Predică la Duminica Sfintei Cruci - IPS TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Amin!
„Cruci Tale ne închinăm, Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

În această sfântă zi, duminica închinată Sfintei Cruci se înjumătăţeşte Postul, pentru că Postul are şase săptămâni, urmat de Săptămâna Patimilor. Sfânta Cruce s-a înfipt în inima pământului, pentru ca inimile noastre să se curăţească şi să se umple de darul iertării şi pentru noi, centrul spiritual a pământului este Golgota, unde s-a înfipt crucea în inima pământului. Postul are inima sa. Astăzi este jumătatea Postului. De aceea, Sfinţii Părinţi ne-au aşezat în rânduiala Bisericii, Sfânta Cruce în a treia duminică din Postul cel Mare. Sfânta Evanghelie ne cheamă astăzi să ne luăm crucea şi să urmăm lui Hristos. Ce însemnează luarea crucii şi urmarea lui Hristos? Crucea şi-a schimbat sensul din vechime, prin Mântuitorul Hristos, din semnul profan, de batjocură, de necinste, de pedeapsă, a făcut un semn de biruinţă, un semn de bucurie, un semn de slavă. Prin cruce se înfăţişează laturile pământului, cele patru puncte cardinale ale pământului sunt reprezentate de cele patru laturi ale crucii. Mântuitorul nu S-a răstignit pe un lemn, căci şi această practică era învechită. Ştim dinainte că în Sparta, în Teba, oamenii erau pedepsiţi, fiind ridicaţi pe un stâlp şi erau ţinuţi acolo, până când mureau, făctorii de rele sau cei ce trebuia să fie pedepsiţi. După aceea a apărut crucea, tot din purtraea de grijă a lui Dumnezeu, pe care erau pedepsiţi făcătorii de rele. Făcători de rele erau toţi oamenii cei ce jefuiau, furau, loveau, tâlhăreau şi erau pedepsiţi pe astfel de unelete de tortutră. Mântuitorul Hristos a luat aminte şi trimis de Dumnezeu ca Fiul al Său să ia chipul nostru, a binevoit să intre în nijlocul răutăţilor noastre. Răutăţile noastre nu puteau să fie vădite mai lesne decât în aceste pedepse pe care oamenii şi le dădeau unii altora. Era şi tăierea prin sabie o pedeapsă, dar era o pedeapsă socotită pentru nobili. Pentru cei ce trebuiau să fie umiliţi, cea mai grea pedeapsă era crucea, pentru că pe laturile orizontale ale crucii, oamenii erau pironiţi cu mâinile şi-atât de mult sângerau şi-atâta durere suportau. Erau şi umiliţi şi batjocoriţi de cei ce veneau şi îi priveau. Pe de o parte, îi durea trupul, pe de altă parte, îi durea sufletul, că erau umiliţi. Aceasta era socotită cea mai durroasă şi cea mai ruşinoasă şi cea mai grea pedeapsă. Mântuitorul Hristos Care a venit să ne răscumpere din păcat şi din moarte, ar fi putut să ne mântuiască numai prin cuvânt. Aşa cum prin cuvânt, toate s-au făcut, putea prin cuvânt, toate să ni le ierte. Pe de o parte, era nedrept, pe de altă parte, nu se arăta motivul iertării noastre. Motivul venirii Fiului lui Dumnezeu nu afost altul decât iubirea Sa nemăsurată faţă de noi. Cum să îşi arate cineva, iubirea cea mai mare? Prin durerea cea mai aspră, prin jertfirea sa. Fiul lui Dumnezeu Se jertfeşte pe cruce, asemenea tâlharilor, dar cu alt înţeles. Tâlharii erau răstigniţi ca nişte făcători de rele. El a primitit să Se răstignească, ca un făcător de bine. Binele Său, fiind răstălmăcit de omul întunecat de păcat şi plin de venin şi de răutate, a fost socotit şi binele său ca un rău. A fost răstignit ca un făcător de rele. Relele pentru care a fost răstignit erau numai în mintea întunecată a celor ce L-au condamnat la moarte, al celor ce L-au osândit la răstignirea pe cruce şi răul în el nu exista, ci numai binele, răstignirea Sa pe cruce devine jertfă curăţitoare şi izbăvitoare pentru păcatele noastre. El S-a rugat pe cruce, cum nu S-a rugat nimeni până atunci. Nu se putea ruga nimeni. Cine putea să ceară iertarea noatră? Numai Cel atpotputernic şi fără de păcat Care a primit să fie batjocorit, îndurerat, osânditit şi răstignit de cei mfăcători de rle. De aceea, două cuvinte au fost esenţiale: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”. Acesta este primul cuvânt şi după ce Şi-a dat jertfa Sa, a zis: „Părinte, în mâinile Tale, îmi dau sufletul Meu!”. Sufletul omenesc a lui Iisus Hristos, îmbrăcat în firea cea dumnezeiască se duce în mâinile Tatălui. Tatăl Îşi îmbrăţişează Fiul şi Îl îmbrăţişează nu numai cu Dumnezeu, ci şi ca om. Îmbrăţişându-L pe El, îmbrăţişează toată firea noastră cea omnenească, îmbrăţişează şi sufletele noastre şi le rânduieşte şi lor, loc acolo unde S-a suit Fiul Lui Dumnezeu, la ceruri.

Iubiţi credicioşi Mântuitorul Hristos Şi-a luat crucea la propriu şi a dus-o până când a căzut sub povara ei. După aceea, crucea a fost luată de un om care venea de la ţarină, Simon Cirineanul. Jumătatea de drum, Mântuitorul Şi-a dus crucea, singur. Jumătate de drum, I-a dus-o Simon. Mântuitorul e îndeamnă şi pe noi să ne luăm crucea. Nu ne cere să purtăm o cruce grea pe care să ne răstignim, dar ne cere să ne luăm crucea noastră. El Însuşi a dus crucea noastră. Suferinţele pe care le-a purtat Iisus în trupul Său, nu erau ale Sale., El S-a născut fără de păcat. Trupul pe care l-a luat era rănit de păcat. El a purtat rănile noastre. De aceea, odată cu crucea, a dus şi rănile noastre. Noi toţi suntem răniţi. Păcatul ne-a rănit. Noi toţi suntem robiţi, păcatul ne-a robit. Pentru că Fiul lui Dumnezeu a venit să ne dezrobească, S-a făcut rob. Stăpânul S-a făcut rob, s-a lăsat batjocorot, umilit şi răstignit de robi Săii. Aici stă sublimul, aici stă frumuseţea, aici stă taina dragostei. Cel ce ne-a făcut, ne-a şi iubit şi ne-a iubit aşa de mult, încât iubirea Sa nu are măsură. În zadar, a căutat şi fariseii şi saduheii şi arhiereii Legii vechi şi mai marii poporului să-L batjocorească, să-L umilească, să-L întoarcă din calea jertfei Sale. Hristos nu s-a întors. Hristos privea spre Tatăl. Hristos vroia să Se întoarcă la Tatăl, dar nu singur. A coborât singur şi S-a întrupat din Fecioara Maria, dar S-a înfrăţit cu noi, după ce S-a întrupat. Acum nu vroia să Se întoarcă la tatăl, fără noi. Tocmai de aceea, l-a primit să pătimească cu noi, de la noi şi prin pătimirile Sale să ne izbăvească. A ne lua crucea însemnează a suferi orice, ca să nu ne despărţim de Dumnezeu. Hristos Fiul lui Dumnezeu nu S-a despărţit nici de tatăl, pentru că a rămas acelaşi Dumnezeu, împreună cu Tatăl în aceeaşi fiinţă, dar S-a unit şi cu noi. Aşadar, cine voieşte să vină spre Dumnezeu, trebuie să se unească cu El. Cine se uneşte cu El, nu simte durerea. Nu îl dor umilinţele, nu-l dor nedreptăţile, nu-l dor necazurile vieţii. Răbdarea şi dragostea îl fac pe om să simtă durerea mai puţină. Pe primul plan, pune iubirea şi pe cel de-al doilea, durerea. Iubirea copleşeşte durerea, iubirea îl uneşte şi îl ţine unit pe om cu Dumnezeu. În iubire nu este moarte, nu este frică, în iubire, durerea se biruieşte.

În această duminică, ni se înfăţişează crucea lui Hristos şi crucea noastră. Noi, către crucea lui Hristos trebuie să mergem. Ce-a făcut El, ne îndeamnă şi pe noi să facem. Să Îl urmăm în tot drumul Său către Tatăl. A te lepăda de tine însuţi însemnează a te lepăda de tot ce ai făut rău , a conştientiza tot răul pe care l-ai făcut şi l-a aşezat în inima şi în viaţa ta. Mai întâi trebuie să te opreşti şi să descarci povara răului şi orice ai avea de răbdat să nu te opreşti din calea către Dumnezeu. Răul îţi întunecă această cale, îţi opreşte elanul, te perverteşte, te urâţeşte şi te face să nu mai ai demnitate. De aceea, se întrebau Sfinţii Părinţi cum arată chipul unui om bun care se căieşte, se opreşte de la păcate şi-L cheamă necontenit pe Hristos în inima sa şi Hristos ia chip în El şi cum arată un om rău. Un om rău ia chipul vrăjmaşului diavol. Înăuntrul său este întuneric, gândurile îi sunt tulburi, firea se schimbă din bună în rea. Omul rău se hrăneşte cu păcatul şi crede că este dulceaţă. Păcatul îl tot împovărează şi îi strică firea şi îl urâţeşte. Şi el crede că aceasta este firea lui reală. Omul bun se goleşte de sine. Nu vrea să se ştie pe sine, ci vrea să Îl pună în inima sa pe Hristos. El nu trăieşte pentru sine, ci spune lui Dumnezeu: „Doamne, eu sunt casa Ta, rămâi în mine!Tu, porunceşte-mi şi eu ascult de tine şi ce îmi vei spune, aceasta voi face!”. 

Crucea este arătată astăzi ca fiecare dintre noi să ne regăsim identitatea cea de după botez. Atunci, am avut noi chipul cel mai curat. Era însuşi chipul lui Dumnezeu în noi. Hristos era transparent în noi. După ce am început să greşim, cu o umbră, cu mai multe, am început să îl întunecăm chipul. Am început să împuţinăm mintea. Să punem în minte în locul tainelor lui Dumnezeu, întunericul celui rău. Voinţa, am început să o înjumătăţim. Am făcut şi bine, am făcut şi rău. Simţirea abia mai distinge din ceea ce este a lui Dumnezeu şi ceea ce este a celui rău. De aceea, să ne trezim. Cu adevărat, să ne luăm crucea, să vedem ce trebuie să facem, cum să ne jertfim, ca să putem să ne luăm crucea. Crucea însemnează să răscumpărăm răul pe care l-am făcut, să ne oprim de la păcat. În loc de păcat, să punem în minte, lumina Sfintei Evanghelii. În loc să bârfim, să răsplătim răul cu rău, voinţa noastră să se îndrepte spre milostenie, iubire, ajutorare, rugăciune. Simţirea noastră să îşi revină şi ea din a simţi plăcerile pentru păcat, să simţim ură pentru păcat, să simţim bucurie, când se sălăşluieşte darul lui Dumnezeu în noi. Să ne supunem cu toate instinctele care ne îmbie la mâncare, la băutură, la vorbe deşarte, la muzică deşănţată, la diferite alte manifestări care unt ae zburdălniciei noastre. Vom fi vii, atunci când mintea, voinţa şi simţirea vor fi cucerite de cuvântul lui Dumnezeu, îmbrăcate în harul lui Dumnezeu şi vom săvârşi cu aceste puteri ale sufletului voia lui Dumnezeu, spre lauda lui Dumnezeu. 

Iubiţi credincioşi, în fiecare zi şi îndeosebi azi, privirea Mântuitorului Hristos este asupra noastră, a tuturor. El priveşte cu ochii Săi iubitori, blânzi şi curaţi, spre fiecare dintre noi. Aşteaptă ca şi noi să privim spre El. Dacă El a dus crucea pe care urma să răstignească răutăţile noastre, jumătate de drum şi jumătate a dus-o Simon din Cirene şi astăzi Mântuitorul duce crucea pentru noi. Noi să pornim spre El, El vine în întâmpinarea noastră şi ne ia crucea şi ne-o duce El, la jumătatea drumului. Am ajuns la jumătatea călătoriei Postului, să nu ne oprim aici. Postul este maica virtuţii, postul ne arată ce avem de făcut, postul ne luminează şi ne povăţuieşte. Mântuitorul Hristos Se uită din cer, la noi. El Se uită la crucea noastră, să vadă de am luat-o sau am aruncat-o. Să luăm aminte: să nu ne înspăimântăm şi nici să nu ne ruşinăm. Când ne luăm crucea, se găsesc batjocoritori, ca tâlharul din stânga care cârtea şi Îl osândea pe Mântuitorul. Şi asupra noastră, vor veni nedreptăţi, răutăţi şi împotriviri. Să nu ne oprim a ne duce crucea, să nu ne ruşinăm, când suntem umiliţi şi batjocoriţi. Dimpotrivă, să ne întărim. Ispitele au un mare rol în viaţa noastră. Cine nu este ispitit, râmâne slab. Doar ispitele întăresc sufletul omului. După cum antrenamentul întăreşte sportivul să ajungă la performanţă, tot aşa creştinul se întărreşte din ispite. De acea, să luăm crucea, să urmăm lui Hristos, să rămânem în permanenţă în rugăciune, în trezvie, în jertfă, în dragoste, în dorinţa de a ne îmbrăca în sfinţenie, căci crucea este podoaba creştinilor, este tăria împăraţilor, este lauda preoţilor, este mângâierea monahilor, este semnul creştinătăţii. 

Să ne rugăm şi noi astăzi Mântuitorului Hristos şi să Îi zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu ai ştiut pentru ce cobori pe pământ, ai văzut dinainte crucea răstignirii Tale şi nu ai fugit de ea, ci Te-ai apropiat de ea şi ai primit-o de bunăvoie. Ne rugăm şi noi Ţie, Doamne, înmulţeşte şi nouă bucuria de a ne lua crucea, dar şi răbdarea şi puterea ca să putem să o ducem!”.

IPS TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI