marți, 23 octombrie 2012

Sfantul Prooroc Osea; Sfantul Mucenic Andrei Criteanu 17 octombrie

                                    Sfantul Prooroc Osea; Sfantul Mucenic Andrei Criteanu

Sfantul Prooroc Osea
Sfantul prooroc Osea era fiul lui Veriin de la Valemot, din semintia Isahar, barbat temator de Dumnezeu. In acea vreme multi din poporul lui Israel, abatandu-se de la Dumnezeu si uitand facerile de bine si minunile Lui, se inchinau idolilor, iar el slujea lui Dumnezeu, Celui ce a facut cerul si pamantul si Care a scos pe parintii lor din Egipt cu mana tare; ii invata pe oamenii cei rataciti de la adevar si ii intorcea prin sfaturile sale cele intelepte la stramoseasca dreapta credinta. Umplandu-se de Duh Sfant, mult a proorocit pentru Israel si pentru venirea lui Hristos si invierea Sa, precum se vede in cartea lui. Pentru ca a scris proorocestile sale cuvinte, insumand paisprezece capete care se socotesc in Sfanta Scriptura ca fiind graite prin Sfantul Duh.
Osea a vietuit ani indelungati, cu 822 de ani inainte de nasterea lui Hristos. Iar numele lui se tilcuieste: mantuitor, pazitor sau umbritor. A murit intru batranete adanci si cinstite si a fost ingropat cu pace in pamantul sau.
Sfantul Mucenic Andrei Criteanu
                                                 
Dupa prigoanele cele multe in care s-a varsat sangele sfintilor mucenici pentru marturisirea dumnezeirii si a intruparii lui Iisus Hristos, fiind urmariti de imparatii si de domnii cei necredinciosi; cand Biserica lui Dumnezeu, ca un pamant bine roditor, adapandu-se cu cinstitul sange al robilor Domnului, se latise in toate marginile pamantului si acum se facuse pace si unire in casa Domnului si inflorea dreapta credinta; cand se inmulteau intre popoare obiceiurile cele bune, se pazeau poruncile Domnului si credinciosii mergeau din putere in putere, aflandu-se in toate bunatatile, atunci diavolul, zavistuind si vrand acum sa aduca pe oameni spre lepadarea de Hristos - nu la vedere precum lucrase mai inainte, ci cu mestesug, sub chipul rivnei pentru Dumnezeu, a ridicat lupta impotriva icoanelor, ca oamenii, lepadandu-se de sfanta icoana a lui Hristos, pe Insusi Hristos sa-L lepede, pentru ca cinstea ce se face icoanei se urca spre Acela a Carui fata este inchipuita pe icoana.
Diavolul, potrivnic mantuirii omenesti, a indemnat pe imparatul Constantin - nu cel ce a fost asemenea cu apostolii si a luminat lumea cu credinta lui Hristos, ci pe altul cu acelasi nume, care a fost numit Copronim, pentru ca a spurcat mai intai scaldatoarea botezului sau, iar dupa aceea Biserica lui Hristos, cu paganescul sau eres - pe acela l-a ridicat diavolul, zicandu-i ca nu se cade ca crestinii sa se inchine icoanelor si sa le cinsteasca, caci aceasta este inchinarea de idoli. Nechibzuitul n-a inteles ca unde este lucru rau, vatamator de suflet si oprit, acolo si icoana lucrului aceluia este rea, vatamatoare de suflet si oprita, iar unde este lucru bun, folositor si neoprit, acolo si icoana lucrului aceluia este buna, folositoare si neoprita. Rai sunt zeii paganilor si vatamatori de suflet si este oprit a-i cinsti pe ei, deci si icoanele lor sunt rele si vatamatoare de suflet si Legea lui Dumnezeu a oprit a le cinsti pe ele. Bun este Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos si buni sunt robii Lui si ne sunt noua foarte folositori de suflet si nu numai ca nu ni se opreste, ci ni se porunceste sa cinstim pe Dumnezeu si pe sfintii Lui, precum a zis David: "Iar mie imi sunt foarte cinstiti prietenii Tai, Dumnezeule". Deci si icoanele Domnului si ale cinstitilor Lui prieteni, catre care a grait: "voi sunteti prietenii Mei", sunt bune si foarte folositoare de suflet si suntem datori a le cinsti, stiind ca cinstea cea adusa icoanelor trece asupra celui inchipuit pe icoana.
Nebunul si nelegiuitul imparat, neintelegand aceasta, a trimis porunca prin toate tarile stapanirii sale ca sa fie aruncate icoanele din casele Domnului si sa nu indrazneasaca cineva sa tina in casa sa icoane. Si ii ingrozea cu infricosate chinuri si cu moarte pe toti cei ce nu vor voi sa se supuna poruncii lui. Era mare necaz, mihnire si stramtorare in Biserica lui Dumnezeu. Multi din cei credinciosi, temandu-se de amenintarile cele infricosatoare ale imparatului, fugeau si se ascundeau, cetatile erau pustii si popoarele fugeau prin pustietati, iar cei ce ramaneau, unii se supuneau poruncii imparatului si se lepadau de inchinarea icoanelor, iar altii, tinandu-se cu strasnicie de invataturile Sfintilor Parinti, se impotriveau cu indrazneala luptatorilor de icoane si erau in multe feluri chinuiti; puteai sa vezi inchisorile, temnitele si gropile cele adanci, pline, nu de tilhari, nici de hoti, nici de alti facatori de rele, ci de episcopi, de preoti, de calugari si de alte popoare dreptcredincioase.
In acea vreme era in insula Creta, care acum se numeste Candia, un oarecare om, cu numele de Andrei, care era inca din copilarie temator de Dumnezeu. El a parasit lumea aceasta si slava ei, toate el le-a defaimat si nu le-a socotit si, luandu-si crucea, petrecea o viata stramtorata, care ducea spre cer si pe multi ii atragea in aceasta viata placuta lui Dumnezeu. Auzind Andrei ca in Constantinopol nelegiuitul Copronim chinuia pe multi sfinti pentru noua invatatura eretica si hulitoare impotriva icoanelor, s-a aprins cu rivna credintei si a dragostei de Hristos si, sculandu-se, a mers la Constantinopol, netemandu-se de nimic. Acolo cu barbatie si indrazneala mare invata pe fata poporul ca sa nu se lase inselat de cuvintele imparatului si de invatatura lui cea eretica. Pe cei ce ramaneau in credinta, in marturisirea cea adevarata si in rabdarea chinurilor, ii destepta.
Andrei, vazand ca marturisitorii lui Hristos sufereau chinuri pentru cinstirea sfintelor icoane - caci, dupa porunca imparatului, unii erau batuti cumplit cu vane de bou, altii erau arsi cu foc, unora li se scotea ochii si li se taia limba, iar altora li se taiau mainile si picioarele - si neputand sa rabde mai mult, a alergat in biserica Sfantului Mucenic Mamant, unde era mandrul imparat cu toata multimea boierilor si curtenilor sai si, trecand printre oameni in adunarea cea mare a poporului, Andrei a ajuns la imparat. Stand inaintea lui cu inima curajoasa, a strigat cu glas mare, zicand: "Pentru ce, o, imparate, te numesti crestin si sluga a lui Hristos, iar icoanele Lui le calci in picioare si robilor Lui le faci multe rautati?!"
Dupa ce a terminat de grait, imparatul a poruncit sa fie prins si indata, repezindu-se slujitorii, l-au apucat cu mainile lor ucigase, unii de cap, altii de maini, iar altii de umeri si de haine si, aruncandu-l la pamant, l-au batut, tarandu-l si calcandu-l cu picioarele. Imparatul, vrand sa se arate milostiv, a poruncit sa inceteze de a-l mai bate. Si, iesind din biserica, l-au dus pe Andrei la imparat si acesta a inceput a grai cu el : "De unde, ii zise, ai indrazneala aceasta, caci fara rusine ai venit sa-mi graiesti de rau in fata? Oare din nebunie, oare din vreo parere, sau pentru aceea ca sa fii stiut de mine?" Iar Andrei a raspuns: "Nu din nebunie fac aceasta, nici din parere, nici pentru o slava desarta te caut, pentru ca toate acestea pe care tu le ai in lume eu ca pe un vis le-am defaimat si ca fumul le-am socotit. Eu am auzit de invatatura ta cea rea, cum ca surpi cinstea sfintelor icoane si prigonesti Biserica lui Dumnezeu dreptcredincioasa si pentru aceasta rivna casei lui Dumnezeu m-a mancat pe mine si am venit de departe aici sa te sfatuiesc pe tine, sau sa mor pentru Hristos. Caci daca insusi Dumnezeul meu a murit pentru mine, apoi eu, chipul Lui fiind, oare nu pot sa mor pentru icoane?" Iar imparatul i-a zis: "La voi este acea indracire si nebunie a mintii voastre desarte ca sa dati lemnului, vopselelor si pietrei slava vesnicului Dumnezeu si nu ascultati ceea ce a poruncit El prin Moise: de a nu face chip cioplit, nici orice alta asemanare. De unde, dar, creste in voi aceasta nebunie, ca va impotriviti adevarului, pe care singuri il vedeti si singuri pe voi va dati pierzarii? Sa ma crezi ca nu pentru adevar, nici pentru Hristos, ci numai pentru indrazneala si impotrivirea cea fara de rusine te voi chinui". Iar Sfantul Andrei, neputand suferi hula aceasta, i-a zis: "O, cap sec, oare nu pentru Hristos patimeste cel ce patimeste pentru icoanele Lui? Oare necinstea pe care o faci icoanelor, nu trece la acela a carui este icoana? Pentru ce voi pedepsiti cu moarte cumplita pe cei ce nu cinstesc stilpii si chipurile voastre cele imparatesti? Iar voi, care sunteti azi si maine pieriti ca praful, vreti sa fiti cinstiti intru chipurile voastre, apoi nu este mai mare pacat sa va porniti impotriva chipului lui Hristos? Caci necinstea facuta chipului lui Hristos este necinstea facuta insusi lui Hristos, pe al Carui chip il reprezinta!"
Cand voia Sfantul Andrei sa-i tilcuiasca ce chipuri a poruncit Dumnezeu prin Moise sa nu se faca - pe care omul le-ar fi avut in loc de Dumnezeu - nu l-a lasat imparatul sa mai graiasca, zicandu-i: "Daca imparatii se manie pe chipurile lor, cu mult mai mult pentru aceea, daca cineva de fata ar indrazni sa graiasca asupra lor cu limba asa de rea". Si indata a poruncit ca sa fie dezbracat si batut fara mila. Iar cand sfantul rabda bataia cu barbatie, a inceput imparatul sa-l amageasca cu momeli, ca sa se supuna paganestii porunci. Dar Sfantul Andrei, ridicandu-si ochii spre cer, a zis: "Dumnezeule, scapa-ma, sa nu ma lepad de Hristos, Care este zugravit pe sfanta Lui icoana. Mai de folos iti era tie, imparate, ca sa te indeletnicesti cu lucruri ostasesti si sa randuiesti poporul, decat sa gonesti pe Hristos si pe robii Lui". Imparatul, manios, a poruncit ca iarasi sa fie batut, incat se inrosea pamantul cu sangele lui. Unii, care se asemanau imparatului, aruncau pietre asupra lui Andrei, incat i-au spart gura si i-au sfaramat coastele. Apoi, dupa ce l-au chinuit multa vreme, l-au aruncat pe sfant in temnita, unde, stand catva vreme, intarea in dreapta credinta pe credinciosii care veneau la dansul. Dupa aceasta imparatul a poruncit ca iarasi sa fie scos si sa fie chinuit, innoindu-i ranile cele dintai; si facandu-se aceasta, cadea carnea de pe el. Iar mai pe urma, legandu-l de picioare, a poruncit chinuitorilor ca sa-l tarasca prin cetate, pana la locul unde se pedepseau facatorii de rele si apoi sa-l ucida acolo. Pe cand sfantul era tarat astfel prin targ, un oarecare om dintre eretici, care adusese in targ peste de vanzare, fiind instiintat de pricina rabdarii lui si fiind indemnat de diavol, a apucat securea si degraba a taiat picioarele mucenicului si in felul acesta i s-a scurtat mult chinuita lui alergare, pentru ca indata a murit din pricina acelei dureri. Iar trupul lui a fost aruncat in prapastie intre trupurile talharilor si a zacut acolo mai mult de douasprezece saptamani. Prin porunca lui Dumnezeu, adunandu-se din diferite parti cei chinuiti de duhuri necurate, au scos trupul sfantului din prapastie si dintre starvuri, punandu-l la loc sfintit si indata, drept rasplatire, au castigat tamaduire. Multi altii s-au vindecat la mormantul sfantului cu rugaciunile lui, pentru ca are indrazneala catre Dumnezeu si se roaga pentru noi toti, stand cu sfintii inaintea scaunului Domnului, in veci. Amin.


Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" - Ierusalim, fapt pen­tru care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".


Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).
Monahul Andrei ramane in Constantinopol, unde i se in­credinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biseri­ca bizantina din acea vreme.
In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A con­struit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun pre­dicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.
Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).
Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?
                                             
Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, com­puse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.
Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.
Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:
1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si ruga­ciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79). 
Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).
La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).
In secolele XI-XII, un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri, toate interca­late intre Fericiri.
Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?
Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.
Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe frag­mente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Utrenie.
Ce contine Canonul cel Mare ?
Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.
Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.
Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"
Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: "Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a II-a, 2)
Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.
Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.
Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.
Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!"
Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom­nului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hris­tos Dumnezeu, slava si lauda aducand."
Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.
Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu­nii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po­caintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.
Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile pocaintei" sa devina "portile imparatiei cerurilor" deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.
Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plan­sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum­nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.
Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia", arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.
Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.
In timpul Postului Mare in Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.
Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacri­milor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut rodi­toare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pus­tia fizica, exterioara, ci, in primul rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o intr-un sol fertil al virtutilor.
Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii: lacrimile de intristare numite si "strapungerea inimii" si lacrimile bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot con­tinua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. Insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre "lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare", adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.
Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.
Cantarile noastre bisericesti compuse, in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciu­nii de pocainta.
Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum sivesmintele liturgice, de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare, cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina in inima.
Totusi, intrucat pocainta are ca scop bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta este mai intens sau mai sever.
In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara, veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a sufletului din moartea pacatului si cul­mineaza cu explozia bucuriei invierii Domnului din noaptea de Pasti.
Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea."
+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu