| I. Despre post |
Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit nu o data despre post. In timpul vietii Lui pamantesti, ucenicii Lui n-au postit, iar cand carturarii si fariseii au inceput sa-i mustre pentru asta pe ei si pe Insusi Domnul Iisus Hristos, El le-a raspuns: Puteti, oare, sa faceti pe fiii nuntii sa posteasca cat timp Mirele este cu ei? (Lc. 5, 34).
Cat timp a fost cu apostolii Insusi Domnul Iisus Hristos, Dumnezeiescul Mire al Bisericii Sale, bucuria le umplea inima si, bineinteles, n-aveau nevoie sa posteasca. Domnul a adaugat insa ca vor veni zile cand Mirele va fi luat de la ei, si atunci vor posti. Astfel, El le-a poruncit sa posteasca in anumite zile.
In pericopa evanghelica de astazi ati auzit cuvintele Domnului privitoare la faptul ca trebuie sa postim. El ne-a prevenit ca nu cumva sa postim ca fariseii si carturarii, pentru care era important numai sa para postitori, drept care faceau o fata mohorata si imbracau haine de doliu.
Domnul Iisus Hristos ne porunceste sa ne purtam cu totul altfel in vremea postului: sa postim cu fete vesele, pline de bucurie, ca ascunzand postirea noastra de ochii oamenilor sa postim inaintea lui Dumnezeu, Care, vazand taina inimii noastre pline de evlavie si de frica Lui, ne va rasplati la aratare (v. Mt. 6, 16-18). Iar cei care postesc doar de ochii lumii si-au primit deja rasplata prin cinstirea pe care le-o arata oamenii.
Aceste pilde sunt indeajuns ca sa va incredintati de sfintenia postului, de faptul ca el a fost poruncit de catre Insusi Domnul Iisus Hristos, drept care trebuie sa avem mare evlavie fata de post, mare luare-aminte si cinstire adanca. Postul trebuie sa fie pentru noi un lucru extrem de important.
Cat de greu este cand vezi ca poporul nostru nu mai are aproape nici o idee despre post, ca aproape n-au mai ramas oameni care tin posturile. Cei ce postesc sunt batjocoriti, sunt numiti „fatarnici”. Sa ne gandim: asa era pe timpuri in tara noastra? Postea intreg poporul, incepand cu tarul - si tineau nu numai Postul Mare, ci si toate celelalte posturi, miercurile si vinerile. Copiii mirenilor erau educati in frica lui Dumnezeu, in adanc respect fata de toate regulile Bisericii, inclusiv fata de cea privitoare la post. Ei se patrundeau din copilarie de adanca cinstire fata de post si socoteau ca este un pacat greu calcarea lui. Şi era cucernic poporul rus - iar acum cat de putin a mai ramas din vechea cucernicie!
Ca atare, datoria mea este sa va amintesc marea sfintenie a postului, sa va lamuresc de ce este nevoie de el - fiindca oamenii usuratici spun deseori: „Dar nu-i totuna ce mancam, ce, prin mancare trebuie sa placem lui Dumnezeu?”, si dispretuiesc postul. Dar daca Insusi Domnul Iisus Hristos ne-a lasat randuiala postului, inseamna ca el este un lucru foarte insemnat, indispensabil - si cel care dispretuieste postul, care nu da doua parale pe el, dispretuieste cuvintele Domnului Iisus Hristos.
Ca sa intelegem mai bine toata insemnatatea postului, trebuie sa lamurim pentru inceput care e scopul lui.
Postul ne invata sa ne infranam. Prin post ne obisnuim sa ne infranam poftele pantecelui, sa calcam in picioare poftele rele ale trupului, care se straduiesc intotdeauna sa aiba intaietate asupra duhului, incercand sa inabuse orice nazuinta duhovniceasca, supunand vointa cugetarii sale.
Trupul nu ne duce la bine: el e izvorul celor mai multe pacate si sminteli, in savarsirea lucrurilor care plac trupului se afla esenta majoritatii pacatelor - si daca noi, constientizand lucrul acesta, ne silim trupul sa posteasca, daca il lipsim de mancaruri gustoase si imbelsugate, daca ne multumim cu strictul necesar, prin asta castigam o victorie asupra lui, indepartam ceea ce ne impiedicam sa ducem o viata duhovniceasca, dam libertate duhului, il inaripam in nazuinta lui spre tot ce este sfant, ceresc, inalt.
Sarcina noastra e sa ne infranam de la toate patimile si poftele rele, de la tot ce este rau, de la tot ce aduce vatamare aproapelui, de la orice lucru pe care ni-1 dicteaza egoismul si adorarea de sine. Asadar, trebuie sa ne educam vointa in asa fel ca ea sa fie indreptata spre lupta cu patimile, ca toate dorintele noastre sa nazuiasca nu catre satisfacerea imboldurilor trupului, ci catre cele de sus, catre cele ceresti, ca sa avem sus inimile, ca sa traim intotdeauna cu gandul la Dumnezeu, la poruncile lui Hristos.
In acest scop, trebuie sa educam in noi deprinderea infranarii, fiindca stiti ca la orice scop dificil se ajunge pe calea antrenamentului de lunga durata. Adevarul acesta este valabil pentru orice munca, atat intelectuala cat si fizica. Scopurile mari se ating doar cu silinta mare. Ca atare, trebuie sa intelegem ca si scopul atat de inalt al infranarii trupului nostru, al luptei cu patimile, cere exersare constanta, lupta permanenta.
Postul este tocmai o astfel de scoala a infranarii. Omul obisnuit cu postul, care tine toate posturile, mai ales cand a postit toata viata, cum faceau marii nevoitori, capata o putere uriasa in lupta cu toate ispitele, invata sa se infraneze de la tot pacatul.
Aici este insemnatatea de temelie a postului. Dar postul, mai ales Postul Mare, are si o alta insemnatate, fiindca este vreme de pocainta, de marturisire, vreme pentru Sfanta Impartasire, si ca atare trebuie sa petrecem aceasta vreme in aducere-aminte necontenita de pacate si de nevoia spovedaniei.
Şi daca vom posti, insasi infranarea de la mancare ne va aduce mereu aminte de acest fapt. Cand te asezi la masa si incepi sa mananci gustarea saracacioasa, iti amintesti de ce ai nevoie sa faci asta: fiindca suntem apasati de pacate si in vederea marelui Praznic trebuie sa ne curatim de ele si de tot raul, ca in Luminata Zi a Pastilor sa ne infatisam lui Dumnezeu curati, indreptatiti, pocaiti pana in adanc. Vedeti ce mare este si aceasta insemnatate a postului?
Doar oamenii stricati si nechibzuiti dispretuiesc postul. Din pacate, copiii generatiei noastre sunt insa educati intr-o deplina necunoastere a postului, nu sunt deprinsi cu el, nu-si pleaca micutele capete de copil in fata poruncilor Bisericii. Ar trebui ca ei sa se invete cu postul de la cea mai frageda varsta cu putinta, ca sa creasca o noua generatie de crestini, care sa fie cu totul altfel decat acest tineret desfranat si ateu care ne inconjoara. Este nevoie ca copiii crestinilor sa lumineze ca niste stele curate in aceasta societate pacatoasa, care calca in picioare Sangele lui Hristos.
Patrundeti-va de sfantul gand al insemnatatii postului si al educarii copiilor vostri in pazire neabatuta a lui.
Inainte de a vorbi despre post, Domnul Iisus Hristos ne-a spus si prima conditie ca postul sa ne fie spre mantuire: De nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre (Mt. 6, 15). Va mai amintesc si pilda imparatului care a hotarat sa incheie socotelile cu toti datornicii sai. I s-a infatisat un om care ii era dator cu o suma uriasa de bani. Dat fiind ca nu avea de unde sa-i inapoieze, imparatul a poruncit sa fie vandut el insusi, impreuna cu sotia, copiii si toata averea lui, pentru acoperirea datoriei. Atunci, datornicul a inceput sa-l roage pe imparat sa mai rabde, promitand ca in timp va plati tot. Facandu-i-se mila de el, imparatul i-a iertat datoria in intregime.
Ce credeti ca s-a intamplat? Indata ce omul cu pricina a iesit de la imparat, s-a intalnit cu cineva care ii era lui dator cu o suma neinsemnata. A inceput sa pretinda plata neintarziata a datoriei si, inhatandu-l, a inceput sa il sugrume. Vazand asta, slugile imparatesti s-au tulburat foarte tare si au povestit totul imparatului. Acesta a poruncit ca datornicul sau sa fie chemat si i-a zis: Sluga vicleana! Toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Şi l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce va plati toata datoria (Mt. 18, 32-34).
Oare nu era drept sa faca asa? Domnul ne-a poruncit sa iertam aproapelui greselile fata de noi, daca vrem sa primim iertare de la Dumnezeu. De asemenea, Domnul Iisus Hristos ne-a invatat sa ne rugam lui Dumnezeu prin cuvintele urmatoare: Şi ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Mt. 6, 12).
Asadar, iertati-i pe toti cei care sunt vinovati fata de voi, care v-au facut sa suferiti, care v-au ranit orgoliul. Aceasta este conditia dintai si de temelie pentru a pune inceput postului. Doar cand ii vom ierta pe toti vom putea incepe postul si marea taina a pocaintei. Dar oamenilor, de multe ori, le este greu sa ierte. Cu cata greutate se rasuceste limba ca sa spuna niste cuvinte atat de simple: „Iarta-ma, fratele meu!”, de parca o leaga cineva! De legat i-o leaga chiar diavolul, si de asta ne e atat de greu sa spunem cuvintele acestea simple.
Dar fiecare om care a biruit macar o data piedica aceasta, care a spus pentru prima data: „Iarta-ma”, simte cum se schimba fara intarziere inima sa, simte in ea indata o bucurie lina. A iertat, iar Domnul i-a dat bucurie si pace in suflet. A doua oara este deja mult mai usor sa spuna: „Iarta-ma”, iar a treia oara foarte usor. Şi omul se invata sa ceara iertare cu usurinta si repede, si i se duce apasarea de pe inima, si nu mai zace pe ea piatra dusmaniei, si in locul urii in inima lui se salasluieste sfanta dragoste.
Pentru monahi, cuvantul „iarta-ma” e cel mai insemnat, cea mai mare obligatie. Batranii duhovnicesti, carora li se incredintau monahii spre a-i calauzi in viata duhovniceasca, ii invatau in primul rand sa raspunda cu acest cuvant la orice mustrare li s-ar fi facut, facand totodata o plecaciune adanca celui care i-ar fi mustrat.
Au fost si oameni uimitori, care rosteau acest cuvant chiar si atunci cand asupra lor cadeau cele mai rusinoase si nedrepte invinuiri. Erau monahi invinuiti de curvie, care nu se dezvinovateau si nu raspundeau la acele clevetiri murdare, ci doar le raspundeau: „Iarta-ma” cu smerenie celor care ii asupreau. Dupa aceea, timp de multi ani traiau infierati cu numele de „curvar”, si deseori doar inainte de iesirea din aceasta viata Domnul vadea nevinovatia lor, si se cutremurau inimile celor care ii socotisera pacatosi. Iata cat de mare este puterea sfintei iertari.
Asadar, sa incepem postul iertand pe toti gresitii nostri: pe toti cei care ne-au jignit, care ne-au facut daune, care ne-au amarat cu ceva. Şi in timpul postului sa implinim fata de toti vrajmasii nostri porunca Sfantului Apostol Pavel pe care am auzit-o in Apostolul de astazi: Nimanui cu nimic sa nu fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de celalalt - ca cel care iubeste pe aproapele a implinit legea; fiindca poruncile: „Sa nu savarsesti preacurvie, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, sa nu poftesti” si orice alta porunca ar mai fi se cuprind in acest cuvant: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iubirea nu face rau aproapelui; iubirea este deci implinirea legii - si aceasta, fiindca stiti in ce timp ne gasim, caci este chiar ceasul sa va treziti din somn(Rom. 13, 8-11).
A venit vremea sa ne trezim din somnul nostru nesfarsit, in care nu ne gandim la Dumnezeu, caci acum mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand am crezut(Rom. 13, 11). Acum, dupa ce a trecut oarecare vreme in care am slujit Domnului, mantuirea e mai aproape de noi decat atunci cand de-abia pasisem pe calea vietii crestinesti. Noaptea e pe sfarsite, iar ziua s-a apropiat (Rom. 13, 12). A trecut noaptea cand traiam in bezna de nepatruns a necunoasterii lui Dumnezeu, in mandrie si egoism. Ziua pocaintei s-a apropiat.
Sa lepadam, dar, lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii; sa umblam cuviincios, ca ziua, nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si pizma, ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos, si grija de trup nu o faceti spre pofte (v. Rom. 13, 12-14). Tocmai asta ne invata Marele Post. Amin.
18 martie 1945
II. Despre fatarnicie
Maine purcedem pe marea cale a pocaintei si mantuirii, pe calea Postului Mare. Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne invata cum trebuie sa postim: Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii, ca ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor (Mt. 6, 16).
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit, de asemenea, sa fugim de fatarnicie nu numai cand postim, ci si cand facem milostenie: Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei, altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns, si Tatal tau, Care vede intr-ascuns, va rasplati tie (Mt. 6, 1-4).
Cat de insemnate sunt aceste cuvinte ale Domnului! Cat de important este sa nu pierdem rasplata de la Dumnezeu pentru faptele noastre bune! Vedeti, El spune ca daca savarsim cu fatarnicie aceste fapte bune, ne-am primit deja plata de la oameni, iar de la Dumnezeu nu mai avem ce plata sa asteptam. Am preferat plata de nimic care e slava de la oameni? Am lepadat plata vesnica, plata cea mai mare: slava de la Tatal Ceresc.
Domnul a vorbit mult despre fatarnicie, in infricosatoarea Sa cuvantare in care-i infiereaza pe carturari si pe farisei, El le spune de multe ori: Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici (v. Mt. 23, 13-29), vestind ca va fi vai de toti fatarnicii. Fatarnicii nici pentru parutele lor fapte bune nu vor primi de la Dumnezeu plata.
Daca Domnul vorbeste cu atata staruinta despre vatamarea si pierzania aduse de fatarnicie, inseamna ca trebuie sa cugetam: ce este fatarnicia, de unde vine ea, unde isi are radacinile si care ii sunt formele?
Formele ei sunt foarte diferite. O pilda a celei mai cumplite, mai pierzatoare fatarnicii, a fatarniciei de treapta diavoleasca, e sarutarea tradatoare data Domnului Iisus Hristos de catre Iuda in gradina Ghetsimani. Acea sarutare n-a fost o marturie a dragostei, ci semn pentru strajerii pe care-i adusese acolo ca sa Il aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decat aceasta fatarnicie? Sarutul Iudei a devenit simbolul tradarii, fatarniciei, al celei mai mari josnicii si nemernicii omenesti.
In Sfanta Scriptura putem gasi si alte exemple de fatarnicie. Sa va povestesc despre unul dintre ele. Imparatul David avea o capetenie de oaste, un general ce se numea Ioav, iar Saul - vrajmasul lui, care voia sa il omoare - o alta capetenie numita Avenir, care dupa moartea lui Saul s-a supus lui David si a fost primit de el. Bland fiind, David l-a iertat, insa Ioav, care era plin de rautate, nu a putut sa-l ierte, si odata, cand s-a intalnit cu Avenir, l-a tras spre sine ca si cum ar fi vrut sa il sarute prieteneste, si in timp ce-l saruta i-a infipt un pumnal in pantece.
Acestea sunt exemple ale fatarniciei celei mai mari, insa fatarnicia cunoaste numeroase trepte: este si fatarnicie foarte fina, pe care foarte greu o bagi de seama. Cu toti suntem supusi, mai mult sau mai putin, acestei boli sufletesti, cu totii ne straduim sa parem oamenilor mai buni decat suntem de fapt, si multi dintre noi arata o masca de cucernicie fara sa aiba cucernicia in suflet.
Domnul Iisus Hristos i-a comparat pe farisei cu niste morminte ingrijite pe dinafara, insa pline pe dinauntru cu oase moarte (v. Mt. 23, 27), iar Sfintii Parinti cu un mar rosu si frumos la vedere, insa pe dinauntru ros de viermi cu desavarsire.
Cat de exacta comparatie! In sufletul fatarnicului nu este bunatate adevarata, nu este dragoste adevarata, insa pe dinafara el pare si bun, si evlavios. Iata ca Domnul ne previne cu privire la aceasta nenorocita fatarnicie. El cere ca in toate faptele noastre bune sa nu fie amestecata deloc fatarnicia.
Dar cum sa implinim aceasta porunca a lui Hristos? Ei bine, pentru asta trebuie sa cunoastem pricinile si radacinile fatarniciei.
Exista patima slavei desarte, a dorintei nesaturate de slava, de lauda si incuviintare din partea oamenilor. De aceasta patima suferim cu totii: tuturor ne place sa fim laudati, toti nazuim spre slava de la oameni. Dar, oare, trebuie sa nazuim spre ea? Cat face slava de la oameni? De ce alearga oamenii dupa incuviintarea gloatei, silindu-se in fel si chip sa fie ridicati in slavi de ea?
Aceasta patima se vadea foarte puternic la nefericitii de carturari si de farisei, pe care Domnul i-a infierat pentru fatarnicia si nazuinta lor de a fi primit laudele poporului, care erau imbinate cu dispret fata de acesta: Multimea aceasta, care nu cunoaste Legea, este blestemata (In. 7, 49), spuneau ei. Şi de la cei pe care-i blestemau, de la cei pe care ii socoteau nestiutori, cautau fara sat proslavire si preamarire.
Vedeti ce lucru josnic? De ce sa cauti incuviintare de la cei pe care nu-i respecti, pe a caror parere nu dai doi bani in adancul inimii? De ce sa cautam lauda si slava de la o gloata care poate sa-si arate incuviintarea, tipand nebuneste, chiar si fata de curvele vopsite, chiar si fata de oamenii lipsiti de orice valori morale, dar care o cuceresc prin forta lor fizica sau prin alte calitati indoielnice?
De ce sa cautam incuviintarea unei gloate care, pe deasupra, astazi te preainalta, si te lauda, si te proslaveste, iar maine te defaima si necinsteste? Nu se aseamana slava de la oameni cu fumul care se risipeste in aer si piere fara intarziere? Ea n-are absolut nici o valoare.
In plus, trebuie sa stim ca slava fuge de cei care o cauta si ii umbreste deseori pe cei care n-o cauta, si o dispretuiesc, si nu ii dau insemnatate.
Spuneti-mi, slava cui este mai presus de slava marelui ierarh Nicolae, Facatorul de minuni? Slava cui este mai presus de slava si marirea cuviosilor Antonie si Teodosie ai Lavrei Pesterilor, Serafim din Sarov, Serghie din Radonej? De la moartea cuviosilor Antonie si Teodosie a trecut aproape o mie de ani, de la moartea Facatorului de minuni Nicolae - o mie sase sute, si pana acum slava lor nu a suferit nici o intunecare, ci pe masura ce trece timpul ea straluceste tot mai mult.
Acestia au cautat vreodata slava si lauda de la oameni? Oare a fost vreun pic de slava desarta in inimile lor sfinte? Nu! Inimile lor erau curate, sfinte, si de aceea le-a umbrit slava data nu de oameni, ci de Dumnezeu Insusi.
Celor ce cauta slava de la oameni, Insusi Domnul Iisus Hristos le vorbeste precum urmeaza: Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii? (v. In. 5, 44). Sa adancim intelesul acestor spuse. Domnul a spus ca cel ce cauta slava de la oameni nu poate sa creada in Dumnezeu, fiindca in locul Marelui Dumnezeu, Caruia trebuie sa-I slujim, el si-a facut un idol - slava omeneasca, si acestui idol se inchina si ii slujeste. Ce poate fi mai cumplit?
Aceste cuvinte ale Domnului s-au implinit asupra carturarilor si a fariseilor, care erau fatarnici pana in adancul fiintei lor - in inimile lor nu era credinta, caci daca ar fi fost credinta, daca L-ar fi cinstit pe Dumnezeu si ar fi avut frica Lui, cum ar mai fi putut sa-L rastigneasca pe Fiul lui Dumnezeu, cum ar mai fi putut sa faca aceasta nelegiuire, cea mai groaznica dintre toate - pe care le-a cunoscut neamul omenesc!? Adevarate, adevarate sunt cuvintele lui Hristos: cine cauta slava de la oameni, acela nu poate sa creada.
Iar cei ce cred din toata inima in Dumnezeu, care fac binele nu de ochii lumii, ci din dragoste de bine, din dragoste si milostivire fata de oameni, din dragoste de Dumnezeu, din inchinare adanca in fata tuturor poruncilor lui Hristos, sunt straini de orice slava desarta. Ei savarsesc toate faptele lor nu pentru slava lumeasca, nu ca sa faca pe sfintii in chip fatarnic, ci fac binele fiindca nu pot sa nu-l faca, fiindca despre ei a zis Hristos: Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura(Mt. 5, 6). Ei flamanzesc, ei inseteaza fara sat de dreptate, de bine, de pace si de mantuire pentru toti, si de aceea implinesc toata dreptatea.
Astfel, credinta adevarata curata inima de orice pacat, iar otrava slavei desarte, dimpotriva, este cumplit de pierzatoare. Tocmai din slava desarta se naste fatarnicia.
Iar patima slavei desarte este cea mai subtire, cea mai felurita, cea mai primejdioasa si cea mai otravitoare dintre toate patimile, fiindca celelalte patimi, daca ne straduim prin propriile stradanii si ajutorul harului Dumnezeiesc, ne pot lasa in pace cu timpul, insa patima slavei desarte nu ne va parasi niciodata: ea ne urmareste, se foloseste si de faptele noastre bune, si de caldura rugaciunilor noastre, si de postirea noastra, si de infranarea noastra, ca sa ne otraveasca cu otrava ei diavoleasca. Cand nevoitorul ajunge la oarecare sporire pe calea binelui, slava desarta incepe sa ii sopteasca la ureche: „Uite, acum esti mai presus de ceilalti, acum i-ai intrecut pe toti fratii”. El poate sa nici n-o spuna, ci numai s-o gandeasca, insa otrava slavei desarte i-a molipsit deja sufletul nefericit.
De aceasta otrava scapa doar cei care au dobandit plansul neincetat al inimii, intristarea necurmata pentru pacate, constiinta propriei pacatosenii. Despre aceasta, Cuviosul Varsanufie cel Mare a spus un cuvant scurt, dar adanc: „Daca nu ai plansul inimii, atunci ai slava desarta”. Cel ce nu are plans in inima, cel care nu traieste doar pentru Dumnezeu, care nu cauta doar slava Lui, fugind de slava proprie, nu va scapa de slava desarta.
Slava desarta este subtire: ea nu ne paraseste nici cand ne rugam in biserica, fiindca iata ce spune un alt mare dascal al Bisericii, Sfantul Ioan Scararul: „Ia aminte ca nu cumva, aflandu-te intre frati, sa te arati mai drept decat ei in oarecare privinta. Daca vei face asta, doua rele vei savarsi in acelasi timp: pe frati ii vei rani cu ravna ta mincinoasa, iar tie iti vei da negresit prilej de semeata cugetare. Fii osarduitor in sufletul tau, fara sa dai in vileag asta nici prin miscarea trupului, nici prin infatisare, nici prin cuvant”.
Vedeti, asadar, ce invatatura adanca ne-a dat Domnul Iisus Hristos la inceputul Postului Mare, la inceputul nevointei pocaintei. Amintiti-va bine ce a spus Hristos despre fatarnicie; nu faceti din post prilej pentru fatarnicie, de slava desarta. Nu va rugati cu slava desarta, fiindca asa faceau carturarii si fariseii, pentru care au fost osanditi pe veci de catre Domnul Iisus Hristos.
Iar pe voi, pe toti care va straduiti sa scapati de fatarnicie, care va temeti ca de foc de otrava slavei desarte, sa va pazeasca Domnul Dumnezeu de robia lor, sa va binecuvanteze pe calea marii pocainte in vremea Postului Mare. Amin.
6 martie 1949
III. A venit Postul, maica infranarii
Cat de bine numesc sfintele cantari postul „maica a infranarii”! Caci, pe de o parte, nimic nu il impinge pe om atat de mult la incalcarea intregii intelepciuni ca imbuibarea si betia, adica incalcarea postului, iar pe de alta pazirea postului ne duce la cea mai inalta forma a intregii intelepciuni, care e curatia inimii.
Ştiu cat de grea este postirea in vremurile noastre, stiu ca nu totdeauna puteti gasi mancare de post. Ce sa va spun? Important e nu numai ce va intra in gura, ci in primul rand dispozitia duhovniceasca, atitudinea fata de post: caci daca nu aveti mancare de post si sunteti nevoiti sa mancati ce puteti gasi, Dumnezeu n-o sa va osandeasca pentru asta; dar daca veti dispretui postul, daca nu veti avea intentia si dorinta de a posti, veti fi osanditi de Dumnezeu, fiindca El pretuieste nu numai faptele noastre bune, ci si intentiile noastre bune. El priveste inima noastra, si daca vede ca suntem amarati fiindca nu putem posti, ne socoate aceasta amaraciune intru adevarat post.
De ce suntem datori sa nutrim mare evlavie fata de post? In primul rand, fiindca postul a fost randuit de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, iar ceea ce a randuit El e sfant si cuvintele Lui trebuie pazite din toata inima.
Pe langa asta, Domnul ne-a dat El Insusi pilda, postind patruzeci de zile in pustie. Şi sfintii Lui apostoli posteau, in Faptele apostolilor citim ca ei, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste Saul si peste Varnava, si asa i-au lasat sa plece (v. Fapte 13, 2-3).
Cei care nu vor sa posteasca, cei ce dispretuiesc postul, care il resping, de pilda sectantii sau protestantii, care postesc numai doua-trei zile pe an, spun cu fatarnicie: „Trebuie sa placem lui Dumnezeu nu prin mancare, ci prin fapte bune”. Dar faptele lor bune sunt fatarnicie de la un capat la altul. Ei fac adeseori trimitere la cuvintele Domnului: Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. (Mt 15, 11) - insa cuvintele acestea au fost spuse mai mult spre infierarea cugetarii desarte a fariseilor si a carturarilor, care dadeau o uriasa insemnatate curatiei dinafara, de pilda spalarii mainilor inainte de masa, dar nu se ingrijeau deloc de curatia inimii. De asemenea, in cugetarea desarta a potrivnicilor postului este vorba intotdeauna de aspectul lui exterior, ca si cum postul ar fi regim alimentar!
Multi citeaza cuvintele apostolului Pavel: Pe cel slab in credinta primiti-l nu intru indoirea gandurilor, ca unul crede sa manance de toate, iar cel slab legume mananca. Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca, iar cel ce nu mananca sa nu osandeasca pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia? Pentru stapanul sau sta sau cade. Dar va sta, caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea (Rom. 14, 1-3).
Scoase din context, cuvintele acestea nu sunt cu totul limpezi. Apostolul Pavel vorbeste despre probleme dureroase ale vremii sale: despre pazirea exagerata de catre unii a randuielilor Vechiului Testament, in particular a deosebirii dintre „curat” si „necurat”, precum si despre ferirea de mancarurile jertfite idolilor sau gustarea lor si smintelile ce apareau de aici. Ceva mai jos, lucrul acesta devine evident: Ştiu si sunt incredintat in Domnul Iisus ca nimic nu este intinat prin sine, decat numai pentru cel care gandeste ca e ceva intinat: pentru acela, intinat este... Rau este pentru omul care mananca spre poticnire. Bine este sa nu mananci carne, nici sa bei vin, nici sa faci ceva de care fratele tau se poticneste, se sminteste sau slabeste (Rom. 14, 14-20). Şi in continuare sfantul apostol trage concluzia ca trebuie sa facem totul din credinta si intru slava lui Dumnezeu.
In acest context, cel slab in credinta este cel care se sminteste, lasandu-se tarat de cugetarea desarta, nu cel care posteste crezand in sfintenia postului. Pe deasupra, noi ne infranam de la mancarea de dulce nu fiindca o socotim necurata, fiindca tot ce a zidit pentru noi Facatorul este curat, ci datorita poruncii privitoare la infranare, spre infranarea patimilor si poftelor noastre, dupa cuvantul aceluiasi apostol. Şi, bineinteles, postim pentru Domnul, intru slava lui Dumnezeu, cum ne-a si invatat Domnul. Dar de ce nu vor sa posteasca sectantii si ceilalti ? Sa se gandeasca singuri.
Din celelalte Epistole ale apostolului Pavel putem trage concluzia ca si el tinea post. Dau numai un exemplu. In a doua Epistola catre corinteni, vorbind despre numeroasele necazuri si patimiri prin care a trecut in timp ce propovaduia despre Hristos, arata ca s-a aflat in felurite primejdii: in osteneala si suparare, in privegheri de multe ori, in foame si in sete, in posturi adeseori, in frig si in golatate (2 Cor. 11, 27). Şi atunci, cine va cuteza sa spuna ca apostolul nu postea? Cine va cuteza sa ii rastalmaceasca vorbele, facand din ele o tagaduire a postului? Dimpotriva, el ii chema pe crestini sa exerseze postirea, le arata uriasa insemnatae a infranarii.
„Dar care este insemnatatea postului?” - veti intreba. Inca din Vechiul Testament, in cartea prorocului Iona citim ca Domnul Dumnezeu a osandit la nimicire stravechiul, uriasul si vestitul oras Ninive - dar inainte de infaptuirea osandei l-a trimis acolo pe prorocul Iona ca s-o vesteasca locuitorilor Ninivei si sa ii cheme la pocainta.
Ninivitenii au fost cutremurati de propovaduirea lui Iona; au cazut indata pe ganduri, s-au pocait, au hotarat sa-si schimbe viata pacatoasa - si insusi regele din Ninive le-a poruncit tuturor locuitorilor sa petreaca trei zile in post, punand la post chiar si animalele. El insusi s-a imbracat in sac si si-a turnat cenusa in cap, si tot poporul a facut la fel: trei zile au postit toti cu post deplin si desavarsit.
Ce credeti ca s-a intamplat? Pentru acest post, pentru adanca pocainta Domnul a miluit orasul Ninive si a schimbat cumplita Sa hotarare. Orasul a scapat de nimicire. Fiecare crestin poate, la randul sau, sa se mantuiasca prin post si pocainta, fiindca postul naste aplecarea spre pocainta.
Mai vreau sa va amintesc ca Domnul, cand ucenicii Sai nu au putut sa vindece un indracit, a zis: Acest neam de draci nu iese decat cu rugaciune si cu post (Mt. 17, 21). Vedeti puterea postului? El izgoneste dracii - dracii fug de post, fiindca urasc postul. Nu cumva se afla printre noi cineva care uraste postul, asemanandu-se dracilor?
Cine citeste Vietile Sfintilor stie in ce chip de neurmat pentru noi posteau cuviosii Parinti si cuvioasele Maici: ei posteau mereu, adeseori nu mancau de dulce, multi gustau doar paine si apa, dar traiau o suta de ani si mai bine, fiindca ii tinea harul atotputernic al lui Dumnezeu, in timp ce noi nadajduim in sprijinul mancarurilor noastre rafinate, care, fiindca veni vorba, sunt deseori vatamatoare pentru sanatate, pricinuind numeroase boli de stomac si de intestine, dureri de cap, podagra si asa mai departe.
Asadar, sa nu se indoiasca nimeni de faptul ca postul petrecut in chip placut lui Dumnezeu nu vatama, ci, dimpotriva, da tarie si putere trupului si duhului. Nu puteti posti cum posteau cuviosii, dar puteti pazi posturile randuite de Biserica.
Daca, postind, ne vom invata sa ne infranam pantecele nesatios, ne va fi mai simplu sa ne invatam cu infranarea tuturor poftelor, tuturor pornirilor trupesti, din care vin cele mai multe pacate: prin infranarea de la mancarea oprita in timpul postului ne calim vointa. Şi oare sunt putine lucrurile de la care trebuie sa ne infranam? Oare putine sunt lucrurile pe care trebuie sa ni le interzicem?
Asadar, sa ne binecuvanteze Domnul la nevointa postului care ne sta in fata, sa ne daruiasca credinta, tarie si rabdare. Amin.
2 martie 1952
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu