Dintre toate cantarile si rugaciunile din timpul Postului, o singura scurta rugaciune poate fi considerata rugaciunea specifica a acestuia. Traditia o atribuie unui mare invatator al vietii duhovnicesti - Sfantul Efrem Sirul:
"Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie. Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, robului Tau. Asa Doamne, imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin."
Aceasta rugaciune este citita de doua ori la sfarsitul fiecarei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni pana Vineri (nu si Sambetele si Duminicile), caci, slujbele acestor zile nu urmeaza celor savarsite de obicei in timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmeaza fiecarei cereri. Apoi facem cu totii douasprezece inchinaciuni, spunand: "Dumnezeule, curateste-ma pe mine pacatosul!" intreaga rugaciune este repetata cu o singura metanie la sfarsit. De ce ocupa un loc asa de important aceasta scurta si simpla rugaciune in slujbele de Post?
Pentru ca recapituleaza intr-un mod unic toate elementele pozitive si negative ale pocaintei si constituie, sa spunem asa, o "verificare" pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai intai eliberarea noastra de cateva boli duhovnicesti fundamentale, ce ne modeleaza viata si fac practic imposibila chiar incercarea de a ne intoarce noi insine catre Dumnezeu. Boala fundamentala este duhul trandaviei. Este acea lenevire si pasivitate a intregii noastre fiinte, care intotdeauna ne impinge mai degraba "in jos" decat "in sus" - care incearca mereu sa ne convinga ca nici o schimbare nu este posibila si, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism inradacinat, care la orice schimbare duhovniceasca raspunde "pentru ce?" si face din viata noastra o teribila risipire sufleteasca. Este cauza tuturor pacatelor pentru ca otraveste energia duhovniceasca de la insusi izvorul sau.
Rodul trandaviei este grija de multe. Este acea stare de deznadejde pe care toti Sfintii Parinti au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznadejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism si pesimism a tot ceea ce exista. Aceasta este, cu adevarat, o forta demonica in noi, pentru ca fundamental Satana este un inselator. El il insala pe om asupra lui Dumnezeu si a lumii; el ne umple viata cu intuneric si nihilism. Deznadejdea este sinuciderea sufletului, pentru ca atunci cand omul este cuprins de ea devine incapabil sa vada lumina si sa o doreasca. Iubirea de stapanire] Desi pare bizar, trandavia si deznadejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viata cu iubirea de stapanire. Pangarind intreaga noastra atitudine catre viata, lipsind-o de sens si plinatate, ele ne silesc sa cautam compensatie intr-o atitudine total gresita fata de alte persoane. Daca viata mea nu este indreptata catre Dumnezeu, nu aspira la valorile eterne, inevitabil va deveni egoista si egocentrica, iar aceasta inseamna ca toti cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine.
Daca Dumnezeu nu este Domnul si Stapanul vietii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn si stapan, centrul absolut al propriei mele vieti, si incep sa evaluez totul tinand cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorintele mele si de judecatile melc. Iubirea de stapanire este astfel o degenerare limdamentala a relatiei mele cu ceilalti, o incercare de subordonare a lor fata de mine. Aceasta pornire nu se exprima neaparat prin a comanda sau a domina pe "altii". Se poate exprima la fel de bine prin indiferenta, dispret, lipsa de interes, de consideratie, de respect. Este, intr-adevar, lenevire si deznadejde indreptate, de aceasta data, catre ceilalti; sinuciderea duhovniceasca se completeaza astfel cu crima duhovniceasca.
Si, in final, grairea in desert. Dintre toate fiintele create de Dumnezeu, omul singur a fost inzestrat cu darul vorbirii. Toti Sfintii Parinti vad in aceasta adevarata "pecete" a Chipului Divin in om, pentru ca Dumnezeu insusi se descopera ca si Cuvant (loan, 1,1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelasi simbolism supremul pericol. Fiind adevarata expresie a omului, mijlocul realizarii de sine este din acest punct de vedere si cauza a caderii sale si a distrugerii de sine, a tradarii si a pacatului. Cuvantul mantuie si cuvantul ucide; cuvantul inspira si cuvantul otraveste. Cuvantul este modul de exprimare al Adevarului, dar si al inselarii demonice.
Avand o putere pozitiva fundamentala, el are astfel, totusi, si o imensa putere negativa. Cu adevarat el zideste pozitiv sau negativ. Atunci cand este deviat de la originea si scopul sau dumnezeiesc, cuvantul devine desertaciune. El impinge spre trandavie, deznadejde si iubirea de stapanire si transforma viata in iad. El devine adevarata putere a pacatului.
Acestea patru sunt astfel "obiectivele" negative ale pocaintei. Ele constituie obstacolele ce trebuie indepartate. Dar Dumnezeu singur le poate indeparta. Iata deci prima parte a rugaciunii Sfantului Efrem Sirul - aceasta plangere din adancul neputintei omenesti. Apoi rugaciunea se indreapta catre telurile pozitive ale pocaintei care, de asemenea, sunt patru.
Curatia. Daca nu se reduce sensul acestui termen, asa cum adesea si eronat se face, numai la conotatiile sale sexuale, este inteles ca omologul pozitiv al trandaviei. Traducerea precisa si totala a termenului grecesc sofrosini si a termenului rusesc tselomudryie trebuie sa fie plinatatea intelepciunii, dreapta socotinta. Trandavia este, intai de toate, risipire, distrugerea vederii si energiei noastre, incapacitatea de a vedea intregul. Atunci opusul sau este tocmai plinatatea. Daca de obicei intelegem prin curatie virtutea opusa depravarii sexuale, aceasta se intampla datorita caracterului decazut al existentei noastre, care nu se manifesta niciunde mai bine decat in placerea sexuala - indepartarea trupului de la viata adevarata si de la stapanirea duhului asupra sa. Hristos a refacut plinatatea in noi. Si aceasta a realizat-o prin refacerea adevaratei scari de valori, prin calauzirea noastra inapoi catre Dumnezeu. Primul si minunatul rod al acestei plinatati sau curatii este smerenia. Am vorbit deja despre ea. Ea este mai presus de toate biruinta adevarului in noi, indepartarea tuturor minciunilor in care de obicei traim. Numai smerenia poate fi capabila de adevar, de a vedea si de a primi lucrurile asa cum sunt si, astfel, de a vedea maretia, bunatatea si iubirea lui Dumnezeu in orice. De aceea se spune ca Dumnezeu revarsa harul Sau peste cei smeriti iar celor mandri le sta impotriva.
Curatia si smerenia sunt firesc urmate de rabdare. Omul "natural" sau "cazut" este nerabdator, pentru ca nevazandu-se pe sine se grabeste sa judece si sa condamne pe ceilalti. Avand, asadar, o cunoastere eronata, incompleta si pervertita a tot ceea ce il inconjoara, masoara toate acestea prin prisma gusturilor si conceptiilor sale. Fiind indiferent cu oricine in afara de sine, doreste ca viata sa fie incununata cu succes aici si acum.
Rabdarea, totusi, este cu adevarat o virtute divina. Dumnezeu este rabdator nu pentru ca este "iertator" ci pentru ca El sesizeaza adancimea celor ce exista, pentru ca realitatea intima a lucrurilor, pe care noi in orbirea noastra nu o mai vedem, este deschisa catre El. Cu cat ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cat devenim mai rabdatori, cu atat reflectam mai mult acel infinit respect fata de toate fiintele care reprezinta insusirea specifica a lui Dumnezeu.
In cele din urma, cununa si rodul tuturor virtutilor, ale tuturor cresterilor si ostenelilor duhovnicesti este dragostea - acea dragoste care, asa cum am spus, poate fi daruita numai de Dumnezeu -, darul ce este finalitatea tuturor pregatirilor si ostenelilor duhovnicesti.
In cele din urma, cununa si rodul tuturor virtutilor, ale tuturor cresterilor si ostenelilor duhovnicesti este dragostea - acea dragoste care, asa cum am spus, poate fi daruita numai de Dumnezeu -, darul ce este finalitatea tuturor pregatirilor si ostenelilor duhovnicesti.
Toate acestea sunt rezumate si adunate laolalta in ultima cerere a rugaciunii Sfantului Efrem Sirul, in care cerem: "daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu". Dar, in final, mai este o primejdie: mandria. Mandria este izvorul raului si toata rautatea este mandrie. Iata ca nu-mi este suficient sa-mi vad propriile mele greseli, intrucat chiar si aceasta virtute aparenta se poate transforma in mandrie. Scrierile sfinte abunda in sfaturi impotriva subtilelor forme ale pseudo-pietatii care, in realitate, sub valul smereniei si al autocriticii pot conduce catre o mandrie cu adevarat demonica. Dar atunci cand "vedem gresalele noastre" si cand "nu osandim pe fratii nostri", cand, altfel spus, curatia, smerenia, rabdarea si dragostea sunt doar una in noi, atunci si numai atunci ultimul dusman - mandria - va fi nimicit in noi.
Dupa fiecare cerere a rugaciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale intregului cult din timpul Postului. Totusi, aici, semnificatia lor este revelata mai bine ca niciodata. In lungul si dificilul efort al insanatosirii duhovnicesti, Biserica nu a pus bariere intre suflet si trup. Omul, in intreaga sa fiinta, s-a indepartat de Dumnezeu; omul, in intreaga sa fiinta, trebuie restaurat, trebuie sa se intoarca (la Dumnezeu - n.tr.). Catastrofa creata de pacat consta, cu siguranta, tocmai in biruinta carnii - animalul, irationalul, placerea din noi - asupra duhovnicescului si dumnezeiescului. Dar trupul este slavit, trupul este sfant, asa de sfant incat Dumnezeu insusi "a luat trup".
Atunci, mantuirea si pocainta nu dispretuiesc trupul, nu il neglijeaza, ci au in iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la functiile sale reale, ca expresie a vietii duhovnicesti, ca templu al nepretuitului suflet omenesc. Ascetismul crestin este o lupta nu impotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, intreaga fiinta umana - suflet si trup - face pocainta. Trupul participa la rugaciunea sufletului intocmai cum sufletul se roaga prin si in trup. Metaniile, semne "psiho-somatice" ale pocaintei si ale smereniei, ale adorarii si ale ascultarii, reprezinta astfel prin excelenta ritualul de Post.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu