duminică, 27 ianuarie 2013

Predica Patriarhului Daniel. Hristos dăruieşte lumină sufletului şi trupului. Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) 27 ianuarie



                                                    

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.“ (Luca 18, 35-43)
Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii, în care este relatată vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos, în apropiere de cetatea Ierihonului, este plină de învăţături duhovniceşti. Ceea ce ne reţine atenţia în mod deosebit în Evanghelia de astăzi sunt iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos şi credinţa puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece. Domnul nostru Iisus Hristos are milă de acest om sărman, marginalizat de ceilalţi oameni şi nefericit prin faptul că nu vedea. El se chinuia să supravieţuiască, pentru că era în acelaşi timp bolnav şi sărac. Evanghelia nu ne spune dacă orbul avea familie sau rude, dar spune că el cerşea la marginea drumului. Probabil, cineva îl aducea acolo şi-l lăsa ca să cerşească, întrucât el nu se putea deplasa singur, fiind nevăzător. Tristeţea acestui om nevăzător era sporită de singurătatea lui, deşi pe lângă el trecea multă lume. Dar orbul de la Ierihon se simţea singur şi neajutorat, mai ales pentru că, oricât de mulţi erau cei care îi dădeau o bucată de pâine sau un ban, nimeni nu-i putea dărui ceea ce îi lipsea fiinţei sale, şi anume vederea ochilor.
Iisus din Nazaret, singura şansă a orbului din Ierihon de a fi vindecat
Evanghelia de astăzi ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăşte din milostivirea Lui cea negrăită şi nemărginită faţă de omul suferind. Când orbul aude că o mulţime de oameni trece pe cale, el întreabă „ce este aceasta?“ (Luca 18, 36). I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul“ (Luca 18, 37). Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simţit în sufletul său că unica şansă a vieţii sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înţeles că este vorba despre Iisus Cel care a vindecat o mulţime de bolnavi, ajutându-i astfel să-şi schimbe viaţa lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 38).
Cei care mergeau înaintea lui Iisus şi anunţau venirea Lui i-au cerut acestui orb să tacă, adică l-au oprit să mai strige, probabil crezând că orbul îi va cere Mântuitorului Iisus Hristos bani sau hrană. El însă mai tare striga. De ce? Pentru a nu pierde şansa unică a vindecării sale. Deci orbul acesta avea o credinţă puternică în sufletul său, şi anume credinţa că numai Iisus din Nazaret îi poate dărui lumina ochilor. Credinţa sa insistentă sau stăruitoare creşte în timp ce Iisus Se apropie de el. Cu cât înainta mai mult Iisus spre locul unde se afla orbul, cu atât acesta sporea în rugăciunea sa simplă, dar arzătoare, zicând: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 39). Atât de tare a fost glasul orbului, încât Mântuitorul Însuşi l-a auzit, deşi era înconjurat de o mulţime tumultuoasă de oameni. Atunci, Iisus S-a oprit în mijlocul drumului, voind să-l cunoască pe cel de la marginea drumului, care-L striga pe El cu glas mare. La porunca lui Iisus, câţiva oameni au adus pe orb de la marginea drumului în mijlocul drumului, aproape de Iisus. De fapt, Iisus l-a chemat pe orb lângă Sine, în mulţime, ca să audă şi să înţeleagă toţi cei prezenţi în jurul Său că orbul nu cere de la El nici bani şi nici hrană.
Iisus este milostiv cu cei suferinzi
După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?“ (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!“ (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca 18, 42). În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii şi îndată a văzut şi mergea după Iisus. Prin această vindecare, înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferinţa celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminţi ale bolnavilor care izvorăsc din credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credinţa lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voinţa şi dorinţa lor la primirea darului sănătăţii depline. Cu alte cuvinte, Iisus voieşte ca, odată cu refacerea sănătăţii oamenilor, să se refacă şi legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al tuturor darurilor benefice pentru om.
De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ţi fac?“, nu „ce vrei să-ţi dau?“. Deci, Iisus nu dăruieşte omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieţii acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viaţă nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieţii lui nefericite, mergea după Iisus şi a arătat recunoştinţă: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu“ (cf. Luca 18, 43). Înţelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus ştia că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe acelaşi drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni.
Din cerşetor de la marginea drumului ajutat de alţii din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret, prin Fiul lui Dumnezeu devenit Om pentru mântuirea oamenilor. Orbul acesta, care mai înainte era ajutat de alţii ca să meargă pe drum, acum merge singur fără ajutor, vede lumina soarelui şi feţele oamenilor, dar mai ales vede că viaţa sa este o viaţă nouă, izvorâtă din iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni. Ca atare, el preamăreşte pe Dumnezeu Cel mult milostiv. Când Mântuitorul Hristos vindecă pe demonizatul din ţinutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“ (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni. Trebuia ca lumea să-l vadă acum ca fiind om vindecat şi paşnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de fiinţă liberă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Totuşi, în cazul de faţă, Domnul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „Rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta“, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca orbul vindecat să vadă cetatea cu ochii săi sănătoşi, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetăţii pentru a cerşi mâncare sau bani la marginea drumului. Dar şi pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, şi anume pe vameşul Zaheu, care, deşi vedea bine cu ochii trupului, avea totuşi sufletul orbit de patima lăcomiei de bani şi de averi (cf. Luca 19, 1-10). Aşadar, orbului care cerşea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viaţa după ce a cunoscut credinţa şi stăruinţa acestuia în rugăciune, iar vameşului Zaheu din Ierihon Iisus i-a vindecat şi schimbat viaţa, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăinţa şi dărnicia lui pentru cei săraci şi pentru cei păgubiţi de el.
Pentru Dumnezeu, boala nu este o fatalitate
Aşadar, din Evanghelia vindecării orbului din Ierihon înţelegem cu prioritate că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de omul în suferinţă şi răspunde la rugămintea celui bolnav: „Fie-Ţi milă de mine!“(Luca 18, 38) sau „Miluieşte-mă!“, mai ales când credinţa acestuia este puternică şi rugăciunea lui este stăruitoare. Iisus Se opreşte din drumul Său ca să-i vindece pe oameni de boală, înnoind astfel calea sau sensul vieţii lor. În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar şi pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus şi orbului din Ierihon. Când bolnavul se roagă lui Dumnezeu ca să fie vindecat, se întâmplă uneori să vină asupra lui ispite din partea unor oameni care încearcă să-l împiedice să se roage sau să se apropie de Dumnezeu, întrucât ei nu participă la suferinţa celui bolnav. Ei se aseamănă celor care spuneau orbului de la Ierihon ca să nu-L cheme pe Iisus. Aceştia s-au obişnuit prea mult cu fatalitatea unei boli cronice. Ei s-au obişnuit atât de mult cu infirmitatea orbului cerşetor, încât nu credeau că într-o zi viaţa lui s-ar putea schimba, iar el ar putea fi un om sănătos. Totuşi, credinţa şi speranţa orbului care-şi dorea vindecarea au biruit ispita de a considera boala ca fiind o fatalitate ce trebuie tratată cu resemnare.
De multe ori, când suntem prea grăbiţi şi superficiali, trecem nepăsători pe lângă cei bolnavi sau suferinzi. Însă Hristos Domnul nu consideră boala omului o normalitate, chiar dacă unii s-au obişnuit cu ea, ci El este sensibil la suferinţă şi la starea de neîmplinire sau de nefericire a omului. El nu consideră că este firesc tot ceea ce a devenit obişnuinţă a oamenilor, şi anume ca bolnavul să fie marginalizat sau să fie doar ajutat să supravieţuiască, fără a căuta stăruitor vindecarea lui deplină sau cel puţin a da sens duhovnicesc suferinţei fizice. Hristos Domnul doreşte ca omul să vieţuiască în mod firesc, adică sănătos şi bucuros, în comuniune deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. De aceea, El a avut faţă de orbul din Ierihon o atitudine diferită de cea a multor oameni din jurul Lui. Iisus gândeşte în mod diferit de aceştia şi nu consideră că boala este un destin orb, de neschimbat, ci El vindecă pe cei bolnavi şi schimbă viaţa lor, aduce bucurie acolo unde este suferinţă şi durere, aduce comuniune acolo unde este singurătate, ridică demnitatea umană când aceasta este decăzută, diminuată, desconsiderată sau umilită.
Vedere trupească prin simţuri şi vedere duhovnicească prin credinţă
Din Evanghelia de astăzi mai înţelegem că îndată ce simţim ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră trebuie să-I mulţumim cu recunoştinţă şi să-I urmăm Lui, adică să ascultăm ceea ce El ne învaţă şi să cultivăm ceea ce El ne transmite prin iubirea şi sfinţenia Lui. Când a trecut Iisus pe lângă orbul de la Ierihon, acesta, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, avea totuşi o vedere sau o simţire duhovnicească puternică, izvorâtă din credinţă şi speranţă. Orbul a simţit lumina harului vindecător care venea spre el din Persoana lui Iisus Hristos, a simţit că Iisus poate dărui lumină ochilor, întrucât în El locuieşte şi lucrează Dumnezeu, Care a creat lumina, zicând: „Să fie lumină! Şi a fost lumină“ (cf. Facere 1, 3) şi a creat omul viu (cf. Facere 1, 26). Cu alte cuvinte, orbul de la Ierihon, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, vedea duhovniceşte prin credinţă; avea o altă simţire decât cea a simţurilor trupeşti, şi anume avea simţirea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu lucrând în Iisus din Nazaret, simţea oarecum adevărul că Iisus este Dumnezeu-Omul în mijlocul oamenilor.
În acest sens, orbul de la Ierihon, cel vindecat de Iisus, a devenit, prin credinţa şi prin recunoştinţa sa, un dascăl pentru oamenii din timpul său şi pentru noi, cei de astăzi. Văzând rugăciunea lui, Biserica a învăţat să stăruie în rugăciune, invocând mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“ sau „Doamne, miluieşte!“. Dacă noi ne rugăm stăruitor Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi orbul de la Ierihon, cu credinţă puternică, în vreme de suferinţă sau în vreme de încercare, zicând: „Doamne, miluieşte!“, atunci vom vedea duhovniceşte prezenţa lui Hristos lângă noi, vom auzi duhovniceşte cum ne cheamă tainic spre El, pe noi, cei aflaţi la „marginea drumului vieţii“, şi vom simţi cum ne vindecă şi ne ia cu El pe calea mântuirii, pentru a mărturisi în lume iubirea Preasfintei Treimi. Amin!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu