miercuri, 6 februarie 2013

„CINE POATE SĂ SE MÂNTUIASCĂ?” (Matei 18,25)

(Text inedit aflat între manuscrisele Părintelui Arsenie de la Aşezământul monahal de
la Sinaia, pe care am socotit de cuviinţă să-l rânduim ca pe o sinteză şi concluzie a
cuvintelor duhovniceşti ale Sfinţiei Sale, Parintele Arsenie Boca)

Acela care se va putea lepăda de sine, care va birui „lumea” şi va putea călca peste
toată puterea satanei; acela se va mântui. Dar acestea toate se pot numai întru Hristos
Iisus, căci mai ma...
re este Cel ce este întru voi, decât cel ce este în lume. Când însă
iubirea de sine devine ea cale de urmat, adică egoismul devine normativ de viaţă, acesta
poate creşte şi creşte până la lepădarea de Dumnezeu, şi omul se descumpăneşte la
minte. Orice egoist e, în străfunduri, un antihrist. Dacă însă lepădarea de sine - prima
condiţie a urmării lui Hristos - a devenit, ea în noi, o realitate statornică, cunoaştem
aceasta când vedem, cu bucurie, că nu mai avem vrăjmaşi, că putem face bine celor ce
ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem ierta din inimă pe cei ce ne
greşesc, cu alte cuvinte că ne menţinem în creştinism. Acesta-i numai primul pas peste
puterea satanei. Am ascultat de Domnul Hristos şi nu de el, „domnul” veacului acestuia,
„nesupunere” egală cu declaraţia de război. Şi vai de cine n-a învăţat războiul nevăzut.
Nici supraapreciere că duce la obsesie, nici subestimare, că devine nepăsare.
Iată temeiul sf. Simeon Noul Teolog: „Fiecare dintre noi trebuie să cunoască pe
Dumnezeu, pe sine însuşi şi pe demoni... pe demoni pentru că ei sunt de fapt vrăjmaşii
noştri tăinuiţi şi pentru că ei luptă împotriva noastră prin mijlocirea noastră însăşi.” Cu
minţi curate, luminate de Duhul Sfânt şi întărite de Adevăr, cu virtuţi ale voinţei asupra
firii, flăcări ale dragostei de Dumnezeu şi de oameni, mai adevărat zis: flăcări ale iubirii
divine revărsate spre lume, prin smerită inimă omenească, însuşiri acoperite cu o
„prăpastie de smerenie” - virtuţi de integrare în creştinism - cu de aceştia numai se
războieşte satana, pentru că de „vederea” lor, care-l arde, nu mai are cum să se ascundă.
Pe noi, „creştinii cu numele” nici măcar nu ne trezeşte din „somn”. Cu noi, se luptă
patimile noastre.
Mântuirea este Darul Mântuitorului care întâmpină nevoinţa omului. Dar aceasta,
oricât de mare ar fi, nu poate „merita” sau „cumpăra” Darul. La sfârşit, după Învierea
cea de obşte, cununa biruinţei definitive asupra răului şi morţii, o vor primi toţi cei ce au
ostenit pe pământ pentru Adevăr. Asemănarea cu care a fost omul zidit, acum va străluci
în toţi fiii lui Dumnezeu, când El va fi totul în toţi. Mântuirea este îndumnezeirea. Totul
plecase de pe pământ, de la un „amănunt”: lepădarea de sine, sau iubirea de sine... două
direcţii ale unui... cuvânt.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu