Crucea e în primul rând asumare. Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Şi-a asumat lucrarea Sa în lume. Trebuie să înţelegem că Hristos a murit pe cruce, nu din cauza Crucii!
Când Hristos spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16; 24) are în vedere asumarea. Crucea omului e asociată cu greutăţile vieţii lui. De aceea nu trebuie să ne supărăm pe Dumnezeu când dăm de greu, fiindcă nimănui nu i se dă mai mult decât poate duce. Şi toate aceste greutăţi ne apropie de Dumnezeu. Sau aşa cum consemna părintele Calciu Dumitreasa: „Hristos nu a venit să ne aducă suferinţă sau să ne scape de ea, ci să dea un sens suferinţei noastre”.
Însemnându-ne cu semnul crucii îndepărtăm răul de noi, pentru că este simbolul umilinţei pe care Iisus Hristos a îndurat-o pentru noi, pe când mândria este atributul diavolului. În numele Tatălui (care este în cer), al Fiului (care S-a pogorât pe pământ) şi al Sfântului Duh (care toate le sfinţeşte şi le egalează). Aceste înţelesuri le putem vedea şi în modul în care ne facem cruce. Tatăl la frunte, la brâu - coborând mâna pe verticală, sinonim cu a veni din cer pe pământ - e în numele Fiului, iar pe orizontală, de la umărul drept la cel stâng – al Sfântului Duh.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu