Ostenit de drumul ce strabate Samaria, Iisus ajunge la poala muntelui Garizim si se asaza pe o piatra de langa fantana lui Iacob. De sus, din cetate, vine o femeie sa ia apa si-si pregateste ciutura, care nu e altceva decat un burduf de piele spanzurat de o funie lunga. Iudeu dupa chip si imbracaminte, strainul ii cere sa bea, iar femeia se mira: Iudeii nu au nici un fel de amestec cu Samaritenii (In 4, 4-42).
Istoria celor din urma incepuse de aproape 6 secole, cand regele Asiriei a cucerit Samaria si a deportat cea mai mare parte a populatiei mozaice. In locul surghiunitilor a adus cinci triburi pagane din Asia, a caror convietuire cu bastinasii nu a putut evita incuscririle si incrucisarile. Dupa un alt secol, supravietuitorii captivitatii babilonice s-au intors acasa si, la randu-le, s’au amestecat cu ce-au gasit. A rezultat astfel un popor hibrid, pe care iudeii autentici il urau de moarte, ca pe un fruct al renegarii; in drumurile lor dintre Iudeea si Galileea ei ocoleau Samaria, iar cand graba ii silea s’o strabata, la iesire isi scuturau praful de pe sandale. Hibridarea se petrecuse nu numai in sange, ci si in religie, aceasta reprezentand un fel de aliaj instabil intre credinte si practici eterogene: pe de-o parte, locuitorii isi revendicau mostenirea lui Avraam, pe de alta continuau sa-si venereze idolii.
Pe muntele Garizim ridicasera un templu care, in mod declarat, se opunea celui din Ierusalim. Asadar, mirarea femeii in fata lui Iisus isi avea temeiurile ei, dar nici nu era lipsita de o anumita dedublare: „Tu, care esti iudeu“ si „parintele nostru Iacob“... Sa crezi ca te tragi din Iuda, dar sa nu te socotesti iudeu, iata drama celui ce se instraineaza pe dinlauntru! Sufletul femeii merge din mirare’n mirare: Strainul iudeu ii fagaduise apa vie. Ea nu cunoaste metalimbajul evanghelic, dar nici nu e o ignoranta; ea stie ceea ce multi din oamenii secolului XX inca n’au aflat - ce anume este apa vie: „Doamne, nici galeata nu ai si fantana este adanca“... Asadar, apa vie este apa de adancime, apa originara, temelia si inceputul oricarei fantani, apa pe care noi, cei de acum, o cunoastem sub numele de panza freatica, stratul profund si pur, necontaminat de infiltratiile superficiale, a carui limpezime nu e concurata decat de viata insasi.
Usor ii este acum lui Iisus sa faca un pas inainte: apa pe care i-o ofera El e nu numai o bautura in urma careia nimeni nu mai inseteaza dupa o alta, dar si o apa care, la randu-i, se va preface ea insasi in izvor de apa saltatoare spre viata vesnica. Este ceea ce tot El le va spune iudeilor, ceva mai tarziu (In 7, 37-39), vorbindu-le de trimiterea si revarsarea Duhului Sfant. Avand in fata-I o asemenea cale de acces, Iisus nu va parasi cetatea Siharului inainte ca aceasta sa fi crezut in El, iar Samaria va fi, dupa Ierusalim, intaia cucerire a apostolului crestin (FA 8, 5-25).
Filologia biblica stie ca manuscrisele cele mai vechi sunt cele adevarate, deoarece ele nu sunt contaminate de greselile involuntare ale copistilor sau de cele voluntare ale ereticilor. Sfintii Parinti stiau, de asemenea, ca adevarata credinta este cea mai veche, adica cea predata de Sfintii Apostoli. Biserica stie ca apa cea vie a unei fantani se pastreaza ca atare numai daca fantana este adanca si daca peretii ei sunt ziditi din pietre tencuite. Ei bine, cele sapte Sinoade Ecumenice nu sunt altceva decat pietrele tencuite ce apara apa cea vie de apele viiturilor. Aici, intre viu si viitura, e toata drama sfasietoare la care este supusa camasa lui Hristos. Panza freatica e una singura, fantanile pot fi mai multe, chiar foarte multe. Care este cea adevarata?: aceea care s’a ferit si se apara de viituri. O numim Ortodoxie. Acuzata de conservatorism, Ortodoxia e singura care stie ce conserva: apa cea vie a Evangheliei lui Hristos, pururea innoitoare prin Duhul Sfant. Si e de-ajuns.
IPS Bartolomeu Anania
Istoria celor din urma incepuse de aproape 6 secole, cand regele Asiriei a cucerit Samaria si a deportat cea mai mare parte a populatiei mozaice. In locul surghiunitilor a adus cinci triburi pagane din Asia, a caror convietuire cu bastinasii nu a putut evita incuscririle si incrucisarile. Dupa un alt secol, supravietuitorii captivitatii babilonice s-au intors acasa si, la randu-le, s’au amestecat cu ce-au gasit. A rezultat astfel un popor hibrid, pe care iudeii autentici il urau de moarte, ca pe un fruct al renegarii; in drumurile lor dintre Iudeea si Galileea ei ocoleau Samaria, iar cand graba ii silea s’o strabata, la iesire isi scuturau praful de pe sandale. Hibridarea se petrecuse nu numai in sange, ci si in religie, aceasta reprezentand un fel de aliaj instabil intre credinte si practici eterogene: pe de-o parte, locuitorii isi revendicau mostenirea lui Avraam, pe de alta continuau sa-si venereze idolii.
Pe muntele Garizim ridicasera un templu care, in mod declarat, se opunea celui din Ierusalim. Asadar, mirarea femeii in fata lui Iisus isi avea temeiurile ei, dar nici nu era lipsita de o anumita dedublare: „Tu, care esti iudeu“ si „parintele nostru Iacob“... Sa crezi ca te tragi din Iuda, dar sa nu te socotesti iudeu, iata drama celui ce se instraineaza pe dinlauntru! Sufletul femeii merge din mirare’n mirare: Strainul iudeu ii fagaduise apa vie. Ea nu cunoaste metalimbajul evanghelic, dar nici nu e o ignoranta; ea stie ceea ce multi din oamenii secolului XX inca n’au aflat - ce anume este apa vie: „Doamne, nici galeata nu ai si fantana este adanca“... Asadar, apa vie este apa de adancime, apa originara, temelia si inceputul oricarei fantani, apa pe care noi, cei de acum, o cunoastem sub numele de panza freatica, stratul profund si pur, necontaminat de infiltratiile superficiale, a carui limpezime nu e concurata decat de viata insasi.
Usor ii este acum lui Iisus sa faca un pas inainte: apa pe care i-o ofera El e nu numai o bautura in urma careia nimeni nu mai inseteaza dupa o alta, dar si o apa care, la randu-i, se va preface ea insasi in izvor de apa saltatoare spre viata vesnica. Este ceea ce tot El le va spune iudeilor, ceva mai tarziu (In 7, 37-39), vorbindu-le de trimiterea si revarsarea Duhului Sfant. Avand in fata-I o asemenea cale de acces, Iisus nu va parasi cetatea Siharului inainte ca aceasta sa fi crezut in El, iar Samaria va fi, dupa Ierusalim, intaia cucerire a apostolului crestin (FA 8, 5-25).
Filologia biblica stie ca manuscrisele cele mai vechi sunt cele adevarate, deoarece ele nu sunt contaminate de greselile involuntare ale copistilor sau de cele voluntare ale ereticilor. Sfintii Parinti stiau, de asemenea, ca adevarata credinta este cea mai veche, adica cea predata de Sfintii Apostoli. Biserica stie ca apa cea vie a unei fantani se pastreaza ca atare numai daca fantana este adanca si daca peretii ei sunt ziditi din pietre tencuite. Ei bine, cele sapte Sinoade Ecumenice nu sunt altceva decat pietrele tencuite ce apara apa cea vie de apele viiturilor. Aici, intre viu si viitura, e toata drama sfasietoare la care este supusa camasa lui Hristos. Panza freatica e una singura, fantanile pot fi mai multe, chiar foarte multe. Care este cea adevarata?: aceea care s’a ferit si se apara de viituri. O numim Ortodoxie. Acuzata de conservatorism, Ortodoxia e singura care stie ce conserva: apa cea vie a Evangheliei lui Hristos, pururea innoitoare prin Duhul Sfant. Si e de-ajuns.
IPS Bartolomeu Anania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu