sâmbătă, 9 februarie 2013

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Prohor, făcătorul de minuni din Pecersca(10 februarie)(Din patericul Pecerscăi)

Cuviosul Prohor  Dumnezeul cel milostiv şi bogat în îndurări, de multe ori sloboade răutăţi asupra neamului omenesc, ca astfel, pedepsindu-l, să-l aducă la cunoştinţa cea sănătoasă şi să-l îndemne la lucruri bune; însă deşi pedepseşte şi aduce asupra lui bătăi, cu toate acestea nu întîrzie a milui şi nu zăboveşte a tămădui de răni, precum este cu cuviinţă a se vedea din viaţa acestui Cuvios Prohor, care se mărturiseşte astfel: În zilele domniei lui Sviatopolc Iziaslavici multă prigonire s-a făcut oamenilor în Kiev, de către voievod, căci dărîma casele celor puternici, fără de pricini şi jefuia averi multe. Pentru aceasta, Dumnezeu a lăsat pe păgîni să aibă putere asupra lui şi s-au făcut războaie multe în stăpînirea lui de către polovţi. Pe lîngă acestea era şi între ei război, încît era atunci foamete şi mare lipsă în pămîntul Rusiei.
    În acele zile, a mers acest fericit Prohor de la Smolensk la mănăstirea Pecersca, la egumenul Ioan şi de la dînsul a luat sfîntul şi îngerescul chip al monahilor. Apoi a început a se nevoi în fapte bune şi s-a dedat la înfrînare mare, încît şi de pîinea cea obişnuită s-a lipsit. Adunînd el lobodă mare, verde, şi frămîntînd-o cu mîinile sale îşi făcea pîine şi cu aceea se hrănea. Dar şi aceasta o pregătea mai înainte în vreme de vară pentru tot anul şi, venind altă vară, făcea la fel pentru anul viitor, încît nu-i trebuia obişnuita pîine în toate zilele vieţii sale. Pentru aceea era numit lobodnic, căci, afară de prescurile din biserică nu mînca niciodată în chilie, nici poame, fără numai lobodă, precum nici altceva nu bea, afară de apă.
    Văzînd Dumnezeu răbdarea sfîntului şi atîta înfrînare, i-a prefăcut în dulceaţă amărăciunea de pîine făcută din lobodă, încît i se aduse bucurie în loc de mîhnire, pentru că nu se mîhnea acest fericit niciodată, ci, totdeauna bucurîndu-se, slujea lui Dumnezeu şi nici se înfricoşa vreodată în ispite. Vieţuia ca o pasăre şi afară de lobodă n-avea nimic, încît nu putea să se laude ca bogatul, zicînd: "Suflete, ai multe bunătăţi pregătite spre mulţi ani, odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte". Ci, avînd acele verdeţuri mai înainte pregătite pentru tot anul, se smerea pe sine, zicînd: "Prohore, în această noapte au să-ţi ceară sufletul de la tine, iar cele ce ai, cui vor fi?" Acest fericit a împlinit cu fapta cuvîntul Domnului ce zice: "Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, ci Tatăl vostru ceresc le hrăneşte pe ele". Sfîntul, rîvnind păsărilor, uşor îşi făcea calea pe care creştea loboda. De acolo, pe umerile sale, ca pe aripi o aducea în mănăstire şi astfel, din pămînt nearat, îi venea hrană nesemănată, ca şi păsărilor.
    Astfel nevoindu-se sfîntul, s-a întîmplat în pămîntul Rusiei pe lîngă desele războaie şi o foamete mare, încît toţi se îngrozeau de moarte. Dar Dumnezeu, vrînd să preamărească pe plăcutul Său şi să miluiască pe popoarele Sale, a înmulţit atunci loboda mai mult decît în alte veri. De aceea, fericitul Prohor îşi impunea osteneală mai mare, aducînd neîncetat verdeţuri de acelea pe care, frecîndu-le cu mîinile sale şi făcînd pîine, o împărţea la cei ce nu aveau şi piereau de foame. Apoi, văzînd unii că adună loboda, începură şi ei a aduna asemenea, ca să se hrănească în vreme de foamete, dar nu puteau să o mănînce din cauza amărăciunii. Atunci toţi năzuiau la sfînt; iar el le împărţea tuturor pîinea aceea, să arate tuturor cît e de dulce pîinea din lobodă, ca şi cum era amestecată cu miere, încît nu mai pofteau pîine de grîu, pe cît pofteau pe aceasta din buruiană, ce se făcea din mîinile fericitului Prohor. Dar şi aceasta este minune, căci pîinea aceea, dîndu-se numai cu binecuvîntare de fericitul, se arăta mai luminoasă şi curată, apoi era dulce la mîncare. Iar de lua de cineva în taină, se făcea neagră ca ţărîna şi amară ca pelinul. Dacă cineva din fraţi lua în taină de la fericitul vreo pîine, fără binecuvîntare, şi voia să o mănînce, atunci se afla în mîinile lui ca ţărîna, iar în gură amară peste măsură, şi nu putea să o mănînce şi aceasta se făcea de multe ori. Acela se ruşina să spună greşeala sa sfîntului şi cu binecuvîntare să ceară pîine de la dînsul, dar fiind foarte flămînd şi neputînd suferi nevoia cea firească şi văzîndu-şi moartea înaintea ochilor săi, a mers la egumenul Ioan şi i-a spus ceea ce a făcut, cerîndu-şi iertare.
    Egumenul, necrezînd cele zise, a poruncit altui frate să ia o pîine de la sfîntul, în taină, ca să cunoască de este astfel şi fiind adusă pîinea s-a aflat asemenea precum i-a spus fratele cel dintîi, căci nu putea nimeni s-o guste de amărăciune. Această pîine fiind încă în mîinile lor, a trimis iarăşi egumenul la sfînt să ceară o pîine, care să fie dată cu binecuvîntarea lui, apoi ieşind, zicea: să luaţi de la dînsul şi o altă pîine în taină. Deci, aducîndu-le pîinea cea luată în taină, s-a schimbat înaintea lor şi era neagră şi amară ca pelinul, ca şi cea dintîi, iar pîinea cea luată din mîinile lui, s-a arătat frumoasă şi dulce ca mierea. Făcîndu-se astfel această minune, s-a preamărit fericitul Prohor pretutindeni şi, hrănind pe mulţi flămînzi, a fost la mulţi de folos.
    După aceasta, Sviatopolc Iziaslavici, domnul Kievului, a început război cu David Igorovici, domnul Vladimirului, pentru orbirea lui Vasile Rostislavici, domnul de la Treboclit, pe care Sviatopolc a poruncit să-l orbească, fiind amăgit de David Igorovici. Asemenea şi cu Volodar Rostislavici, fratele lui Vasilc, domnul de la Premişli şi cu Vasilc, pentru stăpînirea tatălui său Iziaslav, pe care o ţineau Rostislavicii şi acum se întorcea de la război Sviatopolc în Kiev, gonindu-l pe David la leşi şi punînd în cetatea lui Vladimir pe fiul său, Metislav. Pe Volodar şi pe Vasilc, nebiruindu-i, a trimis pe un alt fiu al său, Iaroslav, cu ungurii, asupra lor.
    Pe vremea aceea, fiind mare neorînduială, jefuire şi fărădelege nu lăsa să vie la Kiev neguţători din Galic şi pe Mişli. Apoi nici nu era sare în tot pămîntul Rusiei şi puteai vedea atunci pe oameni în mare mîhnire. Fericitul Prohor, văzînd acea lipsă, a adunat în chilia sa mulţime de cenuşă de prin toate chiliile şi, rugîndu-se Domnului, a început a împărţi cenuşa aceea la toţi, şi se prefăcea în sare curată, cu rugăciunile sfîntului. Cu cît o împărţea, cu atît mai mult se înmulţea, încît nu numai mănăstirea era îndestulată, ci şi oamenii mireni, mergînd la dînsul, luau din destul spre trebuinţa casei lor. Însă sfîntul nu lua nimic, ci la toţi împărţea în dar cît trebuia cuiva şi rămînea tîrgul deşert, iar mănăstirea plină de cei ce mergeau să ia sare. Atunci a ridicat vrăjmaşul o mare zavistie între cei ce vindeau sare în tîrg, că nu cîştigaseră nimic, căci socoteau ca în acele zile să cîştige bogăţie pe sare şi acum le era pagubă mare, deoarece sarea ce mai înainte o vindeau scump, acum nici ieftin nu o cumpăra nimeni. Sculîndu-se toţi vînzătorii de sare, au mers la voievodul Sviatopolc şi asupra fericitului cleveteau, zicînd: "Prohor, monahul, a luat de la noi multă bogăţie, că a adus pe toţi la el după sare, iar noi, dîndu-ţi dăjdii, nu putem să ne vindem sarea noastră şi suferim din pricina lui".
    Voievodul, auzind aceasta, se gîndea în sine ca şi gîlceava ce era între dînşii să o aline, şi el să cîştige bogăţie. Deci, s-a sfătuit cu sfetnicii săi, că preţul sării fiind mare şi luînd sare de la Prohor, să fie vîndută numai de ai săi. Astfel a făgăduit clevetitorilor: "Pentru voi, voi jertfi pe monah". Dar ascundea în sine gîndul său, vrînd ca nimic să nu facă lor spre plăcere, ci, mai ales prin zavistia sa, mai multă împiedicare să le facă, pentru că zavistia nu ştie să cinstească folosul altuia. Îndată a trimis Sviatopolc să ia toată sarea de la Prohor şi, aducînd-o, a mers el însuşi să o vadă şi cu acei pîrîţi care clevetiseră pe fericitul. Dar văzură toţi că era cenuşă înaintea lor. De aceea a zis voievodul unora să guste şi tot cenuşă era în gură. Atunci se mirară mult de schimbarea aceea şi nu se pricepeau. Apoi, mai cu încredinţare vrînd să ştie ce are să fie mai pe urmă din o vedenie ca aceea, voievodul a poruncit să păzească pînă în a treia zi. Mulţimea poporului, după obicei, mergea la fericitul ca să-şi ia sare. Înştiinţîndu-se de jefuirea ei, toţi se întorceau deşerţi blestemînd pe acela care făcuse aceasta. Fericitul le zicea lor: "Cînd se va arunca de către voievod afară, atunci voi adunaţi-o". Voievodul, ţinînd-o trei zile şi neaflînd nimic, a poruncit ca noaptea să o arunce afară. Cenuşa aruncată îndată s-a prefăcut în sare; înştiinţîndu-se cetăţenii, se adunau, luînd sare cu bucurie.
    Făcîndu-se această minune, s-a spăimîntat voievodul care făcuse aceea. Neputînd să ascundă lucrul, căci se făcuse înaintea întregii cetăţi, a început a cerceta ce este acest lucru. Atunci îi spuseră lui toate cele făcute de fericitul Prohor, şi nu numai despre sarea aceea care era din cenuşă, ci şi de pîinile cele din lobodă cu care a hrănit o mulţime de popor şi cum erau dulci pîinile, cînd le lua cineva din mîna lui cu binecuvîntări, şi cum erau amare, cînd cineva le lua în taină. Acestea auzindu-le Sviatopolc, s-a ruşinat de fapta sa şi, mergînd la mănăstirea Pecersca, s-a împăcat cu egumenul Ioan. Căci mai înainte avea vrajbă împotriva lui, pentru mustrarea de nesaţul bogăţiei şi pentru chinuirea poporului. Pentru aceea îl şi surghiunise în Turov, însă, temîndu-se de răsculare, degrabă l-a întors cu cinste în mănăstirea Pecersca.
    Pentru aceste minuni, a început de atunci a avea mare evlavie Sviatopolc către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi către Cuvioşii Părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi; iar pe fericitul Prohor îl cinstea şi îl fericea, ştiind că este adevărat rob al lui Dumnezeu, înaintea căruia a dat lui Dumnezeu cuvînt, ca de acum să nu mai facă silire nimănui. Dar încă şi acest cuvînt l-a întărit către fericitul, zicînd: "de mă voi duce, după voia lui Dumnezeu, mai înainte de tine din lumea aceasta, tu să mă pui cu mîinile tale în mormînt, ca astfel nerăutatea ta să se arate spre mine. Iar de vei muri tu înaintea mea, eu, luîndu-te pe umerii mei, în peşteră te voi duce, ca pentru aceea să-mi dea Dumnezeu iertare de greşala cea mare făcută către tine".
    Astfel fiind întărit cuvîntul, fericitul Prohor a vieţuit ani destui, cu dumnezeiască plăcere, prin viaţă neprihănită şi aspră. După aceasta s-a îmbolnăvit, iar voievodul Sviatopolc a ieşit la război împotriva polovţilor. Atunci, fericitul a trimis la dînsul, zicîndu-i: "Acum s-a apropiat ceasul ieşirii mele din trup; deci, de vei voi să-mi împlineşti făgăduinţa şi să-ţi iei de la Dumnezeu iertare de păcate, vino să ne dăm iertăciune şi cu mîinile tale să mă pui în mormînt, căci iată, aştept venirea ta. Iar de vei zăbovi şi fără de tine mă voi duce, apoi eu pricină nu am şi războiul nu se va isprăvi, venind la mine".
    Auzind acestea, Sviatopolc, îndată lăsînd oastea, a mers degrab la Prohor cel bolnav. Cuviosul mult a învăţat pe voievod despre milostenie, despre judecata ce va să vie şi despre veşnica viaţă. Apoi i-a dat iertare şi binecuvîntare şi a sărutat pe toţi cei ce erau cu voievodul. După aceea, ridicîndu-şi mîinile în sus, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Voievodul, luînd cu monahii trupul cuviosului, l-au dus în peşteră şi l-au pus în mormînt, cu mîinile lor. După îngroparea sfîntului, s-au dus la război şi, cu multă biruinţă asupra păgînilor agareni, a prădat toate părţile Polovţiei şi i-a adus în pămîntul său. Această biruinţă a fost dăruită de Dumnezeu pămîntului Rusiei, după proorocirea Cuviosului Prohor, care se ruga.
    De atunci, voievodul Sviatopolc, cînd mergea la război sau la vînat, totdeauna se ducea la mănăstirea Pecersca pentru binecuvîntare şi, cu multă osîrdie şi mulţumire se închina în biserica cea de Dumnezeu zidită, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi înaintea mormîntului Cuvioşilor Antonie şi Prohor şi al tuturor celorlalţi cuvioşi, apoi mergea în calea sa. Astfel, bine rînduia domnia lui, după multe cercetări de la Dumnezeu, însă miluită prin Cuviosul Prohor, precum singur iubitorul de Hristos domn, Sviatopolc Iziaslavici, era martor, spunînd la toţi minunile şi semnele acestui plăcut al lui Dumnezeu.
    Cu ale lui sfinte rugăciuni facă-se şi acum, ca şi poporul creştinesc în războaiele cele de-a pururea să nu se lipsească de hrană, iar mai vîrtos, de hrana ce trebuie în viaţa veşnică, ca să ne săturăm cînd se va arăta slava lui Dumnezeu. Cu această hrană să ne îndulcim împreună cu Cuviosul Prohor, nu prin mîncarea de verdeţuri, de lobodă şi de cenuşă; ci prin vederea dumnezeieştii firi celei înflorite mai înainte de veci şi omeneştii a firi luată de pe pămînt, care este întru Hristos Dumnezeu şi omul, Căruia I se cuvine toată slava, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Prea Sfîntul, Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu