marți, 25 septembrie 2012

Sfanta Cuvioasa Eufrosina 25 septembrie




"Eufrosino, mireasa lui Hristos şi fiica sfinţilor, să nu uiţi pe cei împreună nevoitori cu tine şi mănăstirea aceasta. Ci, te roagă pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne dea nouă bine, nevoindu-ne să trecem la limanul mântuirii şi să avem parte cu sfinţii lui!"
Sfanta Cuvioasa Eufrosina a trait in Alexandria in vremea imparatului Teodosie cel Mic (sec V). Ea a fost rodul staruintei in rugaciune catre Dumnezeu a parintilor ei, care i-a binecuvantat cu nasterea de prunci dupa o vreme indelungata. La varsta de 12 ani, Eufrosina a devenit orfana de mama ramanand sub ocrotirea tatalui sau, Pafnutie. Implinind varsta de 18 ani si nevrand sa se casatoreasca,  Eufrosina a parasit in taina casa parinteasca si, imbracand haine barbatesti, a intrat intr-o manastire de monahi. Staretul a primit-o, punand-o sub ascultarea parintelui Agapit.
Pana la sfarsitul vietii sale – vreme de 38 ani -, Sfanta Eufrosina avea sa traiasca in aceast asezamant monahal, dobandind o viata duhovniceasca imbunatatita, fara ca cineva sa cunoasca faptul ca este femeie.
Dumnezeu a randuit in chip minunat ca tatal sfintei, Pafnutie, sa vina in aceasta manastire pentru a primi sfaturi duhovnicesti, in vremea cand aceasta se apropia de obstescul sfarsit. Staretul i-a indrumat pasii tocmai catre cuvioasa, care, in tot acest timp, fusese cunoscuta ca monahul Smaragd. Recunoscandu-si tatal, care i-a impartasit  acesteia durerea pentru fiica pierduta in urma cu atata timp, cuvioasa l-a indemnat sa nu deznadajduiasca, pentru ca isi va vedea din nou fiica. Sfanta Eufrosina i-a spus atunci tatalui sau sa revina in manastire peste trei zile.
Cand Pafnutie a venit din nou, Sfanta Eufrosina se afla pe patul de moarte. Atunci, sfanta i-a marturisit lui Pafnutie ca este fiica sa. Pafnutie a fost marcat atat de profund de aceasta intamplare minunata incat, dupa moartea fiicei sale, a hotarat sa imbrace el insusi haina monahala, traind in aceasta manastire pana la sfarsitul vietii.

A fost un om în cetatea Alexandriei, anume Pafnutie, bogat, mărit, cinstit şi temător de Dumnezeu, păzind poruncile Domnului şi vieţuind cu dumnezeiască plăcere. Acesta avea o femeie asemenea lui, bună, dreptcredincioasă şi plăcută lui Dumnezeu, dar era stearpă. De acest lucru erau amândoi mâhniţi, pentru că nu aveau cui să-şi lase averile, ca după moartea lor să le poată rândui bine.

    Mâhnindu-se pentru nerodirea lor, totdeauna se rugau lui Dumnezeu ca să le dea rod însoţirii lor şi făceau nu numai multe milostenii la săraci, la biserici şi la mănăstiri, dar încă petreceau în post şi în rugăciuni, mergând pe la bisericile lui Dumnezeu şi cerând să-şi câştige dorirea de la Ziditorul a toate.
    Odată, sculându-se Pafnutie, a mers la o mănăstire în care auzise că egumenul este sfânt şi a dat la acea mănăstire o milostenie mare. Şi vorbind cu egumenul, s-a folosit de la dânsul şi cunoscându-l că este bine plăcut lui Dumnezeu, i-a spus lui mâhnirea sa pentru nerodire. Apoi închinându-se, îi cerea să se roage pentru dânsul lui Dumnezeu cu fraţii săi, că doar ar putea să se numească tată de fiu.
    Iar Dumnezeul cel prea bun care ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui cu osârdie şi îl cheamă pe El cu tot adevărul, a auzit rugăciunile egumenului şi a binecuvântat pe Pafnutie cu rodul însoţirii lui, pentru că a dezlegat nerodirea femeii sale şi le-a dat lor o fiică foarte frumoasă. De această odraslă bucurându-se, mare mulţumireau dat lui Dumnezeu şi, botezând-o pe ea, i-au pus numele Eufrosina. Apoi la mănăstirea aceea adeseori mergând Pafnutie, dădea milostenia la toţi călugării şi spre egumenul acela mare dragoste a câştigat, pentru vorbele sale cele folositoare şi pentru rugăciunile lui, prin care şi-a câştigat dorirea de la Dumnezeu.
     Trecând doisprezece ani de la naşterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viaţa aceasta, iar Pafnutie a rămas învăţându-şi pe fiica sa dumnezeiască Scriptură, la care degrab copiliţa deprinzându-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărţi, ducându-se vestea de bună înţelegerea ei şi de frumuseţea ei prin toată cetatea Alexandriei.
    Drept aceea, mulţi din cei de bun neam şi din bogaţii cetăţeni se întreceau care mai de care să o ia pe ea în căsătorie, şi unul pe altul întrecându-se, grăiau tatălui ei de aceasta. Iar Pafnutie le răspundea: "Precum va vrea Domnul, aşa să fie!". Deci, oarecare, care întrecea pe toţi cu bunul neam, cu dregătoria, cu bogăţia şi cu mărirea, a rugat pe Pafnutie ca să dea fiului său pe fiica sa în căsnicie şi s-a învoit Pafnutie. Apoi întărind cuvântul, a hotărât vremea în care să se şi facă nunta fiilor lor. Între acestea a luat Pafnutie pe fiica sa şi s-a dus cu dânsa la mănăstire, ducând daruri egumenului acela care îi era lui iubit părinte, şi i-a zis: "Rodul rugăciunilor tale, pe fiica mea, am adus-o la tine, părinte sfinte, ca să te rogi pentru dânsa, că a venit timpul să o dau pe ea la bărbat". Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea şi şezând, vorbea cu Pafnutie pentru folosul sufletului; iar pe fecioară o învăţa pilde morale şi mult a grăit către dânsa pentru curăţie şi smerenie, pentru frica şi dragostea de Dumnezeu şi pentru milostenie. Iar ea pe toate acestea le scria în inima sa, ca o smerită şi binepricepută, că acum avea optsprezece ani de la naştere.
    Deci, le-a dat binecuvântare egumenul să se odihnească în casa de oaspeţi cea mănăstirească. Şi a petrecut acolo Pafnutie trei zile cu fiica sa, ascultând în toate zilele citirea şi cântarea bisericească, şi privind nevoinţele cele monahiceşti, se minună de viaţa lor, zicând în sine: " Fericiţi sunt oamenii aceştia că şi aici ca îngerii vieţuiesc, şi după această viaţă se vor sălăşlui cu îngerii în cer!".
    Astfel a început inima ei a se umplea de dumnezeiască râvnă, spre urmarea vieţii lor celei sfinte. Iar după acele trei zile a zis Pafnutie către egumenul: "Porunceşte roabei tale să se închine ţie, pentru că vrem să mergem acasă". Iar Eufrosina, căzând la picioarele egumenului, a zis: "Rogu-mă ţie, părinte, să te rogi pentru mine, ca să-mi mântuiască Dumnezeu sufletul meu!". Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea cu dreapta sa, zicând: "Dumnezeule, Cel ce ştii pe om mai înainte de naşterea lui, Tu însuţi să Te îngrijeşti de această roabă a Ta, ca să se învrednicească părţii şi petrecerii împreună cu toţi cei ce bine Ţi-au plăcut Ţie". Şi închinându-se egumenului şi fraţilor, plecară din mănăstire. Trebuie ştiut că tatăl ei, oridecâteori afla pe cale sau în cetate vreun călugăr, îl aducea pe el în casa sa, şi îl ospăta, rugându-l să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi pentru fiica lui.
    După aceasta, în mănăstirea aceea s-a apropiat ziua pomenirii celui ce a întemeiat mănăstirea aceea şi a trimis egumenul pe unul din fraţi, ca să poftească pe făcătorul său de bine, Pafnutie, să vină la dânşii în ziua aceea ca împreună să facă pomenirea. Deci, mergând fratele la casa lui Pafnutie, a întrebat pentru dânsul unde este. Iar slugile i-au răspuns unde se dusese. Iar Eufrosina, înştiinţându-se de venirea călugărului în casa lor, l-a chemat pe el la sine, şi a început a-l întreba: "Spune-mi mie, părinte, pentru dragostea Domnului, câţi fraţi aveţi în mănăstire?" Iar el a răspuns: "Trei sute cincizeci şi doi". Şi l-a întrebat pe el iar: "Dar, de ar mai veni încă cineva la voi şi ar vrea să vieţuiască cu voi, oare l-ar primi pe el egumenul?" Răspuns-a fratele: "Încă şi cu bucurie îl primeşte după cuvântul Domnului: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară". A zis Eufrosina: "Oare toţi împreună cântaţi şi postiţi?" A răspuns fratele: "La cântare împreună cântăm, iar pentru post, cine precum vrea şi pe cât poate, atâta face".
    Întrebând fecioara pe călugăr pentru toată rânduiala mănăstirească, a zis către dânsul: "Aş fi vrut şi eu să duc astfel de viaţă, dar mă tem a supăra pe tatăl meu, care pentru bogăţia deşartă a acestei lumi, vrea să mă dea după bărbat". I-a zis călugărul: "Să nu vrei, fecioară, să te însoţeşti cu bărbat vremelnic şi stricăcios, ci să te logodeşti pe tine cu Hristos, Care, în locul deşertăciunilor trecătoare ale acestei lumi, de le vei părăsi pentru Dânsul, îţi va da cereasca împărăţie şi petrecerea cea împreună cu îngerii. Deci, în taină să ieşi şi să mergi la o mănăstire şi schimbă-ţi chipul mirenesc, să te îmbraci în haine călugăreşti ca să nu fii cunoscută".
    Auzind acestea fecioară, s-a bucurat şi a zis călugărului: "Cine mă va tunde pe mine?" Iar el i-a zis: "Iată, tatăl tău va merge cu mine la mănăstirea noastră şi va petrece acolo trei sau patru zile, iar tu să chemi pe cineva din părinţii călugări şi precum vei vrea, îţi va ajuta cu bucurie".
    Acestea grăindu-le, a venit Pafnutie şi văzând pe călugăr, l-a întrebat pe el, zicând: "Pentru ce te-ai ostenit până la noi, părinte?" Iar el i-a răspuns: "A sosit pomenirea părintelui nostru, care ne-a fondat mănăstirea şi te pofteşte egumenul să vii la noi şi să faci praznicul împreună cu noi, apoi vei pleca după aceea". Deci, s-a bucurat Pafnutie şi, luând multe din casa sa spre trebuinţa bisericii şi pentru ospătarea fraţilor, a mers cu călugărul la mănăstirea aceea. Acolo zăbovind el, a trimis Eufrosina pe o slugă credincioasă, zicându-i: "Să mergi în locaşul lui Teodosie şi, intrând în biserică, pe oricare călugăr vei afla, să-l chemi aici!".
    Deci ducându-se după porunca ei, iată, cu rânduiala lui Dumnezeu ieşea un călugăr din mănăstirea sa, ducându-şi lucrul mâinilor sale spre vânzare. Văzându-l slugă, l-a rugat să meargă cu dânsul în casa stăpânului său. Şi a mers în casa lui Pafnutie. Văzând Eufrosina pe cinstitul călugăr, s-a sculat şi i s-a închinat lui, zicând: "Roagă-te pentru mine, părinte". Şi s-a rugat călugărul după obiceiul său, iar după rugăciune a binecuvântat-o pe ea şi a şezut. Apoi a început Eufrosina a grăi: "Stăpânul meu, eu am tată creştin şi rob al lui Dumnezeu foarte bogat, iar mama mea a trecut din această viaţă. Deci, tatăl meu vrea, din pricina averilor sale, să mă dea acestei deşarte lumi, iar eu nu aş fi vrut să mă întin cu spurcăciuni lumeşti, dar mă tem să supăr pe tatăl meu. Nu ştiu ce să fac. Pentru aceasta toată noaptea am petrecut fără somn, rugându-mă lui Dumnezeu ca să arate milă sufletului meu. Apoi făcându-se ziuă, am vrut să trimit la biserică şi să chem pe un părinte, ca să aud de la dânsul un cuvânt de folos şi să mă povăţuiască ce ar trebui să fac. Deci, mă rog ţie, părinte, învaţă-mă calea lui Dumnezeu, că ştiu că Dumnezeu te-a trimis aici".
    Bătrânul, deschizându-şi gura, a zis: "Domnul grăieşte în Evanghelie: "De nu va urî cineva pe tatăl său, pe mamă, pe femeie, pe fii, pe fraţi şi pe surori, ba încă şi sufletul său, nu va putea să-Mi fie Mie ucenic" (Luca 14,26). Mai mult nici eu nu ştiu ce să-ţi spun ţie. Însă de vei putea suferi aprinderea firii, lasă-le pe toate şi fugi de lumea aceasta, ca şi Israel de robia lui Faraon. Iar averile tatălui tău au mulţi moştenitori, adică bisericile şi mănăstirile, spitalele, casele de oaspeţi, sărmanii şi văduvele, străinii, temniţele şi robiţii, şi unde va vrea tatăl tău să împartă moştenirea ta, iar tu însăţi îngrijeşte-te de sufletul tău". Şi i-a răspuns fecioara: "Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile tale, părinte, cred că mă voi putea osteni pentru sufletul meu, Dumnezeu ajutându-mi mie". Stareţul i-a răspuns: "O dorire şi hotărâre ca aceasta să nu se îndelungească, că întârzierea nu aduce căinţă; deci, acum este vremea de pocăinţă!" Iar Eufrosina a zis lui: "Pentru aceea te-am şi ostenit, părinte, ca dorinţa inimii mele să o împlineşti şi făcând rugăciune, să mă binecuvântezi, şi să-mi tunzi părul capului". Deci, sculându-se stareţul, a făcut rugăciune şi după dumnezeiască rânduială a tuns-o pe ea, îmbrăcând-o în chipul cel îngeresc, punând schima pe dânsa, şi rugându-se pentru ea, a zis: "Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe toţi sfinţii Săi, acela să te păzească pe tine de tot răul!".
    Acestea zicând stareţul, s-a dus în calea sa, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu. Iar Eufrosina, gândind în sine, zicea: "De mă voi duce într-o mănăstire de fecioare, tatăl meu mă va căuta, mă va afla şi mă va scoate pe mine cu silă de acolo, pentru mirele meu. Deci, mă voi duce într-o mănăstire bărbătească unde să nu mă ştie nimeni". Acestea gândindu-le, seara târziu s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, şi, tăinuindu-se de toţi, a ieşit din casa sa, luând cincizeci de bani de aur cu sine, şi s-a ascuns în acea noapte într-un oarecare loc. Iar a doua zi a venit tatăl ei în cetate şi, vrând Dumnezeu, îndată a mers la biserică; iar Eufrosina s-a dus la acea mănăstire în care tatăl ei era cunoscut. Sosind la poartă, a bătut şi a zis portarului: "Mergi de spune egumenului că un famen a venit de la palatele împărăteşti şi stă înaintea porţii, poftind ca să vorbească cu sfinţia sa!"
    Deci, ieşind egumenul, s-a aruncat Eufrosina înaintea lui la pământ închinându-se feţii sale celei cu sfânta podoabă. Iar el, ridicând-o pe ea, a făcut rugăciune după obicei şi au şezut. Apoi a început egumenul a o întreba pe ea: "Pentru ce ai venit la noi, fiule?" Iar Eufrosina a răspuns: "Eu, părinte, am fost în slujba palatelor împărăteşti, fiind famen, şi am vrut să primesc viaţa călugărească, căci n-am aflat în rânduiala aceasta, viaţă mie de folos în cetate; ci auzind de petrecerea voastră cea bună, am venit aici, dorind să vieţuiesc cu voi".
    Egumenul i-a zis: "Bine ai venit, fiule, iată mănăstirea este înaintea ta şi, dacă vrei, petreci cu noi". Apoi i-a zis: "Cum îţi este numele?" Eufrosina a răspuns: "Numele meu este Smaragd". Atunci egumenul i-a zis: "Fiule Smaragde, eşti tânăr şi nu vei putea să petreci singur în chilie. Ţi se cuvine să ai lângă tine un mai mare ca învăţător, care să te înveţe în viaţa călugărească rânduiala şi obiceiurile". Fecioară a răspuns: "Precum vrei, stăpâne, aşa să rânduieşti pentru mine". Apoi, scoţând cei cincizeci de bani de aur, i-a dat egumenului, zicându-i: "Primeşte acestea, părinte, iar de voi începe a vieţui aici, atunci şi cealaltă avere a mea, care a rămas în cetate, se va aduce aici".
    Chemând egumenul pe unul din fraţi, anume Agapet, om sfânt şi desăvârşit în faptele bune, i-a dat în seama lui pe Smaragd, zicându-i: "Acest tânăr, de acum să-ţi fie ţie fiu şi ucenic; aşa să-l iubeşti pe el, ca să-şi întreacă pe învăţătorul". Apoi, plecându-şi genunchile şi rugându-se, a însemnat egumenul pe Smaragd. Şi răspunzând toţi amin, l-a luat pe el Agapet în chilia sa, şi-l învăţa îngereasca viaţă. Deci, avea Smaragd faţa foarte frumoasă şi când intra la rugăciune în Biserică, pe mulţi îi supăra diavolul prin gânduri nefolositoare, răpindu-i spre frumuseţea lui Smaragd. Şi se scârbeau asupra egumenului, zicându-i: "Pentru ce atâta de frumoasă faţă ai adus în mănăstire, care aduce atâta sminteală celor mai neputincioşi fraţi?" Auzind aceasta egumenul, a chemat pe Smaragd şi i-a zis: "Frumoasă este faţa ta, fiule, a căreia vedere nu este de folos celor slabi, care nu au biruit desăvârşit încă războiul vrăjmaşului. Deci, eu vreau ca să te linişteşti singur în chilia ta şi acolo să te rogi, fără a mai veni în sobor. Acolo şi hrană îţi va da mai marele tău, şi să nu ieşi nicăieri de acolo". Iar ea a răspuns: "Precum vei porunci, Avvo, aşa voi face". Şi a poruncit egumenul lui Agapet să gătească o chilie deosebită în care să petreacă Smaragd. Şi a făcut Agapet toate cele poruncite lui de egumenul, şi a pus pe Smaragd în chilia cea deosebită. Acolo se nevoia în rugăciune cu post şi priveghere, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu în curăţenia inimii, încât se minuna mai marele ei, fericitul Agapet. Pentru aceasta la toţi fraţii spunea spre folos ostenelile şi nevoinţele lui, şi toţi folosindu-se, proslăveau pe Dumnezeu Care săvârşea atâta putere în tinereţele cele copilăreşti.
    Iar Pafnutie, tatăl ei, când s-a întors acasă, grăbindu-se a intra în cămara în care fiica lui vieţuia, şi neaflând-o pe ea, s-a umplut de necaz şi de mâhnire, şi a început a întreba cu mânie pe slugi şi pe slujnice ce a făcut Eufrosina şi unde s-a dus. Slugile răspunseră: "Aseară am văzut-o pe ea, iar acum nu se arată şi gândeam că tatăl logodnicului ei venind, a luat-o pe ea la sine". Şi a trimis Pafnutie pe slugi la casa lui şi nu o aflară. Iar auzind de acesta logodnicul şi tatăl lui, s-au mâhnit foarte, şi venind la Pafnutie, îl aflară pe el foarte întristat, zăcând la pământ şi plângând, şi i-au zis lui: "Oare nu cumva cineva a amăgit-o şi a fugit cu dânsa?" Şi îndată trimiseră slujitori călări prin toată Alexandria spre căutarea ei, şi o căutau prin căi şi prin casele tuturor cunoscuţilor lor, pe mal şi în corăbii. Apoi străbătură şi mulţime de mănăstiri de fecioare şi câmpii şi pustietăţi, munţi şi peşteri, cu dinadinsul căutând pe fiica mâhnitului tată şi neaflând-o pe ea, s-au întors tânguindu-se şi plângeau după dânsa ca după o moartă. Astfel, mirele se tânguia după logodnica sa, socrul se mâhnea după nora sa, iar tatăl după fiica sa, precum oarecând Iacov după Iosif cu amar plângea, jeluindu-se aşa: "Vai mie, fiica mea cea dulce! Vai mie, lumina ochilor mei! Vai mie, mângâierea sufletului meu! Cine mi-a furat comoara mea? Cine mi-a răpit averea mea? Cine mi-a risipit bogăţia mea? Cine mi-a uscat vlăstarea mea? Cine mi-a stins făclia mea? Cine mi-a luat nădejdea mea? Cine a silit pe frumuseţea fiicei mele? Ce fel de lup a răpit pe mieluşeaua mea? Care loc a ascuns aşa de repede faţa ei cea luminată? Aceea era ridicarea neamului meu, aceea era toiagul bătrâneţelor mele, aceea îmi era mângâierea în întristări! Pământule, pământule, să nu-mi acoperi trupul meu, până ce nu voi şti ce s-a întâmplat Eufrosinei, fiica mea! Unele ca acestea grăindu-le Pafnutie cu plângere, toţi cei ce se adunaseră acolo, prieteni şi vecini, şi-au ridicat glasurile şi plângeau împreună cu Pafnutie, tânguindu-se de cea neaşteptată pierzare a fiicei lui.
    Apoi, neaflând Pafnutie răcorire în întristarea sa, s-a dus la cea mai înainte pomenită mănăstire în care şi fiica lui la închisoare se nevoia, şi căzând la picioarele egumenului, a zis: "Să nu încetezi, părinte, rugându-te lui Dumnezeu, ca să se afle osteneala rugăciunilor tale, că nu ştiu ce s-a făcut cu fiica mea. Oare a răpit-o pe ea cineva? Sau dintr-o altă întâmplare oarecare a pierit?" Auzind aceasta cinstitul stareţ, s-a turburat foarte şi adunând la sine pe toţi fraţii, le-a zis: "Să arătaţi dragoste, fraţilor, să vă rugaţi Domnului, ca să binevoiască a ne descoperi nouă pe fiica prietenului şi bine-făcătorului nostru Pafnutie"
    Deci, au postit şi s-au rugat toţi în toată săptămâna, dar nu li s-a făcut despre aceasta nici o descoperire, precum mai înainte într-alte cereri li se făcea. Că rugăciunea Eufrosinei se înălţa la Dumnezeu ziua şi noaptea, ca să nu o facă pe ea Dumnezeu arătată în această viaţă. Şi biruia cu rugăciunea ei rugăciunile tuturor fraţilor. După ce n-a câştigat descoperirea, a început egumenul a mângâia pe Pafnutie, zicându-i: "Să nu slăbeşti, fiule, pentru certarea Domnului, că pe care îl iubeşte Domnul îl ceartă. Însă să ştii aceasta: că fără de voia Domnului nici o pasăre nu cade pe pământ, cu cât mai ales fiica ta. Fără de porunca lui nimic nu se face. Pentru că ştiu că fiica ta şi-a ales partea cea bună şi de aceea nu s-a descoperit pentru dânsa ceva nou de la Dumnezeu. Că de ar fi căzut în lucruri rele, care să nu fie, nicidecum n-ar fi trecut cu vederea Dumnezeu atâta osteneală a fraţilor mei, ci desăvârşit ne-ar fi arătat pentru dânsa. Dar am nădejde spre Domnul, că încă trăind în această viaţă, Dumnezeu o va arăta ţie". Auzind acestea Pafnutie, s-a mângâiat puţin de mâhnire şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus la casa sa. Şi se ruga în toate zilele cu dinadinsul şi făcând lucruri bune, dădea milostenie multă la cei ce aveau trebuinţă.
    După câteva zile s-a dus iar la mănăstire, făcând rugăciune împreună cu fraţii. Iar odată, închinându-se egumenului, a zis: "Roagă-te pentru mine, părinte, ca să-mi înceteze din mâhnirea cea pentru fiica mea, că nu s-a mângâiat sufletul meu nici măcar cât de puţin, ci mai mult creşte rana inimii mele, şi din zi în zi se înnoieşte durerea mea".
    Văzând egumenul mâhnirea lui cea mare, îl mângâia pe el în tot chipul. Apoi vorbind cu dânsul, i-a adus aminte de Smaragd, zicându-i: "Este la noi un frate duhovnicesc, care a venit de la palatele împăratului Teodosie, şi toţi ne folosim de viaţa lui. Oare vei vrea să vorbeşti cu dânsul, ca măcar puţină răcorire să primeşti din vorbele lui, că este plin de duhul lui Dumnezeu?" Iar el a zis: "Voiesc!" Şi chemând egumenul pe Agapet, i-a zis: "Să duci pe Pafnutie la Smaragd, ca să vorbească cu dânsul". Însă nu ştia egumenul că Smaragd este fiica lui Pafnutie. Şi a mers Agapet şi Pafnutie în chilia lui Smaragd. Iar când a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunoscându-l pe el, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilinţa cea din rugăciune plânge, că nu a cunoscut-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feţei ei din înfrânarea cea mare şi de rugăciunile cele de toată noaptea, şi şi-a acoperit Eufrosina cu camilafca faţa sa, ca să nu o cunoască. Apoi făcând rugăciune, a şezut. Şi a început Smaragd a întinde cuvântul către Pafnutie, grăindu-i lui pentru împărăţia cerului şi pentru slavă cea veşnică, la care omul poate să meargă prin smerenie, prin curăţie, prin sfinţenie, prin milostenie şi prin dragoste. I-a grăit şi pentru lepădarea de lume, că nu se cuvine a iubi mai mult pe fii decât pe Dumnezeul cel ce este ziditorul tuturor. Şi îi arăta apostoleasca învăţătură, cum că scârba cere răbdare, iar răbdarea iscusinţă.
    Văzând pe tatăl său în mâhnire mare, îi era milă de el, şi-l mângâia, zicându-i: "Să mă crezi pe mine, că nu te va trece Dumnezeu cu vederea, că de ar fi fost fiica ta în calea pierzării ţi-ar fi arătat ţie Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinţilor părinţi care s-au rugat de aceasta cu tot dinadinsul. Cred lui Dumnezeu că fiica ta a ascultat pe Sfetnicul cel bun, care în Evanghelie zice: "De iubeşte cineva pe tată sau pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi de nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu va putea să-mi fie mie ucenic" (Matei 10,37). Dumnezeu este puternic şi chiar în această viaţă ţi-o va arăta ţie. Deci să încetezi a te mâhni. Pentru ce pe tine însuţi te ucizi cu mâhnirea? Să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate, şi să nu-ţi pierzi nădejdea ta, că şi eu, când învăţătorul meu Agapet mi-a spus mie de venirea ta în mănăstire şi de mâhnirea ta, m-am rugat cu dinadinsul după puterea mea, ca să-ţi dea ţie Domnul răbdare şi tărie de suflet şi să rânduiască pentru tine şi pentru fiica ta pe toate cele spre folos, şi să te mângâie pe tine. Şi am nădejde că Dumnezeul a toată mângâierea nu te va lăsa ca până în sfârşit să fii în mâhnire. Ci, deşi nu acum, curînd însă va descoperi ţie pe fiica ta, pentru care aşa de mult te întristezi". Apoi, temându-se Eufrosina că nu prin multă vorbă să fie cunoscută, a zis lui Pafnutie: "Să mergi de acum cu pace, stăpânul meu". Iar Pafnutie când ascultă cuvintele acestea se umplea de lacrimi şi de bucurie. Pentru că ardea inima lui de firească dragoste cea către Smaragd, şi mult folosindu-se din vorbele ei, s-a dus la egumen şi i-a zis lui: "Unul Dumnezeu ştie, părinte, cât folos am luat de la fratele acela şi cât de mult, cu darul lui Dumnezeu, m-am umplut de bucurie din cuvintele lui, încât parcă aş fi aflat pe iubita mea fiică!". Şi cerând Pafnutie de la toţi binecuvântare, s-a întors la casa sa.
    Deci a petrecut Smaragd în mănăstirea aceea treizeci şi trei de ani, vieţuind asemenea cu îngerii. Apoi a căzut într-o boală grea, din care s-a şi mutat din acestea de aici. Iar mai înainte de sfârşitul lui, a venit Pafnutie în mănăstire la închinarea şi cercetarea fraţilor. Apoi, după vorbă cea obişnuită cu egumenul, a zis: "Părinte, de este cu putinţă, dă-mi binecuvântare ca să merg să văd pe fratele Smaragd, că foarte mult îl iubeşte sufletul meu pe el".
    Chemând egumenul pe Agapet, i-a poruncit lui ca să ducă pe Pafnutie la Smaragd. Intrând Pafnutie în chilia lui Smaragd şi văzându-l pe el pe pat zăcând, fiind foarte bolnav, a căzut lângă patul lui, plângând şi zicând: "Vai mie! Unde-s cuvintele tale cele dulci? Unde-s făgăduinţele tale, prin care m-ai mângâiat că voi vedea pe fiica mea cea pierdută? Iată, nu numai pe ea nu o văd, ci şi pe tine - în care aveam ceva mângâiere - este aproape să nu te mai văd. Vai mie! Cine de acum înainte va mai mângâia bătrâneţele mele? La cine voi merge, şi cine îmi va fi răcorire în mâhnirea mea? De două lipsuri acum plâng: Că de treizeci şi opt de ani nu am văzut pe fiica mea, nici am aflat despre dânsa vreo înştiinţare, şi că scumpul meu Smaragd şi el mă lasă pe mine, de care aşa de mult mă bucuram, ca şi cum aş fi aflat pe fiica mea cea pierdută. Ce să mai aştept de acum înainte? Unde să aflu mângâiere că, iată, mă pogor cu mâhnire în mormântul meu?"
    Văzând Smaragd pe Pafnutie cu nemângâiere tânguindu-se, i-a zis lui: "De ce te turburi şi pe tine însuţi te ucizi cu mâhnirea? Oare nu este puternică mâna Domnului sau este ceva cu neputinţă la Dumnezeu? Pune de acum capăt mâhnirii. Adu-ţi aminte că lui Iacov i-a arătat Domnul pe Iosif viu, după care se tânguia ca după un mort. Acelaşi Dumnezeu şi pe tine te va mângâia. Însă mă rog ţie să petreci aici trei zile şi să nu te depărtezi de lângă mine". Şi petrecea Pafnutie în mănăstire, gândind întru sine, şi zicând: "Nu cumva va arăta Domnul lui Smaragd ceva pentru fiica mea?" Sosind a treia zi, după ce a ştiut Eufrosina ducerea sa la Domnul, a chemat pe tatăl său Pafnutie, şi i-a zis lui: "De vreme ce Atotputernicul Dumnezeu a rânduit pentru mine precum a voit şi mi-a săvârşit dorirea mea, şi iată am ajuns la sfârşit, nevoinţa călugăriei trecând-o nu cu a mea putere, ci cu ajutorul Aceluia Care m-a păzit de cursele vrăjmaşului, nu voiesc ca şi tu să te mâhneşti pentru fiica ta. Eu sunt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu. Eu sunt cea pe care tu o cauţi. Eu, pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine, tatăl meu, şi toată moştenirea mea şi logodnicul cel vremelnic şi am venit aici, tăinuindu-mi firea mea. Ci mă rog ţie, să nu laşi ca altcineva să-mi îngrijească trupul meu după ieşirea sufletului, fără numai tu singur să faci această. Încă mă rog să împlineşti făgăduinţa mea pe care am făcut-o părintelui locaşului acestuia, când mă rugam ca să fiu primită aici, zicând că am averi multe şi pe acelea le voi aduce în locaşul acesta.
    Deci, să faci această, tatăl meu, şi să dai averea mea ce a rămas locaşului acestuia care bine se păstoreşte şi se rânduieşte, şi te roagă pentru mine". Acestea zicând, şi-a dat duhul său în mâinile Domnului. Iar Pafnutie, auzind acestea, şi văzând că a murit Eufrosina, de spaimă şi de mare jale cu totul a slăbit şi a căzut la pământ ca un mort. Alergând Agapet, a văzut pe Smaragd mort şi pe Pafnutie zăcând abia viu. Şi a turnat apă pe faţa lui şi l-a ridicat de la pământ, zicându-i: "Ce-ţi este, domnule Pafnutie?" Iar el a răspuns: "Lasă-mă să mor aici, că o minune de mirare am văzut acum!" Apoi, sculându-se, a căzut cu faţa lui pe faţa celei moarte şi mulţime de lacrimi vărsând plângea, zicând: "Vai mie, fiica mea cea dulce, pentru ce nu te-ai arătat mie mai înainte de ceasul acesta, ca şi eu să fi murit cu tine! Vai mie, cum te-ai tăinuit de mine, o, fiica mea cea scumpă? Cât de bine ai scăpat de cursele vrăjmaşului şi ai fugit de stăpânitorii lumii întunericului veacului acestuia, şi ai intrat în viaţa cea veşnică!"
    Acestea auzind Agapet şi cunoscând lucrul cel minunat, s-a spăimântat şi, alergând, a spus egumenului. Şi venind egumenul cu sârguinţă multă, a căzut pe faţa ei cea sfântă, şi se tânguia, zicând: "Eufrosino, mireasa lui Hristos şi fiica sfinţilor, să nu uiţi pe cei împreună nevoitori cu tine şi mănăstirea aceasta. Ci, te roagă pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne dea nouă bine, nevoindu-ne să trecem la limanul mântuirii şi să avem parte cu sfinţii lui!" Şi a poruncit egumenul să se adune toţi fraţii, ca să îngroape sfântul ei trup cu o cuviincioasă cinste. Iar dacă se adunară, au venit, şi au văzut minunea aceea de mirare. Şi proslăviră pe Dumnezeu, Cel ce a arătat puterea Sa cea tare în trupul cel neputincios. Iar unul din fraţi, fiind chior de un ochi, a alergat la moaştele Cuvioasei şi, plângând, a sărutat sfântul ei trup şi îndată a văzut cu ochiul lui.
    Deci, văzând fraţii o minune ca aceea, au mărit mila lui Dumnezeu şi pe Sfânta Eufrosina cea plăcută Lui slăvind-o o cinsteau şi s-au folosit toţi foarte mult de o viaţă ca aceasta a ei. Apoi, îngropând-o pe ea în rând cu mormintele sfinţilor părinţi, îi făceau pomenirea ei cu bucurie. Iar tatăl ei, Pafnutie, mergând acasă, a împărţit averea sa la biserici, la mănăstiri, la săraci şi la străini. Iar o parte nu mică din averea cea rămasă, aducând-o în mănăstirea aceea, a dat-o spre trebuinţa locaşului şi singur într-însul s-a călugărit şi, cerând chilia fiicei sale, a vieţuit într-însa cu dumnezeiască plăcere 10 ani, şi şi-a dat sufletul său în mâinile Domnului, aflându-se pe aceeaşi rogojină pe care şi fiica lui, Cuvioasa Eufrosina, s-a odihnit. Şi l-au îngropat cu cinste aproape de fiica sa, şi s-a aşezat pomenirea lor să se facă în toţi anii întru slavă Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinţii Săi, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.


Tot in aceasta zi facem pomenirea:
- Sfantului Mucenic Pafnutie Egipteanul;
- Sfantului Pafnutie anahoretul;
- Sfintilor Mucenici Pavel si Tatis, cu fiii lor;
- Sfantului Serghie de Radonej;


sursa doxologia.ro, crestinortodox

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu