http://parohiasfantulharalambieconstanta.blogspot.ro/2013/07/canon-de-rugaciune-catre-sfanta-mare_17.html
http://parohiasfantulharalambieconstanta.blogspot.ro/2013/07/canon-de-rugaciune-catre-sfanta-mare.html
Condacul Sfintei Mari Muceniţe Marina
Fecioara astăzi...
Cu frumuseţile fecioriei fiind împodobită, fecioară, cu cununi nestricăcioase te-ai încununat, Sfântă Muceniţă Marina; şi cu sângiuirile muceniciei vopsindu-te şi cu minunile tămăduirilor luminându-te, muceniţă, ai luat cu bună credinţă plată de biruinţă pentru pătimirea ta.
Sfânta Mare Muceniţă Marina s-a născut în Antiohia
Pisidiei din părinţi de neam bun, dar nu binecredincioşi, fiind întunecaţi cu
păgânătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După
moartea mamei sale, Marina rămânând orfană încă din scutece, tatăl său a dat-o
la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Şi
venind copiliţa în vârstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă
cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere şi cu bun obicei. În
vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creştinilor, preoţii şi clericii,
învăţătorii cuvântului lui Dumnezeu se ascundeau de frica muncitorilor, unii
prin pustietăţi, alţii prin munţi şi peşteri, iar alţii prin sate, printre
oamenii cei simpli, se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învăţau
sfânta credinţă în taină şi pe mulţi întorceau de la înşelăciunea idolească la
creştinătate.
Deci s-a întâmplat că fecioara Marina, care acum era
de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvânt despre Hristos,
adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele
Preasfintei Fecioare şi cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria
nestricată; apoi cum a făcut multe minuni şi a pătimit de bunăvoie pentru
mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălţat la cer şi a pregătit celor
ce cred în El şi-L iubesc, viaţă fără de sfârşit, slavă şi împărăţia veşnică.
Auzind acestea Sfânta Mare Muceniţă Marina cea cu bună înţelegere, a crezut în
Hristos, inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încât nici nu mai gândea
şi nici nu grăia altceva, decât numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei
aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Şi
precum credea într-Însul cu inima, tot aşa nu se ruşina a-L mărturisi pe El cu
gura, deşi era încă nebotezată, căci nu aflase preot creştin, care să o boteze
pe ea. Şi dorea Sfânta Marina să-şi verse sângele său pentru Hristos şi cu
acela să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulţi
din sfinţii mucenici - bărbaţi şi femei - s-au botezat în sângele lor,
punându-şi sufletele lor pentru Domnul, şi voia şi ea să se facă următoarea
acelora.
Iar Edesie, tatăl ei, aflând că fiica lui, Marina, a
crezut în Hristos, a urât-o şi o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o
străină. Dar fecioara Marina îşi punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Şi
venind în vârsta cea desăvârşită, ca la 15 ani, a ieşit odată la oile tatălui
său, care păşteau pe câmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întâmplat că
eparhul părţilor Răsăritului, Olimvrie, un muncitor cumplit al creştinilor,
mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întâmpinat-o pe ea pe drum şi, văzând-o că este
frumoasă, s-a mirat de neobişnuita ei frumuseţe şi îndată rănindu-se de
dragostea ei, s-a gândit să o ia de soţie. Deci a stat în loc şi, privind-o, a
început a o întreba: „De ce neam eşti, fecioară? A cui fiică eşti şi cum te
numeşti? Să-mi spui mie despre tine tot adevărul, pentru că te văd foarte
frumoasă la vedere şi de eşti din părinţi liberi, te voi lua pe tine cu nuntă
legiuită, iar de eşti roaba cuiva, te voi răscumpăra şi te voi face femeia
mea". Iar fecioara, înfrumuseţându-se mai mult cu întreaga înţelepciune
decât cu podoaba feţii, i-a răspuns cu blândeţe şi i-a spus a cui fiică este şi
cum se numeşte. Dar n-a tăinuit nici aceea că este roaba lui Hristos, crezând
întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pământul, şi că însoţindu-se cu Acela
prin dragostea inimii, nu are trebuinţă de alt mire.
Iar eparhul, auzind că fecioara este creştină,
îndată, ca unul ce avea stăpânire de la împăraţi asupra creştinilor ca să-i
muncească, a poruncit ostaşilor să o ia pe dânsa şi să o ducă în cetate după dânsul,
însă cu cinste, pentru că auzind cuvintele ei cele fecioreşti cu bună
înţelegere, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor,
să o întoarcă degrab de la Hristos şi să o aducă spre a sa voie.
Iar fecioara, fiind dusă de către ostaşi, se ruga în
auzul tuturor către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu,
nu mă lăsa pe mine şi nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă
biruiască vrăjmaşii mei; auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele
viclene; înţelegerea mea să nu se schimbe din înşelăciunile lor cele spurcate;
inima mea să nu se înfricoşeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face,
Doamne, ca a mea credinţă să fie aruncată în tina noroiului şi să nu se bucure
de mine diavolul cel urâtor de bine, ci trimite-mi ajutor din înălţimea
sfântului Tău scaun şi-mi dă înţelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca,
înarmându-mă cu puterea Ta şi cu darul Tău înţelepţindu-mă, să stau fără de
frică şi să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Aşa, Doamne, caută spre mine
cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sunt ca o oaie în mijlocul lupilor,
ca o pasăre între cei ce o vânează şi ca peştele în mreajă. Deci vino şi mă
izbăveşte de toate meşteşugirile vrăjmaşului". Astfel rugându-se sfânta
pe cale, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
Şi intrând eparhul în cetate, a adus jertfă
necuraţilor săi zei, după obiceiul său păgânesc, şi a făcut praznic în numele
împăraţilor săi, iar pe câţi creştini a prins, pe toţi i-a aruncat în temniţă,
ca să fie păziţi pentru munci. Iar pe fecioara Marina a încredinţat-o la nişte
femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, şezând la judecată înaintea
poporului, a poruncit ca mai întâi să aducă pe Sfânta Marina la întrebare,
pentru că gândul lui era la dânsa. Deci, fecioara fiind pusă în faţă, el privea
cu dulceaţă la negrăita ei frumuseţe şi se rănea cu dragoste trupească fără de
măsură pentru ea. Apoi a început a vorbi cu îmbunări către dânsa, zicând:
„Preafrumoasă fecioară, toţi zeii ştiu că-mi este milă de tinereţile tale şi-ţi
cruţ trupul tău cel tânăr care cu podoabă înfloreşte. Te rog, ascultă-mă pe
mine şi adu jertfa zeilor, ca să-ţi fie bine, pentru că multe averi şi bogăţii
vei lua îndată şi vei fi mai fericită decât cele de o vârstă cu tine şi mai
cinstită decât toate femeile din cetatea aceasta".
Dar Sfânta Marina i-a răspuns: „Eu, învăţându-mă a
cunoaşte pe Tatăl cel ceresc şi pe Unul născut Fiul Lui şi pe Sfântul Duh, pe
Unul în Treime Dumnezeul cel adevărat şi viu; şi deprinzându-mă a mă închina
Lui şi a-I aduce jertfa de laudă totdeauna, nu mă voi închina zeilor voştri, pe
care nu i-am cunoscut, nici nu le voi aduce jertfa, ca unii ce sunt fară de
suflet şi nesimţitori, nesimţindu-se singuri pe ei şi neştiind dacă li se aduce
cinste sau nu. Deci unora ca acelora nu le voi da cinstea aceea, care se cuvine
numai Ziditorului meu". Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăşi mă rog ţie,
ascultă-mă şi cinsteşte pe zeii cei nebiruiţi, pentru că de vei asculta sfatul
meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetăţenilor te vei învrednici de
mare cinste, căci te voi lua de soţie şi toţi vor începe a te cinsti, ca pe
soţia mea cea iubită. Eu îţi voi fi spre slavă şi cinste, iar tu îmi vei fi
spre veselia şi îndulcirea vieţii mele. Iar de nu mă vei asculta şi vei defăima
dragostea ce o am către tine, atunci să ştii că vei cădea în multe rele. Pentru
că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrând, şi vei pierde în zadar aşa o
frumuseţe ca a ta, sănătatea şi viaţa cea dulce.
Căci vei lua multe, amare şi nesuferite munci, şi de
foc şi fiare vei pieri".
Sfânta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei
schimba credinţa mea cea întru Hristos, cu necredinţa voastră, nici cu
îmbunări şi nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului
meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă El a răbdat cruce şi moarte
pentru mine, necruţându-Şi sfântul Său trup cel luat din Preasfânta Fecioară
Maria, apoi cu cât mai mult sunt eu datoare să mor şi să pătimesc pentru
Dânsul, necruţându-mi cu nimic sănătatea şi păcătosul meu trup. Deci să nu
socoteşti că mă vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Iată, eu sunt gata spre
toate muncile şi morţile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va
întări. Iar cele ce-mi zici pentru însoţire, despre cinste, despre slavă şi
despre bogăţii, toate acelea îmi sunt mai urâte decât noroiul. Oare mă voi
lepăda de Mirele meu Hristos, împăratul Cel fără de moarte, şi să mă însoţesc
cu un câine puturos, mort cu sufletul? Nicidecum".
Auzind eparhul nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea
ale Sfintei Marina şi socotindu-le drept ocară mare şi spre necinstea lui, s-a
umplut de mânie şi îndată, schimbând dragostea spre vrajbă şi spre urâciune, a
poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pământ
şi s-o bată fără cruţare cu vergi. Şi sfânta fiind bătută mult fără de milă,
trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sângele curgea din
răni ca pâraiele, încât înroşea pământul. Iar poporul care privea la aceea, era
cuprins de o jale mare, căci vedea pe fecioara atât de frumoasă muncită
cumplit. Deci mulţi dintre ei plângeau. Iar propovăduitorul striga: „Marino,
jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi pierzi în deşert frumuseţea şi să te lipseşti
mai înainte de vreme de această viaţă dulce".
Iar muceniţa, ridicându-şi ochii minţii către
Dumnezeu, se ruga, cerând ajutor şi întărire în nevoinţa sa cea pătimitoare. Şi
nu simţea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos şi răbda
bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. încă şi unii din popor ziceau către
dânsa: „Fecioară, pentru ce îţi pierzi frumuseţea ta de bună voie, petrecând în
nesupunere? Vezi cât de cumplit este judecătorul. El te va pierde şi se va
şterge de pe pământ pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!" Iar
sfânta a răspuns către dânşii cu glas mare, ocărându-i: „O, viclenilor sfetnici
şi ajutători ai răutăţii! Voi sunteţi plini de duhul înşelăciunii. Precum de
demult şarpele a sfătuit cu vicleşug pe Eva în Rai; tot aşa şi voi acum mă
sfătuiţi să mă depărtez de Dumnezeul meu. Ci depărtaţi-vă de la mine voi, lucrătorii
fărădelegii, că nu mă veţi înşela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot
sufletul".
Apoi încetând slujitorii a o bate, tiranul a zis
către muceniţă: „Marino, iată începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai
mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci şi mai mari". Sfânta a
răspuns: „Fă toate cele ce-ţi plac, atât ţie, cât şi tatălui tău, diavolul,
căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută şi El va ruşina
toate meşteşugirile voastre degrab!" Deci eparhul, mâniindu-se mai mult, a
poruncit s-o pironească la muncire cu piroane şi să-i sţrujească trupul cu
ostii de fier. Iar ea, ridicându-şi ochii spre cer, zicea: „Vrăjmaşii care îmi
gândesc rele m-au înconjurat; dar Tu, Doamne al meu, caută spre mine şi mă
miluieşte. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viaţă, ca să mă
înţelepţească a mărturisi numele Tău cel Preasfânt şi să mă întărească, ca să
stau cu vitejie împotriva diavolului şi a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i
umplu de ruşine şi de necinste, şi să fiu spre pildă celor ce Te iubesc şi îşi
păzesc cinstea pentru Tine, ca să câştig cu dânşii parte între cei de-a
dreapta, în vremea judecăţii Tale celei drepte".
Sfânta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai
neomenosului chinuitor, ca nişte mâncători de trupuri, îi strujeau trupul cu
ostiile şi o chinuiau mai cumplit. Şi carnea îi cădea, iar sângele îi curgea pe
pământ, încât i se vedeau oasele goale. Deci eparhul, neputând să se uite la o
muncire cumplită ca aceea, îşi acoperise faţa. Şi toţi care erau de faţă se
mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Iar tiranul grăia către dânsa: „Marino,
până când nu-ţi va fi milă de tine? Iată că ţi s-a zdrobit trupul; deci măcar
acum hotărăşte-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvârşit". Muceniţa a
răspuns: „O, urâtule câine şi porcule, care mănânci trupuri omeneşti! Tu te
prefaci că te milostiveşti şi ţi-e jale de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine,
deoarece însuşi Hristos, Cel ce nu S-a cruţat pe Sine, S-a dat pentru mine la
munci şi mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun şi de-mi voi cruţa
trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăţia cerească?"
După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe muceniţa de la muncire şi s-o arunce
într-o temniţă osebită, adâncă şi întunecoasă, unde se aruncau cei osândiţi la
moarte.
Deci Sfânta Muceniţă Marina, stând singură în
temniţa aceea, nefiind atunci acolo alţi osândiţi, se ruga lui Dumnezeu întru
căldura duhului său, strigând din adâncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia
îţi stau înainte cu frică toate puterile cereşti şi toate începătoriile şi
stăpâniile se cutremură înaintea feţei Tale, şi toată zidirea se ţine, se
schimbă şi se înnoieşte cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpâne, caută din
înălţimea cerului, de pe scaunul slavei Tale, spre mine, smerita, netrebnica şi
nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit şi pentru
numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută şi vindecă acest trup rănit de
bătăi şi rupt ca un sac! Înnoieşte sufletul meu şi-l păzeşte în împărăţia Ta.
Dă-mi putere ca să biruiesc şi să calc pe vrăjmaşul meu, precum se calcă
nisipul cu picioarele, ca să-i sfărâm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel
nebiruit, ca şi în mine să se preamărească Preasfânt numele Tău, în veci!"
Sosind noaptea şi sfânta rugându-se lui Dumnezeu
neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoşa pe muceniţa prin nişte înfiorări de
năluciri, Dumnezeu îngăduind aceasta, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale.
Deci temniţa s-a cutremurat fără de veste şi s-a văzut o oarecare strălucire ca
un fum dintr-un foc, şi s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriţ, mare şi
înfricoşat, care era înconjurat şi încins împrejurul trupului său celui văzut
cu mulţi şerpi mici şi cu vipere. Acela a şuierat înfricoşat şi, căscând gura
mare şi spurcată, slobozea o putoare nesuferită. Şi înconjurând împrejur pe
muceniţă, îi făcea frică mare şi spaimă; apoi, deschizându-şi foarte gura cea
prea spurcată, a năvălit şi a apucat capul sfintei înghiţindu-l, încât muceniţa
se părea că este înghiţită de balaur, precum de demult Proorocul Iona de chit.
Însă ea nu s-a deznădăjduit, nici nu s-a îndoit în credinţă; ci, îndreptându-şi
toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, şi îndată a
văzut crăpându-se pântecele balaurului, iar ea a ieşit întreagă şi nevătămată
din înghiţirea lui.
Din acel ceas a pierit toată înfricoşarea, nălucirea
şi vedenia diavolească, pentru că, desfăcându-se pământul, a înghiţit pe balaur
şi pe toţi şerpii care erau cu dânsul, pogorându-i în iad, iar pe sfânta
muceniţă a strălucit-o o lumină cerească şi, uitându-se în sus, a văzut
acoperământul temniţei ridicat şi raze coborându-se de sus spre dânsa în chipul
soarelui. Şi a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra
crucii vedea o porumbiţă albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino,
înţeleaptă porumbiţă a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmaşul cel rău.
Bucură-te şi te veseleşte, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua
veseliei tale, în care vei intra cu fecioarele înţelepte în cămara cea nestricată
a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului ceresc!"
Porumbiţa grăind acestea către dânsa, Sfânta Marina
s-a umplut de negrăită bucurie şi dulceaţă, iar trupul ei cel rupt se vindeca
şi simţea singură în sine cum creştea carne în rănile ei şi le umplea, şi
pielea cea rănită o acoperea. Deci i s-a ridicat toată durerea şi neputinţa şi
s-a făcut cu tot trupul sănătoasă şi frumoasă, ca şi mai înainte. Şi a început
a mulţumi lui Dumnezeu, strigând şi zicând: „Te binecuvântez pe Tine, Stăpâne;
Te proslăvesc Doamne, Dumnezeul meu, şi laud numele Tău; că, milostivindu-Te
spre mine, m-ai cercetat şi ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit
şi nu m-ai dat în mâinile vrăjmaşilor mei; ci, arătându-mi chipurile lor cele
necurate, i-ai doborât pe ei în adâncul cel mai dedesubt şi înfricoşările lor
le-ai gonit din mine. Iar acum, bucurându-mă şi veselindu-mă de Tine,
Dumnezeule, Mântuitorul meu, mă rog bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni,
ca să mă învredniceşti pe mine băii Sfântului Botez, ca precum cu sângele, aşa
şi cu apa spălându-mă, să mă aflu vrednică a intra cu sfintele fecioare care
s-au făcut Ţie mirese, în cămara Ta cea cerească, că eşti binecuvântat în
veci!" În nişte vedenii şi descoperiri ca acestea, şi într-o bucurie ca
aceasta prăznuitoare a petrecut Sfânta Marina toată noaptea aceea, până ce s-a
luminat de ziuă şi a sosit vremea sfârşitului nevoinţei sale.
Iar a doua zi, eparhul Olimvrie iarăşi a şezut la
judecata sa cea necurată şi nedreaptă, adunându-se la privelişte tot poporul.
Deci poruncind el ca să scoată pe muceniţă din temniţă, a pus-o înaintea sa la
întrebare. Şi văzând-o pe ea cu faţa luminoasă şi cu tot trupul întreg şi
sănătos, neavând nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte tare şi
tăcea uimit, nepricepând cum muceniţa, care ieri a fost rănită peste tot,
într-o noapte s-a tămăduit atât de desăvârşit. încă se mira şi poporul de acea
minunată tămăduire. Deci unii ziceau că mare este puterea lui Hristos, iar
alţii o numeau pe aceea vrajă.
Apoi eparhul, abia deschizându-şi gura, a început a
zice către sfântă: „O, Marino, vezi cât se îngrijesc de tine zeii noştri, căci,
milostivindu-se spre tinereţea şi frumuseţea ta, te-au vindecat de rănile tale.
Deci, se cade şi ţie ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le
răsplăteşti cu jertfe mulţumitoare. Iar mai vârtos se cade ţie ca să fii
următoare şi moştenitoare tatălui tău, ca precum el slujeşte zeilor în
rânduiala jertfirii, tot aşa şi tu te vei face jertfitoare şi le vei sluji lor
în toate zilele vieţii tale". Sfânta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las
pe Dumnezeul meu Cel adevărat şi viu şi să slujesc zeilor voştri celor
mincinoşi şi morţi. Şi mai ales se cade ţie să cunoşti pe Unul Dumnezeul
cerului şi să crezi în El, văzând puterea Lui în mine, căci pe mine, pe care tu
m-ai rupt ieri în bucăţi, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă şi
sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor şi al trupurilor
omeneşti". Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăşi s-o chinuiască pe
sfânta.
Deci au spânzurat-o din nou la muncire şi, aducând
lumânări aprinse, îi ardeau spatele şi coastele ei, iar ea, afundându-şi mintea
în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în
tăcere. Şi a fost arsă ca un cărbune şi friptă ca nişte carne de mâncare. Iar
după ce au luat-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai
învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învredniceşte-mă a
trece şi prin apa Sfântului Botez, ca, spălându-mă de păcate, să mă duci întru
împărăţia Ta!" Iar muncitorul, auzind că muceniţa a pomenit de apă, a zis:
„Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dânsa".
Deci a poruncit să tragă un poloboc foarte mare şi
să-l umple cu apă şi să arunce într-însul pe muceniţă legată, ca, afundându-se
în apă, să se înece. Şi când au luat-o slujitorii ca s-o arunce în apă, ea a
zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care întru bărbăţie scoţi pe cei
ferecaţi, Care dezlegi legăturile morţii şi ale iadului şi ridici din morminte
cu voia dumnezeieştii Tale puteri, caută spre roaba Ta şi rupe legăturile mele,
iar această apă să-mi fie spre Sfântul Botez cel dorit de mine şi spre a doua
naştere, cea spre viaţa veşnică; astfel ca, dezbrăcându-mă de omul cel vechi,
să mă îmbrac în cel nou şi să mă arăt Ţie în cămara Ta în haina cea de nuntă!"
Aşa rugându-se muceniţa, slujitorii au aruncat-o în
polobocul cel plin de apă şi, afundându-o, voiau să o înece. Dar îndată s-a
cutremurat pământul şi legăturile muceniţei s-au dezlegat, iar slujitorii,
cuprinşi de mare frică, au fugit de lângă poloboc, pentru că venise de sus o
rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei şi i s-a arătat iarăşi acea
porumbiţă albă pe care o văzuse mai înainte pogorându-se din înălţime în chipul
soarelui. Aceea, purtând în gură o cunună de aur şi zburând pe deasupra capului
muceniţei, se atingea cu picioarele de creştetul capului ei şi iarăşi zbura în
înălţime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfântă, ci şi de unii din cei
ce stăteau de faţă, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în
popor erau mulţi creştini tăinuiţi, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
Iar sfânta, stând în apă, fără a se scufunda, cânta
slăvind şi binecuvântând numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi s-a văzut un stâlp de foc deasupra sfintei,
ajungând până la cer, iar pe stâlp era o cruce în chipul cristalului, slobozind
raze prea luminoase; şi porumbiţa aceea, zburând, a şezut pe vârful crucii.
Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicând: „Pace ţie, Marino,
mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mâna Domnului cununa frumuseţii cea
neveştejită şi te vei odihni cu sfinţii în împărăţia cerurilor!" Poporul
auzind acel glas, încă şi pe muceniţă văzând-o ieşind din apă cu trupul
sănătos, neavând pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul
şi frumoasă, îndată o mulţime mare de bărbaţi şi de femei au crezut în Hristos
şi au mărturisit că sunt creştini, arătându-se gata de moarte pentru Hristos.
Iar ighemonul s-a înspăimântat, văzând întoarcerea
către Hristos a poporului celui atât de numeros, şi nu ştia ce să facă. Apoi,
umplându-se de mânie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase
asupra poporului şi a poruncit ca pe toţi cei ce slăveau numele lui Hristos
să-i taie. Deci, câţi erau în popor necredincioşi sau fricoşi, aceia au fugit.
Iar câţi au crezut cu adevărat, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au
căzut ucişi bărbaţi şi femei ca la cincisprezece mii, care, botezându-se în
sângele lor şi curăţindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului
lor, încununaţi cu mucenicie.
După aceasta, eparhul a osândit-o şi pe muceniţă a
fi tăiată cu sabia. Şi fiind scoasă Sfânta Marina la locul cel de tăiere, a
cerut puţină vreme la cei ce o duceau pe ea şi, întorcându-se spre poporul cel
ce venea după dânsa, îi sfătuia pe toţi să cunoască pe Unul adevăratul
Dumnezeu, făcătorul lor, şi să fugă de înşelăciunea diavolească şi de pierzarea
închinării de idoli. Apoi, plecându-se la rugăciune, s-a rugat din destul
pentru toţi şi deodată s-a cutremurat pământul şi a venit frica peste toţi. Şi
mulţi au căzut la pământ de frică, chiar şi călăul, pentru că Domnul nostru
Iisus Hristos, cu sfinţii Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale,
chemând-o pe dânsa întru odihna Sa şi întinzându-Şi mâinile ca să-i primească
sufletul ei. Iar ea, umplându-se de negrăită bucurie, a ridicat pe călău ca
degrabă să-şi săvârşească porunca lui. Deci şi-a plecat cinstitul său cap sub
sabie şi astfel a fost tăiată, iar sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului şi a
fost dus în locaşurile cereşti.
Aşa şi-a sfârşit nevoinţa muceniciei sale Sfânta
Mare Muceniţă Marina, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea ei a scris-o cel ce
a văzut-o cu ochii, robul lui Dumnezeu Teotim, care a privit la toate muncile
ei şi s-a învrednicit a fi văzător al acelor vedenii, care i s-au descoperit
sfintei. El a dat acestea credincioşilor spre folos şi spre cinstea şi
pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, şi spre slava iubitorului de
oameni, Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh, să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu