Pilda semanatorului! Iata una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mantuitorul Iisus Hristos. Frumoasa, pentru ca e simpla. Frumoasa, pentru ca e luata din viata de toate zilele. Iisus vorbea unor oameni carora nu le era straina agricultura, si ce alta pilda mai pe intelesul lor putea sa le spuna, decat vorbindu-le de ceva legat chiar de viata lor, din care sa scoata invataturile duhovnicesti de care aveau nevoie pentru a trai cu rost si cu tihna, in pace cu Dumnezeu si cu oamenii. Si ce frumos incepe, tradusa intr-o frumoasa limba romaneasca: "Iesit-a semanatorul sa semene samanta sa. Si pe cand semana, unele seminte au cazut langa drum si au venit pasarile si le-au mancat. Altele au cazut pe loc pietros, unde n-aveau pamant mult, si indata au rasarit, pentru ca nu era pamantul adanc. Iar cand s-a ivit soarele, s-au palit de arsita si, neavand radacina, s-au uscat. Altele au cazut intre spini, dar spinii au crescut si le-au inabusit. Altele au cazut pe pamant bun si au dat rod: una o suta, alta saizeci, alta treizeci. Cine are urechi de auzit sa auda" (Matei 13, 3-9).
O pilda simpla si scurta. Apostolii L-au intrebat: Doamne, de ce graiesti in pilde? Ce va sa zica pilda aceasta? Cum trebuie s-o intelegem? Intrebarea ne sta si noua pe limba. Caci vorbirea in parabola, desi e simpla, nu e intotdeauna usor de inteles. Si uneori nici nu e folosita ca sa fie inteleasa de toti. Chiar si acum Iisus raspunde ucenicilor, presupunand ca ei au inteles-o. Am vorbit in pilde, "pentru ca voua va e dat sa stiti tainele Imparatiei cerurilor, iar acelora nu le e dat" (Matei 13, 11).
Cine vor fi fost ceilalti? Si de ce lor nu le era dat sa inteleaga? Ceilalti erau probabil carturarii si fariseii, care il ascultau cu viclenie, nu spre a crede, ci spre a-L judeca si a-L prinde in cuvant. Iata de ce "acelora" nu le era dat sa cunoasca tainele Imparatiei. Dimpotriva, ucenicilor care il ascultau si il credeau, acestora le va talcui parabola, si lor, in general, nu le vorbea in parabole. Parabolele erau pentru "ceilalti".
Explicatia de ce a vorbit in pilde acum, Mantuitorul mai adauga insa o sentinta, si anume una din acelea paradoxale, care ii pune in incurcatura pe multi cititori ai Scripturii. E ca un fel de concluzie la ceea ce spusese mai inainte: "Caci celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui ce nu are, si ce are i se va lua" (Matei 13, 12).
Cum adica? De ce asa? Pentru ca cei dintai vor sa se lumineze, si ei isi adauga lumina, iar ceilalti, ispititorii, nevrand sa se lumineze, pierd si ceea ce stiu. Iisus a venit sa raspunda la intrebari, sa aduca raspunsul celor ce intreaba. Dintotdeauna, de cand e omul om pe pamant, de cand a creat Dumnezeu lumea aceasta, omul si-a pus intrebari. Si-a pus intrebari despre sine. Si-a pus intrebari despre lume. De unde vine si unde merge? De ce a aparut in lume si pentru ce traieste? Si cate alte intrebari despre toate cele? Omul e singura fiinta care se intreaba. Lumea animala, lumea vegetala, lumea lucrurilor nu-si pun intrebari.
Omul e singura fiinta care isi pune intrebari, pentru ca e dotat de Dumnezeu cu ratiune. Omul nu poate trai fara sa-si puna intrebari si sa-si raspunda la marile intrebari, despre sine si despre lume, despre existenta lui pe pamant si despre cea de dincolo, de dupa trecerea lui din viata aceasta. Copilul inca, de acum incepe sa gandeasca, primele lui contacte cu lumea sunt intrebarile. Ce e cutare si de ce, si sirul de ce-urilor nu mai conteneste. Toti am facut asa. Si cand ajungem la maturitate repetam de fapt aceleasi intrebari. Bineinteles la o scara mult mai mare, ajungand la intrebari mult mai grave, esentiale.
Ramanem insa mereu oameni care pun intrebari si care vor raspunsuri, care nu pot trai fara raspunsuri. Pentru ca nu se poate trai la intamplare. Pentru ca trebuie sa te orientezi dupa ceva, iti trebuie un soare, trebuie sa ai niste jaloane dupa care sa-ti orientenzi gandirea si viata, si aceste jaloane nu pot fi decat raspunsurile la marile intrebari.
Omenirea si-a pus intrebari de la inceputul inceputului si a incercat sa-si raspunda pe toate caile posibile. A incercat prin sistemele marilor filosofi, a incercat prin cercetarile marilor oameni de stiinta, prin marii intemeietori de religii, dar niciodata raspunsurile pe care si le-a dat n-au fost deplin satisfacatoare. Le lipsea ceva esential si, mai ales, le lipsea garantia ca erau drepte si definitive, limpezi, clare, adevarate, absolute, ultimele.
Tainele care ne inconjoara sunt atat de multe si, oricat de adanc putem noi patrunde in ele prin cercetarile noastre, nu putem ajunge totusi pana la marginea sensurilor, incat sa gasim raspunsuri absolut satisfacatoare. Acest lucru 1-a stiut dintotdeauna si Dumnezeu, de aceea "la plinirea vremii" L-a trimis pe Fiul Sau pe pamant, pentru ca numai El sa dea acel raspuns care sa poata fi absolut, care sa aiba garantia adevarului, ca raspuns venit de la Dumnezeu. De aceea Mantuitorul s-a definit pe Sine drept "Omul care va spune adevarul" (Ioan 8, 40), deci Cel care da raspunsul definitiv. Ultimul!
Si prin ce se da acest raspuns? Se da in primul rand prin cuvant. Acesta este mijlocul prin care noi, cei care ne punem intrebari, comunicam intre noi. Cuvantul este mijlocul nostru de comunicare. De aceea se si spune in Sfanta Scriptura: "La inceput a fost Cuvantul". Toate s-au facut prin Cuvant. Prin intruparea lui Iisus Hristos, s-a intrupat Cuvantul, Logosul, s-a intrupat deci agrairea lui Dumnezeu catre noi, pentru ca, prin propriul Lui Cuvant, sa ne dea raspuns la marile intrebari care chinuie mintile, sufletele, existentele noastre. Cuvantul e deci chiar Iisus, dar cuvant este si invatatura Sa catre noi, in intelesul in care e luat in aceasta parabola.
Noi vrem sa stim, si trebuie sa stim, ce e cu noi in lumea aceasta. In al doilea rand vrem sa stim, si trebuie sa stim, sa distingem binele si raul si, in al treilea rand, trebuie sa stim in ce masura ceea ce facem noi, ceea ce gandim noi, are urmari numai in viata noastra de aici sau are urmari si dincolo, in viata cealalta. Numai asa vom sti cum sa ne traim viata aici, cum s-o traim responsabil si cum sa ne-o organizam, ca sa n-o traim la intamplare. Si ne-o organizam in asa fel, incat sa putem da" raspuns bun si vietii de aici, si dincolo, cand ne vom intalni cu Dumnezeu. Pentru aceasta s-a intrupat Dumnezeu. Pentru aceasta Tatal ne-a trimis Cuvantul Sau, garantia adevarului.
Despre acest Cuvant vorbeste Mantuitorul in Pilda Semanatorului. El se adreseaza tuturor. Semanatorul isi seamana samanta in toate sufletele. Samanta, precizeaza Mantuitorul, este Cuvantul lui Dumnezeu "despre Imparatie" (Matei 13, 19). Caci chiar El talcuieste ucenicilor pilda pe care le-a spus-o.
Unele seminte cad langa drum, acolo unde aratura e mai la suprafata, pamantul e mai tare si ele nu pot incolti. Raman afara si le mananca pasarile. Dar nu pentru ca Semanatorul le-ar fi semanat acolo, ci pentru ca cel ce le primeste le lasa sa alunece, adica "nu pricepe" invataturile despre Imparatie. Si atunci "vine vicleanul si rapeste cele semanate in inima lui". E clar deci ca semintele fusesera "semanate in inima lui".
Acestia sunt cei indiferenti, cei dezinteresati, cei carora pacatul le-a intunecat mintea si nu pricep, si nu vor sa priceapa cuvantul lui Dumnezeu. Ei nu mai sunt un pamant bun, pentru ca nu-si mai apartin. In locul lor a intrat altcineva, ca si cum intr-o casa in care odinioara aveai prieteni care te gazduiau, acuma a intrat cineva care nu te mai cunoaste. Ceva i-a scos din casa. I-a scos din casa pacatul pe care l-au lasat sa intre putin cate putin, pana i-a scos de tot.
Pacatul nu trebuie lasat sa intre in noi sub nici o forma. E de-ajuns sa-i facem un locsor cat de mic, pentru ca dupa aceea sa ne copleseasca. Un arab locuia intr-un cort si se ocupa cu tamplaria. Intr-o zi auzi un zgomot la usa din panza a cortului. "Cine e?" - "Eu, camila. Lasa-ma sa-mi incalzesc nasul in cortul tau. Afara e foarte frig". - "Bine, clar sa nu intri mai mult". Isi vazu de treaba mai departe. Cand se intoarse, camila era cu tot capul in cort. - "Nu ti-am spus sa nu intri?" - "Mi-era frig la cap si m-am gandit ca daca m-ai lasat sa-mi incalzesc nasul, imi vei lasa si capul. Nu mai inaintez ai incredere". - "Bine, dar sa nu mai inaintezi". Cand vazu ca arabul, atent la lucrul sau, nu-i mai dadu nici o atentie, camila intra si cu umerii si cu picioarele de dinainte. Cand o vazu arabul, se supara si-i porunci sa iasa iniediat. Vru sa ia ceva s-o loveasca, dar in clipa aceea camila intra cu totul inauntru si-1 azvarli pe arab afara. Arabul nici nu avu timp sa-si ia ceva cu el. Camila deveni stapana cortului!
Asa e si cu pacatul pe care il lasam putin cate putin sa ni se strecoare in viata. In cele din urma pune stapanire pe noi, si atunci samanta invataturii nu mai are pe ce prinde. Terenul pacatului e sterp. E pustiu. Peste altii cazand samanta, aceia se vor comporta fata de ea ca si piatra. Nu sunt un teren bun pentru ea. Nu sunt temeinic interesati. Raman superficiali. Acestia primesc cuvantul cu bucurie dar apoi, neputandu-se inradacina in ei, in vreme de ispita se leapada usor de el. Nici nu-l mai recunosc. Si precum pe piatra nu poate incolti nimic, tot asa nici pe astfel de suflete nu poate incolti cuvantul lui Dumnezeu. Ei sunt ca piatra impermeabila, care nu primeste samanta, nu aude, nu vede, nu simte nimic. Despre unii ca acestia, vorbise Zaharia: "Urechile lor le-au ingrosat ca sa nu auda legea Mea, nici cuvintele pe care le-a trimis Domnul Atotstiutorul..." (7, 11).
Altii se comporta ca spinii. Umbrind samanta si lipsind-o de lumina, n-o lasa sa incolteasca. Aceasta parte a parabolei ar putea fi un ecou al unui indemn al profetului Ieremia: "Arati pamant nou si nu semanati intre spini" (4, 3). Acestia sunt cei care se lasa coplesiti de multe griji lumesti, de bogatii si de placerile vietii, si uita de cuvantul lui Dumnezeu. Un predicator de la inceputul veacului nostru, Arhiereul Evghenie Pitesteanul (Pasune duhovniceasca, 1912) spune despre acestia ca sunt "sufletele celor stapaniti de inghimpoasele griji ale veacului", in care semintele "se ineaca si nu leaga spre rodire" (p. 272). M-a atras cuvantul "inghimpoasele". Expresiv! Disparut astazi din limba, dar vrednic de a fi reamintit! Pune, oare, aceasta pilda vreo problema deosebita constiintei crestine? Ne lasa ea cu probleme nelamurite? In general, pilda e simpla si usor de inteles. Dar unii se intreaba totusi: De vreme ce cuvantul cade langa drum, ce raspundere am eu? De vreme ce am fost facut sa fiu de piatra, ce raspundere am eu? Si apoi, nu este, oare, adevarat ca, intr-adevar, avem atatea griji pe lumea aceasta? Avem atatea de facut, avem de raspuns atator solicitari de tot felul. Trebuie sa acumulam atatea lucruri pentru ca sa ne putem intretine pe noi si familia, incat nu mai avem timp si pentru cuvantul lui Dumnezeu. Toti il primim intr-un fel, dar ca nu prinde, ca nu incolteste, nu e vina noastra!
Tendinta e de a arunca in felul acesta vina pe Dumnezeu. E o incercare de disculpare, de fuga de raspundere. Este disculparea indreptatita? Lumea protestanta o incearca de secole, pretinzand ca natura umana, cazuta din har prin pacat, nu mai este in stare de nimic. Nu se mai poate ridica. Numai Dumnezeu o mai poate ridica. Singur. In vremea noastra, mai ales, unele secte arunca totul pe Dumnezeu si pe raspunderea Lui pentru noi, indreptatind astfel, cu voie sau fara voie, orice pacat, deoarece noi nu putem evita pacatele. De aceea e sarcina lui Dumnezeu sa le preia si sa le ierte prin har, in numele jertfei lui Iisus. Chiar protestantii moderni critica aceasta teorie, acuzand-o ca urmareste sa dobandeasca si sa se foloseasca de un har ieftin!
Intreaga invatatura aceasta e ieftina! Adevarul ortodox este ca puterile raului nu au nici o forta asupra noastra, daca nu le dam voie sa intre in noi. Aceasta o spune Sf. Scriptura si intreaga Traditie, Sfintii Parinti si sinoadele ecumenice de doua milenii.
Natura noastra, cazuta intr-adevar in pacat, a fost rascumparata de Iisus Hristos prin jertfa Sa si restaurata. A fost restaurata mai ales vointa noastra libera. De aceea Iisus Hirstos este Liberatorul, Cel care "ne-a liberat de sub legea pacatului si a mortii" (Romani 8, 2). Altfel de ce ar mai fi venit Hristos? Sfantul Pavel spune limpede: "Caci daca ne-am fi facut una cu El, prin asemanarea mortii Lui, atunci trebuie sa fim una si prin o inviere asemenea cu a Lui!" Si ce este aceasta inviere? inseamna restaurarea noastra "la o viata noua" (Rom. 6,4-5). Mantuitorul insusi a facut acea experienta in pustie pentru noi, cand s-a lasat ispitit de diavol, dar n-a crezut in ispita, n-a raspuns ispitirilor lui, ca sa arate ca si noi trebuie sa facem la fel. Prin urmare, nimeni nu poate sa arunce raspunderea pe diavol: ca el ne-a determinat sa facem cutare si cutare. Avem de multe ori aceasta tendinta. Cati nu spunem: M-a pus diavolul sa fac cutare, m-a indemnat cel rau sa fac cutare... incercam intotdeauna sa ne disculpam, sa fugim de responsabilitate. Ba, uneori aruncam raspunderea chiar pe Dumnezeu. Iata un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur care ne invata sa nu fugim de raspunderea pentru faptele noastre. "Asezati in constiinta voastra - spune el - un tribunal.
Asezati in el ratiunea si aduceti in fata acestui tribunal toate incalcarile voastre. Cautati pacatele sufletului vostru. Cereti-i socoteala riguroasa si intrebati: Pentru ce ai facut cutare faradelege? Pentru ce cutare incalcare? Daca pentru a se feri de aceste intrebari constiinta cauta a arunca raspunderea pe altii, atunci spuneti-i asa: eu nu te intreb de altii, ci despre tine. De ce calci legea? Cugeta la cauza ta, nu la cauza altora!" "Infiintati in fiecare zi acest tribunal", mai indeamna Sfantul Ioan Gura de Aur (Comentariu la Evanghelia de la Matei. Omilia 42, 3).
Mantuitorul, prin exemplul Sau, ne-a aratat ca suntem liberi sa facem binele sau raul. Suntem liberi sa acceptam provocarile ispitelor, sau sa nu le acceptam. In legatura cu cei despre care Mantuitorul spune ca sunt ca piatra, acestia sunt cei insensibili, superficiali, suficientii de sine, cei care gasind jumatate de adevar, cred ca l-au gasit intreg. Cati nu exista dintre acestia? Cati nu raman la suprafata lucrurilor, adica nu cauta raspunsuri adevarate? Acestia, fara indoiala, vor avea si o viata neadevarata, dezordonata, de vreme ce nu-i asezata pe temelii sigure, pe convingeri serioase, pe radacini adanci.
O pilda simpla si scurta. Apostolii L-au intrebat: Doamne, de ce graiesti in pilde? Ce va sa zica pilda aceasta? Cum trebuie s-o intelegem? Intrebarea ne sta si noua pe limba. Caci vorbirea in parabola, desi e simpla, nu e intotdeauna usor de inteles. Si uneori nici nu e folosita ca sa fie inteleasa de toti. Chiar si acum Iisus raspunde ucenicilor, presupunand ca ei au inteles-o. Am vorbit in pilde, "pentru ca voua va e dat sa stiti tainele Imparatiei cerurilor, iar acelora nu le e dat" (Matei 13, 11).
Cine vor fi fost ceilalti? Si de ce lor nu le era dat sa inteleaga? Ceilalti erau probabil carturarii si fariseii, care il ascultau cu viclenie, nu spre a crede, ci spre a-L judeca si a-L prinde in cuvant. Iata de ce "acelora" nu le era dat sa cunoasca tainele Imparatiei. Dimpotriva, ucenicilor care il ascultau si il credeau, acestora le va talcui parabola, si lor, in general, nu le vorbea in parabole. Parabolele erau pentru "ceilalti".
Explicatia de ce a vorbit in pilde acum, Mantuitorul mai adauga insa o sentinta, si anume una din acelea paradoxale, care ii pune in incurcatura pe multi cititori ai Scripturii. E ca un fel de concluzie la ceea ce spusese mai inainte: "Caci celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui ce nu are, si ce are i se va lua" (Matei 13, 12).
Cum adica? De ce asa? Pentru ca cei dintai vor sa se lumineze, si ei isi adauga lumina, iar ceilalti, ispititorii, nevrand sa se lumineze, pierd si ceea ce stiu. Iisus a venit sa raspunda la intrebari, sa aduca raspunsul celor ce intreaba. Dintotdeauna, de cand e omul om pe pamant, de cand a creat Dumnezeu lumea aceasta, omul si-a pus intrebari. Si-a pus intrebari despre sine. Si-a pus intrebari despre lume. De unde vine si unde merge? De ce a aparut in lume si pentru ce traieste? Si cate alte intrebari despre toate cele? Omul e singura fiinta care se intreaba. Lumea animala, lumea vegetala, lumea lucrurilor nu-si pun intrebari.
Omul e singura fiinta care isi pune intrebari, pentru ca e dotat de Dumnezeu cu ratiune. Omul nu poate trai fara sa-si puna intrebari si sa-si raspunda la marile intrebari, despre sine si despre lume, despre existenta lui pe pamant si despre cea de dincolo, de dupa trecerea lui din viata aceasta. Copilul inca, de acum incepe sa gandeasca, primele lui contacte cu lumea sunt intrebarile. Ce e cutare si de ce, si sirul de ce-urilor nu mai conteneste. Toti am facut asa. Si cand ajungem la maturitate repetam de fapt aceleasi intrebari. Bineinteles la o scara mult mai mare, ajungand la intrebari mult mai grave, esentiale.
Ramanem insa mereu oameni care pun intrebari si care vor raspunsuri, care nu pot trai fara raspunsuri. Pentru ca nu se poate trai la intamplare. Pentru ca trebuie sa te orientezi dupa ceva, iti trebuie un soare, trebuie sa ai niste jaloane dupa care sa-ti orientenzi gandirea si viata, si aceste jaloane nu pot fi decat raspunsurile la marile intrebari.
Omenirea si-a pus intrebari de la inceputul inceputului si a incercat sa-si raspunda pe toate caile posibile. A incercat prin sistemele marilor filosofi, a incercat prin cercetarile marilor oameni de stiinta, prin marii intemeietori de religii, dar niciodata raspunsurile pe care si le-a dat n-au fost deplin satisfacatoare. Le lipsea ceva esential si, mai ales, le lipsea garantia ca erau drepte si definitive, limpezi, clare, adevarate, absolute, ultimele.
Tainele care ne inconjoara sunt atat de multe si, oricat de adanc putem noi patrunde in ele prin cercetarile noastre, nu putem ajunge totusi pana la marginea sensurilor, incat sa gasim raspunsuri absolut satisfacatoare. Acest lucru 1-a stiut dintotdeauna si Dumnezeu, de aceea "la plinirea vremii" L-a trimis pe Fiul Sau pe pamant, pentru ca numai El sa dea acel raspuns care sa poata fi absolut, care sa aiba garantia adevarului, ca raspuns venit de la Dumnezeu. De aceea Mantuitorul s-a definit pe Sine drept "Omul care va spune adevarul" (Ioan 8, 40), deci Cel care da raspunsul definitiv. Ultimul!
Si prin ce se da acest raspuns? Se da in primul rand prin cuvant. Acesta este mijlocul prin care noi, cei care ne punem intrebari, comunicam intre noi. Cuvantul este mijlocul nostru de comunicare. De aceea se si spune in Sfanta Scriptura: "La inceput a fost Cuvantul". Toate s-au facut prin Cuvant. Prin intruparea lui Iisus Hristos, s-a intrupat Cuvantul, Logosul, s-a intrupat deci agrairea lui Dumnezeu catre noi, pentru ca, prin propriul Lui Cuvant, sa ne dea raspuns la marile intrebari care chinuie mintile, sufletele, existentele noastre. Cuvantul e deci chiar Iisus, dar cuvant este si invatatura Sa catre noi, in intelesul in care e luat in aceasta parabola.
Noi vrem sa stim, si trebuie sa stim, ce e cu noi in lumea aceasta. In al doilea rand vrem sa stim, si trebuie sa stim, sa distingem binele si raul si, in al treilea rand, trebuie sa stim in ce masura ceea ce facem noi, ceea ce gandim noi, are urmari numai in viata noastra de aici sau are urmari si dincolo, in viata cealalta. Numai asa vom sti cum sa ne traim viata aici, cum s-o traim responsabil si cum sa ne-o organizam, ca sa n-o traim la intamplare. Si ne-o organizam in asa fel, incat sa putem da" raspuns bun si vietii de aici, si dincolo, cand ne vom intalni cu Dumnezeu. Pentru aceasta s-a intrupat Dumnezeu. Pentru aceasta Tatal ne-a trimis Cuvantul Sau, garantia adevarului.
Despre acest Cuvant vorbeste Mantuitorul in Pilda Semanatorului. El se adreseaza tuturor. Semanatorul isi seamana samanta in toate sufletele. Samanta, precizeaza Mantuitorul, este Cuvantul lui Dumnezeu "despre Imparatie" (Matei 13, 19). Caci chiar El talcuieste ucenicilor pilda pe care le-a spus-o.
Unele seminte cad langa drum, acolo unde aratura e mai la suprafata, pamantul e mai tare si ele nu pot incolti. Raman afara si le mananca pasarile. Dar nu pentru ca Semanatorul le-ar fi semanat acolo, ci pentru ca cel ce le primeste le lasa sa alunece, adica "nu pricepe" invataturile despre Imparatie. Si atunci "vine vicleanul si rapeste cele semanate in inima lui". E clar deci ca semintele fusesera "semanate in inima lui".
Acestia sunt cei indiferenti, cei dezinteresati, cei carora pacatul le-a intunecat mintea si nu pricep, si nu vor sa priceapa cuvantul lui Dumnezeu. Ei nu mai sunt un pamant bun, pentru ca nu-si mai apartin. In locul lor a intrat altcineva, ca si cum intr-o casa in care odinioara aveai prieteni care te gazduiau, acuma a intrat cineva care nu te mai cunoaste. Ceva i-a scos din casa. I-a scos din casa pacatul pe care l-au lasat sa intre putin cate putin, pana i-a scos de tot.
Pacatul nu trebuie lasat sa intre in noi sub nici o forma. E de-ajuns sa-i facem un locsor cat de mic, pentru ca dupa aceea sa ne copleseasca. Un arab locuia intr-un cort si se ocupa cu tamplaria. Intr-o zi auzi un zgomot la usa din panza a cortului. "Cine e?" - "Eu, camila. Lasa-ma sa-mi incalzesc nasul in cortul tau. Afara e foarte frig". - "Bine, clar sa nu intri mai mult". Isi vazu de treaba mai departe. Cand se intoarse, camila era cu tot capul in cort. - "Nu ti-am spus sa nu intri?" - "Mi-era frig la cap si m-am gandit ca daca m-ai lasat sa-mi incalzesc nasul, imi vei lasa si capul. Nu mai inaintez ai incredere". - "Bine, dar sa nu mai inaintezi". Cand vazu ca arabul, atent la lucrul sau, nu-i mai dadu nici o atentie, camila intra si cu umerii si cu picioarele de dinainte. Cand o vazu arabul, se supara si-i porunci sa iasa iniediat. Vru sa ia ceva s-o loveasca, dar in clipa aceea camila intra cu totul inauntru si-1 azvarli pe arab afara. Arabul nici nu avu timp sa-si ia ceva cu el. Camila deveni stapana cortului!
Asa e si cu pacatul pe care il lasam putin cate putin sa ni se strecoare in viata. In cele din urma pune stapanire pe noi, si atunci samanta invataturii nu mai are pe ce prinde. Terenul pacatului e sterp. E pustiu. Peste altii cazand samanta, aceia se vor comporta fata de ea ca si piatra. Nu sunt un teren bun pentru ea. Nu sunt temeinic interesati. Raman superficiali. Acestia primesc cuvantul cu bucurie dar apoi, neputandu-se inradacina in ei, in vreme de ispita se leapada usor de el. Nici nu-l mai recunosc. Si precum pe piatra nu poate incolti nimic, tot asa nici pe astfel de suflete nu poate incolti cuvantul lui Dumnezeu. Ei sunt ca piatra impermeabila, care nu primeste samanta, nu aude, nu vede, nu simte nimic. Despre unii ca acestia, vorbise Zaharia: "Urechile lor le-au ingrosat ca sa nu auda legea Mea, nici cuvintele pe care le-a trimis Domnul Atotstiutorul..." (7, 11).
Altii se comporta ca spinii. Umbrind samanta si lipsind-o de lumina, n-o lasa sa incolteasca. Aceasta parte a parabolei ar putea fi un ecou al unui indemn al profetului Ieremia: "Arati pamant nou si nu semanati intre spini" (4, 3). Acestia sunt cei care se lasa coplesiti de multe griji lumesti, de bogatii si de placerile vietii, si uita de cuvantul lui Dumnezeu. Un predicator de la inceputul veacului nostru, Arhiereul Evghenie Pitesteanul (Pasune duhovniceasca, 1912) spune despre acestia ca sunt "sufletele celor stapaniti de inghimpoasele griji ale veacului", in care semintele "se ineaca si nu leaga spre rodire" (p. 272). M-a atras cuvantul "inghimpoasele". Expresiv! Disparut astazi din limba, dar vrednic de a fi reamintit! Pune, oare, aceasta pilda vreo problema deosebita constiintei crestine? Ne lasa ea cu probleme nelamurite? In general, pilda e simpla si usor de inteles. Dar unii se intreaba totusi: De vreme ce cuvantul cade langa drum, ce raspundere am eu? De vreme ce am fost facut sa fiu de piatra, ce raspundere am eu? Si apoi, nu este, oare, adevarat ca, intr-adevar, avem atatea griji pe lumea aceasta? Avem atatea de facut, avem de raspuns atator solicitari de tot felul. Trebuie sa acumulam atatea lucruri pentru ca sa ne putem intretine pe noi si familia, incat nu mai avem timp si pentru cuvantul lui Dumnezeu. Toti il primim intr-un fel, dar ca nu prinde, ca nu incolteste, nu e vina noastra!
Tendinta e de a arunca in felul acesta vina pe Dumnezeu. E o incercare de disculpare, de fuga de raspundere. Este disculparea indreptatita? Lumea protestanta o incearca de secole, pretinzand ca natura umana, cazuta din har prin pacat, nu mai este in stare de nimic. Nu se mai poate ridica. Numai Dumnezeu o mai poate ridica. Singur. In vremea noastra, mai ales, unele secte arunca totul pe Dumnezeu si pe raspunderea Lui pentru noi, indreptatind astfel, cu voie sau fara voie, orice pacat, deoarece noi nu putem evita pacatele. De aceea e sarcina lui Dumnezeu sa le preia si sa le ierte prin har, in numele jertfei lui Iisus. Chiar protestantii moderni critica aceasta teorie, acuzand-o ca urmareste sa dobandeasca si sa se foloseasca de un har ieftin!
Intreaga invatatura aceasta e ieftina! Adevarul ortodox este ca puterile raului nu au nici o forta asupra noastra, daca nu le dam voie sa intre in noi. Aceasta o spune Sf. Scriptura si intreaga Traditie, Sfintii Parinti si sinoadele ecumenice de doua milenii.
Natura noastra, cazuta intr-adevar in pacat, a fost rascumparata de Iisus Hristos prin jertfa Sa si restaurata. A fost restaurata mai ales vointa noastra libera. De aceea Iisus Hirstos este Liberatorul, Cel care "ne-a liberat de sub legea pacatului si a mortii" (Romani 8, 2). Altfel de ce ar mai fi venit Hristos? Sfantul Pavel spune limpede: "Caci daca ne-am fi facut una cu El, prin asemanarea mortii Lui, atunci trebuie sa fim una si prin o inviere asemenea cu a Lui!" Si ce este aceasta inviere? inseamna restaurarea noastra "la o viata noua" (Rom. 6,4-5). Mantuitorul insusi a facut acea experienta in pustie pentru noi, cand s-a lasat ispitit de diavol, dar n-a crezut in ispita, n-a raspuns ispitirilor lui, ca sa arate ca si noi trebuie sa facem la fel. Prin urmare, nimeni nu poate sa arunce raspunderea pe diavol: ca el ne-a determinat sa facem cutare si cutare. Avem de multe ori aceasta tendinta. Cati nu spunem: M-a pus diavolul sa fac cutare, m-a indemnat cel rau sa fac cutare... incercam intotdeauna sa ne disculpam, sa fugim de responsabilitate. Ba, uneori aruncam raspunderea chiar pe Dumnezeu. Iata un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur care ne invata sa nu fugim de raspunderea pentru faptele noastre. "Asezati in constiinta voastra - spune el - un tribunal.
Asezati in el ratiunea si aduceti in fata acestui tribunal toate incalcarile voastre. Cautati pacatele sufletului vostru. Cereti-i socoteala riguroasa si intrebati: Pentru ce ai facut cutare faradelege? Pentru ce cutare incalcare? Daca pentru a se feri de aceste intrebari constiinta cauta a arunca raspunderea pe altii, atunci spuneti-i asa: eu nu te intreb de altii, ci despre tine. De ce calci legea? Cugeta la cauza ta, nu la cauza altora!" "Infiintati in fiecare zi acest tribunal", mai indeamna Sfantul Ioan Gura de Aur (Comentariu la Evanghelia de la Matei. Omilia 42, 3).
Mantuitorul, prin exemplul Sau, ne-a aratat ca suntem liberi sa facem binele sau raul. Suntem liberi sa acceptam provocarile ispitelor, sau sa nu le acceptam. In legatura cu cei despre care Mantuitorul spune ca sunt ca piatra, acestia sunt cei insensibili, superficiali, suficientii de sine, cei care gasind jumatate de adevar, cred ca l-au gasit intreg. Cati nu exista dintre acestia? Cati nu raman la suprafata lucrurilor, adica nu cauta raspunsuri adevarate? Acestia, fara indoiala, vor avea si o viata neadevarata, dezordonata, de vreme ce nu-i asezata pe temelii sigure, pe convingeri serioase, pe radacini adanci.
Dar avem libertatea si putinta sa nu ne lasam prada superficialitatii, ci sa mergem cu cercetarea noastra mai la adanc? O avem. Posibilitatile de cercetare sunt imense in lumea moderna. Numai cine nu vrea ramane la acei "nu se poate sti", care genereaza indiferenta si suficienta globala. Daca ajungem la "nu se poate sti totul", dupa o serioasa si indelungata cercetare, atunci aceea va genera smerenie si sfanta uimire in fata tainelor celor mari, si tocmai prin acestea ni se va deschide usa tainelor, si vom sti atata cat trebuie stiut pentru a primi cuvantul "despre imparatie". Si Mantuitorul spune: "Mergeti mai la adanc" si veti pescui peste asteptarile voastre.
Nimeni n-ar putea demonstra ca e coplesit atat de tare de grijile vietii, incat nu se poate ocupa si de cele ale sufletului sau. Suntem coplesiti de griji, dar nu intr-atat incat sa nu putem trimite un gand in Sus. Romanul are o vorba: "Nu-i da, Doamne, omului cat poate duce!" Daca ar fi s-o parafrazam putin, am spune: Ce lucru extraordinar ar fi, de-ar face oamenii tot ceea ce pot face! Caci cu toate grijile vietii, pe care dam adesea vina, cat timp nu risipim in zadar? Cate n-am putea face in plus fata de ceea ce facem! Fie ca ne ignoram fortele, fie ca nu ni le punem la luciu. In schimb ne plangem ca ne coplesesc grijile vietii!
Dumnezeu nu ne da niciodata mai mult decat putem duce. Se zice ca un copil il ajuta pe tatal sau la impachetatul unor lazi cu bunuri si apoi era pus sa le transporte la oarecare distanta unde le depozita. Cineva care trecea pe acolo ii zise copilului: "Nu crezi ca e prea grea lada aceasta?" Copilul raspunse: "Tata stie cat pot eu duce si nu ma incarca mai mult. Doar ma iubeste!" Ce-i drept, pe unii ii coplesesc grijile vietii si ii paralizeaza, dar nu pe cei care stiu sa-si faca ordine in ganduri si in griji. Origen (185-253) a scris 6000 de opere. A gasit timp intr-o viata scurta de om sa scrie 6000 de opere. Si cine mai stie sa numere titlurile pe care le-a scris la noi, de pilda, N. Iorga? Carti intregi se pot scrie numai cu titlurile operelor sale. Se pot face multe intr-o viata!
Se gaseste timp asadar, timp destul si pentru a ne ocupa si de sufletele noastre. Nimeni nu se poate indreptati ca e atat de coplesit de grijile vietii, incat sa nu poata da sufletului sau cateva clipe dintr-o zi. Zic unii: Nu ma pot duce la biserica! N-am timp! Am de facut cutare si cutare lucru. Nu ma pot spovedi. N-am timp. Nu poate veni la spovedanie o data sau de doua ori pe an! Nu are timp! Nu cred ca e o scuza serioasa, valabila. Toti cei care apeleaza la astfel de scuze sunt exact ca cei din Parabola semanatorului. Nu zic "nu" cand aud cuvantul, dar nu-l retin. Il lasa sa alunece pe drum, ii opun un suflet impietrit, il coplesesc cu alte griji pe care le socotesc mai importante. Se plang de timp. De timpul pe care, in realitate, il risipesc.
Nimeni n-ar putea demonstra ca e coplesit atat de tare de grijile vietii, incat nu se poate ocupa si de cele ale sufletului sau. Suntem coplesiti de griji, dar nu intr-atat incat sa nu putem trimite un gand in Sus. Romanul are o vorba: "Nu-i da, Doamne, omului cat poate duce!" Daca ar fi s-o parafrazam putin, am spune: Ce lucru extraordinar ar fi, de-ar face oamenii tot ceea ce pot face! Caci cu toate grijile vietii, pe care dam adesea vina, cat timp nu risipim in zadar? Cate n-am putea face in plus fata de ceea ce facem! Fie ca ne ignoram fortele, fie ca nu ni le punem la luciu. In schimb ne plangem ca ne coplesesc grijile vietii!
Dumnezeu nu ne da niciodata mai mult decat putem duce. Se zice ca un copil il ajuta pe tatal sau la impachetatul unor lazi cu bunuri si apoi era pus sa le transporte la oarecare distanta unde le depozita. Cineva care trecea pe acolo ii zise copilului: "Nu crezi ca e prea grea lada aceasta?" Copilul raspunse: "Tata stie cat pot eu duce si nu ma incarca mai mult. Doar ma iubeste!" Ce-i drept, pe unii ii coplesesc grijile vietii si ii paralizeaza, dar nu pe cei care stiu sa-si faca ordine in ganduri si in griji. Origen (185-253) a scris 6000 de opere. A gasit timp intr-o viata scurta de om sa scrie 6000 de opere. Si cine mai stie sa numere titlurile pe care le-a scris la noi, de pilda, N. Iorga? Carti intregi se pot scrie numai cu titlurile operelor sale. Se pot face multe intr-o viata!
Se gaseste timp asadar, timp destul si pentru a ne ocupa si de sufletele noastre. Nimeni nu se poate indreptati ca e atat de coplesit de grijile vietii, incat sa nu poata da sufletului sau cateva clipe dintr-o zi. Zic unii: Nu ma pot duce la biserica! N-am timp! Am de facut cutare si cutare lucru. Nu ma pot spovedi. N-am timp. Nu poate veni la spovedanie o data sau de doua ori pe an! Nu are timp! Nu cred ca e o scuza serioasa, valabila. Toti cei care apeleaza la astfel de scuze sunt exact ca cei din Parabola semanatorului. Nu zic "nu" cand aud cuvantul, dar nu-l retin. Il lasa sa alunece pe drum, ii opun un suflet impietrit, il coplesesc cu alte griji pe care le socotesc mai importante. Se plang de timp. De timpul pe care, in realitate, il risipesc.
Noi trebuie sa fim ca pamantul cel bun, pe care, cazand samanta, a incoltit si a dat roade bune. Despre acestia Mantuitorul spune asa: Ei sunt aceia care "aud invatatura si o pricep; acestia sunt roditori" (Matei 13, 23). Adica:in acestia rodeste cuvantul, pentru ei si pentru altii. Acestia devin utili si altora. Ceilalti raman egoisti, inchisi in ei si in grijile lor. Nu dintre dansii se aleg generosii. Nu acesti crestini sunt cei mai activi in viata sociala, in lucrarile obstesti, in interesul pentru aproapele.
Cei ce sunt pamant bun sunt cei cu inima buna, cei cu inima curata. Acesta este terenul cel bun: inima buna, inima curata, prin urmare dragostea. Dragostea de oameni si credinta in Dumnezeu, acesta este terenul cel bun, pe care cazand cuvantul incolteste si da roade. Iar aceasta roada este omul cel nou (Ioan 3, 3; Rom. 6, 4; II Cor. 5, 17; Efeseni 4, 24), omul acela despre care Sfantul Apostol Pavel spune ca are in el "mintea" lui Hristos" (II Cor. 10, 5), "simtirea lui Hristos" (Filipeni 2, 5), omul care nu poate fi decat bun.
Cei ce sunt pamant bun sunt cei cu inima buna, cei cu inima curata. Acesta este terenul cel bun: inima buna, inima curata, prin urmare dragostea. Dragostea de oameni si credinta in Dumnezeu, acesta este terenul cel bun, pe care cazand cuvantul incolteste si da roade. Iar aceasta roada este omul cel nou (Ioan 3, 3; Rom. 6, 4; II Cor. 5, 17; Efeseni 4, 24), omul acela despre care Sfantul Apostol Pavel spune ca are in el "mintea" lui Hristos" (II Cor. 10, 5), "simtirea lui Hristos" (Filipeni 2, 5), omul care nu poate fi decat bun.
Ce extraordinara ar fi o societate omeneasca alcatuita numai din astfel de oameni, in care rodind Cuvantul lui Dumnezeu, precum ne incredinteaza Iisus prin Pilda semanatorului, sa dea roadele bunatatii, roadele dreptatii, roadele rabdarii, roadele dragostei! Un ultim cuvant as vrea sa mai adaug. De fapt, o ultima intrebare la care sa incercam sa raspundem. A rostit Iisus aceasta parabola intr-o stare de spirit buna, fericita? As crede ca a rostit-o mai degraba trist si dezamagit. Trist si dezamagit pentru ca samanta, aruncata de El, numai in a patra parte din pamantul pe care a fost semanata a gasit pamant bun, si chiar si pe aceea unele seminte au rodit doar la o treime din capacitatea lor de rodire (Matei 13,8).
Iisus isi marturiseste prin aceasta parabola durerea, si aproape revolta. De aceea a si rostit cuvinte grele, aducandu-si aminte de proorocia lui Isaia: "Se implineste cu dansii proorocia lui Isaia care zice: Cu auzul veti auzi, dar nu veti pricepe si cu ochii veti privi, dar nu veti vedea. Caci s-a incetosat inima poporului acestuia; urechile lor le-au asurzit si ochii lor si i-au inchis, ca sa nu vada cu ochii, si sa nu auda cu urechile, si sa nu priceapa cu inima, casa nu se intoarca si sa-i vindec" (Matei 13, 14-15). Si tot acestora le-a spus, "ca se va lua de la ei si ceea ce au" (5, 12).
Mantuitorul, ca Om plin de intentii bune dar dezamagit, se plangea apostolilor si se mangaia doar cu faptul ca ei, apostolii, erau "pamant bun". Erau acea a treia parte, din a patra parte! Dar cine era vinovat de situatia in care se aflau cei care nu dadeau roade? Samanta? Cuvantul? Am aratat ca unii sunt gata sa arunce raspunderea pe samanta, pe cuvant, fie pentru ca n-ar fi fost aruncata unde trebuie, fie pentru ca exista in lume prea multe feluri de pamant. Samanta a fost aruncata insa cu generozitate peste tot, iar in sensul in care sunt luate in parabola, pamanturile sunt inimile oamenilor, asa cum se afla si cum se pregatesc ele insele, altfel n-ar
fi fost logic ca lisus sa le condamne pe cele neprimitoare. Si n-ar fi fost indreptatit sa se supere si sa rosteasca aceasta Parabola a mahnirii.
fi fost logic ca lisus sa le condamne pe cele neprimitoare. Si n-ar fi fost indreptatit sa se supere si sa rosteasca aceasta Parabola a mahnirii.
Nu e in discutie nici samanta, nici arta semanatorului, ci pamantul, terenul, inimile oamenilor. Orice agricultor stie ca pamantul trebuie pregatit, ca sa primeasca samanta si s-o faca sa rodeasca. Semanatorul seamana mereu. Atunci, si azi, si in veac. Cu acest prilej .si-a incheiat Iisus vorbirea prin: "Cine are urechi de auzit, sa auda!" (13, 9). Si catre noi se adreseaza tot prin ele, cu amaraciune, cu gand neascuns de prevenire, dar si cu speranta si dragoste. Fie urechile noastre luand aminte la glasul cuvintelor Sale.
IPS Antonie Plamadeala
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu