa dumnezeirii Tale, a unuia născut Fiului Tău şi a Prea-sfîntului şi făcătorului Tău Duh, Ţie Îţi încredinţăm sufletele noastre şi ne rugăm ca să le sălăşluieşti cu toţi sfinţii Tăi, cei ce din veac bine Ţi-au plăcut Ţie; căci Te-am iubit şi Te-am dorit din tot sufletul nostru şi pentru Tine la moarte ne-am dat. Tu eşti Dumnezeu Însuţi, bun şi milostiv şi Ţie Ţi se cuvine slava în veci. Amin".
Acestea zicînd şi-au dat în mîinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Astfel s-au învrednicit de cununile slavei celei veşnice. Nelegiuitul tiran, Maximian împăratul, chiar şi după moarte se tulbura asupra sfinţilor mucenici celor ce locuiau în viaţa cea fără de moarte, pentru că vieţuiesc lui Dumnezeu cei ce s-au sfîrşit în credinţă, deşi s-au dus din cele de aici. Auzind el că acum au murit, a poruncit ca să le taie cinstitele lor capete şi să-i lase neîngropaţi. Sfintele lor trupuri şi capetele erau aruncate în luncă şi în pădurea aceea, spre mîncarea păsărilor şi a fiarelor. Unii fraţi credincioşi, venind noaptea, cu frică şi cu cutremur au adunat moaştele sfinţilor mucenici cele aruncate şi acolo şi le-au îngropat în pămînt, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu