vineri, 12 iulie 2013

MINUNILE SFINTEI ICOANEI PRODROMIŢA de Arhim. Antipa Dinescu

Între anii 1852 şi 1866, s-a întemeiat din nou Sfân­ta Mănăstire Românească Prodromu, în Sfântul Mun­te A­thos, unde s-au făcut multe cheltuieli, cu ini­ţiativa pri­mu­lui Sta­reţ, a Prea Cuvioşiei Sale Părintelui Nifon Ie­ro­schi­mo­na­hul, însoţit de primii săi ucenici, Nec­tarie Iero­schi­monahul şi ceilalţi ostenitori, vred­nici de toată pomenirea şi la­u­da, şi cu ajutorul chel­tu­ielilor prin­cipalilor fondatori, Mă­ria Sa Grigorie Ghica Voie­vod, Domnitorul Moldovei, şi al Măriei Sale Ale­xan­dru Ghica, Caimacamul Munte­niei, şi al Mitropo­liţilor So­fro­nie al Moldovei şi Nifon al Mun­te­niei, pre­cum şi cu concursul întregii naţiuni române, după cum se vede lămurit în istoricul acestei Sfinte Mo­nastiri, in­titulat Istoria Sfintei Monastiri Române Prodro­mu din Sfântul Munte Athos.
În cursul zidirii acestei Sfinte Chinovii, Părintele Sta­­reţ Nifon, plin de râvnă duhovnicească şi dragoste că­tre Maica Domnului, întotdeauna se gândea în ce chip ar putea dobândi o sfântă icoană a Maicii Dom­nu­lui făcă­toare de minuni, care să fie spre mângâiere confrăţimii şi a vizitatorilor, şi totodată protectoare şi de grijă purtă­toare acestei sfinte noi monastiri, precum se află şi la celelalte sfinte mari locaşuri din Sfântul Mun­te.
Şi fiindcă alt mijloc nu era, ca să poată din al­tă par­te a-şi satisface dorinţa, a alergat cu fierbinţi lacrimi către însăşi Maica Domnului şi prea iubitul ei Fiu, dulcele Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nos­tru, ce­rând mila şi aju­torul Său, ca zugrăvind o icoană nouă a Maicii Domnului, să o proslăvească cu faceri de minuni.
Aşa arzând cu inima, neliniştit zi şi noapte, îm­pins fiind de o putere nevăzută, îşi făcea feluri de idei, cum ar putea pune în lucrare o aşa sfântă hotărâre. În cele din urmă, vorbind cu mai mulţi zugravi [pictori de icoane] din cei dela Sfântul Mun­te, le propuse să zugrăvească pe scân­­­­dură de chi­paros icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe pe stân­ga, punându-le şi oarecare con­di­ţii, să le păzească în ti­m­pul cât vor lucra la zu­gră­virea icoa­nei; dar fiindcă nu prea erau nici meşteri buni, deoa­rece în timpu­rile acelea nu se găseau zu­gravi iscusiţi în Sfântul Munte, şi pă­rân­du-li-se că nu o să poată păzi condiţiile propuse, nu se învoi cu nici unul, şi astfel rămase iar în nelinişte.
În anul 1863, pentru neapăratele necesităţi ale Sfin­tei Monastiri, mergând în România, Părintele Ni­fon, înso­ţit de Părintele Nectarie Ieroschimonahul, to­va­răşul său şi îm­pre­ună-ostenitor la noua fundaţie, şi ajun­gând în Iaşi, un­de a stat mai mult timp, nu încetă cer­ce­tând vreun bun zugrav, care ar fi primit să zu­gră­vească icoana Maicii Dom­­nului, în condiţiile ce-şi în­chipuise a-l obliga să le păzească în timpul zugrăvirii.
În sfârşit, din Pronia lui Dumnezeu, Care hotărâse ca sfântul nou locaş românesc să fie înzestrat cu un nepre­ţuit odor sfânt, cu această sfântă, preastrălucită şi nea­se­mă­nată icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, pli­nă de dar şi de toată frumuseţea, Pro­tec­toarea şi de gri­jă purtătoarea noastră, iconomisi a afla de un bătrân şi bun zugrav român, anume Iordache Ni­colau, proprietar în ora­şul Iaşi, cu care intră în vorbă pentru zugrăvirea icoa­nei Maicii Domnului, arătân­du‑i şi condiţiile următoare: să zu­­grăvească Icoana Maicii Domnului, cu Dom­nul Iisus Hristos prunc în braţe pe stânga, cât va putea mai bine şi mai frumos, în mărime de1 mşi10 cm, pe scân­dură de lemn de tei; şi în tot timpul cât va lucra, să fa­că ru­gă­ciu­ne către Maica Domnului, citind Acatistul sau Paraclisul în toate zilele, şi să nu mănânce, nici să bea mai înainte de lu­cru, iar după mâncare să nu mai lucreze, şi să se păzească în curăţenie trupească până la terminare, să fie mărturisit la duhovnic şi să nu aibă ceartă şi urâciu­ne cu nimeni.
Evla­viosul zugrav primi cu bucurie zi­se­le condiţii, dar se umi­lea, zicând că-i tre­mură mâinile de bătrâneţe şi că nu mai poa­te zugră­vi aşa bine şi curat ca al­tă­dată; Părinţii îl în­curajau însă să aibă credinţă şi să se si­lească, că-i va ajuta Mai­ca Dom­nu­lui. Şi aşa, bunul şi cu­cer­nicul bătrân zu­grav a în­ce­put cu multă evlavie a lucra fru­mos şi cu bună sporire, astfel că, în câtva timp, a ter­mi­nat veşmin­tele şi ce­lelalte părţi ale icoanei, lăsând ca Sfin­te­le Feţe să le fa­că pe urmă, după cum este sistemul artei zugrăvirii. După ce a terminat de zugrăvit, cum s-a pri­ce­put mai bi­ne, veş­mintele şi câmpul, a început a lucrala Sfintele Feţea Mai­cii Domnului şi a lui Dumnezeu Pruncul, Domnul Iisus Hristos, silindu-se cu toată punerea ca să le facă pe cât va pu­tea mai bine; însă în ziua aceea, după multă oste­neală, îl apucă seara fără vreun rezul­tat, şi astfel lă­să lu­crul cam mâhnit.
A doua zi, plin de zel, se apu­că de di­mi­neaţă a lu­cra cu toată silinţa, că doar ar pu­tea reuşi să îndrepte Sfintele Feţe şi să le termine; căci ardea cu su­fletul de dragostea duhovnicească pe care avea să vadă Sfân­ta Icoană făcută aşa precum doreau şi Pă­rinţii. Cu toată punerea lui şi cu tot zelul ce avea, lucrul ie­şea din contra; că nu numai că n-a putut să le îndrepte, ci şi mai rău le-a schimonosit, încât au rămas cu totul fără de chip, strâmbe şi urâte, ieşite din cuviincioasele măsuri, având o înfăţişare întru totul neplăcută.
Văzând bietul zugrav că după atâta os­teneală, tre­cân­du-i mai toată ziua, nu putu face ni­mic, se mâhni din adâncul inimii şi, nepricepându-se ce să mai facă, încetă de a mai lucra, văitându-se în sine şi zicând: „Păcat de osteneala mea şi de postul pe care l-am suferit atâtea zile, în zadar lucrând fără nici un folos du­hov­ni­cesc la această icoană! Dumnezeu să mă ierte, nu ştiu, poate nu este vo­inţa Maicii Domnului să fac eu icoana aceasta, pe care cu atâta evlavie o cere Părintele Nifon; nu ştiu ce să zic! Că eu cu rugăciuni şi post, cu toată pu­nerea şi dragostea, de atâta timp mă muncesc şi nu pot face nimic! De atâta vre­­me mă os­te­nesc să îndrept Sfintele Feţe, şi parcă mi-am ieşit din minte, căci mai rău le-am mâzgălit; ori că mi-am uitat meşteşugul…”
Pe de altă parte, Părintele Nifon, arzând cu dorul să va­dă Sfânta Icoană terminată, se duse în ziua aceea, îm­pre­u­nă cu Părintele Nectarie, să vadă cum lucrează zugra­vul la icoană, dacă o face bine şi frumoasă, şi găsi pe zu­grav mâh­nit, că nu putea isprăvi nimic; şi văzând icoana, ră­ma­seră în­tristaţi şi în mirare, socotind în sine, ca nişte oa­meni, că nu este voia lui Dumnezeu şi a Mai­cii Dom­nu­lui ca Sfân­tul nou Locaş Românesc Pro­dro­mu să se întă­reas­că prin a­ceastă Sfântă Icoană şi să aibă un dar şi mân­gâiere du­hov­ni­cească şi ocrotire pen­tru cei ce cu fri­ca lui Dumnezeu şi cu dragoste se vor nevoi într-însul, pre­cum şi ajutor şi răs­plă­tire bine­făcătorilor şi milui­to­ri­lor Sfintei Mo­­nastiri. În­să nu fu după mica lor părere, ci Maica Dom­nului pre­gă­tea un mai mare dar şi mângâiere decât socoteau ei; căci ce­rea cu umilinţă mila lui Dumnezeu.
Apoi le povesti şi bătrânul zugrav ce a suferit şi câ­tă osteneală şi-a dat, ca să poată face o lucrare bună şi plă­cută, şi cum n-a putut reuşi întru nimic. Părinţii îl mai încurajară însă cu cuvinte duhov­ni­ceşti, ca să nu-şi piardă evlavia, ci să mai încerce o dată a îndrepta şi săvârşi Sfin­tele Feţe; şi de nu va putea face ni­mic, să o lase aşa pre­cum va ieşi, că noi, zice, îţi vom plă­ti osteneala şi o vom lua; mai roagă-te şi dumneata cu fier­binţeală, ca să-ţi ajute Maica Domnului să isprăveşti bine şi frumos.
Se întâmplase să vină acolo şi Părintele Grigorie Ie­ro­monahul, ucenicul Prea Sfinţitului Arhiereu Nil Pen­­ta­po­leos din Sfântul Munte, şi văzând icoana în aşa stare, zi­se: „Păcat de osteneala şi cheltuiala ce faceţi cu această icoa­nă. Ce, voiţi să o duceţila Sfântul Munte? Dar nu gă­siţi acolo zugravi mai buni, să faceţi o icoană frumoasă, cum se cuvine şi după cum doriţi?!”.
Părinţii îi răspunseră că nu pot lăsa pe zugrav în pa­gubă, ci că, plătindu-i acestuia ce se înţeleseseră, o vor dărui la vreo bi­serică săracă din Iaşi.
După aceea, Părinţii au plecatla Metoc, iar zu­gra­­vul a acoperit icoana cu o pânză curată şi, încuind cu che­ia uşa camerei unde lucra, s-a retras foarte scâr­bit, ne­mân­când nimic în ziua aceea, ci tot închinân­du‑se să-i lu­mi­neze Dumnezeu mintea şi rugându-se să-i ajute a ter­mi­na frumos Feţele Sfintei Icoane.
A doua zi, sculându-se mai de dimineaţă şi lu­ând che­ia, a deschis uşa camerei unde lucra Sfânta Icoa­nă şi a în­ceput a găti cele trebuincioase pentru zu­grăvit, având mul­­tă dorinţă şi râvnă să se apuce de lu­cru; şi, făcând câ­te­va metanii, se închină şi se rugă Maicii Domnului să-i ajute ca să nu pătimească precum ieri.
Şi aşa, mergând să înceapă lucrul, a ridicat pânza de pe Sfânta Icoană; şi – o, minunile Maicii lui Dum­ne­zeu! – văzu, înspăimântat, că Sfintele Feţe sunt cu de­să­vâr­şi­re în­dreptate şi bine încuviinţate, pline de dum­ne­zeiesc har şi ve­selie, după cum se vede şi până acum la această Sfântă Icoană a Prea Curatei Maici a lui Dum­nezeu, care nu alt­fel, ci în adevăr cu dumnezeiască mi­nune sunt săvârşite!
Această preaslăvită minune văzând-o bătrânul zu­grav şi ucenicii săi, foarte se minunară şi pro­slă­viră pe Mai­ca Domnului, că Sfinţia sa singură cu mi­nu­ne dum­ne­zeiască şi-a proslăvit Sfânta sa Icoană, în Prea Curata şi Sfânta sa Faţă şi a Prea Iubitului său Fiu.
Această minune, spre mai bună încredinţare, a în­tă­rit-o [zugravul] prin act sigilat şi iscălit cu propria sa mâ­nă, pe care l-a dat Părinţilor şi care se păstrează în arhi­va Monastirii Pro­dro­mu din Sfântul Munte, unde se află şi Sfân­­ta Icoană; iar cu­prinsul lui este acesta:
„Eu, Iordache Nicolau, zugrav din oraşul Iaşi, am zu­grăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu în­săşi mâna mea, la care a urmat o minune preaslă­vită, în mo­dul următor: după ce am isprăvit veşmintele, după meş­te­­şugul zugrăvirei mele, m-am apucat să lu­crez Feţele Mai­­cii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Christos; du­pă ce am dat mâna întâia şi a doua, de noapte apucându-mă ca să o zugrăvesc desăvârşit, pri­vind eu la chipuri, cu totul a eşit dimpotrivă, pentru care foarte mult m-am mâh­nit, socotind că mi-am uitat meş­te­şugul; şi aşa, fiind seară, m-am culcat scârbit, ne­mân­când nimic în ziua aceea, so­cotind că a doua zi, sculân­du‑mă, să mă apuc mai cu dinadinsul.
După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am fă­cut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lu­mineze mintea, să pot isprăvi Sfânta ei Icoană, şi când m-am dus să mă apuc de lucru – o, preaslăvite minunile Mai­cii lui Dumnezeu! – s-au aflat chipurile drese de­să­vâr­şit pre­cum se vede; şi eu văzând această minune, n-am mai adaos a-mi mai pune condeiul, fără numai am dat lus­trul cu­viincios, deşi cu greşeală am făcut aceasta, ca să dau lustru la o asemenea minune. Aceasta este povestirea aces­tei Sfin­te Icoane.
Iordache Nicolau, 1863, Iunie 29, Iaşi”
Minunea aceasta s-a întâmplat noaptea, spre 28 Iu­nie; iară pomenirea minunatei zugrăviri a acestei Sfinte Icoa­­ne s-a pus la 12 Iulie, fiindcă la 13 avem Soborul Ar­han­ghe­lu­lui Gavriil, care, ca unul ce întotdeauna este slu­ji­tor de a­proa­pe al Maicii Domnului, credem că tot prin el s-a să­vâr­şit şi această minune. Pe lângă aceasta, era cu greu să se pu­nă două praznice cu privegheri de toată noap­tea unul du­pă altul, adică la 28 şi 29 Iunie, când se prăznuiesc şi Sfin­ţii Apostoli Petru şi Pavel. Şi s-a aşezat să se facă praznic mare, cu privegheri de toată noaptea, care se nu­meşte şi cel de-al doi­lea praznic al Monastirii Române Pro­­dromu, adică al Sfin­tei Icoane a Mai­cii Domnului „Pro­dromiţa”.
Minunea aceasta, după cum am zis, văzând-o zu­gra­vul, s-a minunat şi, cu spaimă privind, nu se pri­ce­pea cum s‑a făcut aceasta. Asemenea şi ucenicii lui, vă­zând, i‑a cu­prins mirarea şi au început a chema prietenii şi vecinii de prin preajmă ca să vadă, şi îndată s-a umplut casa zugra­vu­lui de lume multă, care se minuna de pro­slă­virea Sfintei Icoa­ne, şi toţi se închinau, aprinzând lu­mânări, îndulcin­du-se du­hovniceşte de privirea Sfin­te­lor Feţe, aşa de bine în­cu­vi­in­ţate şi minunate, pline de har şi o frumuseţe nea­se­mă­­na­tă, care deodată impune evlavie şi respect oricărui pri­vi­to­r.
Părinţii Nifon şi Nectarie cu ceilalţi, fiindla Me­to­cul Monastirii din oraşul Iaşi, îngrijoraţi şi întristaţi, ne­şti­ind nimic de această minune, fără de veste văd că vine u­nul din ucenicii zugravului foarte repede, zicând în gura ma­re: „Să trimiteţi curând să ia Sfânta Icoană, fiindcă în noaptea a­ceasta singură s-a zugrăvit, şi s-a adunat lume mul­tă, în­cât nu mai încape, privind la minunea Sfintei Icoane!”. Deo­camdată Părinţii nu cre­deau cele zise de ves­ti­tor, şi cu gân­dul acesta au trimis pe Părintele Dositei Schi­mo­na­hul, în­grijitorul Me­to­cu­lui, şi ajungând ei la casa zu­gravului, nu puteau intra să va­dă Sfânta Icoană de îm­bul­zeala po­po­rului; deci în­da­tă, luând o trăsură şi învelind Sfânta Icoa­nă cu o pânză curată, au adus-ola Metoc, ur­mând şi po­porul. Iar în Me­toc venind, au închis porţile curţii şi n‑au mai lă­sat pe nimeni să intre, până se vor sfătui ce este de făcut.
Apoi grabnic au făcut cunoscut Sfintei Mitropolii de această minune; şi venind însuşi Prea Sfinţitul Mi­tro­po­lit Calinic Miclescu, cu câţiva clerici, fiind aproape Me­tocul de Sfânta Mitropolie, au văzut cu toţii Sfânta Icoană şi, cre­zând, s-au închinat cu toată evlavia, minunându-se şi zi­când: „Cu adevărat mare dar ne-a dăruit Maica Dom­nului prin această minunată şi proslăvită Icoană a Sa!”. Apoi [Mitropolitul] a dat bi­necuvântare ca să se sfinţească apa; şi îndată a năvălit lume mul­tăla Metoc, spre închi­narea Sfintei Icoane, cerând a se citi acatiste şi a se face aghes­muire, stro­pindu-se şi bând cu cre­dinţă şi evlavie.
Şi îndată a în­ce­put darul Maicii lui Dum­ne­zeu a lu­cra prin Sfânta Icoană şi a face minuni pe care, din cele mul­te, puţine le vom spune aici, câte s-au putut ţine minte cu de-a­mă­nuntul, spre slava lui Dumnezeu şi a Prea Cu­ratei Maicii Sale, şi pentru ca să nu mâniem pe Dum­ne­zeu, tăcând adevărul; că pe unele le-au văzut cu ochii lor Pă­rinţii Nifon şi Nectarie, împreună cu alţi fraţi ai noştri, cât timp au stat cu Sfânta Icoană în ţară, iar altele s-au văzut de toţi Părinţii, când s-a dus Sfânta Icoanăla Monastire, în Sfântul Munte, şi s-a pus în biserica mare.
Un om avea albeaţă pe amândoi ochii, încât se ve­­deau luminile ochilor lui ca laptele de albe; şi adu­cân­du‑l, s‑a închinatla Sfânta Icoană; şi stropindu-l şi spă­lându‑i ochii cu agheasmă, i-au dat de a şi băut, lu­ând şi acasă ca să bea şi să se mai spele, spunându-i să aibă credinţăla Maica Domnului; şi aşa făcând, pes­te trei zile a venit ca să mulţumească Maicii lui Dum­ne­zeu, arătându-şi ochii că s-au curăţit şi vedeau lu­mi­nat.
Un alt om avea lepră peste tot trupul, încât era nu­mai bube; şi închinându-se cu credinţă, bând şi stro­pindu-se cu agheasmă, a căzut lepra de pe trupul său ca nişte solzi şi s-a curăţit.
Un boier a venit şi a spus că fiul său, acum de trei zile, numai pentru că suflă se mai cunoaşte cum că este viu, şi zace în pat cu totul mort. Deci, rugându-se Maicii Domnuluila Sfânta Icoană, cu credinţă, cu la­crimi şi cu evlavie, a luat agheasmă şi, stropind copi­lul, dându-i şi în gură puţină ca să bea, îndată s-a deş­teptat şi s-a sculat cu totul sănătos. Apoi, de bucurie, l-a adus tatăl său de s-a închinatla Sfânta Icoanăşi a mulţumit Maicii lui Dumne­zeu cu lacrimi şi cu daruri.
Acestea şi altele multe: bolnavi de friguri, surzi, cu dureri de cap şi de măsele, de ochi, de vătămături, în­dră­ciţi, care suferă de boala copiilor şi alte multe fe­luri de boli s-au tămăduit prin această Sfântă Icoană, pe care mi­nuni Părinţii dela Metocnu le-au mai în­sem­nat, fiind prea ocupaţi şi obosiţi de îmbulzeala po­porului, care ce­rea neîncetat a le citi paraclise, aca­tiste şi agheasme, încât nu puteau să ţină cont de cine cu ce se foloseşte, şi mai a­les că erau ameninţaţi de oră­şeni a le opri Icoana acolo, zi­când că lor li se cuvine, fiindcă în Iaşi s-a făcut minu­nea cu zugrăvirea Dum­ne­ze­ieştilor Feţe. Acestea înţele­gând Părinţii Nifon şi Nec­tarie, şi văzând că se înmulţeşte po­porul, venind ne­încetat, s-au temut să nu se facă prea mare zvon, să se intereseze autorităţile şi să le oprească Sfânta Icoană, astfel că, luând-o cu grăbire, au plecat spre Sfântul Munte.
Plecând din Iaşi, au venit cu Sfânta Icoană în ora­şul Huşi. Dar şi acolo, mare minune! Cum a simţit po­porul? Căci seara târziu au sositla Episcopie, şi a doua zi, când s‑a luminat, tot oraşul a prins de veste, ca şi cum le-ar fi vestit cineva, şi îndată s-a umplut Epis­co­pia de popor. În­să Părinţii şi de aci îndată au plecat, te­mându-se ca nu cum­va să-i urmărească dela Mi­tro­po­lie, că acum se în­şti­in­ţase şi Domnitorul Ioan Cuza şi zicea: „Să se oprească Sfânta Icoană, fiindcă s-a făcut mi­nunea în ţară!”.
De acolo au mers în oraşul Bârlad, şi au dus Sfânta Icoană în casa Doamnei Ecaterina Şuţu, care cu multă dra­goste şi cucernicie a primit-o. Aci, aflând Pro­toiereul, a poftit pre Părinţi să aducă Sfânta Icoană în catedrala ora­şului, ca să se închine lumea mai cu în­lesnire. Mer­gând cu Sfânta Icoană în biserică, şi înce­pând a se în­chi­na mulţimea din acel oraş, iarăşi a să­vârşit şi acolo multe minuni, dintre care vom spune pe una mai însemnată.
Era în oraş un învăţător şi înţelept bine pregătit în şti­inţele profane, care avea la şcoala lui pe fiii celor mai însemnate persoane de acolo, şi spuneau despre dân­sul bâr­lădenii că este foarte de treabă şi cinstit, însă nu are evlavie la cele sfinte, şi la biserică nu merge, fără numaila Sfintele Paşti.Acela, auzind de venirea Sfintei Icoane, a trimis trăsura sa, rugând pe Părinţi să facă osteneală să meargă cu Sfânta Icoană la casa lui; dar Părinţii nu au voit, trimiţându-i răspuns că mai cuviincios este să vie ella Sfânta Icoană.Astfel, a trimis trăsura în trei rân­duri, ca să meargă părinţii cu Icoana la el; şi mai rugându-i pe Pă­rinţi şi alte persoane de vază, s-au îndemnat aceştia a mer­ge cu Icoana la dânsul, pentru folosul sufletului lui. Deci, când au voit să ia Părinţii Sfânta Icoană şi să o pună în trăsură, aşa de grea s-a făcut încât abia patru oameni cu mare gre­u­tate au dus-o până la trăsură, iar când au voit să o pu­nă în trăsură, a trosnit aşa de tare tocul în care era Sfân­ta Icoană încât toţi s-au spăimântat, şi caii de la tră­­su­ră au tresărit, iar tocul Icoanei s-a desfăcut din toate în­che­ieturile lui. Atunci au cunoscut toţi că nu voieşte Mai­ca lui Dumnezeu să meargă acolo unde nu era evlavie şi credinţă, ci numai o iscodire şi defăi­ma­re; iară înapoi în­tor­când-o, doi oameni au adus-o prea uşor.
Asemenea, o cucoană evlavioasă greu bolnavă, fi­ind afară la moşie, auzind de Sfânta Icoană şi de mi­nunile pe care le face, voia să meargă în oraş ca să i se închine şi să ceară sănătatela Maica Domnului, dar se temea să se suie în tră­su­ră, ca să nu moară pe drum, până în oraş. I s-a arătat Mai­ca Domnului în chipul acestei Sfin­te Icoane în vis, po­runcindu-i să se scoale curând şi să viela Bârlad, ca să se închine Maicii Domnului şi să se binecuvânteze dela Sfânta Icoană; şi cum s-a suit în trăsură, îndată s-a simţit sănătoasă, şi venindla Pă­rinţi, a mărturisit, zicând: „Cu adevărat, pe această Sfântă Icoană o am văzut astă-noapte în vis, care mi-a zis să viu cât mai degrabăla Bâr­lad, să apuc închinarea ei, şi acum iată-mă cât sunt de să­nătoasă!”. Şi ea dădu slavă Maicii Domnului.
De acolo au venit Părinţii cu Sfânta Icoanăla Ga­laţi şi au pus-o în Biserica Sfinţilor Împăraţi. La această bi­serică, un zugrav lucra meşteşugul său şi, văzând el îm­bul­zeala poporului care se închina şi admira Sfânta Icoa­nă, i s-a părut ceva străin şi a început a-i ocărî pe oa­meni, fă­cân­du‑i înşelaţi şi proşti, care nu cunosc nimic. „Au doa­ră nu credeţi voi basmelor călugăreşti! Nu vă amăgiţi, că greşiţi; un bun pictor poate să zu­gră­vească o icoa­nă mult mai fru­moasă ca aceasta” – şi altele mai multe zicea.
Acestea bârfind, însuşi se uita cu obrăznicie la fa­ţa Sfintei Icoane, ocărând poporul în gura mare. Şi iată că, deo­dată, Maica lui Dumnezeu, prin schimbarea feţei sale atât l-a îngrozit, încât s-a înfricoşat cu totul, şi apoi el sin­gur s-a făcut propovăduitor poporului, zi­cân­du‑le să crea­dă că într-adevăr Sfânta Icoană cu mi­nu­ne dum­ne­ze­ias­că este zugrăvită, că face semne mai pre­sus de fire şi este fă­cătoare de minuni.
După plecarea Sfintei Icoane din Iaşi, a ur­mat o preaslăvită minune, de mare mirare în acel ţinut.
Un evreu cu soţia şi copiii ţinea un han la drum; acel evreu, ducându-se după negoţul său, a lăsat în han pe soţia sa cu copiii şi o slugă. S-a întâmplat însă şi a murit evreul acolo unde s-a dus, şi un alt prieten al lui, ase­me­nea evreu, îngropându-l, a luat marfa şi banii ră­maşi, adu­cân­du-le evreicei, soţiei mortului, spunân­du‑i de întâm­pla­­rea morţii bărbatului ei. Iară după ce s-a dus acel evreu străin, vrăjmaşul a pus în mintea slugii ca să omoare pe evreică şi, luându-i averea, să se ducă de acolo. Deci pân­dind o noapte când evreica era sin­gură numai cu copiii, a in­trat la dânsa pe când dormea şi a început a o ameninţa că o va omorî de nu-i va da banii pe care-i are; ea, văzând pri­mej­dia, şi după toate rugăminţile nefolosind nimica, a scos tot ce avea şi i-a dat, numai să-şi scape viaţa. Luând sluga ace­ea banii şi lucrurile date, a intrat în altă grijă, so­cotind că evreica are să spună oricui va veni în han, şi va fi vă­dit. Deci, ca să fie fără de grijă, a socotit în gândul său să o spân­zure; şi, gătind acela spânzurătoarea, evreica se ru­ga către dânsul ca să o lase cu viaţă; el însă îşi căuta de pla­nul său. Între acestea şi-a adus aminte evreica de aceas­tă Sfân­tă Icoa­nă şi de minunile ei, precum auzise de pe la tre­cători, fiindcă străbătuse această veste pretutindeni, şi la acea ne­voie a început cu lacrimi a se ruga ca o creştină, zi­când: „Maica Domnului, dacă Chipul Tău cu adevărat s-a zu­gră­­vit cu dumnezeiască minune, precum am auzit, şi tu eşti ade­vărată Născătoare de Dumnezeu, izbăveş­te‑mă de aceas­tă primejdie, şi atunci voi crede şi mă voi boteza cu toată casa mea!”. Acestea şi alte mai multe zi­cându-le fe­meia, cu mare plân­gere, sluga s-a apropiat de ea, gata să-i pună laţul de gât, dar, socotind el că este prea sus şi nu o va pu­tea ri­di­ca, l-a lăsat puţin mai jos şi apoi, suindu-se pe scaun, a pus laţul în gâtul său, să vadă de este potrivit; şi, cu slo­bozirea lui Dumnezeu, a călcat strâmb pe scaun şi îndată a sărit [scaunul] de sub pi­cioa­rele lui, rămânând singur spânzurat. Vă­zând evreica această minune, a rămas încremenită de fri­că şi, so­co­tind minunea, a crezut cu toa­tă casa ei şi s-a bo­tezat du­pă cum făgăduise.
La plecarea Părinţilor Nifon şi Nectarie din Ga­laţi cu Sfânta Icoană, aproape de pornire fiind, s-a fă­cut chi­pul Sfin­tei Icoane „ca ghermesit”, adică valuri de-a cur­me­zi­şul obrazului, ca asudată; apoi, intrând într-un vapor aus­tri­ac, „Loid”, se mirau toţi cei de acolo de chi­pul cel mi­­nu­nat al Maicii Domnului, nu numai pa­sagerii creştini orto­docşi, dar şi matrozii, cinstindu-l şi închinându-i-se.
Ajungând Părinţii cu Sfânta Icoană în Sfântul Mun­­te, la schela Monastirii româneşti, au trimis veste sus,la Monastire, ca să se pogoare preoţii îmbrăcaţi în sfintele veşminte, cu cântări şi tămâieri, spre întâm­pi­na­rea Sfintei Icoane; şi aşa, ducând-o cu mare pompă în sunetul clo­po­te­lor, au aşezat-o în Sfânta Biserică Ca­te­drală, unde se ve­de până azi şi toţi câţi intră i se închină cu mul­tă evla­vie şi o să­ru­tă. După aceasta, cu sfatul de obşte, s-a făcut rânduială şi s-a întocmit slujbă, ca să i se facă pomenire în fiecare an cu multă pompă şi mi­lostenii, la toţi câţi se vor aduna din toate părţile.
Se afla pe atunci în Monastire un monah topit de boală, cu numele Inochentie, care numai prin suflare se cu­noş­tea că este viu, de trei săptămâni nemâncat, şi nu mai pu­tea vorbi nicidecum. Dar cum a intrat Sfânta Icoa­nă în Monastire, ca dintr-un somn s-a trezit şi a cunoscut că a venit Icoa­na Maicii Domnului, cu care împreună darul şi îndu­ră­rile sale. Deci a cerut ca să-l ducă în biserică şi, închi­nân­du-se, acestea a grăit către Sfânta Icoană: „Maica lui Dum­nezeu, de-mi este de fo­los să mai trăiesc, însănă­to­şeş­te-mă, căci cred că poţi, iar de nu, fie voia ta; cum vo­ieşti, Stă­pâ­na mea, şi cum cu­noşti, aşa fă cu mine!”. A­cestea zicându-le, s-a întors la chilia sa, vesel şi plin de duhovnicească bu­cu­rie; însă nu a spus nimic, ci îndată a cerut cămaşă cu­rată, ca să se schimbe, apoi a cerut să se îmbrace în toată rân­du­iala monahicească, că era schimnic, şi să se îm­păr­tă­şească cu preacuratele Taine. După aceea, trecând ca un ceas de când se închinasela Sfânta Icoană, şi-a dat duhul şi s-a dus să stea înaintea înfricoşatului Ju­de­cător, având drept protectoare pe însăşi Mama lui Hris­tos Dum­­nezeu, spre a‑i mijloci fericirea veşnicei Împărăţii Cereşti.
Un alt monah din Monastire, anume Serghie, cre­zân­du-şi minţii sale şi bizuindu-se în sineşi, a ieşit din Mo­nastire, nespunând nimănui, şi a intrat într-o peş­te­ră pus­tie, cu socoteală ca să se apuce de o nevoinţă că­lu­gă­reas­că mai mare. Odată, rugându-se el după obi­cei, s-a po­­gorât deasupra capului său un luceafăr; şi sta aşa în ve­de­rea ochilor lui, însă el îşi făcea canonul său, în­cu­ra­jân­du-se; apoi acel luceafăr atât de tare a trăs­nit încât mo­na­hul, plin de spaimă, a căzut la pă­mânt ca un mort; şi toc­mai după trei zile s-a deşteptat, însă surd cu desăvârşire şi de tot slăbit; şi cum a putut, a venitla Monastireşi a măr­tu­risit întâmplarea ispitei drăceşti, dar nu auzea nici­de­cum, ci numai prin scri­soare se înţelegea cu ceilalţi. Vă­zân­du-l părinţii şi fă­cân­du-li-se milă de el, l-au dus în bi­se­rică,la Sfânta Icoanăa Maicii Domnului, şi înălţând cu di­nadinsul ru­găciuni de umilinţă pentru el, l-a vindecat Maica lui Dumnezeu, redându-i auzul ca şi dintâi.
Altădată, [pe] un meşter dintre cei ce lucrau în Mo­na­stire, după neîncercate judecăţile lui Dumnezeu, l-a a­pu­cat un duh necurat, care foarte rău îl muncea; şi adu­cân­­du-l fraţii dinaintea Sfintei Icoane, citindu-i Acatistul şi Pa­raclisul, grabnic s-a izbăvit omul de acea bântuială dră­­cească.
În Moldova s-au făcut multe minuni dela Maica Domnuluiprin această Sfântă Icoană, [pe] care, pre­cum am zis mai sus, Părinţii nu s-au gândit să le în­semneze cu de-amănuntul, fiind cuprinşi de mare bu­cu­rie şi îndestu­laţi că au câştigat un asemenea nepreţuit şi scump odor pen­tru Sfânta Monastire din nou în­te­me­iată, care nu avea cu ce să se proslăvească; iar cele spuse sunt numai care s-au văzut cu ochii de Părinţii noştri şi le-au ţinut minte, iar al­tele ni le-au spus cei care s-au folosit de la această Sfân­tă Icoană.
Am dat scrierii aceste puţine, întru slava Maicii lui Dumnezeu şi spre folosul celor care nu cunosc mi­nunea zu­grăvirii acestei Sfinte Icoane, împlinind din par­te da­to­ria pe cât am putut. Şi mărturisim şi credem cu toată inima că Maica lui Dumnezeu, pentru bună­ta­tea sa, spre folosul ce­lor ce cred şi o cinstesc cu credinţă şi cu dragoste, pu­ru­rea a săvârşit şi săvârşeşte minuni, până la sfârşitul veacului.
Într-un an, la 10 Iulie, călugării Monastirii rânduiţi a pes­cui pentru a întâmpina pe musafirii ce vin în ziua de 12 Iulie, la serbarea Sfintei Icoane a Maicii Dom­nu­lui, s-au pogorât la mare, unde au schela, ca să pună mrejele în mare pentru pescuit, deşi în timpul ve­rii ni­meni dintre pescari nu pune mreje în mare, fiindcă apa es­te caldă şi peştele umblă prin apă pe deasupra, iar mre­jele se depun pe fundul mării, şi de aceea nu se prin­de; însă călugării, fiind trei la număr, au zis: „Noi să cer­căm şi să punem mrejele, şi Maica Domnului puternică este a-şi procura peşte la sărbătoarea Icoanei Sfinţiei sa­le”. Iar u­nul dintre aceşti trei monahi, fiind cam cu îndoială, a în­drăznit a zice în sinea sa: „Dacă icoana aceasta a Mai­cii Domnului s‑a zugrăvit cu minune, după cum spun Părin­ţii, apoi să facă să se prindă peşte la sărbătoarea ei, în timpul acesta de vară”. Şi aşa au pus în mare cinci bucăţi de mreji, câte şaizeci de stânjeni bucata, şi le-au lăsat nu trei ceasuri, după obicei, ci cinci, ca să pescuiască bine; apoi începură a le scoate, şi nu găseau într-o bucată de mreajă decât patru sau cinci peştişori mici; aşa au ur­mat la toate bucăţile de mreji; atunci au scos bucata cea mai de pe urmă şi, văzând că nu scoseseră peştele tre­bu­in­cios în celelalte, se mâhniră că Maica Domnului nu a voit să le aju­te a prinde peşte la sărbătoarea sa; iar când scoaseră acum mreaja mai mult de jumătate, iată că Maica Dom­nului, deşi îşi pierduseră orice nădejde, nu i-a lăsat îm­pu­ţinaţi, ci le arătă mi­nunile Sfinţiei sale spre bucuria lor şi întărirea în credinţă, că dintr-un capăt de mreajă au scos 30 oca de peşte! Şi vă­zând aceasta, s-au bucurat şi au slăvit pe Maica Dom­nului, cerându-şi iertare de în­doiala şi încercarea lor.
Mărimea acestei Sfinte Icoane este de1 mşi10 cmîn lungime, iar lăţimea după proporţie. Nu este fă­cută du­pă asemănarea vreuneia dintre icoanele făcătoare de mi­nuni, ci după un nou model al zugravului, pre­cum l-a in­spirat Dumnezeu. Faţa Maicii Domnului şi [cea] a Domnului sunt în culoarea grâului, nasul, gura şi bărbia sunt foarte potrivite la măsuri, iar ochii atâta dar au, ca [şi] cum ar sorbi inima privitorilor; cu toa­te acestea, căutătura este cu stăpânire. Privind cu în­ţe­lepciune şi cu luare-aminte la această Sfântă Icoană, se va vedea caracter îm­pă­rătesc de mare neam, amestecat cu stăpânire şi cu blândeţe, de un­de se arată că este închipuită prea după asemănare Maica lui Dumnezeu, şi plină de dar dumne­zeiesc, la care ni­meni nu poate privi fără să simtă în ini­ma sa dulceaţă du­hovnicească, bucurie şi umilinţă, fără numai de nu va fi vreun om prea împietrit la inimă şi întunecat la minte, ca să nu simtă nimica dintru acestea; că numai din privirea ei se încredinţează fiecare cum că nu este săvârşită de mână omenească, precum mărturisesc şi străinii care vin de o văd. Şi nu stă numai într-un chip Sfânta ei Fa­ţă, ci uneori se cam smoleşte, iar alteori se cam în­găl­be­neşte, luminând; iar la sărbătorile cele împă­ră­teşti, când se face priveghere de toată noaptea, şi mai ales la ser­barea Sfintei Icoane, atât este de veselă şi strălucită încât privitorilor nu li se pare că văd chip, ci ca [şi] cum ar privi pe însăşi ade­vă­rata Maica lui Dumnezeu.
Este aşezată în strană mare, bine şi împodobit lu­cra­tă, pusă lângă sfeşnicul împărătesc din partea stân­gă, bi­ne şi frumos gătită, cu salbă de galbeni mari şi alte mo­ne­de, cruci şi ace de aur cu diamante şi măr­gă­ritare, şi alte multe feluri de podoabe, date de evlavioşi şi de bunii creş­tini, care aşteaptă dela Maica Domnuluimare dar şi pla­tă, atât în lumea aceasta, cât şi în cea vii­toare. Stă ma­iestuos şi veselă privirilor tuturor, atră­gându-i cu nesaţ, pre­cum odi­ni­oară a văzut-o Sfântul Dionisie Areopagitul în Sfântul Sion; asemenea şi aci, în Sfântul Munte, a vă­zut-o, deştept [treaz] fiind, în dumne­ze­ias­că vedenie, cuviosul Mar­cu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, şezând pe sca­un ca o Îm­pă­ră­tea­să, înconjurată de îngeri şi de ar­han­gheli şi de toţi cu­vioşii Sfântului Munte, slăvind-o şi în­chi­nându-i-se, care avea palate de aur înalte, către partea ce se zice Vigla, în care loc acum, cu ajutorul său, s-a făcut Sfânta Monastire Ro­mânească din temelie, întru slava Fiului Său, pentru mân­­tuirea monahilor români şi a tuturor cre­din­cioşilor or­to­docşi creştini ce vieţuiesc într-însa cu frica lui Dum­­ne­zeu şi dragoste creştinească.
Binecuvântaţi creştini, fii ai Sfintei Biserici a Ră­să­ri­tului, de voiţi a vă încredinţa despre neisprăvitele de mâ­nă omenească chipuri ale Maicii Dom­nului nos­tru Iisus Hristos, vă veţi încredinţa din înseşi ade­ve­ri­ri­le şi vred­ni­cele de credinţă dovezi desluşite şi întărite de ce­le mai în­sem­nate şi de bun neam persoane ale locului. Nu es­te cu putinţă de a mărgini pe Cel nemărginit şi a cu­prin­de pe Cel ce toate le cuprinde; noi numai aceasta pu­tem cu­noaşte şi înţelege, că dreapta Domnului nu în­ce­tează de a revărsa darurile Sale cele dumnezeieşti şi pre­ţi­oa­se asu­pra noastră, a românilor, spre adeverirea şi întă­ri­rea cre­din­ţei. Să vină înţelepţii lumii, care cu agerimea cea as­cu­ţi­tă a min­ţii lor au des­co­perit adâncurile firii. Să vi­nă teo­lo­gii Bisericii, care, cu povăţuirea Duhului Sfânt, ur­măresc a­dân­cimile dum­nezeieştilor Scripturi. Veniţi toţi îm­potriva grăi­to­ri­lor de rău şi vedeţi că, pe câte sunt razele soa­relui, pe atâ­tea sunt şi nenumăratele dovezi ce adeveresc cum că această Sfântă şi de minuni făcătoare Icoană este cu ade­vă­rat neisprăvită de mână omenească; şi oricum ar fi fă­cut Dumnezeu această minune, sau ori în ce scop, nu este omului slobod a ispiti, ca nu cumva să se mâ­nie pe el Domnul şi să piară din calea cea dreaptă. De este întru acest chip, sau într-un alt chip minunea a­ceasta, este a lui Dumnezeu faptă.
„Dreapta Domnului a făcut putere.”
Nu vă minunaţi, iubiţi ascultători, că dovezile, pe cât încape mintea omului, se înfăţişează celor ce voiţi a lua o mi­că desluşire; iar dacă cineva va fi mai mult isco­di­tor, acela să ia aminte ce se zice prin gura proorocului: „A Mea este izbânda, zice Domnul”. Credeţi şi nu is­pi­tiţi, că Dum­ne­zeu e Cel ce a făcut de a înfrunzit toiagul lui Aaron; Cel ce a făcut de a izvorât apa răcoroasă din piatra seacă în pus­tie, şi a făcut de s-au aflat scrise fără mână de om ta­blele Legii; tot Acela a isprăvit şi chipul Prea Curatei Mai­cii Lui şi al Său. Chiar însuşi preais­cusitul zugrav nu se putea dumiri, că ar fi avut oare­care prevestire, că aceas­tă sfinţită Icoană are a se săvârşi nevăzut de dumnezeiască putere, iar nu de stri­că­cioa­sele mâini ale omului muritor. Şi dacă prin umbrele Apostolilor se făceau multe minuni în po­poa­re, mai pre­sus de firea omenească, cu atât mai mult se cu­vi­ne a cre­de că Icoanele Prea Curatei Fecioare, Maica lui Dum­­ne­zeu, fac şi mai pre­sus de fire minunate minuni. Că de multe ori mir în­des­tulat izvorăşte din ele, iar uneori la­crimi curg din ochii lor, şi de multe ori pe mări că­lă­to­resc, după cum şi Sfântul Munte Athos are nu puţine Sfinte Icoane de astfel de mi­nuni fă­că­toare, nu numai a Prea Cu­ratei Maici a lui Dum­ne­zeu, ci şi ale plăcuţilor lui Dumne­zeu Sfinţi, ce stau ca nişte turnuri şi slăvite mo­nu­mente, spre apărarea aces­tui de Dumnezeu păzit loc. Şi cine poa­te spune nenu­mă­ra­te­le minuni ale Sfin­telor Icoane în toa­tă lumea, nu numai la creştini, ci şi chiar la pă­gâni? Acestea n-au încetat a da să în­ţe­lea­gă că Biserica Ră­să­ritului în­vaţă drept cuvântul ade­vă­ru­lui. Şi precum ne­nu­măratele mi­nuni ale Sfintelor Icoane sunt scrise, aşij­de­rea înmiite sunt cele care n-au fost însemnate de condeiul ome­nesc. Că precum soarele nu poa­te împrăştia razele sale în tot locul, de asemenea nici omul nu poate aşa lesne a afla de­spre toate minunile fă­cute de Dum­ne­zeu pe pământ. Nu­mai cei ce cunosc şi se în­deletnicesc cu citirea şi cer­cetarea Sfin­tei şi Dumnezeieştii Scripturi le pot afla din parte.
Citim că-n zilele dreptslăvitorilor împăraţi greci [bi­zantini] Le­on [VI] Înţeleptul şi Alexandru, fratele lui, fiii îm­păratului Ma­chedon [Vasile Macedoneanul], era o ase­me­­nea Sfântă Icoană la una dintre monastirile Constanti­nopolului.
În vremea domniei Iaroslavului, în zilele lui Pe­tru Movilă, Mitropolitul Kievului [sec. XVII], s-a aflat o ase­me­nea Sfân­tă Icoanăla Volga, iar până astăzi se vedela Tolga, în vechea catedrală.
Vedem, în Lavra Pecerska, că şapte icoane cu ase­menea dar şi nevăzută mână s-au zugrăvit, pe care vă­zân­du-le egumenul că pentru rugăciunile Sfân­tului Ali­pie (zugravul din a lor monastire) s-au făcut, a dat laudă lui Dumnezeu, închinându-se toţi acelor Sfinte Icoane ne­fă­cute de mână, a Domnului şi a Prea Curatei Maicii Lui, şi ale Sfinţilor din vechime; iar dintre aceste şapte Sfinte Icoa­ne, pe ace­ea a Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu a luat-o Vo­ie­vo­dul Vla­dimir şi o a trimisla Rostov, şi stă acolo până astăzi.
La acelaşi Sfânt Alipie vedem că a venit îngerul Domnului, întru a sa casă, şi a zugrăvit icoana Ador­mi­rii Maicii lui Dumnezeu; şi întrebând îngerul pe Sfân­tul Ali­pie de mai lipseşte ceva icoanei, el i-a răspuns că este de­să­vârşită, ca una ce s-a făcut cu minune dum­nezeiască.
De asemenea, şi cuvântătorul de Dumnezeu Ioan a zu­grăvit o icoană a sa, învăţând pe un copil, anume Gu­sar, care zugrăvea în palatul împărătesc din Con­stan­ti­no­pol, şi s-a mirat împăratul şi toţi ai săi de meşteşugul cel iscusit.
În Lida, satul ce este ca la18 milede Ierusalim, au fă­cut o biserică Apostolii lui Hristos Petru şi Ioan; acolo s-a aflat o icoană a Prea Curatei Fecioare ţinând în braţe pe Iisus, făcută din darul Sfântului Duh, în viaţă fiind Prea Sfânta Stăpână, şi pe care văzând-o aceasta, a binecuvân­tat-o, ca să fie darul Fiului său cu acea Sfântă Icoană, ca­re, până în zilele lui Iulian Paravatul [Apostatul? – sec. IV], a făcut nenumărate minuni.
Iarăşila Lida, în biserica făcută de Eneia şi de cei şaptezeci de apostoli, care s-a ridicat în numele Năs­că­toa­rei de Dumnezeu, încă în viaţă fiind Stăpâna, şi pe care, din pizmă, evreii voiau să o risipească, iar împreună cu ei şi în­chi­nă­torii de idoli. Dar, după porunca stăpâ­ni­to­rului cetăţii a­ce­leia, s-a pecetluit uşa bisericii; şi după trei zile des­chi­zând-o, au aflat zugrăvită – dar nefăcută de mână – icoana Maicii lui Dumnezeu, de trei coţi înal­tă, haina a­vân­d-o al­bastră, iar deasupra acelei haine, alta de porfiră; fiind scri­se deasupra ei aceste vorbe: „Maria, Maica Îm­pă­ra­tu­lui Hristos din Nazaret”. Şi nenumărate minuni s-au săvârşit de această Sfântă Icoană.
În zilele Împăratului Tiberie şi ale Patriarhului Ser­ghie [sec. VII], s-a zugrăvit nevăzut pe pânză chipul lui Iisus Hris­tos, în casa unei văduve, Maria din Meletin, unde şi nenu­mă­rate minuni s-au făcut de la această Sfântă Icoană.
În zilele vieţuirii Sale pe pământ, Împăratul Îm­pă­ra­ţi­lor, Domnul nostru Iisus Hristos, rugându-Se în Mun­te­le Măslinilor, a asudat cinstită Faţa Lui; şi luând o basma de la unul dintre ucenicii Săi şi ştergându-Se, în­dată nevăzut s‑a întipărit cinstită Faţa Lui pe acea basma; şi cine poate spu­ne cu amănuntul minunile câte le-a săvârşit acel chip dumnezeiesc?
Şi ca să nu vă îngreunez, nu am adus mărturii cu de-amănuntul; dar văzând că, faţă de cele pome­nite mai sus, mulţi stau nedumerindu-se şi zic că nu s-a mai auzit de icoane nezugrăvite de mâini omeneşti, de aceea am fost silit să mai aduc o mică încredinţare; iar voind ci­ne­va mai mult a cerceta, gata sunt mii de do­vezi despre Sfin­tele Icoane, şi lesne a le aduce înainte. Însă nouă ni se cuvine a zi­ce, cu Sfânta lui Hristos Biserică: „Mută să fie gura pă­gâ­ni­lor, care nu se închină cinstitei Icoanei Tale, celei zu­gră­vi­te şi săvârşite cu darul Du­hului Sfânt, dat Prea Curatei Fecioare, Maicii lui Dum­nezeu!”.
Să se minuneze tot auzul omenirii, şi glasuri de bu­curie şi de mulţămire cu dorire să se înalţe preadul­ce­lui nos­tru Ziditor, Care ne-a dăruit astfel de mijlocitori şi veş­nice monumente pe pământ. Pentru aceea şi noi toţi îm­preună, popoare, seminţii şi limbi, laudă Îm­pă­rătesei Ce­rului să‑i aducem, în ziua aceasta preavestită a praz­ni­cu­lui nostru; că astăzi puterile cele nevăzute ale cerurilor din cer au căutat şi cu noi nevăzut prăz­nuiesc. Astăzi s-a îm­plinit pro­orocia lui David, care zi­ce: „Să se veselească ce­rurile şi pământul să se bucure”, că iată, pe amândouă le-a pri­mit cea cu dar dăruită, şi spre cântarea acestei Sfinte Icoa­ne poftesc astăzi ochii evlaviosului vostru cuget, o, preaiu­bitoare de serbare adunare.
Aşadar, îndrăznesc a vă ruga, în numele Celui pe Ca­re-L vedem pe această Sfântă Icoană, ţinându-Se de Prea Cu­ra­ta Sa Maică în sfintele ei braţe, ca să răs­pundă oricui se bizuieşte a zice ceva împotriva dumnezeieştilor minuni!… Dumnezeu, pentru îndu­ră­rile milei Sale, ne-a dă­­ruit luminare nouă, celor ce eram întru întunericul puţi­nei credinţe, sau, mai bine-zis, ne-a dăruit mântuire nouă, celor păcătoşi, chiar dina­intea ochilor noştri.
Veniţi dar şi vă apropiaţi, iubiţilor binecre­din­cioşi, şi mai ales voi, care sunteţi de faţă în această Sfântă Bi­se­ri­că; şi vă rog, luaţi bine seama la această Sfântă Icoană şi vedeţi cât este de plină de daruri! Şi toţi veţi zice că este chip de Dumnezeu lucrat, al fru­mu­seţii cerului, şi aleasă să­vârşire a atotţiitoarei mâini a lui Dumnezeu. Au nu se pa­re că cerul a închis în faţa ei tot seninul şi toată fru­mu­se­ţea stelelor? Şi cine poate tâlcui însuşirile acestei Sfinte Fe­ţe, când a văzut pe al ei binevestitor Arhanghel ho­tă­rân­d-o a fi plină de daruri? Şi ce nu are acest fecioresc chip, care să nu fie plin de curăţenie, de respect şi sfin­ţenie?
Se pare că în această Sfântă şi de minuni făcătoare Icoană, a făcut Pronia cea dumnezeiască o minunată adu­nare a tu­turor harurilor şi o însufleţită alcătuire a tuturor fru­mu­se­ţilor cereşti şi pământeşti.
Fiindcă, după cum măr­­tu­ri­sesc Sfinţii Părinţi şi vred­nicii de credinţă isto­riografi, Epi­fanie şi Nichifor, despre chipul cel trupesc al Prea Cu­ra­tei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu, era Prea Sfân­tă încă de când vieţuia pe pământ, întru acest fel: era ve­de­rea feţei ei ca vederea grăuntelui de grâu, părul galben, ochii ascuţiţi la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin; sprân­­ce­nele ei erau plecate şi ales de negre, nasul potrivit, bu­zele ca floarea trandafirului, faţa nu rotundă, nici scur­tă, ci puţin alun­gită, mâinile şi de­ge­tele lungi, hainele pe care le purta erau simple şi puţin mai lungi decât mă­sura corpului, cu trupul gingaş, având părul bine şi cu multă cuviinţă legat.
Asemenea şi preadulcele ei Fiu, Domnul Iisus, avea unele ase­mă­nări cu trăsăturile ce­lei ce L-a născut.
Acum, preaiubiţi ascultători ai Maicii lui Dum­ne­zeu, vedeţi împlinirea trăsăturilor chipului ei în Sfântă Icoana sa. Duhul Sfânt a încununat-o pe Prea Curata Fe­cioară cu mulţimea darurilor, precum Solo­mon o vesteşte în Cân­tarea Cântărilor, numind-o Mireasă şi aşa zi­cân­du‑i: „Ia­tă, fru­­moa­să eşti, iubita mea. Părul tău ca tur­mele ca­pre­lor care s-au suit din Galaad. Capul tău precum Carmilul; co­siţele capului tău ca mohorâtul împă­ră­tesc le­gat în că­lă­torii; ochii tăi ca niş­te bălţi ale râului Esevon; buzele tale ca o funie roşie. Miere şi lapte am vă­zut sub limba ta. Din­­ţii tăi ca nişte tur­me din cele tunse, gâtlejul tău ca niş­te vin bun, obrazul tău ca al unei tur­tu­rele frumoase, gru­majii tăi şi umerii tăi ca nişte gher­da­nuri, sânul tău mult mai frumos decât grâul şi vi­nul, ca doi iezi de că­pri­oară gemeni, care pasc în crini; pân­tecele tău stog de grâu îngrădit cu crini”.
Acestea toate sunt semne ale dumnezeieştilor dăru­iri şi cunoştinţe date de către Duhul Sfânt Fecioarei Ma­ria. Şi Acelaşi Sfânt Duh a încununat cu o mulţime de da­ruri şi Sfânta Icoană a Prea Curatei Maici a lui Dumne­zeu. Şi vă rog, creştinilor dreptslăvitori, credeţi numai ce­ea ce vedeţi şi vă veţi mântui, că greu este a lovi cu picio­rul îm­po­triva boldurilor! Şi cu bucurie privind, să ne în­chi­năm Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu şi a Fiului ei, ce­lei cu dumnezeiască minune săvârşite, care are feţele ve­sele ca nişte labirinturi întru care rătăceşte toată cu­ge­ta­rea omenească, de care şi Duhul Sfânt se minunează, vă­zând măririle Fecioarei, şi zice: „Tu, iubita mea, fru­moa­sa mea, porumbiţa mea, care eşti întru acoperământul pie­trei, arată-mi faţa ta şi mă fă să aud glasul tău; că dul­ce este glasul tău şi faţa ta frumoasă”.
Apoi noi, ne­vred­ni­cii, noi, necărturarii şi neînvă­ţa­ţii, ce vom putea zice, când şi pe ritori ca pe nişte peşti îi lasă fără de glas, nu­mai prin tăcere lă­u­dând-o?!
O, negrăită milostivire şi adânc de bunătate a Atot­puternicului Dumnezeu, cum şi în cele mai de pe urmă vea­curi lucrează minuni mai presus de fire, pen­tru fo­lo­sul şi mântuirea neamului creştinesc! Cum, cu nepome­ni­re de rău pentru păcatele noastre, ne iubeşte aşa de mult, ico­nomisind chipul mântuirii noastre, cu atâtea feluri de bi­nefaceri, şi dăruindu-ne cu aşa mari şi nepreţuite daruri sfinte, prin care cu înlesnire şi îndrăzneală să mijlocim ce­le de folos şi iertarea pă­catelor, de la milostivirea Sa cea iubitoare de oameni!
Mare dar şi de multă însemnătate şi adâncă cu­ge­tare duhovnicească este, socotind harul cu care Dum­ne­zeu a înzestrat şi a întărit acest Sfânt Locaş, cu această Sfântă şi plină de daruri Icoană a Maicii Dom­nului, spre mân­gâ­ierea şi fericirea neamului românesc, pe care nicio­dată nu l-a părăsit, ci din veci l-a iubit, l-a ocrotit, l-a înăl­ţat şi cu multe şi mari bunătăţi şi bine­faceri l-a dăruit şi l-a proslă­vit; pentru care toţi cei ce cunosc istoria stră­mo­şească se vor minuna, cum prin atâtea nebiruite şi nesu­fe­rite nevoi trecând, pe toate cu bărbăţie, prin darul şi aju­to­rul lui Dumnezeu le-a biruit, păstrând libertatea şi au­tonomia în cele de aici, iar în cele viitoare răsplătirea faptelor celor bu­ne, cu veşnica fericire întru Împărăţia Cerurilor.
Pentru multa dragoste şi datornicul respect pe care se cu­vine a le avea şi a le da Prea Sfintei Născătoare de Dum­ne­zeu, mijlocirea şi nădejdea mântuirii noastre, şi ca să nu ră­mână în uitare şi în nebăgare de seamă această Sfântă Icoană cu minune zugrăvită şi făcătoare de minuni a Mai­cii Domnului, Prea Cuvioşia Sa, Pă­rin­tele Nifon, supe­rio­rul [stareţul], în înţelegere cu Părinţii din Sfân­ta Chinovie, a ho­tă­rât ca în toţi anii, în ziua de 12 Iu­lie, să se facă serbare ma­re cu priveghere de toată noaptea, în cinstea şi amin­ti­rea minunatei zugrăviri a Sfintelor Feţe, a Maicii lui Dum­nezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, cele închi­puite în această Sfântă Icoană, împodobind ser­barea cu cântări şi laude, cu mulţumiri şi cereri către Prea Sfânta Năs­că­toa­re de Dum­nezeu, întâmpinând cu dra­goste pe toţi câţi se vor aduna din toate părţile, ospă­tându-i şi împărţind mi­lostenie la cei săraci.
Mulţumită dar, fraţilor, să dăm lui Dumnezeu, pen­tru această preaslăvită şi nouă minune, căla Dumnezeutoate sunt cu putinţă, precum vedem prin Sfintele Scrip­turi; drept aceea, noi toţi câţi ne-am adu­nat la această sfân­tă şi veselitoare serbare a Maicii lui Dumnezeu, că­zând înaintea acestei Sfinte Icoane a ei, ce-şi are în­chi­puite feţele cu minune, să strigăm cre­din­cioşi:
Prea Sfân­tă Stăpână de Dumnezeu Năs­că­toare şi pururea Fecioa­ră Marie, protectoarea şi apără­toa­rea noas­tră, cerem a ta nebiruită apărare; Împă­ră­teasa Ce­rului şi a pământului, ce­ea ce ai cu dreptate numele de Prodromiţa, adică Îna­in­temergătoare, în­tă­reşte-ne întru lucrarea fapte­lor bune şi ne du de mână întru împărăţia cea cerească; povăţuieş­te‑ne pe toţi dreptcredincioşii creş­tini, spre a ve­dea şi veşnic a ne îndulci de mărirea Fiului Tău şi Dum­ne­zeului nostru, că binecuvântată şi preaslăvită eşti în vecii ve­cilor. Amin. [*]

[*] Textul a fost preluat din volumul Prodomu – Schitul românesc din Sf. Munte Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 49-78. Volumul respectiv a fost îngrijit de Răzvan Codrescu. Titlul original complet: Minunile Maicei Domnului „Prodromiţa” sau Minunea ce s-a făcut cu zugrăvirea Sfintei Icoane a Maicei Dom­nului dela Monastirea română „Prodromul” din S-tu Munte Athos şi alte multe minuni ce s-au făcut dupe zugrăvire. Istorisirea minunilor şi a altor Sfinte Icoane ce se află în Sfânta Monastire, adu­nate şi lu­crate de Arhimandritul Antipa Dinescu, superiorul Sfintei Monastiri. Textul iniţial – Luna Iulie, în 12 zile: Istorisire pentru minunata zugrăvire a Sfintei Fă­­­­că­toare de minuni Icoane a Prea Sfintei, Prea Cu­ra­tei, bi­necuvântatei, slă­vitei Stăpânei noastre, de Dum­­­nezeu Năs­cătoarei şi pururea Fecioarei Maria, care s-a săvâr­şit cu dumne­ze­ias­că minune, pronu­mi­tă „Pro­dro­miţa” a fost tipărit în volumul Slujba praznicului sfintei şi de minuni făcătoarei icoane a Maicii Domnului numită Prodromiţa, Tiparniţa Gutenberg, Bucureşti, 1900.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu