“Am simţit efectiv cum Maica Domnului m-a ocrotit cu Sfântul ei acoperământ” - De vorbă cu o tânără mamă, Constantina, despre încercările pe care le-a avut la cele şase naşteri

Sfânta Scriptură spune că femeia „se va mântui prin naşterea de copii, de vor petrece în credinţă şi în dragoste şi în sfinţenie, cu întreagă-înţelepciune” (1 Tim. 2:15). Din păcate, tot mai multe femei ignoră astăzi cuvintele Sfântului Apostol Pavel, alegând să devină din „născătoare de prunci”, „ucigătoare de prunci”. D-na Constantina, o tânără mamă din Constanţa, le arată acelor femei care invocă tot felul de motive atunci când avortează că „unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii” şi că, oricât de mari ar fi riscurile şi greutăţile din timpul sarcinii, Dumnezeu, pentru credinţa mamei, poate face mari minuni. Deşi are RH negativ, Constantina a adus pe lume şase copii, dintre care doi născuţi prin cezariană, iar acum îl aşteaptă cu bucurie pe cel de-al şaptelea.

- Am avut şase naşteri; prima şi a treia au fost prin cezariană. La primul copil, deşi sarcina a decurs foarte bine, a trebuit să nasc prin cezariană pentru că bebeluşul era poziţionat cu faţa înainte şi nu cu căpşorul, astfel încât, dacă voiam să nasc normal, ar fi ieşit copilul cu gâtul rupt. Tăietura, deşi este mai dificil pentru mamă, mi-au făcut-o pe verticală. Şi acum resimt efectele acestei tăieturi, pentru că nu pot să ţin copiii în braţe atât de mult cât mi-aş dori, nu pot să ridic greutăţi foarte mari, pentru că mă doare burta.

La a doua naştere am vrut să nasc normal. Am născut normal, dar prematur, la şapte luni. Din păcate, Domnul l-a chemat la El pe pruncul nou-născut, la o zi după naştere, din cauza unor probleme cu inimioara şi cu plămânii. Pe mine nu m-a anunţat nimeni că micuţul are probleme de sănătate. Însă când i-am dus lapte de mamă într-o seringă, l-am văzut că era vânăt în anumite părţi ale corpului şi, întrebând personalul medical ce se întâmplă, mi-au confirmat că starea lui de sănătate era foarte gravă. L-am chemat pe naşul nostru, care este totodată şi duhovnicul nostru, să-l boteze şi imediat după botez a murit. Consider că a fost o mare minune de la Dumnezeu botezul lui, care ne-a uşurat foarte mult suferinţa, mie şi soţului.

La a treia naştere am fost cumva forţată să nasc prin cezariană. În seara programată pentru naştere, medicul care era de gardă s-a grăbit puţin, pentru că nu dorea să fie trezit când îmi venea sorocul naşterii (ar fi trebuit să nasc pe la ora trei dimineaţa), aşa că a decis să nasc prin cezariană. Şi la această naştere m-a tăiat tot pe verticală, pe aceeaşi tăietură ca la prima sarcină.

Însă Dumnezeu mi-a ajutat şi, apoi, toate naşterile următoare au fost normale…

- Cum au reacţionat medicii ginecologi întâlnind o mamă cu atât de multe sarcini?

- Din păcate, mai toţi pe care i-am întâlnit, chiar după prima sarcină, voiau să mă programeze la chiuretaj. Ziceau că după cezariana pe verticală sunt riscuri foarte mari. Eu voiam un medic care să mă ajute să nasc normal.

- Şi l-aţi găsit?

- La cea de-a patra sarcină, am întâlnit un medic care m-a supravegheat pe tot parcursul sarcinii. L-am întrebat ce şansă am să nasc normal şi mi-a acordat 30% şanse. I-am răspuns bucuroasă că şi dacă procentul ar fi de numai 1%, eu am încredere că Maica Domnului mă va ajuta. Şi, într-adevăr, am simţit ajutorul Maicii Domnului şi în timpul sarcinii, şi la naştere.

În ziua programată pentru naştere, doctorul m-a chemat la ora şase. Eu am crezut că este vorba de ora şase după-amiaza şi, cu toate că pe la prânz m-au apucat nişte dureri foarte mari, am răbdat aceste dureri, aşteptând să se apropie ora şase, de frică să nu mă bage la cezariană. Ajunsă la spital, mi s-a spus că doctorul plecase de mult. L-am sunat şi am aflat că de fapt dânsul mă programase la ora şase dimineaţa pentru cezariană, chiar pregătise sala special pentru mine. M-am tulburat foarte tare, cu atât mai mult cu cât tot timpul sarcinii îmi confirmase că voi naşte normal. „Domnule doctor, eu nu sunt de acord, cum puteţi lua decizii peste mine, vă daţi seama că este vorba de trupul meu?”, i-am zis prin telefon şi l-am rugat să mă recomande unui medic care să mă ajute să nasc. M-a trimis la un medic rezident. Şi acum s-a întâmplat o mare minune, căci am născut foarte uşor şi repede cu acest medic rezident, care mi-a spus apoi că prin ceea ce i s-a întâmplat în noaptea respectivă consideră că şi-a dat examenul de rezidenţiat!

- De unde aţi avut încredere că totul va fi bine dacă veţi naşte normal?

- Duhovnicul nostru, care, aşa cum am spus este şi naşul nostru, ne-a susţinut foarte mult. Noi ne-am dorit foarte mult ca naşul nostru şi al copiilor să fie un preot. În plus, am avut binecuvântarea Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului ca naşterile care vor urma celei de-a doua cezariene să fie normale. În timpul celei de-a patra sarcini, soţul meu s-a întâlnit cu Înalt-Preasfinţia sa şi i-a vorbit despre problemele pe care le-am avut la celelalte naşteri. Iar Înaltul Teodosie i-a răspuns că de-acum încolo trebuie să nasc normal, dacă vrem mai mulţi copii. Soţul şi-a exprimat îngrijorarea: „Înalt-Preasfinţia voastră, noi vrem să fie o naştere normală, dar medicii nu prea ne dau şanse!”. „Să nască normal, şi în faţa lui Dumnezeu eu răspund pentru ea!”. Când auzi aşa ceva, mergi la sigur, ai convingerea că totul va fi bine…

- Pe lângă binecuvântările primite, au fost şi rugăciunile dumneavoastră, desigur…

- Da, eu în tot timpul sarcinilor m-am rugat la Maica Domnului să mă ajute. Am făcut diferite acatiste ale Maicii Domnului şi am ţinut tot timpul candela aprinsă la icoana ei. Am simţit efectiv cum Maica Domnului m-a acoperit cu Sfântul său acoperământ.

La al cincilea copil, am ajuns la un medic despre care auzisem că este foarte bun. Când i-am spus că vreau să nasc normal şi nu prin cezariană, mi-a răspuns: „Dumneata eşti nebună! Să mergi la un medic la fel de nebun, care să rişte atât de mult cu tine cu o naştere normală!” Eram de-acum obişnuită cu astfel de „încurajări”, aşa că, foarte calmă, i-am răspuns: „Îmi va scoate Dumnezeu în cale un medic care să mă ajute să nasc normal”. După mai multe căutări l-am găsit, dar ceva mai departe de casă, la Cernavodă.

- Care a fost cea mai grea naştere?

- Ultima naştere a fost cea mai grea. Începând cu luna a treia de sarcină, placenta s-a desprins mult de uter, aproape 3 centimetri, şi nici un doctor nu a dat vreo şansă de supravieţuire a copilului până la sfârşitul sarcinii. Soţul m-a ajutat enorm. El este foarte mult timp plecat de acasă, căci navighează pe mare. De data aceasta nu a mai plecat pe mare şi a rămas să aibă grijă de copii, pentru că eu trebuia să stau tot timpul în pat. Am avut dureri groaznice, am fost de trei ori internată, am avut deseori scurgeri de sânge, dar până la urmă am născut. Doctorii mă descurajau întruna: „Dumneata eşti nebună? Nu poţi duce sarcina. Există oricând riscul de avort spontan, şi ce te faci dacă acest lucru se întâmplă la şase luni?”. „Nu sunt nebună, eu cred că Dumnezeu mă va ajuta, aşa cum m-a ajutat şi la celelalte sarcini. Şi, chiar dacă ar fi să mor, important este să se salveze copilaşul”. „Dar nu-ţi pui problema ce se va întâmpla cu ceilalţi copii ai tăi, gândeşti când spui aşa ceva?”, au continuat ei. „Da, gândesc, va avea grijă de ei Dumnezeu, dacă se va întâmpla ceva cu mine”, le-am răspuns hotărâtă.

De fiecare dată când îi auzeam pe medici că trebuie să avortez, simţeam o durere foarte mare în suflet. Cum pot oare dânşii, care au datoria să lupte pentru salvarea vieţii, să vină atât de uşor cu astfel de propuneri de a omorî viaţa? În Sfânta Scriptură se spune că vom fi judecaţi pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-am spus – oare cum se vor prezenta în faţa Dreptului Judecător cu un bagaj încărcat de astfel de sugestii şi de crime?

Soţul m-a susţinut foarte mult. Noi nu avem secrete unul faţă de altul, ne spunem unul altuia ce ne frământă şi ne încurajăm. Este foarte important ca acela de lângă tine să-ţi fie aproape, să te susţină. Altfel cred că te simţi ca o frunză în vânt. Soţul tot timpul mă încuraja, îmi spunea că va fi bine. Datorită lui am reuşit să duc sarcina până la capăt. Din păcate, sunt mulţi soţi care nu sunt aproape de soţiile lor în această perioadă şi foarte multe avorturi au loc din această pricină: că soţii nu ştiu sau nu vor să-şi susţină soţiile pe perioada sarcinii. În felul acesta, se fac şi ei părtaşi la marele păcat al uciderii pruncului nenăscut…

- Aţi avut sarcini cu probleme, cu dureri. Sunt şi alte persoane, în afara soţului şi a preoţilor, care v-au dat putere să mergeţi mai departe?

- La prima naştere am întâlnit o femeie care era la a opta cezariană. Dumnezeu cred că mi-a scos-o în cale. Aceasta m-a încurajat foarte mult în timpul sarcinilor, când medicii îmi ofereau cu atâta seninătate soluţia avortului. Mă gândeam deseori la ea şi parcă nu mai îmi era frică. De asemenea, copilaşii mei au fost pentru mine o mare mângâiere. Aveam dureri foarte mari, soţul era departe pe mare. Eu eram tare deznădăjduită, tristă, şi plângeam uneori. Atunci copiii veneau, mă luau în braţe şi îmi spuneau: „Mami, nu mai plânge!” – şi nu mai simţeam durerea. În plus, se rugau şi ei pentru mine şi pentru copilaşul din pântece. Rugăciunea lor m-a ajutat, pentru că rugăciunea copiilor este ca o săgeată de foc la Dumnezeu.

- Soţul dumneavoastră este mai mult plecat. Cum creşteţi singură şase copii?

- Ajută Dumnezeu! Nu este greu să le dai să mănânce, să-i îngrijeşti. Pe copii trebuie să-i educi de mici să stea cuminţi, chiar dacă le mai dai mici pedepse. Trebuie să ai multă răbdare şi să comunici foarte mult cu ei, să le explici ce este bine şi ce este rău, de ce greşesc atunci când greşesc, să răspunzi la curiozităţile lor. Eu am renunţat la multe din plăcerile mele ca să le fie lor bine. Foarte greu mi-a fost în timpul facultăţii, căci am urmat cursurile Facultăţii de Drept. Am făcut chiar şi şcoala de şoferi. Mi-a cumpărat soţul o maşină, ca să pot să mă deplasez mai uşor cu ei. Deşi toţi îmi spuneau că este imposibil, având atâţia copii, să iau carnetul de conducere, totuşi l-am luat, din prima încercare. Mă mâhnesc atunci când sunt însărcinată şi oamenii îmi reproşează că mai vreau copii – „Nu-ţi ajung? Cu ce-o să-i creşti?”, sunt uneori întrebată.

- Care este programul lor de rugăciune?

- Ne rugăm împreună dimineaţa şi seara. Când eu nu pot sta cu ei la rugăciune, deoarece fie am treabă, fie mă simt rău, îi las pe ei singuri. Fetiţa cea mare, care este la şcoală, citeşte rugăciunile, şi ceilalţi stau în genunchi şi o ascultă. Ce imagine frumoasă, să-i vezi pe toţi cu genunchii plecaţi, cerând mila şi ajutorul lui Dumnezeu! Cel mititel, care are un an şi ceva, mai vine după mine, dar îl trimit înapoi, ca să se obişnuiască cu rugăciunea. Aşa prind copiii drag de rugăciune, îndemnându-i să se roage.

- Cum îi învăţaţi să fie buni creştini?

- Ei ştiu că Dumnezeu îi ajută în toate. Încercăm să-i învăţăm să fie milostivi. Trebuie însă întâi să înveţe să-şi dea unul altuia în casă, căci dacă copilul dă în casă fraţilor sau surorilor, va da şi unui străin. Fetiţa cea mare are multă evlavie la Sfânta Filoteia. A impresionat-o foarte mult viaţa ei şi încearcă să o imite în milostenie, dă foarte des la săraci şi îşi învaţă frăţiorii să fie şi ei milostivi cu cei mai necăjiţi.

- Acum sunteţi singură. Cum vă descurcaţi cu toţi, cu şcoala, cu grădiniţa? Vă ajută cineva?

- Nu, fac singură totul. Dimineaţa duc fetiţa la şcoala, apoi copiii la grădiniţă, iar la prânz îi iau pe rând, în funcţie de cum termină programul.

- Şi cel mic?

- Îl iau tot timpul cu mine. Pe ceilalţi îi mai las singuri acasă, atunci când merg la cumpărături. Dar el este micuţ deocamdată, are puţin peste un an, aşa că îl iau pe unde mă duc. Mai greu va fi peste două luni, când voi naşte, pentru că şi atunci soţul va fi departe. El se întoarce abia în august. Dar am găsit o femeie care mi-a promis că va sta cu copilaşii cât timp voi fi eu în spital. Mare plată de la Dumnezeu au acei oameni care vor să ajute familiile cu mulţi copii, jertfindu-şi din timpul lor ca să mai stea cu copilaşii, atunci când părinţii au diverse probleme! Milostenia se face nu numai cu bani sau cu produse, ci şi cu timpul liber pe care îl are fiecare şi pe care-l dăruieşte aproapelui. Am auzit că în Grecia preoţii dau canon tinerelor care sunt singure să stea uneori cu copiii familiilor cu mulţi copii. În felul acesta fac milostenie, şi învaţă şi ele să devină mame. Este o uşurare pentru o familie numeroasă să ştie că are la cine să apeleze atunci când este nevoie…

- Doamnă Constantina, ce aţi dori să se schimbe în lumea noastră?

- Aş dori să dispară egoismul, făţărnicia şi fiecare om care se consideră creştin să-l iubească mai mult pe aproapele, adică să fie mai multă dragoste între oameni. Dar cel mai mult îmi doresc ca femeile să nu mai facă avorturi! Multe femei spun că nu au cu ce să-i crească pe copii. Într-adevăr, sunt vremuri grele, dar dacă îşi pun nădejdea în Dumnezeu, vor vedea cum Dumnezeu va găsi mijloace pentru a le trimite ceea ce au nevoie. Dacă nu părăsim acest păcat, cred se vor abate multe rele asupra poporului nostru şi familia ca instituţie, ca structură socială, se va destrăma, pierzându-şi scopul. De aceea este bine să ne rugăm fiecare dintre noi ca familia creştină să dăinuie pururea!



Interviu realizat de Raluca Tănăseanu
Articol apărut în numărul 28 din revista “Familia Ortodoxă”