luni, 27 ianuarie 2014

Aducerea moastelor celui intre Sfinti, Parintelui nostru Ioan Gura de Aur - 27 ianuarie

Fericitul acesta si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur a fost patriarh al Constantinopolului, pe vremea imparatului Arcadiu (395-408) si a imparatesei Eudoxia. Viata lui se arata la 13 noiembrie, cand se face pomenirea lui; lucrarea sa neobosita in ogorul Domnului se arata la 30 ianuarie, cand fericitul Ioan este cinstit laolalta cu Sfintii Parinti Vasilie cel Mare si Grigorie Teologul, la sarbatoarea celor Trei Ierarhi. 
Mana dreapta a Sfantului Ioan Hrisostom aflata la Manastirea Filoteou din Muntele Athos

ACATISTUL 
http://parohiasfantulharalambieconstanta.blogspot.ro/2012/11/acatistul-sfantului-ioan-gura-de-aur-13.html
Astazi, in ziua de 27 ianuarie, pomenim numai aducerea sfintelor moaste din surghiunul, unde murise, si asezarea lor in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol. Si aceasta fapta de lauda s-a savarsit pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Mic (408-450), fiul imparatului Arcadiu, la anul 438, si iata cum: Fiindca multime de nenorociri venisera, in acea vreme, asupra cetatii si asupra imparatiei, iar poporul credinciosilor socotea ca relele acestea veneau si ca o pedeapsa dumnezeiasca, pentru inversunarea nedreapta a imparatesei Eudoxia impotriva omului lui Dumnezeu, Ioan Hrisostom, ca a mijlocit ca el sa fie indepartat din scaun, trimitandu-l sa moara in surghiun, drept aceea, noul patriarh, Sfantul Proclu, ucenic al Sfantului Ioan Hrisostom, a indemnat pe Teodosie imparatul sa aduca moastele Sfantului Ioan in cetate, ca un semn de impacare. Si, primind imparatul cu bucurie sfatul acesta, toata lucrarea s-a facut cu mare darnicie, cu cheltuiala imparatiei.
Si, a fost luat, cu rugaciuni si cu toata cuviinta; trupul nestricat al Sfantului de la Comane, la hotarele Armeniei, unde era ingropat, dupa 31 de ani de la moartea lui, si pus intr-un sicriu de aur. Pretutindeni, prin sate si prin orase, moastele Sfantului Ioan au fost petrecute cu cantari de psalmi, faclii aprinse si mireasma de tamaie. Iar cand au ajuns la Constantinopol, imparatui Teodosie insusi a ingenunchiat si s-a rugat cu lacrimi ca Sfantul sa ierte faradelegea mamei sale Eudoxia, care era pricina mortii omului lui Dumnezeu. Au pus apoi sfintele moaste in careta imparateasca si, ajungand la biserica Sfintilor Apostoli, le-au asezat acolo si toti credinciosii s-au rugat inaintea lor, cerand har si indurare de la Cel ce, prin viata si prin lucrarea Sfantului, ridicase pe omul lui Dumnezeu intre Sfintii cei mai alesi si mai bineplacuti Domnului. Si, savarsindu-se aceasta in ziua de 27 ianuarie, Biserica a hotarat ca aceasta zi sa se praznuiasca in tot anul, spre vesnica pomenire a acestui mare Pastor si invatator al crestinatatii intregi.
Cuvantul Sfantului Ioan Hrisostom, despre izgonirea sa, catre episcopul Chiriac, care, si el era izgonit.
“Vino acum sa-ti scot rana mahnirii si sa-ti risipesc negura cugetului ! Si care este pricina, care te face sa te mahnesti si sa te intristezi? Ca iarna este mare si ca furtuna aceasta ce a venit asupra Bisericii e amara si e grea ? Stiu si eu aceasta si nimeni nu o va tagadui. Dar de vei vrea, iti voi zugravi o icoana a acestor lucruri, asa cum se intampla.
De multe ori vedem marea aceasta ca se cutremura si ca se umfla tocmai din fundul adancului. Vedem si pe corabieri, care nemaiavand ce face, pentru covarsirea furtunii, stau cu mainile incrucisate pe genunchi si sunt incremeniti, nevazand nici cerul, nici pamantul, ci zacand jos in adancul corabiei, plang si se tanguiesc; asa se intampla acestea pe marea pe care o vedem. Asa si acum, asupra Bisericii lui Dumnezeu, mai mare furtuna este, valurile smt mai covarsitoare.
Ci, roaga-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu cu mestesug biruieste furtuna, ci numai cu porunca potoleste viforul. Iar, chiar de te-ai si rugat de multe ori si nu ti s-a ascultat cererea, nu te lenevi. De vreme ce, acest fel de obicei are Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, ingrijind, de mai inainte, mantuirea noastra. Ca, oare nu putea sa izbaveasca pe cei trei tineri, ca sa nu fie aruncati in cuptor ? Cu adevarat ar fi putut, insa nu i-a izbavit mai dinainte. Dar, canmd erau in robie si au fost dusi in tara barbarilor si erau departe de mostenirea parinteasca, si, numai dupa ce au fost aruncati in cuptor si erau deznadajduiti, din partea tuturor si nu le mai ramasese nimic altceva, atunci, i-a izbavit. Adica, atunci, adevaratul Dumnezeu, fara veste, a facut minunea si a risipit focul imprejurul cuptorului chaldeilor si, asa, cuptorul s-a prefacut in biserica. Si a chemat toata zidirea si pe ingeri si puterile si, aducandu-se toate impreuna, ziceau: “Binecuvantati toate lucrurile Domnului pe Domnul.” Vezi, frate, cum rabdarea dreptilor a schimbat focul acela in roua ? Si a facut pe tiranul Nabucodonosor a trimite carti in toata lumea si sa zica: “Mare este Dumnezeui lui Sadrac, Mesac si Abed-Nego.” Si vezi cata asprime a pus: “De va grai, zice, cineva cuvant rau contra lor, sa fie casa lor de jaf, si averea sa i se ia.”
Nu te mahni, dar, frate Chiriac, ca eu, cand eram izgonit din Constantinopol, nu purtam de grija de nici una din acestea, ci ziceam in sinea mea: De-i este voia imparatesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma. Al Domnului este pamantul si plinirea lui. De va vrea sa ma taie cu fierastraul, sa o faca, am pilda pe Proorocul Isaia. De va vrea sa ma arunce in mare, imi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia sa ma bage in groapa, am pe Daniil aruncat in groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan, intaiul Mucenic, care a patimit aceasta. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Botezatorul Ioan. De va vrea sa-mi ia averea, de o am, sa o ia; ca gol am iesit din pantecele maicii mele, gol ma voi duce.
Pe mine ma invata si Apostolul, zicand: “Dumnezeu nu cauta la fata omului, ca, de as fi placut oamenilor, n-as fi sluga lui Hristos.” Ma inarmeaza inca si David, zicand: “Grait-am marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat”. “Multe mestesugira asupra mea cei ce m-au urat, ci toate din invidie le-au facut.” Stiu, cu adevarat, ca te intristezi, frate Chiriac, ca cei ce ne-au izgonit pe noi merg cu cinste prin targ si cu multime de oameni inarmati, care ii insotesc, dar nu-ti aduci aminte de bogatul si de Lazar, cine intru aceasta viata petrecea in scarba si apoi ce a dobandit fiecare ? Cat a vatamat pe Lazar saracia ? Au nu l-a dus ea pe dansul in sanul lui Avraam, ca pe un viteaz si un biruitor ? Si cat a folosit bogatul averea, celui ce era imbracat in porfira si vizon ? Cu adevarat, cu nimic. Pentru ca unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt capitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hraneau la masa lui, si unde-i masa cea imparateasca ? Au nu-l duceau legat la mormant, ca pe un talhar ? Si-si ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigand cu glasul uscat de sete: “Parinte Avraam, miluieste-ma si trimile pe Lazar sa-si ude varful degetului cu apa, sa-mi racoreasca limba, ca amar ma chinuiesc in vapaia aceasta,” Ticalos bogat ! De ce-l numesti tata pe Avraam, a carui viata n-ai urmat-o ?
Acela pe tot omul l-a ospatat in casa lui, iar tu n-ai purtat grija de un singur sarac. Nu are drept oricine sa planga si sa se tanguiasca aici. Caci, cela ce a avut atata bogatie, n-are dreptul a dobandi o picatura de apa, si pentru ce eceasta ? Pentru ca, in iarna vietii acesteia, n-a semanat milostenie. A venit secerisul altei vieti si n-are ce secera. Si aceasta este o raduiala a Stapanului, ca a facut a fi alaturi chinul necuratilor si odihna dreptilor, ca sa se vada unii pe altii si sa se cunoasca. Deci, atunci, fiecare din mucenici isi va cunoaste pe tiranul sau, care l-a chinuit si, fiecare tiran va cunoaste pe mucenicul, pe care l-a muncit. Si acestea ce le zic nu sunt cuvinte ale mele; asculta ce graieste intelepciunea: “Atunci cu multa indrazneala va sta dreptul in preajma celor ce l-au trudit.”
Si ca un calator ce umbla pe zaduf, aprinzandu-se de sete si nimereste o fantana buna, sau ca un flamand ce sade la o masa plina de toate bunatatile si este oprit de vreun puternic sa se atinga de bucatele ce stau pe masa, si aceasta le da mahnire si chin mare, celui insetat, ca nu-si poate stinge setea, si celui flamand, ca este oprit sa se indulceasca din bucate, in acest chip, si in ziua Judecatii, vor vedea pacatosii pe Sfinti bucurandu-se si nu vor putea sa se indulceasca din masa cea imparateasca. Ca, si pe Adam, vrand Dumnezeu sa-l pedepseasca, l-a facut sa lucreze pamantul in preajma Raiului, ca, privind locul cel dorit de unde iesise, sa aiba pururea durere in suflet. Si daca, frate Chiriac, nu ne intilnim aici, in viata aceasta, sa vorbim unul cu altul, insa acolo, in cealalta viata, nu va fi nimeni sa ne opreasca sa fim unii cu altii. Ci, inca atunci, vom si vedea pe cei ce ne-au izgonit, – ca si Lazar pe bogatul si mucenicii pe chinuitorii lor.
Deci, nu te mahni, iubite frate, ci adu-ti aminte de Proorocul Isaia ce zice: “batjocorirea oamenilor nu te teme si de ocara lor sa nu te biruiesti, ca precum se mananca lana de molii, asa vor fi manati. “Cugeta si la Domnul Hristos, Cel ce tine lumea in mana Sa, cum din scutece a fost izgonit si in pamantul egiptenilor a fost instrainat. Si pentru ce ? Pentru ca sa se faca chip si pilda noua, ca sa nu ne mahnim in incercari. Si sa-ti mai aduci aminte de patima Mantuitorului si cate ocari a suferit pentru noi, Stapanul a toate. Ca unii din iudei il numeau samaritean si bautor de vin. Altii, indracit si prooroc mincinos zicand: “Iata om mincinos si bautor de vin”, si ca El: “cu domnul dracilor scoate pe draci.” Si cate altele, inca. Cum L-au dus atunci, ca sa-L arunce in prapastie, este de mirare. Si-L scuipau in obraz, si-I dau palme; ca-L adapau cu fiere si-I bateau capul cu trestia si cu hlamida imparateasca, imbracandu-L si cu cununa de spini incununandu-L si-I, cadeau inainte batjocorindu-L si tot felul de batjocuri facandu-I, si cum il duceau caini aceia, mancatori de sange si Il trageau gol la patima. Si cum L-au parasit toti ucenicii Lui: ca unul s-a lepadat de Dansul, iar altul L-a vandut, iar ceilalti au fugit si sta singur gol in mijlocul poporului aceluia, de vreme ce era praznicul Pastelui, atunci, la care se adunasera toti. Si L-au rastignit ca pe un om rau, in mijlocul facatorilor de rele, si zacea neingropat, nici nu L-au pogorat de pe cruce, pana cand L-a cerut oarecine ca sa-l ingroape. Si cum au scornit defaimare rea asupra Lui, ca ucenicii Lui L-au furat si ca n-a inviat. Deci, iarasi, adu-ti aminte si de Apostoli, ca de pretutindenea erau goniti si prin ceilalti se ascundeau. Ca Pavel se ascundea la o femeie, ce vindea matasuri, si Petru, la Simon curelarul, ca nu aveau indrazneala la cei bogati. Iar, apoi, toate au fost cu inlesnire pentru ei. Intr-acelasi chip si tu frate, nu-ti face voia rea, desi acum treci prin cele de intristare. Ca pe urma vor veni cele inveselitoare. Auzit-am si de barfitorul acela, Arsachie, pe care l-a pus imparateasa patriarh in scaunul meu, si ca a prigonit pe fratii si fecioarele acelea, care n-au vrut sa aiba impartasanie cu dansul. Si multi dintr-insii, din dragoste pentru mine, prin temnite au murit. Lupul acela in chip de oaie, ce are numai infatisarea de episcop, dupa adevar, este un preadesfranat. Ca precum femeia careia ii traieste barbatul, de merge dupa altul, se cheama preadesfranata, asa si acesta preadesfranat este, nu trupeste, ci sufleteste, ca fiind eu viu, mi-a rapit scaunul.
Acestea, frate Chiriac scriem din Cucuz, unde a poruncit imparateasa de ne-a izgonit. Si multe scarbe m-au intampinat pe cale, dar nu le-am luat in seama. Iar cand am ajuns in tara Capadochiei si in Tauromenia, cete-cete de sfintii parinti ne intampinau. Inca si multime de monahii, varsand izvoare de lacrimi si plangand cu jale mare, ca ne vedeau ducandu-ne in surghiunire, ziceau intre ele: Mai de folos ar fi fost sa se ascunda soarele, decat sa taca gura lui Ioan. Aceste cuvinte m-au tulburat foarte si m-au scarbit mai mult, ca vedeam toti plangeau pentru mine. Iar pe celelalte, pe toate cate mi s-au intamplat, nu le-am luat in seama. Insa foarte bine ne-a primit episcopul cetatii, acesteia si multa dragoste a aratat catre noi, ca, de ar fi fost cu putinta si n-am fi pazit hotarul si canoanele, ne-ar fi dat si scaunul sau. Rogu-te, dar, si te poftesc, goneste de la tine plansul necazului tau si fa pomenire pentru noi catre Dumnezeu.
Intru aceasta zi, cuvant despre omul ce s-a tamaduit la mormantul Sfantului Ioan Gura de Aur, prin a sa pocainta.
Cand au adus trupul Sfantului din Comane cu mare cinste, si l-au asezat pe el in biserica Apostolilor, atunci un om din cei puternici ai Constantinopolului, fiind bolnav si avand credinta mare in Sfantul Ioan Gura de Aur, a poruncit slugilor sale sa-l aduca pe el in cinstita biserica a Sfintilor Apostoli, unde este mormantul cel tamaduitor al purtatorului de Dumnezeu parinte Ioan Gura de Aur. Iar, dupa ce l-au dus pe el intru acea cinstita biserica, s-au rugat cu lacrimi si l-au pus pe pat. Deci, zacand el si bolind, chema in ajutor pe Sfintii Apostoli ai lui Hristos si pe Sfantul, Parintele nostru Ioan Gura de Aur, ca sa-l miluiasca pe el in primejdia lui, aducandu-si aminte de cele necuvioase fapte facute de el, inainte de imbolnavire. Iar cand gandea la acestea, tanguindu-se, zicea: “Amar mie si vai de ticalosul cel nepocait, cum voi merge pe calea dintru care nu ma voi mai intoarce ? Si cum voi suferi certarea infricosatului Judecator si muncile cele netrecatoare si vesnice ?”
Deci, acestea graindu-le acela, si mai multe decat acestea, tanguindu-se, cam pe la al saselea ceas, toti au iesit din cinstita biserica, si numai singur bolnavul a ramas si, cautand spre bolta acelei sfinte biserici, a vazut si chipul Domnului nostru Iisus Hristos si a inceput a grai catre Dansul asa: “De chipul tau Stapane, desi zugravit de maini omenesti, ma cutremur si ma tem. Dar cum eu, ticalosul, Te voi vedea pe Tine, infricosatul Judecator, cand vei veni sa judeci toate ? Gresit-am, Stapane, iarta-ma pe mine, ca n-am pazit poruncile Tale.” Deci, acestea graindu-le acela, a inceput a-si marturisi pacatele sale spre Sfanta icoana. Iar, dupa ce, cu de-amanuntul, le-a spus pe toate, si-a mai adus aminte inca de alt pacat, pe care il facuse, si a inceput a zice: “L-am facut Stapane, insa nu indraznesc a-l spune, nu indraznesc iubitorule de oameni, nu indraznesc, Milostive.” Deci, acestea zicandu-le el, a venit un glas de la Sfanta icoana, zicand: “Spune omule !” Iar dupa ce l-a spus si pe acela, a venit alt glas si i-a zis: “Iarta-ti-se tie pacatele tale !”
Iar dupa ce s-a pogorat acel glas infricosat, s-a sculat omul sanatos si a cazut cu fata la pamant, strigand cu glas mare si inaltand cantari de multumire lui Dumnezeu, Celui ce nu voieste moartea pacatosului, ci asteapta intoarcerea pocaintei si voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Deci, inchinandu-se chipului Mantuitorului Hristos si tamaduitorului mormant al purtatorului de Dumnezeu parintele Ioan Gura de Aur, s-a dus la casa sa si, cealalta vreme a vietii sale, a petrecut-o in curatenie si cu paza. Dumnezeului nostru slava !
Iarasi praznic stralucit si pricinuitor de bucurie, iarasi sarbatoare mult luminoasa a cuprins Biserica noastra, care pierde iarna mîhnirii si gerul pacatului; iarasi praznuim pomenirea dascalului si a parintelui celui cu gura de aur, a carui vestire, ca si a fericitilor apostoli, a strabatut cu adevarat toate marginile lumii, si a umplut toate cetatile; ba chiar toate tarile s-au saturat de graiurile lui cele preastralucite si aurite. Iata a sosit privighetoarea cea mult glasuitoare, prevestind taina cea mare a Învierii celei de obste, ca pe dumnezeiasca primavara; iar prin tacerea lui de putina vreme arata înnoirea cea nemarginita a vîrstei celei dupa Hristos si a tineretilor celor duhovnicesti.
A venit iarasi gura de aur, care, dupa putina tacere, graieste acum cu adevarat cuvinte mai dulci decît fagurele de miere, mai scumpe decît pietrele cele nepretuite si cu adevarat mai trebuincioase decît aurul. Limba care graia cîndva maririle darului, fiind lovita de duh ca de un arcus, si ca pana scriitorului ce scrie iscusit, si pe Dumnezeu cel întrupat îl vesteste noua. Iata marele stîlp al Bisericii, turnul bunei credinte, cel neclatinat, si luminatorul cel ne-stins, care a fost prigonit multi ani pentru Hristos, si ascuns pentru pizma vrajmasilor, acum s-a aratat, dupa 30 de ani si a stralucit mai mult decît soarele cel simtit.
Acum iarasi a venit dupa îndelungate si amare izgoniri, sau mai bine sa le zic dulci; caci pentru Hristos le-a patimit. A venit iarasi la turma sa, dupa stralucita moarte si a intrat în cetate cu cinste si cu dreptate, de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.
Dar sa povestim de la început dupa rînduiala, istoria întoarcerii, ca mai mult sa va bucurati si sa va veseliti. Si sa aratam cine au fost pricinuitorii prin care s-a facut aducerea sfintelor moaste ale Hrisostomului, cum si cînd s-a facut. Caci despre petrecerea lui cea minunata, cum si despre ispitele ce a patimit în acea nedreapta izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, si ajung acelea sa înteleaga fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea buna.
Dupa fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurîndu-se, iar mult patimitorul si mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreuna calatori cu dînsul, adica de ucenicii si prietenii lui; care împreuna au calatorit cu dînsul în izgonire, care ca niste recunoscatori si multumitori catre dascalul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfîntul Inocentiu (401-417), iar împarat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), carora le-au povestit de la început toate muncile si nedreptatile ce le-a patimit Sfîntul Ioan de la împarateasa Eudoxia si de la episcopii cei nesfintiti. Aceia au dat multime de aur la doi barbati netrebnici ca sa ucida pe cel numit “gura de aur” si decît aurul mai cinstit.
Dar Dumnezeu, ca un drept judecator, n-a lasat a se savîrsi o ucidere ca aceasta nedreapta. Asemenea le-a povestit si cîte semne s-au întîmplat în împarateasca cetate dupa izgonirea cea nedreapta a sfîntului, adica cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împaratesc si mai toata cetatea; înfricosata grindina ce a cazut acolo si a facut atîta paguba si pierzare cetatii; apoi a spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfarîmat, cum si despre dumnezeiescul foc, care a iesit din scaunul sfîntului si a vatamat biserica; si cum de acolo focul s-a întors prin minune asupra palatului împaratesc si pîna la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare si prea frumoasa. Atunci tot poporul s-a mîhnit si a strigat, zicînd: “Cu dreptate este a se prapadi toata cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o cîrmuia si o pazea”.
Pe lînga acestea, au povestit înca si reaua patimire, luarile în batjocura, chinurile care le-au pricinuit acei ucigasi si fara de omenie ostasi care l-au dus în surghiun, unde l-a primit tot Rasaritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au aratat lui cu minune, slavitii Apostoli Petru si Ioan, precum si toate celelalte care au urmat în surghiun, pîna la fericita lui adormire.
Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, ca acei ostasi rai si fara de omenie au pricinuit sfîntului atîtea chinuri, rautati, ocari si batjocuri, de care toata lumea s-a îngrozit, dar s-au si bucurat ca sfîntul, în toate acele chinuri grele si cumplite, a ramas neplecat si neclintit; si a iesit biruitor stralucit si neînfrînt. Iar mai vîrtos papa si împaratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca rîvna si au scris amîndoi scrisori, cu multa asprime, mustrînd nelegiuirea lui Arcadie.
Apoi, papa i-a trimis o înfricosata afurisenie, zicînd astfel: “Sîngele dreptului Ioan striga catre Dumnezeu asupra ta, împarate Arcadie, precum de demult sîngele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigatorul de frate; caci în vremea de pace ai ridicat prigoana asupra Bisericii, izgonind pe pastorul si arhiereul ei cel adevarat, cu care împreuna chiar pe Hristos Dumnezeu, vai! L-ai izgonit si ai vîndut turma lui Hristos naimitilor arhierei, si nu adevaratilor pastori!
Dar eu nu ma întristez pentru Sfîntul Ioan, caci fericitul si de trei ori fericitul Ioan, pentru ispravile lui cele mari si pentru nenumaratele chinuri, pe care nu pe buna dreptate le-a rabdat, a luat mostenire în împaratia lui Dumnezeu, cu apostolii si cu mucenicii; ci ma mîhnesc pentru pierzarea ta, caci, pentru ca sa faci voia unei femei rele si nebune, ai lipsit lumea de învataturile cele cu miere curgatoare si de viata facatoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.
Pentru aceasta si eu preaumilitul, caruia mi s-a încredintat scaunul Romei, te canonisesc pe tine si pe femeia ta si va îndepartez de la Sfînta Împartasire a dumnezeiestilor Taine ale lui Hristos. Si care va îndrazni a va împartasi pe voi, sa fie caterisit si neiertat; iar daca voi veti sili pe cineva ca sa va împartaseasca, defaimînd aceasta apostoleasca porunca si asezamînt, sa fiti ca vamesii si ca pagînii cu adunarea necredinciosilor si sa stea pacatul vostru înainte, iar în ziua dreptei judecati sa va luati pedeapsa cea cuviincioasa; caci nici una din cele ce sînt ale voastre, nu vor putea sa va ajute, nici averile voastre, nici slava, nici stapînirea si nici însasi vrednicia împarateasca.
Iar pe Arsachie (404-405), pe care l-ati pus pe scaunul Sfîntului Ioan, pe acesta îl caterisim împreuna cu toti aceia care s-au împartasit cu dînsul. Caci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl si afurisim, sa fie anatematizat si strain de Hristos. Acestea, precum le legam noi pe pamînt, sa fie legate si în ceruri, precum se zice în Sfînta Evanghelie”.
Acestea a scris sfintitul Inocentiu. Iar împaratul Onorie a scris si el alta scrisoare, zicînd astfel: “Frate Arcadie, nu stiu ce lucrare potrivnica si draceasca te-a plecat sa te încredintezi unei femei rele si razvratite, care te-a îndemnat sa faci niste lucruri ca acestea, pe care nici un alt împarat crestin dreptcredincios nu le-a facut niciodata; si pentru care te osîndesc si te prihanesc toti preacuviosii episcopi cei de aici, ca ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fara judecata, fara socoteala si fara rînduiala, din scaunul lui, si l-ai omorît cu chinurile pe care i le-au dat robii tai cei rai, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.
Apoi pe arhiereii si slujitorii pe care ti i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întarirea si adeverirea dreptei judecati, atîta i-ai defaimat, încît i-ai si închis în temnita, le-ai luat banii ce aveau de cheltuiala, încît ei se primejduiau sa moara si de foame. N-ai bagat în seama cît de putin poruncile apostolesti, ci pe cei cuviosi si sfinti, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, si cu nedreptate i-ai osîndit, în departate surghiuniri si în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit; deci, sîrguieste-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu si pe oameni prin îndreptarea greselilor tale; stiind ca rugaciunile preotilor întaresc si îndrepteaza împaratia noastra”.
Arcadie, primind scrisorile si întelegînd puterea cuvintelor lor, s-a ranit foarte mult de sagetile certarii si ale canonisirii; iar somnul cel adînc al trîndaviei, care era asupra lui, scuturîndu-l, caci se desteapta sufletele cele trîndave de certarile cele mai aspre, întîi a pedepsit pe acei care au facut rau arhiereilor romani, pe unii i-a batut, iar pe altii i-a omorît si a spînzurat pe lemne trupurile lor. Iar pe rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfîntului din scaun, i-a scos din dregatorii si le-a luat toate averile.
Înca nici spre a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mîinile sale a batut-o fara mila si a închis-o într-o casa de desfrînare si de necinste, poruncind ca nimeni sa nu mearga la dînsa sa o cerceteze si sa i se faca vreo mîngîiere, astfel ca dînsa, din nemasurata mîhnire si rusine, a cazut în boala grea. Apoi, prinzînd pe Mina, Teotechi si pe Ishirion, nepotii lui Teofil, pe Severian al Gabalilor si pe Archie al Beriei, – care se întîmplasera a fi într-acea vreme acolo în cetate, i-a legat si i-a trimis cu mare defaimare la papa Inocentiu, scriindu-i si o scrisoare cu multa smerenie pentru dezvinovatirea lui, zicînd unele ca acestea:
“Eu, o! arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am stiut din cele cîte s-au lucrat contra arhiereilor trimisi de la voi. Si dupa ce m-am înstiintat, am omorît pe aceia care i-au nedreptatit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticalosii episcopi, care aratînd niste canoane oarecum bisericesti, au primit pacatul asupra necuratelor lor suflete si, crezînd lor, am dat acea nedreapta hotarîre, pentru care aceia mai mult decît noi sînt vinovati. Deci, trimit cuviosiei tale pe raul Acachie, pe Severian si pe rudeniile raului Teofil si îi voi scrie si lui ca si acela sa vina cu sila acolo, cît mai degraba, cînd îi vei pedepsi dupa masura celor îndraznite si lucrate de dînsii; iar pe noi ne iarta, prin parinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastra si sa nu ne mai lipsesti de sfintita împartasire a Preacuratelor si de viata facatoarelor Taine. Caci si pe Eudoxia cu necinste am pedepsit-o si greu am batut-o, din care cauza a cazut în grele boli si zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, cinstite parinte, ca nici Stapînul nu osîndeste de doua ori pentru un pacat; mai ales cînd ne pocaim din toata inima noastra; se cuvine dar, dupa nemarginita milostivire a lui Dumnezeu, sa ne ierti si cuviosia ta”.
Apoi a scris si fratelui sau Onorie, deosebit, ca sa mijloceasca pe lînga papa si sa-i trimita iertare.
Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împaratului si a scris catre preacinstitul Proclu, ucenicul Sfîntului Ioan Gura de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, sa mearga la Constantinopol, ca sa dezlege pe împarati de afurisenie si sa-i împartaseasca cu dumnezeiestile Taine; apoi, sa tina loc de patriarh, ca un epitrop, pîna ce va cerceta despre Atic cu de-amanuntul. A scris deosebit iarasi si catre Arcadie, înstiintîndu-l ca a primit pocainta lui si ca îi va mijloci iertaciune; apoi sa porunceasca sa scrie numele Sfîntului Ioan în sfintitele table, si sa trimita pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gînd sa mearga si papa, pentru oarecare pricina.
Niste porunci ca acestea primindu-le împaratul si avînd dorinta ca sa împlineasca fara lipsa toate cîte a scris papa, îndata a scris o înfricosata scrisoare lui Teofil, zicînd asa: “Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce esti decît toti oamenii mai cumplit; tu, vicleanule, ai luat de la sine-ti stapînire sataniceasca si n-ai bagat în seama nici legile bisericesti, nici stapînirea împarateasca, de care nu vei scapa tu, necuvioase; deci, scoala-te îndata, fara de nici o pricinuire de boala trupeasca si purcede la Tesalonic, ca sa te judece episcopul Romei”.
Teofil, primind scrisoarea împarateasca si vazînd poruncile cele înfricosate ale stapînitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut sa mearga acolo unde i-a scris, caci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boala foarte cumplita, chinuindu-se de împietrirea udului; si marturisea fapta cea rea pe care a facut-o sfintitului patimitor Ioan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, pîna cînd cel rau si nelegiuit si-a dat sufletul. Si nu numai atît, ci si altii care s-au unit la surghiunirea Sfîntului Ioan, chinuindu-se în multe feluri de boale trimise de la Dumnezeu si cumplit muncindu-se, rau au murit; iar mai vîrtos ticaloasa Eudoxia a cazut în boala sîngelui, chinuindu-se cumplit, încît a cunoscut, nemernica, ca patimea pentru cele lucrate de dînsa asupra Sfîntului Ioan. Pentru aceea, chemîndu-l cu glas jalnic, a dat înapoi via vaduvei si celelalte, pe care cu nedreptate le luase; si în astfel de chinuri a murit.
Dar nici dupa moarte n-a ramas fara pedeapsa, caci îi salta mormîntul si se clatina, facînd spaima neasemanata celor ce priveau. Care clatinare si cutremur a tinut 33 de ani, pîna cînd s-au adus din surghiun sfintele moaste ale sfîntului. Si a lasat Eudoxia patru fete si anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia si Maria, cum si un fiu, cu numele Teodosie. Arcadie traind la împaratie 14 ani, s-a savîrsit cînd era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au maritat si Pulcheria ocîrmuia împaratia, pîna cînd a venit tînarul în vîrsta cea legiuita.
Deci, facîndu-se împarat Teodosie cel Tînar (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfîntul Proclu (434-446), ucenicul Sfîntului Hrisostom, care a îndemnat pe împarat si i-a dat multe sfatuiri duhovnicesti, ca sa trimita oameni cucernici în Comane si sa aduca sfintele moaste ale Sfîntului Ioan Gura de Aur, parintele sau cel duhovnicesc, spre mîngîierea cetatii, si pentru ca sa înceteze si cutremurarea mormîntului, caci pîna atunci mormîntul Eudoxiei înca tremura.
Ascultînd împaratul Teodosie sfatuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemînatici si cucernici, pentru acest lucru, care nu în putine zile ajungînd în Comane si sosind la biserica Sfîntului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca sa le arate mormîntul sfîntului si sa ia moastele. Iar ei auzind ca se lipsesc de o vistierie nepretuita ca aceasta peste masura s-au întristat si s-au amarît; însa n-au îndraznit a se împotrivi poruncii împaratesti, ci i-au dus la mormîntul fericitului.
Apoi, ridicînd piatra, ca sa scoata afara, toate sfintele moaste, au stat nemiscate, o! minune, si n-au putut atîtia oameni sa le miste din loc. De aceea s-au întors trimisii la împarat, propovaduind în toata cetatea aceasta minune. Dupa aceea, împaratul si toti cei mai cucernici ai cetatii au facut mai întîi rugaciuni de obste catre Domnul ca sa-i învredniceasca, ca un milostiv, de cel dorit.
Iarasi a trimis apoi împaratul cu multa evlavie pe aceiasi soli, ca sa aduca pe sfîntul; catre care a scris si o rugaciune în chip de epistola într-acest fel: “Catre dascalul cel a toata lumea si patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împaratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredinta, ci din nepedepsirea si neluarea aminte a mea ca cinstitele moaste se afla ca si trupurile celorlalti oameni, neîmpartasite de dumnezeiescul dar, am trimis sa le aduca cum s-ar întîmpla, fara cuviinciosa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobîndit aceea, pentru ce m-am sîrguit. Deci, acum iarasi scriu catre sfintenia ta, ca si cum ai fi viu, aceasta rugaciune, cerînd sa ne ierti pentru necunostinta cea mai dinainte si sa binevoiesti a veni cu pace într-ale tale, ca sa te primeasca cu multa dorire si osîrdie fiii tai, caci dorim foarte mult iertarea pacatelor prin rugaciunile tale cele bine primite”.
Deci, luînd trimisii cartea cea de rugaciune, au plecat la drum. Ajungînd la locul unde erau moastele sfîntului, au facut precum le-a poruncit împaratul si pravalind piatra de pe mormînt, au vazut iarasi o alta minune: adica a iesit din mormînt o lumina negraita cu multa stralucire si o buna mireasma neasemanata, în care sfîntul nu se arata ca un mort, ci stralucit la fata, plin de veselie. Apoi, îndata s-a dat de bunavoie si fara de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au facut multe minuni catre cei ce l-au sarutat cu credinta, iar mai ales era acolo un om schiop, în mijlocul multimii celei adunate, care cu multa osteneala facînd loc, a apropiat de picioarele lui haina sfîntului si îndata s-a tamaduit.
Punînd sfintele moaste în sicriul poleit cu aur, pe care îl adusesera, au pornit la drum cu sîrguinta; petrecîndu-l cu cîntare de psalmi, cu faclii si cu tamîieri, iar cînd era sa se apropie de o cetate sau de vreun sat, iesea spre întîmpinare tot poporul; si astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealalta, pîna ce au ajuns la Calcedon. Auzindu-se în cetatea împarateasca de venirea sfintelor moaste, toti au alergat, tineri si batrîni, cu multa dorire, ca sa-l întîmpine precum se cadea. Si s-a umplut toata marea de corabii, încît se parea ca un pamînt uscat. Deci, a mers si patriarhul Proclu cu împaratul, avînd osebita corabie, împodobita si plina de aromate binemirositoare pentru mult patimitoarele si mult cinstitele moaste.
Atunci s-a facut furtuna mare si toate caiacele si luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mîna vîntul; numai corabia aceea pe care o aveau pregatita pentru sfintele moaste, n-a putut vîntul s-o zbuciume, nici s-o abata într-alta parte, ci alerga împotriva valurilor, ca si cum ar fi fost însufletita si cu simtire; si o! minune, ca alergînd spre pamînt, s-a dus la via vaduvei si a stat acolo asteptînd sfintele moaste. Zic despre vaduva aceea, pentru care parintele vaduvelor si partinitorul sarmanilor cel prea cald, a baut paharul umilintei, care pe aceia care îl beau, îi face partasi ai fericirii celei ceresti.
Vezi, o! omule, cum pietrele si lemnele sprijina si ajuta pastorului celui cuvîntator? Vezi cum chiar cele nesimtitoare si necuvîntatoare prihanesc fapta cea necuvîntatoare si nedreapta a celor cuvîntatori, care au facut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întîmplat astfel cu dumnezeiasca si negraita iconomie; ca iata iarasi s-a facut liniste adînca în mare, ca iarasi s-a umplut marea de corabii si de caiace, ca si mai înainte. Iar cînd aceia care aduceau cinstitele moaste au ajuns la locul unde era via vaduvei, corabia cea împotmolita si pregatita pentru sfîntul, a plecat de la sine, în chip minunat, si chema în chip negrait sfintele moaste. Mare esti Doamne si minunate sînt lucrurile Tale!
Apoi, punînd cinstitele moaste în corabia cea pregatita, împaratul avea dorire a merge la palatul împaratesc, dar precum se vede, n-a voit Sfîntul Hrisostom, fiindca Helespontul cel repede curgea împotriva lor. De aceea s-au dus la biserica Sfîntului Apostol Toma, care se numeste Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrînd în biserica sfintele moaste, împaratul si-a luat de pe cap coroana cea împarateasca, pentru smerenie si, închinîndu-se, a sarutat frumoasele si evanghelicestile picioare ale marelui Ioan si le-a udat, ca si pacatoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinti lacrimi, cu plîngeri din inima si cu tînguiri; apoi cerea mila si iertare pentru maica sa, zicînd astfel:
“Iarta, o! sfinte al lui Dumnezeu, faradelegea care te-a nedreptatit, milostiveste-te spre dînsa, o! preamilostivule; si precum cînd ai trait tu, ai împrastiat si ai izgonit departe de fiii tai patima pomenirii de rau, cu toata puterea, astfel si acum, urmînd pilda nepomenirii de rau, iarta faradelegea maicii mele; si ca semn ca te-ai milostivit spre dînsa si ai iertat-o, fa sa înceteze tremurarea mormîntului”.
Astfel s-a rugat binecredinciosul si preacucernicul împarat Teodosie. Iar cuviosul i-a ascultat rugaciunea lui, si ca o vistierie si dascal al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostiva si a oprit cutremurul mormîntului ei. Deci, au facut priveghere de toata noaptea în biserica aceea, preamarind pe Domnul si pe sfîntul Lui.
Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfîntul, în dumnezeiescul scaun, au facut si acolo asemenea doxologie, ca si mai înainte; apoi au pus în careta împarateasca cinstitele si sfintele moaste si s-a suit în careta si patriarhul Proclu. Iar împaratul, clericii, tot sfintitul sobor si toata suita mergeau înainte cu lumînari si cu tamîieri. Iar toata cheltuiala a facut-o împaratul cu neasemanata darnicie, dînd la toata multimea faclii cu îndestulare. Si era adunata toata cetatea, încît umplea toate drumurile, ulitele, casele, fiind ca albinele multime nenumarata. Iar aerul, de multimea aromatelor, tamîierilor si a mirurilor ce se varsau, era atît de bine mirositor, încît se arata ca un rai. Si atîta cinste i-au facut, încît, precum spun altii, alta data nu s-a facut altui om, nici vreunui împarat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinti.
Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfînta biserica a Sfintilor Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împaratul mergînd înainte, preotii laudîndu-l si boierii binecuvîntîndu-l, iar popoare nenumarate închinîndu-se, si bucurie aducînd la toata lumea. Si nu numai oamenii, ci si rîndurile sfintilor si cetele îngerilor socotesc ca s-au adunat si împreuna au petrecut cinstitele moaste ale aceluia care era de o rîvna si de un cuget cu dînsii. Iar cînd au asezat pe sfîntul în scaunul cel arhieresc, toti au strigat cu mare glas catre bunul pastor, zicînd: “Ia-ti scaunul tau, sfinte”.
Atunci, nepomenitorul de rau Ioan, deschizîndu-si gura cea de aur izvorîtoare si miscîndu-se buzele cele de miere curgatoare, o! minunile Tale, Hristoase, Împarate, a strigat: “Pace tuturor, dragoste si mila sa fie la tot poporul si Eudoxiei iertare!”. Cine a vazut, sau cine a auzit din veac o minune mai înfricosata ca aceasta? Trup mort dupa 33 de ani, care avea dezlegate organele, sa sloboada glas deslusit si bine graitor! Cu adevarat, dreptii în veci sînt vii, desi cei fara de minte socotesc iesirea lor pedepsire.
Acest mîntuitor glas, care ca din cer a iesit din gura cea de foc purtatoare si cu totul aurita, a unit Biserica, care era dezbinata mai înainte; pe cei rau credinciosi i-a povatuit la credinta cea dreapta, pe cei binecredinciosi, mai întemeiati i-a facut, iar pe cei ce vrajmaseau si urau pe sfîntul, în dragoste negraita i-a prefacut. Si ca sa zic pe scurt, pe toti i-a adunat si într-o glasuire si unire i-a adus. Apoi, au pogorît sfintele lui moaste si le-au pus în mijlocul bisericii, ca sa le sarute tot poporul, spre sfintirea sufletelor lor. Si atîta se înghesuiau si se calcau unii pe altii, si o! minune, ca nimeni nu s-a vatamat din acea înghesuire; caci cum ar fi fost cu dreptate sa se vatame, cei ce se înghesuiau pentru credinta catre sfîntul?
Dupa ce au savîrsit cîntarea de lauda, împaratul si patriarhul au ridicat pe sfîntul, l-au dus în Sfînta Sfintelor si l-au pus în partile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. Dupa asezarea cinstitului trup, au adus niste oameni cucernici pe un bolnav, care avea mîinile si picioarele vestejite, care nicidecum nu se misca; ca atît de subtiri si de neputincioase erau, încît se vedeau ca niste trestii, fiind numai pielea si oasele; si îndata ce s-a apropiat de mormînt, mai înainte de a ruga pe sfîntul, s-a tamaduit minunat si umbla fara împiedicare si cu mîinile lucra.
Aceasta veste a strabatut în toata cetatea, numai într-o zi, si se adunau toti bolnavii si îsi luau sanatatea cea dorita, slavind pe Dumnezeu; apoi, multumind sfîntului, se întorceau bucurîndu-se. Si nu numai atunci, ci si pîna astazi, toti care se apropie de mormîntul lui cu credinta, de orice boala ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndata capata dorita vindecare.
Astfel preamareste Dumnezeu pe robii Sai si aici în lumea aceasta si în ceea ce va sa fie îi face mostenitori ai Împaratiei Sale. Pe care, faca-se ca noi toti s-o dobîndim întru Hristos, Domnul nostru, Caruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu