sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Macarie Alexandrinul (19 ianuarie)

Cuviosul Macarie Alexandrinul 
Cetatea Alexandriei a odrăslit pe un alt Cuvios Macarie, care era mai înainte vînzător de poame, iar Sfîntul Botez l-a primit după 40 de ani de la naşterea sa. După aceasta, lepădîndu-se de lume, s-a făcut monah şi după nevoinţele cele multe şi ostenelile mona-hiceşti, s-a învrednicit de treapta preoţească şi a luat egumenia mînăstirii ce se numea Chelia, care era în pustia Egiptului, între Nitria şi schit; şi i-a fost prieten de aproape Cuviosului Macarie Egipteanul, cu care a suferit izgonire în vremea împărăţiei lui Valens, de la Luciu arianul, mincinosul episcop al Alexandriei, şi de multe ori locuia cu acel Sfînt Macarie.

    Deci, amîndoi Macarie erau asemenea cu obiceiul şi cu viaţa şi au avut povăţuitor şi învăţător pe marele Antonie, de la care s-au povăţuit spre viaţa cea desăvîrşită în bunătăţi, fiind ucenicii aceluia; însă mai bătrîn cu anii era Cuviosul Macarie Egipteanul, care s-a dus mai întîi către Domnul.
    Acest cuvios Macarie Alexandrinul rămînînd după dînsul, a vieţuit cîţiva ani, şi despre el Paladie, episcopul, în Lavsaicon, scrie astfel: "Am văzut pe Sfîntul Macarie Egipteanul, prieten în faptele credinţei, avînd acelaşi nume cu Sfîntul Macarie Alexandrinul, care era prezbiter al locului ce se numea Chelie, unde am petrecut şi eu nouă ani, iar trei ani am vieţuit cu Sfîntul Macarie, ale cărui fapte şi semne ale vieţii lui plăcute, singur le-am învăţat pe unele, iar pe altele le-am aflat de la cei ce au vieţuit cu dînsul mai înainte.
    Acela văzînd odată la marele părinte Antonie nişte smicele de finic alese, din care făcea împletituri şi coşniţe, a cerut de la dînsul un snop din smicelele acelea, dar Sfîntul Antonie i-a zis: Este scris să nu pofteşti lucrul aproapelui tău. Şi cînd a zis aceasta, îndată s-au uscat toate mlădiţele; care lucru văzîndu-l Antonie, a zis către Macarie: "Iată Duhul Sfînt a odihnit peste tine, şi vei fi după mine moştenitor al lucrurilor mele".
    După aceasta, diavolul a aflat în pustie pe Sfîntul Macarie, foarte slăbit cu trupul, şi i-a zis lui: "Ai luat darul lui Antonie, de ce nu-l întrebuinţezi şi nu ceri de la Dumnezeu hrană şi întărire spre călătorie?" Sfîntul îi răspunse: "Puterea şi slava mea este Domnul; iar tu nu ispiti pe robul lui Dumnezeu". Atunci diavolul s-a făcut nălucire şi sfîntul vedea o cămilă încărcată cu toate felurile de mîncăruri, rătăcind prin pustie, pe care văzînd-o sfîntul, că se apropie de dînsul şi cunoscînd că este nălucire, a stat la rugăciune şi îndată a înghiţit pămîntul nălucirea aceea.
    Odată, Cuviosul Macarie Alexandrinul poftise să mănînce struguri proaspeţi şi buni, care i se trimiseseră de cineva; şi vrînd să-şi biruiască pofta cu înfrînare, i-a trimis unui alt frate neputincios, care poftise acest fel de struguri. Acela i-a primit cu bucurie, dar vrînd să-şi păzească înfrînarea, a trimis altui frate mai neputincios, care poftea acest fel de hrană; dar şi acela luîndu-i, a făcut acelaşi lucru, deşi era foarte flămînd. Şi aşa strugurii aceia fiind trimişi de la unul la altul, înconjurînd pe mulţi fraţi, au venit iarăşi în mîinile Cuviosului Macarie, aducîndu-se întregi de la cel mai de pe urmă frate, ca un mare dar, pentru că nimeni n-a voit să guste dintr-înşii. Atunci cuviosul cercetînd lucrul şi aflînd că pe toţi fraţii i-au înconjurat strugurii aceia, s-a mirat, şi mulţumind lui Dumnezeu pentru o înfrînare ca aceea a tuturor fraţilor, n-a gustat nici el nici o boabă dintr-înşii. Şi cînd auzea că se face de cineva vreo faptă bună, se sîrguia şi el cu dinadinsul s-o urmeze şi s-o împlinească cu totul.
    Odată, a auzit despre taveniseoţi că în tot postul cel mare de 40 de zile n-au gustat nimic din mîncările care se fac la foc. De aceea, şi-a pus rînduială, ca şapte ani să nu guste din mîncările care se fac la foc; nici coapte, nici fierte, şi n-a mîncat nici pîine, nici fiertură, decît numai poame crude sau nişte seminţe muiate în apă. Deci, a petrecut într-o înfrînare ca aceasta şapte ani.
    A auzit după aceea de alt monah că mînca cîte o bucată de pîine pe zi. Mare chinuire a trupului era şi aceea de care ne povesteşte Paladie; că o dată zîmbind Macarie, grăia aceasta: "Multe fărîmituri apucam cu mîna din vas, dar pentru strîmtorimea gurii, nu puteam să le scot, şi aşa vasul acela nu mă lăsa să mănînc cît aş fi voit". Drept aceea, astfel flămînzind, a petrecut trei ani, mîncînd numai patru sau cinci dramuri de pîine pe zi, asemenea şi apă după măsura hranei; iar untdelemn 6 litri îi ajungeau de mîncare pe tot anul. Odată, voind desăvîrşit să-şi biruiască somnul, 20 de zile şi nopţi n-a intrat sub acoperămînt, şi se ardea ziua de zăduf, iar noaptea răbda răceală, în tot chipul chinuindu-se să nu doarmă.
    Cuviosul a voit îndată să vadă grădina şi mormîntul care se numea Chipotafion al lui Iani şi al lui Iamvri, vrăjitori egipteni, care au fost în vremea lui Faraon, ca acolo să se lupte cu diavolii; pentru că se povestea că la locul acela erau mulţime de diavoli prea cumpliţi, pe care cei vrăjitori cu urîtele lor farmece îi adunaseră acolo.
    Vrăjitorii aceia erau fraţi şi peste meşteşugul vrăjitoriei lor, aveau cea dintîi cinste la Faraon şi puteau mult în tot Egiptul; deci, au zidit la un loc osebit în pustie, o grădină făcută din pietre în patru colţuri, iar într-însa şi-au făcut mormînt cu lucru minunat; au pus acolo mulţime de aur, au sădit pomi de tot felul şi au săpat un puţ mare, pentru că era locul acela de stîncă şi umed.
    Toate acelea le-au făcut, nădăjduind că după ieşirea lor din trup, să vieţuiască acolo în veci cu sufletele lor, iar de bunătăţile acelea ca în Rai să se desfăteze. Dar de vreme ce robul lui Dumnezeu, Macarie, nu ştia calea spre grădina aceea, mergea după stele şi precum cîrmacii trec marea, astfel şi el a trecut toată pustia cu picioarele; însă a luat cîte o trestie şi, după fiecare stadie, înfigea în pămînt o trestie, ca să poată după acele semne, să se întoarcă înapoi; iar după ce în nouă zile a trecut toată acea pustie, s-a apropiat de grădina despre care s-a spus, şi sosind noaptea, s-a odihnit puţin de osteneală şi a adormit; însă diavolul, care se împotriveşte totdeauna nevoitorilor lui Hristos, adunînd toate trestiile acelea cu care Macarie şi-a însemnat calea sa, le-a pus la capul lui, pe cînd dormea el.
    Iar bătrînul sculîndu-se din somn, a aflat lîngă sine trestiile, fiind legate în snop. Dar aceasta s-a făcut cu voia lui Dumnezeu, spre mai multă nevoinţă a robului Său, ca să nu nădăjduiască spre trestii, ci spre mila Lui, care a povăţuit cîndva pe Israel, prin stîlp de nor, 40 de ani în acea înfricoşată pustie.
    Sfîntul Macarie spunea despre sine, zicînd: "Cînd m-am apropiat de grădină şi de acel mormînt, au alergat întru întîmpi-narea mea ca la 70 de diavoli, în diferite feluri de asemănări, dintre care unii răcneau, iar alţii cu mare mînie scrîşneau asupra mea cu dinţii, iar alţii zburînd ca corbii în faţa mea, îndrăzneau a se repezi, strigînd: "Ce cauţi aici, Macarie? La ce-ai venit la noi? Au doară am supărat pe cineva dintre voi, monahii? Fii la locul tău cu cei asemenea ţie; ai pustia, din care ai izgonit pe prietenii noştri; nouă nu ne este nimic cu tine de obşte, pentru ce ai năvălit la locul nostru? Fii îndestulat cu pustia, ca un pustnic, căci acest loc ni l-au încredinţat nouă cei ce l-au lucrat; tu însă nu vei putea să petreci aici; pentru ce voieşti să intri în această stăpînire a noastră? Aici nici unul dintre oamenii cei vii n-au intrat, din acea vreme de cînd s-a făcut îngroparea fraţilor, care au auzit aceasta".
    Făcînd multă strigare diavolii, Sfîntul Macarie le-a zis: "Voi intra numai să văd şi mă voi duce de aici". Diavolii i-au răspuns: "Să ne făgăduieşti nouă aceasta numaidecît". Zis-a robul lui Hristos: "O voi face aceasta". Iar diavolii s-au stins. Deci, intrînd în acea grădină, l-a întîmpinat un diavol înfricoşat, cu sabia ascuţită, îngrozindu-l; către acesta Sfîntul Macarie a răspuns: "Tu vii asupra mea cu sabia, iar eu vin asupra ta cu numele Domnului Savaot şi cu puterea Dumnezeului lui Israel". Şi a fugit diavolul de la dînsul.
    Cuviosul, intrînd înăuntru, a văzut toate cele ce erau acolo, cum şi puţul în care spînzura o ciutură de aramă, legată cu un lanţ de fier şi pomi de grădină, care nu aveau nimic, căci se uscaseră de soare, iar zidirea cea minunată a mormîntului era împodobită cu mult aur. Şi toate privindu-le destul, a ieşit de acolo fără vătămare şi împiedicare, apoi în 20 de zile s-a întors la chilia sa. Într-acea cale, pe cînd se întorcea, s-a sfîrşit pîinea şi apa pe care le purta cu sine, şi a început a slăbi; deci, era să cadă de foame şi de sete, dar iată i s-a arătat, precum singur a spus mai pe urmă, o asemă-nare de fecioară, îmbrăcată cu haină albă, care lucea; şi a văzut o vadră cu apă curată înaintea lui, departe ca de o stadie, şi fecioara adeseori punînd-o jos îi arăta apa şi îl chema să vină să bea. Iar el nu putea s-o ajungă, dar cu nădejdea acelei ape, a mers trei zile după dînsa, ostenind tare, pentru că trei zile acea fecioară i s-a arătat, mergînd înainte.
    Apoi i s-a arătat o cireadă de bivoliţe (pentru că sînt mulţime de acestea în părţile acelea), dintre care una a stat în preajma bătrînului ostenit, avînd lîngă sine un viţel mic şi curgea lapte din ugerul ei; apoi a auzit de sus un glas, zicîndu-i: "Macarie, apropie-te şi bea laptele ei". Iar el apropiindu-se, a supt din destul şi şi-a întărit trupul.
    Apoi a spus sfîntul despre sine şi aceasta: "Ca să-mi arate Domnul cea mai mare milă a Sa şi să înveţe nevrednicia mea, ca spre a Lui purtare de grijă să-mi pun nădejdea, a poruncit bivoliţei aceleia să meargă după mine, pînă la chilia mea şi în toate zilele să mă hrănească în cale. Iar ea fiind slujitoare poruncii Ziditorului, venea după mine şi nu lăsa viţelul său la ţîţele sale, ca numai pe mine să mă hrănească".
    Odată acest sfînt şi minunat bărbat săpa un puţ pentru răcorirea monahilor şi erau mărăcini şi vreascuri în locul acela, unde săpa, de unde ieşind o aspidă, l-a muşcat şi acea jivină este foarte veninoasă şi vătămătoare; iar sfîntul apucînd cu amîndouă mîinile aspida, de două părţi, a rupt-o, zicînd: "De vreme ce nu te-a trimis Dumnezeul meu asupra mea, cum ai îndrăznit a te apropia de mine şi a mă muşca?". Însă acea muşcare a aspidei n-a vătămat întru nimic pe cuviosul.
    Despre tavenisioţi, iarăşi auzind fericitul cum că au rînduială de viaţă prea minunată, schimbîndu-şi haina monahicească şi luînd pe cea mirenească, s-a dus acolo; şi 15 zile mergînd prin pustie, a ajuns la Mînăstirea Tavenisioţilor, ca un om simplu şi a întrebat de arhimandritul Pahomie, bărbatul cel iscusit şi înainte-văzător, care era plin de darul proorocesc; însă atunci nu i se descoperise lui de la Dumnezeu despre Macarie; căci intrînd Macarie la Pahomie, i-a zis: "Mă rog ţie, părinte, să mă primeşti în mînăstirea ta, ca să fiu monah". Grăit-a Pahomie lui: "Nu vei putea de acum să fii monah, de vreme ce eşti bătrîn şi nu poţi să te osteneşti; sînt alţi fraţi care din tinereţe au deprins iubirea de osteneală monahicească, iar tu, fiind bătrîn, nu vei putea suferi ostenelile; apoi slăbind, te vei duce de aici şi de noi vei grăi de rău". Deci, nu l-a primit în ziua întîi, nici în a doua, pînă la a şaptea; iar Macarie răbda, postind. Dar în a şaptea zi, a zis către arhimandrit: "Primeşte-mă, părinte, şi de nu voi posti şi de nu voi lucra ceea ce lucrează fraţii, apoi vei porunci ca să mă izgonească din mînăstire."
    Iar Sfîntul Pahomie a spus despre dînsul fraţilor, ca să-l primească, şi erau 1400 de fraţi; deci au primit pe Macarie în mînăstirea aceea şi trecînd puţină vreme, a sosit postul sfintelor 40 de zile şi a văzut bătrînul pe fiecare din fraţi după puterea sa postind; pentru că unii primeau hrana seara, alţii după doua zile, iar alţii după cinci zile gustau şi alţii stăteau toată noaptea rugîndu-se, iar ziua şedeau lucrînd.
    Macarie, luînd mlădiţe de finic, a stat într-un colţ şi în toate cele 40 de zile, pînă la Paşti, n-a gustat nici pîine, nici apă decît numai foarte puţine frunze crude de varză, pe care le mînca în ziua Duminicii. Şi aceasta o făcea ca să se arate altora că mănîncă şi ca să nu vină întru înălţarea minţii; şi stînd în colţul acela, neîncetat lucra cu mîinile şi nu s-a odihnit, nici n-a şezut, nici nu s-a culcat; apoi, deşi ieşea pentru vreo trebuinţă de la locul său, îndată venind la loc, nedeschizîndu-şi gura sa, în tăcere făcea cu inima rugăciuni către Dumnezeu.
    Văzînd aceasta nevoitorii mînăstirii aceleia, s-au mîniat pe părintele lor şi au zis către dînsul: "De unde ai adus la noi pe acest om fără de trup, spre înfruntarea noastră? Sau pe dînsul să-l izgoneşti de aici, sau noi ne vom duce". Cuviosul Pahomie auzind aceasta de la fraţi, apoi despre pustniceasca lui viaţă cercetînd şi înştiinţîndu-se, se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere lui despre dînsul, cine este. Şi i s-a descoperit cum că este Macarie.
    Atunci Cuviosul Pahomie, luînd de mînă pe Cuviosul Macarie, l-a dus în biserică şi, cuprinzîndu-l cu dragoste, i-a zis: "Bine ai venit, cinstite părinte; tu eşti Macarie şi te-ai tăinuit înaintea mea. Eu de mulţi ani auzind despre tine, doream să te văd; mulţumesc ţie, că pe fiii mei i-ai învăţat smerenia, ca să nu se înalţe cu mintea mîndrindu-se precum postirile şi nevoinţele lor; deci, destul ne-ai folosit pe noi". Apoi s-au înştiinţat toţi fraţii şi adunîndu-se, cu dragoste i s-au închinat lui şi l-au poftit ca să se roage pentru dînşii. După aceea, Cuviosul Macarie, dîndu-le tuturor pace, s-a întors la locul său.
    Acest nepătimaş bărbat a spus despre sine şi aceasta: "Am dorit odinioară ca să îndreptez mintea mea astfel ca nimic pămîn-tesc gîndind, numai spre Unul Dumnezeu să fie şi să nu se despartă de El nicidecum; atunci m-am hotărît spre acea gîndire de Dumnezeu vreme de cinci zile. Închizînd chilia şi ograda mea, ca să nu vină nimeni la mine şi ca să nu vorbesc cu nimeni, am stat acolo începînd de luni şi i-am hotărît minţii mele, zicîndu-i:
    "Vezi, să nu te pogori din cer; ai pe îngeri, arhangheli şi toate cereştile puteri, heruvimi, serafimi, şi pe Făcătorul lor Dumnezeu. Deci, fii acolo şi nu te coborî la cele de sub cer ca să nu cazi în gînduri pămînteşti". Şi stînd astfel două zile şi două nopţi, toată mintea înălţînd-o în sus, atît de mult am întărîtat pe diavol, încît, făcîndu-se cu totul văpaie de foc, a ars toate cele ce erau în chilia mea, cum îi rogojina pe care stam şi mi se părea că şi eu cu totul voi arde; apoi, înfricoşîndu-mă, şi a treia zi neputînd mai mult să-mi ţin mintea înălţată la cer, m-am pogorît la gînduri pămînteşti, Dumnezeu astfel voind, ca nu cu înălţare de minte să mi se socotească mie".
    Despre acest cuvios povesteşte Paladie, episcopul şi aceasta: "Venind la dînsul odinioară, am aflat înaintea chiliei lui un preot oarecare din sat, care avea o boală care se numeşte cangrenă; acela venise la Cuviosul Macarie pentru tămăduire şi nu-l lăsa la sine sfîntul, nevrînd să vorbească cu dînsul; deci, eu am rugat pe sfîntul, zicînd: "Miluieşte pe nevoiaşul acela şi măcar un răspuns să-i dai lui". Iar fericitul mi-a zis: "Nevrednic este de tămăduire, căci de la Domnul este a lui pedeapsă. Iar de vei voi ca să fie tămăduit, apoi să-l sfătuieşti ca de acum să înceteze a sluji preoţeşte".
    L-am întrebat pe sfîntul: "Pentru ce!". Iar sfîntul a răspuns: "Fiind prea desfrînat, el slujea Sfînta Liturghie şi pentru aceea se pedepseşte; iar de se va teme de Dumnezeu şi va înceta slujirea aceea, pe care fără frică o făcea, îl va tămădui Dumnezeu". Iar eu (zice Paladie), cînd am spus despre aceasta preotului, cu jurămînt s-a făgăduit ca să nu mai slujească preoţeşte.
    Atunci Cuviosul Macarie, luîndu-l, i-a zis: "Crezi că există Dumnezeu de care nimic nu se tăinuieşte?". Răspuns-a preotul: "Astfel cred, părinte, şi mă rog ţie pentru mine, păcătosul". A zis Macarie: "N-ai putut să te îndreptezi înaintea lui Dumnezeu?". Răspuns-a acela: "N-am putut". Îi zise lui Macarie: "De vei mărturisi păcatul tău şi pedeapsa lui Dumnezeu dacă o cunoşti, apoi îndreptează-te acum". Iar preotul şi-a mărturisit căderea sa în păcat şi s-a făgăduit ca să nu mai greşească, nici să slujească ale preoţiei, ci să fie în rînduiala celor mireni.
    Atunci, sfîntul şi-a pus mîinile pe dînsul şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, şi în puţine zile s-a tămăduit de răni; apoi perii capului lui au crescut şi sănătos s-a întors la casa sa, lăudînd pe Dumnezeu şi dînd mulţumire marelui Macarie.
    Sfîntul Macarie avea chiliile sale în diferite locuri: Una în schit, fiind în pustia cea dinăuntru; alta în Libia, alta în locul ce se numea Chelie şi alta în muntele Nitriei. Dintre acestea nici una nu avea nici uşă, nici fereastră, şezînd în sfintele 40 de zile în întuneric. Şi una era mai strîmtă, în care nu putea să-şi întindă picioarele; iar alta mai largă, în care vorbea cu cei ce veneau la dînsul. Apoi mulţime fără de număr a tămăduit de duhurile cele necurate.
    Paladie pomeneşte de o fecioară de neam bun, de mulţi ani slăbănogită, care fiind adusă din Tesalonic la dînsul, în vreme de 20 de zile, cuviosul ungînd-o cu untdelemn sfînt şi rugîndu-se, a tămăduit-o de boală, apoi a trimis-o sănătoasă la cetatea sa; iar aceea multe milostenii a dat mînăstirilor, după tămăduirea sa.
    Un tînăr îndrăcit a fost adus la cuviosul, pe al cărui cap punîndu-şi mîna dreaptă, iar stînga pe inimă, se ruga lui Dumnezeu; însă tînărul era umflat peste tot ca o băşică, şi cum deodată a strigat copilul acela, îndată a ieşit prin toţi porii lui apă multă şi trupul i s-a aşezat în măsura sa, precum era mai înainte; apoi ungînd pe acel tînăr cu sfîntul undelemn şi stropindu-l cu apă sfîntă, l-a dat pe el tatălui său; după aceea a poruncit tînărului ca 40 de zile să nu mănînce carne, nici să bea vin, şi astfel l-a făcut sănătos.
    Odată au venit asupra cuviosului gîndurile slavei celei deşarte, scoţîndu-l din chilie şi îndemnîndu-l ca, cu sfat bun şi cu dreaptă pricină, să meargă la Roma, ca să facă bine bolnavilor, pentru că lucra într-însul foarte mult darul asupra duhurilor celor necurate. Multă vreme, neascultînd de acele gînduri, se chinuia luptîndu-se cu dînsele; apoi căzînd pe pragul chiliei sale, şi-a pus picioarele afară şi a zis: "Trageţi şi mă tîrîţi, o, diavolilor, de puteţi, pentru că eu cu picioarele mele nu mă voi duce!". Şi zăcînd mult, pînă seara, s-a sculat; însă iarăşi aceleaşi gînduri năvăleau asupra lui.
    Atunci fericitul, luînd un coş, l-a umplut cu nisip şi punîndu-l pe umerii săi, umbla prin pustie; deci, l-a întîmpinat Teosebie Cosmitor, cel din neamul lui Antiohia, şi i-a zis: "Ce duci, avva? Dă-mi mie acea sarcină şi nu te osteni". Iar el a răspuns: "Chinuiesc pe cel ce mă chinuieşte pe mine(trupul). Căci cînd petrece în deşertăciune şi în lenevie, mă chiamă în străinătate". Şi astfel, mult chinuindu-se cuviosul, s-a întors în chilie cu trupul obosit, biruindu-şi gîndurile.
    Ucenicul fericitului Pafnutie povesteşte că Sfîntul Macarie, şezînd afară, o hienă luînd puiul său, care era orb, l-a adus la sfîntul şi la aruncat înaintea picioarelor lui. Sfîntul luînd puiul acela, i-a atins ochii şi s-a rugat lui Dumnezeu, şi îndată puiul a văzut, iar maica lui, luîndu-l s-a dus. A doua zi, iarăşi a venit la fericitul fiara aceea aducîndu-i o piele mare de berbec, pe care sfîntul, văzînd-o, a zis către fiară: "De unde ai această piele? Nu cumva ai mîncat o oaie a cuiva? Deci, ceea ce este din nedreptate eu nu primesc".
    Fiara, plecîndu-şi capul în jos şi închinîndu-se cu genunchii la pămînt, punea pielea aceea la picioarele sfîntului. Iar el zicea către ea: "Ţi-am spus că n-o voi primi, pînă ce nu te vei jura mie, că mai mult nu vei face rău săracilor, mîncîndu-le oile". Iar fiara, plecîndu-şi capul, se înduplecă de cuvintele sfîntului şi se supuse lor; atunci sfîntul a luat pielea de la fiară şi a dăruit-o Sfintei Melania Romana, care cerceta pe sfinţii părinţi în acea pustie, şi a numit pielea aceea harul hienei şi este de mirare între bărbaţii care s-au răstignit lumii - căci fiara a adus dar fericitului, pentru facerea de bine, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru cinstirea sfinţilor Lui; pentru că Cel ce a îmblînzit pe leii lui Daniil proorocul, Acela a dat şi fiarei pricepere pentru facerea de bine cea cîştigată şi a învăţat-o să aducă mulţumire.
    Despre acest Sfînt Macarie se mai povesteşte că, din vremea botezului său n-a scuipat pe pămînt, pînă la sfîrşitul vieţii; şi el s-a botezat la 40 de ani de la naştere, iar după botez a vieţuit 60 de ani în ostenelile şi nevoinţele vieţii monahiceşti. Cel mai sus pomenit Paladie, venind odată la cuviosul acesta, tulburat de gînduri şi de lenevie, precum singur a spus mai înainte despre aceea, grăia: "Ce voi face, Avva Macarie, căci mă supără gîndurile, zicîndu-mi: Nu faci nimic, du-te de aici!" Avva Macarie i-a răspuns: "Zi şi tu gîndurilor tale: Eu vieţuiesc aici pentru Hristos!".
    Acestui Paladie, Cuviosul Macarie i-a spus despre Cuviosul Marcu, că din mîini îngereşti primea împărtăşania dumnezeieştilor Taine. Aceasta a văzut-o Sfîntul Macarie cu ochii săi, cînd el, slujind Sfînta Liturghie, împărtăşea pe fraţi şi zicea: "Niciodată n-am dat dumnezeieştele Taine lui Marcu nevoitorul, ci îngerul din altar îi dădea lui nevăzut; iar eu vedeam numai degetele mîinii celui ce-i dădea".
    Acel cuvios Marcu, cînd era tînăr, ştia Aşezămîntul cel vechi şi cel nou pe de rost, şi era foarte blînd şi înfrînat. Iar într-una din zile, fiind slobod în chilia sa, zice Sfîntul Macarie, m-am dus la dînsul, căci îmbătrînise, şi am şezut lîngă uşa chiliei lui şi-l cunoşteam că este mai presus de om, precum şi era. Ascultam ce face sau ce vorbeşte bătrînul, iar el, fiind înăuntru singur, se lupta cu diavolul, avînd acum o sută de ani, încît dinţii căzuseră şi zicea către sine: "Ce mai voieşti de acum, răule bătrîn? Iată acum vin ai băut, şi untdelemn ai luat, ce mai pofteşti încă, îmbuibatule, rob al pîntecelui la bătrîneţe?" Iar către diavol zicea: "Depărtează-te de la mine, diavole, ai îmbătrînit cu mine în luptă, şi mi-ai pricinuit slăbirea trupească!" Aceasta a spus-o Sfîntul Macarie lui Paladie, care a şi scris aceasta.
    Iar Rufin, prezbiterul, în viaţa acestui Cuvios Macarie Alexandrinul adaugă şi aceasta: Într-o noapte, diavolul, bătînd la uşa chiliei lui Macarie, i-a zis: "Scoală-te, Avva Macarie, să mergem în sobor la cîntare". Iar el fiind plin de darul lui Dumnezeu, a cunoscut vicleşugul vrăjmaşului, şi i-a răspuns: "O, mincinosule şi urîtor al binelui! Ce împărtăşire şi ce prieteşug ai tu cu soborul sfinţilor?" Diavolul zise: "Au nu ştii, o! Macarie, că fără de noi nici o cîntare bisericească, nici o adunare monahicească nu se săvîrşeşte?
    Deci, vino, şi vei vedea lucrurile noastre!". Răspuns-a bătrînul: "Certe-te pe tine Domnul, necurate diavol!". Şi întorcîndu-se spre rugăciune, a cerut de la Domnul să-i arate de este aceasta adevărat, precum se laudă diavolul. Şi fiind vremea cîntării de miezul nopţii, s-a dus în sobor şi se ruga în sine către Dumnezeu, ca să-i descopere şi să-i arate adevărul celor grăite de diavol.
    Şi iată a văzut prin toată biserica, ca nişte copii mici de arapi negri, umblînd degrabă încoace şi încolo, că şezînd fraţii, unul citea psalmii, iar alţii ascultau; şi şedeau lîngă fiecare frate arapii cei mici, rîdeau şi dacă se atingeau de ochii cuiva cu amîndouă degetele îndată adormeau, sau de puneau degetul cuiva la buze, acela îndată căsca, iar înaintea altora umblau în asemănări femeieşti; înaintea altora se făceau că lucrează ceva; şi orice lu-cruri se vedeau făcînd, diavolii rîdeau înaintea lor, închipuind ceea ce gîndeau monahii în inimile lor. Iar alţii, dacă începeau să facă ceva de acestea, erau goniţi îndată cu oarecare putere, şi aruncaţi cu capul în jos, încît nu îndrăzneau nici a sta mai mult înaintea unora ca acelora, nici a merge alăturea, iar pe alţii mai neputincioşi, care la rugăciune nu luau aminte, diavolii şezînd pe grumaz şi pe spate, îi batjocoreau.
    Văzînd acestea Cuviosul Macarie, a suspinat greu şi, plîn-gînd, a zis către Dumnezeu: "Vezi, Doamne, şi nu tăcea; scoală-te Dumnezeule, ca să se risipească vrăjmaşii Tăi şi să fugă din faţa Ta!". Iar după otpust, a chemat Avva Macarie pe fiecare frate la sine şi-l întreba: ce gîndea la cîntarea bisericească? Atunci a mărturisit fiecare gîndurile lui şi s-a arătat aceasta, că gîndul fiecăruia era acela pe care îl închipuiau diavolii înaintea lui, batjocorindu-l.
    Dar altceva mai înfricoşat povestea acelaşi Cuvios Macarie: în vremea cînd fraţii se apropiau de dumnezeieştile Taine şi întindeau mîinile pentru primirea Trupului lui Hristos - pentru că într-acea vreme nu se împărtăşeau cu linguriţa, ci Trupul lui Hristos se dădea în mîini, aşa cum se primeşte acum anafora, iar Sîngele Domnului îl beau din Sfîntul Potir -, atunci cuviosul a văzut că unora din fraţi, arapii le puneau cărbuni de foc în mîini, iar Trupul lui Hristos, ce se da cu mîna preotului, se întorcea înapoi la altar; iar de la cei ce erau vrednici sfintei împărtăşiri fugeau diavolii departe, iar îngerul Domnului sta în altar cu preotul şi întindea preoţeasca mînă spre împărtăşirea dumnezeieştilor Taine.
    Astfel Cuviosul Macarie, fiind înainte-văzător, vedea pe cei vrednici, pe cei nevrednici şi cunoştea gîndurile omeneşti din lucrurile închipuite de diavoli. Apoi, multe altele spunînd acest cuvios, spre folosul fraţilor, şi îndreptînd pe cei leneşi şi multe feluri de minuni făcînd, s-a dus către Domnul, vieţuind 100 de ani, iar în viaţa cea fără de sfîrşit cu prietenii săi, cuvioşii părinţi, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu, în Treime, căruia şi de la noi păcătoşii să-i fie slavă, cinste şi închinăciune, în veci. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu