Astazi, luni, 23 martie 2015, de la ora 17:00 se va oficia Slujba Deniei Canonului cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul. Va asteptam cu drag si multa bucurie duhovniceasca sa ne rugam impreuna!

Anul acesta slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul se oficiază luni seara – 23 martie 2015 – în cadrul Slujbei Deniei. Acest lucru se întâmplă pentru că sărbătoarea Bunei Vestiri cade miercuri, 25 martie, în săptămâna a V-a a Postului Mare. 

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.

Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"

Denia Acatistului Bunei Vestiri este un imn de laudă închinat Maicii Domnului; el a fost compus de patriarhul Serghie al Constantinopolului cu prilejul evenimentelor din 7 august 626 când, în timp ce împăratul era într-o expediţie împotriva perşilor, o parte dintre perşi s-au aliat cu avarii şi cu sciţii şi au atacat cetatea Constantinopolului atât pe mare, cât şi pe uscat. Cu toate că bizantinii erau depăşiţi numeric, au repurtat o minunată biruinţă.

Prin această slujbă se aduce laudă şi mulţumire Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care a ocrotit cetatea Constantinopolului şi pe cei credincioşi din ea şi deopotrivă pe toţi aceia care de-a lungul veacurilor cer ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cântările Acatistului Bunei Vestiri ne ajută să parcurgem drumul pocăinţei, al pregătirii noastre duhovniceşti întru întâmpinarea praznicului Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Prin aceste cântări, Biserica ne îndeamnă să ne îndreptăm cu toată credinţa şi nădejdea în ajutorul Născătoarei de Dumnezeu. Maica Domnului apără cetatea sufletului nostru ori de câte ori sufletul este asaltat de tot felul de gânduri necurate, de lucrarea patimilor egoiste din om şi mai ales de lucrarea vrăjmaşului nostru dintotdeauna, diavolul, care nu se bucură când creştinii doresc să săvârşească fapte vrednice de pocăinţă, să îşi sfinţească viaţa, ca apoi să se întâlnească cu Hristos în lumina sfintei Sale Învieri. Amin.

Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul) Hristos vindecă pe oameni de îndoială, boală şi nepricepere duhovnicească

Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul)

Marcu 9, 17-32

"În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ, face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, iar copilul, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe."

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor, numită şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în ea se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deşi el mai este pomenit în fiecare an la 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume: a vindecat de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidenţiază, pe de o parte, cât de multă suferinţă a întâlnit Iisus Hristos în copilul chinuit de demon şi cât de puţină credinţă a găsit la tatăl acestuia. Multă suferinţă, pe de o parte, şi puţină credinţă, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând: "Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (pe demon), dar ei n-au putut", S-a tulburat pentru că ştia pricina nevindecării copilului, şi anume credinţa slabă a tatălui şi nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuşi, Iisus nu l-a mustrat direct pe tatăl copilului, ca să nu mai adauge la multa lui suferinţă şi durerea mustrării. Dar pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărţit în două, adică unii credeau în Hristos, iar alţii se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis către toţi cei slabi în credinţă: "O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?"

Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate indirect că foarte adesea demonii au putere asupra oamenilor când slăbeşte credinţa în popor. Cu cât slăbeşte mai mult credinţa în popor, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu atunci când trec prin suferinţă, mai ales când suferă un copil nevinovat. Adesea, cel slab în credinţă când suferă se revoltă sau huleşte pe Dumnezeu în loc să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micşorarea milei Lui faţă de om

Înţelegând cât de cumplită era suferinţa copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis: "Aduceţi-l la Mine". Deci chiar şi atunci când mustra pe cei slabi în credinţă, Iisus rămânea totuşi în starea de iubire faţă de oameni. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui faţă de omul în suferinţă. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire, adică este aruncat când în foc, când în apă, sau trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinţei copilului, tatăl acestuia i-a cerut ajutor lui Iisus, însă având doar o nădejde firavă în suflet: "De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi". Acest dacă poţi face ceva exprima o credinţă slabă şi o speranţă firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător şi totuşi încurajator, Iisus i-a răspuns: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede".

În acel moment, tatăl copilului a simţit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui personal, nu în general mulţimii care asculta. Atunci tatăl copilului şi-a recunoscut vina, adică puţina lui credinţă, şi căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit pentru îndoială sau pentru credinţa lui slabă şi, cu multă smerenie, proprie căinţei sincere, a zis: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele".

Pocăinţa şi multa smerenie a tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credinţă, iar în partea a doua, s-a întărit în smerenie, recunoscând că la început nu a avut credinţă suficient de tare pentru a dobândi vindecarea copilului său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căinţă pentru că avea credinţă puţină, sau credinţă amestecată cu îndoială, iar apoi cuvintele "Cred, Doamne" arată dorinţa lui de a-şi întări credinţa. În sfârşit, cuvintele lui "ajută necredinţei mele" confirmă o dată în plus pocăinţa şi smerenia lui. El nu a zis: ajută credinţei mele puţine, ci, din smerenie, a numit puţina lui credinţă chiar necredinţă. Îndată după ce a îndreptat duhovniceşte pe acest tată necăjit, întărindu-l în credinţă, Iisus i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: "Ieşi din el şi să nu mai intri în el". În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic şi l-a aruncat la pământ. Iar copilul zăcea la pământ, încât unii credeau că murise. Însă Iisus l-a luat pe copil de mână, l-a ridicat în picioare şi l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinţei copilului robit de un duh rău

Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorinţa acestui tată sărman care nu a zis: "ajută pe copilul meu" sau "fie-Ţi milă de el", ci a zis "ajută-ne, fie-Ţi milă de noi". Deşi suferea doar copilul, toată suferinţa lui se transfera şi tatălui său. Întreaga suferinţă a copilului era împărtăşită şi de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinţei acestuia care era chinuit de un duh mut şi surd. De fapt, pentru că era stăpânit de un duh mut şi surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-şi exprime suferinţa. Văzând acum Mântuitorul Iisus Hristos rugăciunea fierbinte şi credinţa puternică a tatălui copilului, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil şi să nu mai intre în el niciodată. Numai acum copilul redevine cu adevărat copilul tatălui său, întrucât Iisus i l-a redat sănătos şi liber. Cât era bolnav sau posedat de duhul necurat, acesta stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă atât de tatăl copilului, care se pocăieşte recunoscându-şi puţina lui credinţă, cât şi de copilul pe care îl eliberează de duhul mut şi surd. Astfel, toţi cei prezenţi au văzut iubirea milostivă şi vindecătoare a lui Iisus.

Hristos descoperă ucenicilor Săi ştiinţa izbăvirii oamenilor de puterea duhurilor rele

Evanghelia ne spune că după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriţi şi se întrebau în sinea lor şi între ei de ce nu au putut ei înşişi să scoată duhul mut şi surd din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, l-au întrebat pe Mântuitorul: "pentru ce noi n-am putut să-l izgonim (pe demon)". Iar Mântuitorul, ca un învăţător înţelept, le-a spus lor ceea ce nu cunoşteau, şi anume că există "un neam de diavoli" care nu ies din om decât prin rugăciune şi prin post. Ucenicii primiseră de la Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a alunga duhurile necurate şi de a vindeca orice boală şi orice neputinţă din popor, dar nu înţelegeau de ce această putere nu a devenit operantă sau lucrătoare în cazul de faţă. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică, şi anume nu este suficient să porunceşti verbal demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl stăpânesc, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască în toată fiinţa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poţi alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiţi de acestea. Iar prezenţa lucrătoare a Duhului lui Dumnezeu sau a Duhului Sfânt vine în om prin rugăciune stăruitoare şi prin postire. Când omul posteşte, se smereşte, iar cu cât se smereşte mai mult, cu atât rugăciunea sa devine mai fierbinte. Prin smerenie, omul se goleşte de sine sau de egoism şi se umple de prezenţa iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit

Apostolii învaţă, aşadar, de la Mântuitorul Iisus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt şi Bun poate alunga duhurile necurate şi rele din oameni. Prin această învăţătură, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cât de necesară, de vie şi de puternică, de eliberatoare de patimi drăceşti şi duhuri necurate, de boală şi neputinţă este rugăciunea unită cu postul. Biserica a rânduit să fie citită această parte din Evanghelia după Sfântul Marcu cu scopul de-a ne arăta că perioada Postului Mare este mai ales timp de rugăciune fierbinte şi de postire multă pentru a ne întări în credinţă şi a lupta împotriva păcatului, a patimilor şi a duhurilor rele.

Postirea schimbă foamea şi setea noastră fizică în foame şi sete spirituală după Dumnezeu

Sfinţii Părinţi, rugători şi postitori, care s-au luptat mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea "demoni" sau "duhuri rele". Aşa, de pildă, ei numesc lăcomia "demonul lăcomiei". Pentru a înţelege această vorbire a lor, trebuie să înţelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului şi ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: "Doamne, nu am fiică, ci trup care cumplit se îndrăceşte". Prin această luptă cu patimile, cu ispitele care nu vin omului doar de la trup, ci şi de la duhurile necurate, invidioase pe om, când acesta se apropie de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au experimentat personal puterea rugăciunii unite cu postul. Rugăciunea şi postul schimbă foamea şi setea noastră fizică sau trupească în foame şi sete duhovnicească după Dumnezeu. Dacă omul se hrăneşte cu prezenţa lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci el devine puternic şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate birui patimile şi ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii umane păcătoase.

În plus, Evanghelia de astăzi ne arată şi grija părinţilor pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credinţă mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinţei copilului, suferinţă pe care o împărtăşea şi el, a venit la Hristos, vindecătorul de boli, să-I ceară ajutor, iar Hristos Domnul i-a întărit tatălui credinţa, iar copilului i-a ridicat suferinţa. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toţi părinţii care au copii bolnavi sau chinuiţi de duhuri şi patimi rele să vină la El, cerând ajutorul Lui, cu multă credinţă şi speranţă.

Prin urmare, Evanghelia Duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paşti este una a vindecării, a speranţei cultivate prin credinţă tare şi prin rugăciune fierbinte însoţită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii şi al pocăinţei

Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea, în părţile muntelui Sinai, deşi era originar din Palestina.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei. În cartea sa numită Scara virtuţilor sauScara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile. Smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care le descrie el în cartea Scara virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin rugăciune şi post, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Scara virtuţilor sau pe scurt Scara a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul în mediul monahal. Şi astăzi în unele mănăstiri această carte este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă, a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi şi cultivarea virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările Duminicii a IV-a din Postul Paştilor ca fiind el însuşi "scară a virtuţilor", "lauda monahilor", "luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii".

Pocăinţa, smerenia, lacrimile şi toate nevoinţele de care se face pomenire în Scara Sfântului Ioan au ca scop curăţirea noastră de patimi şi creşterea noastră în virtuţi, în iubire smerită faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aceste virtuţi sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Sfintelor Paşti. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii şi al pocăinţei, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este şi invocat să se roage pentru noi. Prin urmare, el este nu numai un model sau o icoană duhovnicească, ci şi un rugător pentru noi. De aceea, noi ne rugăm Sfântului Ioan Scărarul să ne ajute să ne vindecăm de patimi şi să dobândim virtutea iubirii smerite şi milostive, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin!

Duminica a 4-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) 22 martie

Suntem în duminica a 4-a din Postul Paştelui. Sfânta Evanghelie care se citeşte astăzi la Sfânta Liturghie ne prezintă vindecarea fiului lunatic. (Marcu 9, 17-32)
De ce în acestă duminică, biserica a rânduit citirea acestui text? Pentru că avem în el legătura cu perioada în care ne aflăm: “cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” Marcu 9, 29. Acesta este punctul de plecare al Evangheliei de astăzi şi punctul culminant, în acelaşi timp.
Inţelegem DE CE trebuie să postim şi CUM trebuie să postim.
1. DE CE trebuie să postim ? Avem răspunsul în Sfânta Evanghelie: ca să alungăm din viaţa, din inima şi din gândurile noastre pe cel rău, puterea şi uneltirile lui.
Copilul din Sfânta Evanghelie de astăzi era stăpânit efectiv de cel rău. Şi am văzut cât rău îi făcea. Mai sunt şi astăzi astfel de situaţii; însă, destul de rar. Întotdeauna trebuie să ne străduim să facem deosebire între cineva care este posedat efectiv de cel rău şi restul, care sunt doar încercaţi sau, mai rău, au doar obsesia lucrării celui rău asupra sa.
Pentru că de multe ori diavolul nici nu mai are nevoie să ne ispitească, să ne îndemne la rău, sa ne tulbure şi să ne lupte cu îndemnuri spre fapte rele. Pentru că le facem noi singuri, din îndemnul propriu, din obişnuinţă şi comoditate – ca şi cum ar fi bune, corecte şi drepte. Adică nouă ni se par aşa, după mintea şi socotinţa noastră. Dar nu luăm in calcul şi socotinţa lui Dumnezeu, pentru că, dupa El, ceea ce facem nu sunt bune şi corecte şi drepte.
Ca să inţelegem Sfânta Evanghelie de astăzi trebuie să ne gândim la aceasta, adica să nu mai facem din îndemnul propriu, din obişnuinta si comoditate o mulţime de răutaţi – ca şi cum ar fi bune, corecte şi drepte – şi apoi să vedeţi cum ne mai luptam diavolul, cum nu mai doarme langă noi: când nu mai facem singuri o mulţime de păcate, să vedeţi cum ne scutură si ne trânteşte, ca să ne biruie ca pe copilul din Sfanta Evanghelie de astăzi.
Atunci să alergăm la Mântuitorul Hristos, cu credinta noastră, chiar puţină, şi să strigăm la El : « ajută-ne, fie-Ţi milă de noi ! Cred, Doamne, ajută necredinţei mele ».
2. CUM trebuie să postim ? Cu rugaciune. Adăugând la postul nostru şi rugăciunea din inimă, vom putea birui pe cel rău în lupta sa contra noastră.
II. Sfântul Ioan Scărarul. A fost unul din cei care au împletit în viaţa lor postul cu rugăciunea în modul cel mai înalt, devenind model pentru noi toţi. De aceea biserica a rânduit sa fie cinstit astăzi.
A trăit in jurul anului 600, fiind vieţuitor la mănăstirea de pe muntele Sinai. Având o viaţă aleasă, Sfântul Ioan Scărarul s-a remarcat prin opera sa de căpătâi, SCARA, o lucrare în 30 de capitole, sau trepte, pe care, parcurgându-le creştinul, şi mai ales monahul, să se înalţe, treaptă cu treaptă, ca pe o scară, la Dumnezeu. Ba mai mult, ne îndeamnă, să le îndeplinim pe toate, deodată. Căci nu putem să practicăm câte o virtute, pe rând, lăsându-le pe celelalte pentru mai pe urmă.
Scara a fost tradusă de mult timp şi în limba română pentru credinciosul doritor să o parcurgă, atât in Filocalia, vol. 9, cât şi separat.

(Cuvinte despre sfintele nevoinţe ale Sf. Ioan Scararul)
Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bărfi. Fii blând şi nu fi zelos în rau…
Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tau. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău să fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l; şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi cercetarea şi ruşinea în locul lui,rabdă-l măcar şi nu-l ruşina  …

Ce sunt Fericirile?
Dupa randuiala Vechiului Testament, pentru a implini Legea, credinciosul trebuia sa asculte de cele 10 porunci. Potrivit cuvintelor Mantuitorului: „Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc” (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie pazite si de crestini, intocmai.

Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor alte noua indemnuri, prin care se implineste Legea, in scopul desavarsirii morale. Pe acestea nu le-a dat insa in chip de opriri sau porunci, ci in chip de „fericiri”, fiindca ele se potrivesc deplin cu smerenia si blandetea Mantuitorului Hristos. Pe de alta parte, cele noua Fericiri sunt atat de potrivite cu nazuintele sufletului crestinului, incat, numai auzindu-le, suntem indemnati singuri sa le indeplinim. In acest inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea Noului Testament „Legea cea desavarsita a libertatii” (Iacov 1, 25). Faptul ca Mantuitorul infatiseaza laolalta fericirea si desavarsirea arata ca acestea sunt strans legate. Intr-adevar, nimeni nu poate fi fericit fara a fi desavarsit, iar cel ce cucereste desavarsirea morala dobandeste prin aceasta si fericirea.

De aceea, in fiecare fericire trebuie sa deosebim mai intai invatatura sau indemnul si apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii. Pe scurt, prin „Fericiri” se inteleg cele noua cai pe care crestinul trebuie sa mearga pentru a ajunge la fericirea vesnica, sau cele noua virtuti prin care putem dobandi fericirea. …

Predică la Duminica Sfintei Cruci - IPS TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Amin!
„Cruci Tale ne închinăm, Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

În această sfântă zi, duminica închinată Sfintei Cruci se înjumătăţeşte Postul, pentru că Postul are şase săptămâni, urmat de Săptămâna Patimilor. Sfânta Cruce s-a înfipt în inima pământului, pentru ca inimile noastre să se curăţească şi să se umple de darul iertării şi pentru noi, centrul spiritual a pământului este Golgota, unde s-a înfipt crucea în inima pământului. Postul are inima sa. Astăzi este jumătatea Postului. De aceea, Sfinţii Părinţi ne-au aşezat în rânduiala Bisericii, Sfânta Cruce în a treia duminică din Postul cel Mare. Sfânta Evanghelie ne cheamă astăzi să ne luăm crucea şi să urmăm lui Hristos. Ce însemnează luarea crucii şi urmarea lui Hristos? Crucea şi-a schimbat sensul din vechime, prin Mântuitorul Hristos, din semnul profan, de batjocură, de necinste, de pedeapsă, a făcut un semn de biruinţă, un semn de bucurie, un semn de slavă. Prin cruce se înfăţişează laturile pământului, cele patru puncte cardinale ale pământului sunt reprezentate de cele patru laturi ale crucii. Mântuitorul nu S-a răstignit pe un lemn, căci şi această practică era învechită. Ştim dinainte că în Sparta, în Teba, oamenii erau pedepsiţi, fiind ridicaţi pe un stâlp şi erau ţinuţi acolo, până când mureau, făctorii de rele sau cei ce trebuia să fie pedepsiţi. După aceea a apărut crucea, tot din purtraea de grijă a lui Dumnezeu, pe care erau pedepsiţi făcătorii de rele. Făcători de rele erau toţi oamenii cei ce jefuiau, furau, loveau, tâlhăreau şi erau pedepsiţi pe astfel de unelete de tortutră. Mântuitorul Hristos a luat aminte şi trimis de Dumnezeu ca Fiul al Său să ia chipul nostru, a binevoit să intre în nijlocul răutăţilor noastre. Răutăţile noastre nu puteau să fie vădite mai lesne decât în aceste pedepse pe care oamenii şi le dădeau unii altora. Era şi tăierea prin sabie o pedeapsă, dar era o pedeapsă socotită pentru nobili. Pentru cei ce trebuiau să fie umiliţi, cea mai grea pedeapsă era crucea, pentru că pe laturile orizontale ale crucii, oamenii erau pironiţi cu mâinile şi-atât de mult sângerau şi-atâta durere suportau. Erau şi umiliţi şi batjocoriţi de cei ce veneau şi îi priveau. Pe de o parte, îi durea trupul, pe de altă parte, îi durea sufletul, că erau umiliţi. Aceasta era socotită cea mai durroasă şi cea mai ruşinoasă şi cea mai grea pedeapsă. Mântuitorul Hristos Care a venit să ne răscumpere din păcat şi din moarte, ar fi putut să ne mântuiască numai prin cuvânt. Aşa cum prin cuvânt, toate s-au făcut, putea prin cuvânt, toate să ni le ierte. Pe de o parte, era nedrept, pe de altă parte, nu se arăta motivul iertării noastre. Motivul venirii Fiului lui Dumnezeu nu afost altul decât iubirea Sa nemăsurată faţă de noi. Cum să îşi arate cineva, iubirea cea mai mare? Prin durerea cea mai aspră, prin jertfirea sa. Fiul lui Dumnezeu Se jertfeşte pe cruce, asemenea tâlharilor, dar cu alt înţeles. Tâlharii erau răstigniţi ca nişte făcători de rele. El a primitit să Se răstignească, ca un făcător de bine. Binele Său, fiind răstălmăcit de omul întunecat de păcat şi plin de venin şi de răutate, a fost socotit şi binele său ca un rău. A fost răstignit ca un făcător de rele. Relele pentru care a fost răstignit erau numai în mintea întunecată a celor ce L-au condamnat la moarte, al celor ce L-au osândit la răstignirea pe cruce şi răul în el nu exista, ci numai binele, răstignirea Sa pe cruce devine jertfă curăţitoare şi izbăvitoare pentru păcatele noastre. El S-a rugat pe cruce, cum nu S-a rugat nimeni până atunci. Nu se putea ruga nimeni. Cine putea să ceară iertarea noatră? Numai Cel atpotputernic şi fără de păcat Care a primit să fie batjocorit, îndurerat, osânditit şi răstignit de cei mfăcători de rle. De aceea, două cuvinte au fost esenţiale: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”. Acesta este primul cuvânt şi după ce Şi-a dat jertfa Sa, a zis: „Părinte, în mâinile Tale, îmi dau sufletul Meu!”. Sufletul omenesc a lui Iisus Hristos, îmbrăcat în firea cea dumnezeiască se duce în mâinile Tatălui. Tatăl Îşi îmbrăţişează Fiul şi Îl îmbrăţişează nu numai cu Dumnezeu, ci şi ca om. Îmbrăţişându-L pe El, îmbrăţişează toată firea noastră cea omnenească, îmbrăţişează şi sufletele noastre şi le rânduieşte şi lor, loc acolo unde S-a suit Fiul Lui Dumnezeu, la ceruri.

Iubiţi credicioşi Mântuitorul Hristos Şi-a luat crucea la propriu şi a dus-o până când a căzut sub povara ei. După aceea, crucea a fost luată de un om care venea de la ţarină, Simon Cirineanul. Jumătatea de drum, Mântuitorul Şi-a dus crucea, singur. Jumătate de drum, I-a dus-o Simon. Mântuitorul e îndeamnă şi pe noi să ne luăm crucea. Nu ne cere să purtăm o cruce grea pe care să ne răstignim, dar ne cere să ne luăm crucea noastră. El Însuşi a dus crucea noastră. Suferinţele pe care le-a purtat Iisus în trupul Său, nu erau ale Sale., El S-a născut fără de păcat. Trupul pe care l-a luat era rănit de păcat. El a purtat rănile noastre. De aceea, odată cu crucea, a dus şi rănile noastre. Noi toţi suntem răniţi. Păcatul ne-a rănit. Noi toţi suntem robiţi, păcatul ne-a robit. Pentru că Fiul lui Dumnezeu a venit să ne dezrobească, S-a făcut rob. Stăpânul S-a făcut rob, s-a lăsat batjocorot, umilit şi răstignit de robi Săii. Aici stă sublimul, aici stă frumuseţea, aici stă taina dragostei. Cel ce ne-a făcut, ne-a şi iubit şi ne-a iubit aşa de mult, încât iubirea Sa nu are măsură. În zadar, a căutat şi fariseii şi saduheii şi arhiereii Legii vechi şi mai marii poporului să-L batjocorească, să-L umilească, să-L întoarcă din calea jertfei Sale. Hristos nu s-a întors. Hristos privea spre Tatăl. Hristos vroia să Se întoarcă la Tatăl, dar nu singur. A coborât singur şi S-a întrupat din Fecioara Maria, dar S-a înfrăţit cu noi, după ce S-a întrupat. Acum nu vroia să Se întoarcă la tatăl, fără noi. Tocmai de aceea, l-a primit să pătimească cu noi, de la noi şi prin pătimirile Sale să ne izbăvească. A ne lua crucea însemnează a suferi orice, ca să nu ne despărţim de Dumnezeu. Hristos Fiul lui Dumnezeu nu S-a despărţit nici de tatăl, pentru că a rămas acelaşi Dumnezeu, împreună cu Tatăl în aceeaşi fiinţă, dar S-a unit şi cu noi. Aşadar, cine voieşte să vină spre Dumnezeu, trebuie să se unească cu El. Cine se uneşte cu El, nu simte durerea. Nu îl dor umilinţele, nu-l dor nedreptăţile, nu-l dor necazurile vieţii. Răbdarea şi dragostea îl fac pe om să simtă durerea mai puţină. Pe primul plan, pune iubirea şi pe cel de-al doilea, durerea. Iubirea copleşeşte durerea, iubirea îl uneşte şi îl ţine unit pe om cu Dumnezeu. În iubire nu este moarte, nu este frică, în iubire, durerea se biruieşte.

În această duminică, ni se înfăţişează crucea lui Hristos şi crucea noastră. Noi, către crucea lui Hristos trebuie să mergem. Ce-a făcut El, ne îndeamnă şi pe noi să facem. Să Îl urmăm în tot drumul Său către Tatăl. A te lepăda de tine însuţi însemnează a te lepăda de tot ce ai făut rău , a conştientiza tot răul pe care l-ai făcut şi l-a aşezat în inima şi în viaţa ta. Mai întâi trebuie să te opreşti şi să descarci povara răului şi orice ai avea de răbdat să nu te opreşti din calea către Dumnezeu. Răul îţi întunecă această cale, îţi opreşte elanul, te perverteşte, te urâţeşte şi te face să nu mai ai demnitate. De aceea, se întrebau Sfinţii Părinţi cum arată chipul unui om bun care se căieşte, se opreşte de la păcate şi-L cheamă necontenit pe Hristos în inima sa şi Hristos ia chip în El şi cum arată un om rău. Un om rău ia chipul vrăjmaşului diavol. Înăuntrul său este întuneric, gândurile îi sunt tulburi, firea se schimbă din bună în rea. Omul rău se hrăneşte cu păcatul şi crede că este dulceaţă. Păcatul îl tot împovărează şi îi strică firea şi îl urâţeşte. Şi el crede că aceasta este firea lui reală. Omul bun se goleşte de sine. Nu vrea să se ştie pe sine, ci vrea să Îl pună în inima sa pe Hristos. El nu trăieşte pentru sine, ci spune lui Dumnezeu: „Doamne, eu sunt casa Ta, rămâi în mine!Tu, porunceşte-mi şi eu ascult de tine şi ce îmi vei spune, aceasta voi face!”. 

Crucea este arătată astăzi ca fiecare dintre noi să ne regăsim identitatea cea de după botez. Atunci, am avut noi chipul cel mai curat. Era însuşi chipul lui Dumnezeu în noi. Hristos era transparent în noi. După ce am început să greşim, cu o umbră, cu mai multe, am început să îl întunecăm chipul. Am început să împuţinăm mintea. Să punem în minte în locul tainelor lui Dumnezeu, întunericul celui rău. Voinţa, am început să o înjumătăţim. Am făcut şi bine, am făcut şi rău. Simţirea abia mai distinge din ceea ce este a lui Dumnezeu şi ceea ce este a celui rău. De aceea, să ne trezim. Cu adevărat, să ne luăm crucea, să vedem ce trebuie să facem, cum să ne jertfim, ca să putem să ne luăm crucea. Crucea însemnează să răscumpărăm răul pe care l-am făcut, să ne oprim de la păcat. În loc de păcat, să punem în minte, lumina Sfintei Evanghelii. În loc să bârfim, să răsplătim răul cu rău, voinţa noastră să se îndrepte spre milostenie, iubire, ajutorare, rugăciune. Simţirea noastră să îşi revină şi ea din a simţi plăcerile pentru păcat, să simţim ură pentru păcat, să simţim bucurie, când se sălăşluieşte darul lui Dumnezeu în noi. Să ne supunem cu toate instinctele care ne îmbie la mâncare, la băutură, la vorbe deşarte, la muzică deşănţată, la diferite alte manifestări care unt ae zburdălniciei noastre. Vom fi vii, atunci când mintea, voinţa şi simţirea vor fi cucerite de cuvântul lui Dumnezeu, îmbrăcate în harul lui Dumnezeu şi vom săvârşi cu aceste puteri ale sufletului voia lui Dumnezeu, spre lauda lui Dumnezeu. 

Iubiţi credincioşi, în fiecare zi şi îndeosebi azi, privirea Mântuitorului Hristos este asupra noastră, a tuturor. El priveşte cu ochii Săi iubitori, blânzi şi curaţi, spre fiecare dintre noi. Aşteaptă ca şi noi să privim spre El. Dacă El a dus crucea pe care urma să răstignească răutăţile noastre, jumătate de drum şi jumătate a dus-o Simon din Cirene şi astăzi Mântuitorul duce crucea pentru noi. Noi să pornim spre El, El vine în întâmpinarea noastră şi ne ia crucea şi ne-o duce El, la jumătatea drumului. Am ajuns la jumătatea călătoriei Postului, să nu ne oprim aici. Postul este maica virtuţii, postul ne arată ce avem de făcut, postul ne luminează şi ne povăţuieşte. Mântuitorul Hristos Se uită din cer, la noi. El Se uită la crucea noastră, să vadă de am luat-o sau am aruncat-o. Să luăm aminte: să nu ne înspăimântăm şi nici să nu ne ruşinăm. Când ne luăm crucea, se găsesc batjocoritori, ca tâlharul din stânga care cârtea şi Îl osândea pe Mântuitorul. Şi asupra noastră, vor veni nedreptăţi, răutăţi şi împotriviri. Să nu ne oprim a ne duce crucea, să nu ne ruşinăm, când suntem umiliţi şi batjocoriţi. Dimpotrivă, să ne întărim. Ispitele au un mare rol în viaţa noastră. Cine nu este ispitit, râmâne slab. Doar ispitele întăresc sufletul omului. După cum antrenamentul întăreşte sportivul să ajungă la performanţă, tot aşa creştinul se întărreşte din ispite. De acea, să luăm crucea, să urmăm lui Hristos, să rămânem în permanenţă în rugăciune, în trezvie, în jertfă, în dragoste, în dorinţa de a ne îmbrăca în sfinţenie, căci crucea este podoaba creştinilor, este tăria împăraţilor, este lauda preoţilor, este mângâierea monahilor, este semnul creştinătăţii. 

Să ne rugăm şi noi astăzi Mântuitorului Hristos şi să Îi zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu ai ştiut pentru ce cobori pe pământ, ai văzut dinainte crucea răstignirii Tale şi nu ai fugit de ea, ci Te-ai apropiat de ea şi ai primit-o de bunăvoie. Ne rugăm şi noi Ţie, Doamne, înmulţeşte şi nouă bucuria de a ne lua crucea, dar şi răbdarea şi puterea ca să putem să o ducem!”.

IPS TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

Duminica a III-a din Post - Duminica Sfintei Cruci-15 martie

Biserica Ortodoxă se află astăzi, 15 martie 2015, în Duminica Sfintei Cruci. Această sărbătoare a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea, având dată variabilă. Caracteristica slujbei este reprezentată de ritualul scoaterii solemne şi cinstirii Sfintei Cruci. Acest ritual are loc la finalul Utreniei care se oficiază sâmbătă seara sau duminică dimineaţa. El înlocuieşte şi aminteşte ceremonia liturgică a expunerii sau înălţării solemne şi a cinstirii generale a Sfintei Cruci care avea loc odinioară la Ierusalim, apoi la Constantinopol, în Vinerea Patimilor.   Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră, arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cuvântul său la Duminica Sfintei Cruci din anul 2011.   Sărbătoarea Duminicii Sfintei Cruci   Într-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula Praznicul celei de a treia închinări a Crucii (Cf. Cod. Ierusalim 366) El completa, aşadar, sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de către Sfânta Elena, şi cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim în anul 630 (Ostrogorsky, Historie de l’etat byzantin, Ed. II, Paris, 1977, p. 132), După unii, această a treia cinstire ar avea drept origine transferul de la Ierusalim la Apameia al unui fragment al adevăratei Cruci dat de arhiepiscopul Ierusalimului confratelui său Alpheios, episcop din Apameia, pentru construcţia unei biserici. După alţii, Sfânta Elena însăşi ar fi dat un fragment al Sfintei Cruci episcopului Apameiei (Karabinov, ibid, Kallistos, Ibid, J. Hallit, La croix dans le rit byzantin, p. 199). E greu să aflăm mai multe despre originea acestei sărbători, afară de faptul că ea pare să fi fost deja bine stabilită la Constantinopol între anii 715-730, fiindcă patriarhul Gherman i-a consacrat atunci o omilie.   Această sărbătoare pare să fi rămas însă multă vreme proprie Constantinopolului, ba chiar numai catedralei Sfintei Sofii. În Typikon-ul ei din secolele IX-X, praznicul Crucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, când se anunţa numai cinstirea Crucii pentru săptămâna următoare. Acest rit s-a extins atunci la întreaga Săptămână a IV-a pentru a permite populaţiei capitalei să vină să se închine înaintea Sfântului Lemn: zilele de marţi şi miercuri erau rezervate bărbaţilor, iar cele de joi şi vineri femeilor. La mănăstirea Evergetis (secolele XI-XII) marţi seara se făcea priveghere pentru prăznuirea Crucii, deşi duminica era deja închinată praznicului: se cânta atunci un oficiu apropiat de cel pe care îl indică Triodul actual, după care se ieşea solemn cu crucea care era venerată ca şi în zilele de miercuri şi vineri. Acest transfer al praznicului înjumătăţirii postului în Duminica a III-a se constată şi în Typikon-ul de la Messina, încetul cu încetul impunându-se în întreaga Biserică. Cinstit o săptămână întreagă, praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, astfel că pentru a-l solemniza mai mult a fost necesară deplasarea sa într-o zi de duminică .   Pregătirea pentru Paşte   După P. Hallit, instituirea prăznuirii Cruci şi-ar avea obârşia mai puţin în episodul transferului adevăratei Crucii la Apameia, cât într-o dublare şi o celebrare anticipată în Postul Mare a venerării Crucii din Vinerea Mare (J. Hallit, art. cit. p. 299). Jurnalul Etheriei şi lecţionarul armean atestă într-adevăr o cinstire solemnă a Crucii la Ierusalim în timpul slujbei din Vinerea Mare, care însă în secolul VII trebuie să fi fost abandonată pentru că nu se mai regăseşte în Kanonarion-ul georgian (Etheria, Jurnal, 27, SC 21, p. 234-235). Dar ea a rămas, cel puţin simbolic, în ritul bizantin în slujba Sfintelor Patimi din Vinerea Mare, unde antifonul al 15-lea face limpede aluzie la ea. Pe de altă parte, la Constantinopol, în Joia Mare şi în Vinerea Mare se proceda la cinstirea Sfintei Lănci, în timp ce cinstirea Sfintei Cruci era deja fixată de multă vreme pentru Săptămâna a IV-a a Postului Mare.   În epoca adoptării rânduielii palestiniene a Săptămânii Mari la Constantinopol, cinstirea Crucii pare, aşadar, să fi fost transferată din Vinerea Mare în miercurea înjumătăţirii postului, astfel că, în Triod, acest praznic apare ca o adevărată anticipare a Patimii. Idiomelele cântate în timpul venerării de duminică sunt de altfel un exemplu izbitor, fiindcă reproduc aproape literal unele imne în Vinerea Mare:   „Astăzi, Stăpânul făpturii şi Domnul slavei pe Cruce a fost pironit şi în coastă a fost împuns. Fier şi oţet a gustat dulceaţa Bisericii. Cu cunună de spini a fost încununat Cel ce a acoperă cerul cu nori. Cu haină de ocară a fost îmbrăcat şi peste obraz a fost bătut cu mână de ţărână Cel ce a zidit pe om cu mâna Sa. Pe spate a fost bătut Cel ce îmbracă cerul cu nori. Scuipări şi răni a luat şi ocări şi pumni, şi toate pentru mine, Cel osândit, le-a răbdat Mântuitorul meu şi Dumnezeu, ca să mântuiască lumea de înşelăciune, ca un Milostiv" (Duminica a III-a a Postului Mare, Idioma a II-a).   Cinstirea Crucii şi punctarea timpului   Crucea joacă un rol fundamental în anul liturgic şi mai cu seamă în timpul Postului Mare, în care îi sunt consacrate numeroase tropare. Ea este semnul pogorârii lui Hristos şi al iubirii Sale de oameni mântuitoare. Ea rezumă în sine întreaga iconomie a Patimii şi învierii. Ea este pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre, sceptrul Său, mândria Bisericii, păzitoarea creştinilor, slava şi puterea întregului univers.   Legătura Crucii, a oricărei cruci, cu Hristos face din ea icoana icoanelor (Sinodul VII Ecumenic – Mansi XV, 377CD), locul însuşi al prezenţei lui Hristos în iubirea Sa mântuitoare. Astfel, ea trebuie cinstită cât mai des cu putinţă, semnul crucii trebuie făcut asupra tuturor actelor vieţii pentru a arăta iubirea creştinului credincios faţă de Cel Răstignit şi domnia Acestuia asupra tuturor lucrurilor. Cinstirea Crucii în mijlocul Postului Mare, după ce cu prilejul Duminicii Ortodoxiei s-a reamintit faptul că ea nu este idolatrie, ci urcă la prototip (Sf. Ioan Damaschinul), dobândeşte în acest fel o valoare considerabilă. Crucea, dusă în procesiune la fel ca şi Darurile înainte sfinţite (pe capul preotului), apare în biserică ca o adevărată teofanie, iar slujba se deschide tocmai cu o parafrază a cântului de la intrarea Sfintelor Daruri de la Liturghia Darurilor înainte sfinţite:   „Acum oştile îngereşti însoţesc lemnul cel cinstit cu bună cucernicie înconjurându-l şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare. Veniţi deci, cei ce vă luminaţi cu postul, să cădem la el cu bucurie şi cu frică, strigând cu credinţă: Bucură-te, cinstită Cruce, siguranţa lumii"(Vecernia Mică, Duminica a III-a Doamne Strigat-am).   Cinstirea transmite credincioşilor „bucuria Crucii”, adică efectele mântuitoare ale Patimii. Cei ce o sărută cu evlavie sunt încredinţaţi că primesc Duhul Sfânt şi găsesc o adevărată sfinţire în razele duhovniceşti pe care le iradiază Crucea.   „Făcătoarea de viaţă Cruce stând înainte şi de faţă arătându-se, aruncă razele harului cele luminoase. Să mergem şi să luăm lumină de veselie şi iertare, aducând laude Domnului!" (Vinerea Săptămânii a IV-a din Postul Mare, Utrenie, tropar 2)   Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească, strălucirea Crucii mai scânteietoare decât soarele. De Cruce ne vom putea însă apropia nu numai prin post, ci şi prin toate virtuţile Postului Mare, a căror făptuire a fost făcută cu putinţă de patimă:   „Doamne, Cel ce Ţi-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învredniceşte-ne pe noi să ne închinăm ei întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile şi cu rugăciunile, cu înfrânarea şi cu facerea de bine, ca un Bun şi de oameni Iubitor! (Marţea din Săptămâna a IV-a a Postului Mare, Utrenie, oda a II-a, troparul al II-lea.)   Nu vom putea ajunge la sfârşitul Triodului să vedem cu bucurie Patima decât în măsura în care ne vom fi curăţit cu râvnă pentru a cinsti Crucea în mijlocul Postului Mare:   „Murit-ai pironit fiind pe Cruce, Cel ce eşti viaţa şi mântuirea tuturor. Deci pe aceasta dă-ne-o să o sărutăm cu suflet curat, Mântuitorule, şi să vedem mântuitoarele Tale Patimi, bucurându-ne!" (Miercurea Săptămânii a IV-a a Postului Mare, Utreniei, oda V-a, tropar 1)   Înjumătăţirea postului   În centrul Postului Mare, Crucea apare ca un pom al vieţii din mijlocul raiului. Ea defineşte şi caracterizează tot timpul celor 40 de zile aşa cum centrul organizează totalitatea punctelor ce formează un cerc. Calea ce duce la Paşte va fi de acum înainte marcată şi organizată de semnul Crucii: e un „timp răstignit" care duce la Crucea lui Hristos.   „Preacinstita Cruce care sfinţeşte vremea postului se vede acum căreia închinându-ne astăzi, să strigăm: Stăpâne Iubitorule de oameni, dă-ne cu ajutorul ei să trecem şi cealaltă vreme a postului cu străpungere şi să vedem şi dătătoarele de viaţă Patimi, prin care ne-am izbăvit!" (Vinerea săptămânii a IV-a a Postului Mare, Utrenia, Sedealna a II-a).   După Nichifor Calist, ridicarea Crucii în mijlocul Postului Mare îl împarte în două părţi egale făcându-l comparabil cu un stadion în care cursa se efectuează printr-o mişcare de dus şi întors (Ho diaulos, Nichifor Calist). Odată trecută „borna” Săptămânii a IV-a, restul parcursului e de acum uşor, cum se cântă în lunea Săptămânii a V-a:   Trecând, credincioşilor, cu Dumnezeu de borna [nyssa] [timpului] înfrânării, să alergăm tinereşte şi partea rămasă a sfântului stadion [al postului] şi să purtăm cununa!"(Utrenia, Oda 8, canon 2, troparul al II-lea).   La Marea Biserică din Constantinopol, Duminica înjumătăţirii Postului era prilejul ultimului apel adresat catehumenilor să se înscrie pentru Botezul din Sâmbăta Mare. După această dată, angajarea în pregătirea directă în vederea iniţierii creştine nu mai era posibilă. Iată textul acestei proclamaţii din Tipicul Marii Biserici:   „Îndemn iubirea voastră, fraţi iubiţi ai lui Hristos, ştiind că învierea lui Hristos e aproape, dacă aveţi pe cineva care trebuie să se apropie de Sfântul Botez, să-l aduceţi începând de mâine la sfânta noastră Biserică, pentru ca să primească pecetea lui Hristos, să fie pus deoparte şi catehizat. Cei ce veţi veni după această săptămână, să ştiţi bine că, afară de o nevoie vădită, fără cercetare nu vom îngădui admiterea lor" (informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul, trad. Ioan I. Ică jr).   Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă   Cinstirea Lemnului Crucii e un dar dat de Dumnezeu, precum se arată în una din cântările slujbei Sfintei Cruci: "Mare eşti, Doamne, şi mult milostiv! Căci ne-ai dat să ne închinăm acum făcătoarei de viaţă Crucii Tale, pe care s-au pironit mâinile şi picioarele Tale, pe care s-a vărsat sângele din preacurată coasta Ta, izvorându-ne nouă viaţă". Crucea înseamnă pentru noi și luptă cu păcatul și răul sub toate formele lui de manifestare, de aceea și spunem: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău” (Troparul la Înălțarea Sfintei Cruci). În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae ne spune: „Fiecare trebuie să-şi ia crucea şi cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea Lui”.   În acest sens, în această perioadă a Postului Mare trebuie să ne asumăm în viața noastră Sfânta Cruce și să răstignim din inima noastră orice patimă și orice păcat ca să putem primi la capătul acestui urcuș duhovnicesc pe Hristos Cel Înviat, bucuria și nădejdea mântuirii noastre.   

 Însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci mărturisim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită și cerem ocrotire împotriva răului și dobândirea binecuvântării Preasfintei Treimi. De aceea, la Taina Sfântului Maslu ne rugăm cerând ocrotire de la Bunul Dumnezeu prin Sfânta Cruce, spunând: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi învierii”. 

Predică la Sărbătoarea Sfinţilor Patruzeci De Mucenici - IPS TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI - 9 martie

In numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Amin!
„Bucuraţi-vă Sfinţilor Mucenici, căci cu cununi de lumină, din cer, coborâte, v-aţi încununat!”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

Astăzi, Biserica noastră prăznuieşte pe cei patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei şi, în acelaşi timp, noi ne aducem aminte de moşii şi strămoşii noştri pe care îi pomenim. Sfinţii patruzeci de mucenici au fost ostaşi în armata împăratului Liciniu. Împăraţii erau cei care dădeau nu numai poruncile împărăteşti, ci păzeau şi religia păgână, pentru că şi ei făceau parte din cinstirea pe care oamenii o aduceau zeilor. Împăratul Liciniu a dat o poruncă foarte aspră ca toţi să aducă jertfe zeilor şi să se înceapă cu soldaţii. Aceşti patruzeci de soldaţi, au gândit să nu se spurce să aducă jertfă zeilor. Ei erau creştini în taină. Ei se închinau şi se împărtăşeau şi nu puteau să slujească la mai mulţi domni, slujeau Dumnezeului celui viu. De aceea, au refuzat cu totul să aducă această jertfă. Ei erau cunoscuţi ca oamenii cei mai viteji, ca oamenii cei mai cinstiţi, ca oameniii de sacrificiu în oastea împăratului. S-au mirat guvernatorii că aceşti ostaşi viteji şi cinstiţi refuză chiar porunca împăratului. Ei au mărturisit credinţa în Dumnezeul cel viu. Au fost ameninţaţi, nu s-au spăimântat. Au fost duşi în temniţă. În temniţă au cântat cântări de bucurie. Fiind scoşi în temniţă, li s-a poruncit să aleagă ori să li se dea dregătorii mai mari, să fie înălţaţi în rang, ori vor fi ucişi. Au ales, mai degrab, să fie ucişi. Era ger mare în Armenia în acel timp. În iezerul acela s-a pregătit osândirea lor. Au fost chemaţi şi pentru ultima dată li s-a spus: „De nu veţi jertfi zeilor, vă vom duce în acest iezer să şedeţi în acesta care îngheaţă şi să muriţi. Au ales mai degrabă să pătimească. Au intrat mai în acel iezer. Era atât de frig, încât îngheţa apa împrejurul lor. Erau străjeri împrejurul lor. Au fost lăsaţi acolo, până a doua zi să moară în ger, de frig. La miezul nopţii, unul dintre cei patruzeci simţind durerea, a strigat: „Eu nu pot să mai rabd această chinuire. De aceea, voi respecta porunca împăratului!”. A ieşit din apă, a fost dus în baia caldă şi, îndată, a murit, osândindu-se. Străjerii au continuat să îi păzească pe ceilalţi. Îndată, s-a făcut lumină mare, căci, din cer coborau patruzeci de cununi de lumină. Au şezut treizeci de nouă de cununi peste cei treizeci şi nouă de soldaţi care şedeau în iezer. O cunuă stătea deasupra. Unul din soldaţii care păzeau pe cei patruzeci, s-a minunat. Îi auzea pe cei patruzeci cum cântă. Lăudau pe Dumnezeu cu psalmi şi cu cântări duhovniceşti. A fost pătruns la inimă şi sufletul i s-a luminat. A zis: „Doamne, iubesc ceea ce fac oamenii aceştia! Şi eu sunt creştin ! Vreau şi eu să pătimesc cu ceilalţi treizeci şi nouă!”. Atunci, cununa a venit şi asupra capului său. El a mulţumit, strigând: „Sufletul meu a scăpat din cursa vânătorilor!”. Dimineaţa, au venit trimişii împăratului să ia trupurile moarte, îngheţate ale celor patruzeci. Dar, minune mare! Cei patruzeci erau veseli şi cântau. Au întrebat străjerii ce s-a petrecut. Unul din străjeri a povestit ceea ce s-a petrecut şi cum una din străji a intrat în apă. A ieşit un soldat din cei patruzeci, a făcut baie caldă şi a murit. În locul lui, a intrat un stăjer şi a primit şi el cunună. Ce să facă? Cel viclean îi îndemna pe trimişii împăratului, pe guvernator să îi ucidă pe aceştia. I-au luat, i-au încărcat în căruţe, să îi aducă la locul de osândă pe malul unui râu. Acolo, soldaţii cei trimişi de împărat să îi pedepsească pe cei ce s-au lepădat de zei, au adunat vreascuri multe. Erau puşi în căruţe, după ce, mai întâi, li s-au zdrobit fluirele picioarelor cu ciocanul. Unul din cei patruzeci, cel mai tânăr, Meliton era încă viu. Nu a murit, atunci, când li s-au zdrobit fluierele picioarelor. Pentru că era viu, l-au lăsat şi nu l-au pus în căruţă. Mama lui a ajuns acolo şi a zis: „Fiul meu, să pierzi, tu, cununa lui Hristos! Stăpânul Hristos stă înaintea ta! Nu te teme de chinurile ce vor mai urma!”. L-a luat pe umerii săi şi a alergat după căruţă şi l-a aruncat peste ceilalţi şi şi-a dat şi el sufletul înaintea lui Hristos. Mucenicii au fost duşi cu căruţele şi arşi în foc. Când s-a stins focul şi au rămas trupurile lor, s-au sfătuit călăii să le arunce trupurile în râu, ca să nu se mai cunoască urma lor, ca nu cumva alţii să îi cinstească. Dumnezeu le-a păzit trupurile lor şi după trei zile I s-a arătat episcopului Petru din acea cetate şi a spus: „Mergi şi adună odoarele cele scumpe şi du-te la ceas de seară, ca să nu fii văzut de stăpânitori şi uşor vei cunoaşte odoarele cele scumpe ale sfinţilor patruzeci de mucenici, căci ele vor străluci!”. Cu adevărat, într-o noapte întunecoasă, s-a dus la acel râu, episcopul Petru şi a găsit sfintele moaşte care trimiteau din ele lumină, deasupra apei. Aşa a strâns toate sfintele moaşte şi le-a păstrat ascunse. Apoi, ele s-au răspândit, au ajuns şi la Sfânta Mănăstire Antim din Bucureşti, o parte din aceste sfinte moaşte.

Iubiţi credincioşi, aceşti sfinţi patruzeci de mucenci, care L-au iubit pe Hrsitos mai mult decât viaţa cea vremelnică, care L-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât slava pe care le-o dădea împăratul, care cu cununile de lumină, s-au suit la şi cer şi trupurile lor sunt pline de lumină sunt, pentru noi, pildă de credinţă şi de mărturisire. Astăzi prăznuim pe părinţi, moşi şi strămoşi, odată cu cei patruzeci de mucenci. Astpzi, creştinile pregătesc mucenici, fie, fierţi în apă, fie fierţi, ca în Moldova în cuptor. Şi unii şi alţii semnifică chinurile pe care ei le-au răbdat. Pe de o parte, au fost aşezaţi în apă şi au îngheţat. Dimineaţa, când au venit călăiii, după ce s-au arătat cununile, apa s-a încălzit. S-au minunat că apa era caldă, ca de baie. S-a încălzit cu puterea lui Dumnezeu Care ne încălzeşte cu dragostea Sa. Fie, dar, ca împreună cu aceşti mucenici, părinţii, moşii şi strămoşii noştri, rudeniile noastre care se pomenesc aici, să primească cununile de lumină şi să se înalţe sufletele lor la cer, spre a primi răsplata hainei de lumină în care să petreacă!. Noi să nădăjduim că vom ajunge şi noi împreună cu ei în Împărăţia cea crească! Amin!

IPS TEODOSIE, ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2015

PASTORALA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE LA DUMINICA ORTODOXIEI DIN ANUL DOMNULUI 2015

Dreapta credinţă şi dreapta făptuire în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

După mai bine de un secol de mari tulburări în Sfânta Biserică, produse de adversarii sfintelori icoane, Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de binecredincioasa împărăteasă Teodora şi de patriarhul Metodie al Constantinopolului, a adus pacea şi liniştea prin reconfirmarea hotărârilor tuturor celor şapte sinoade ecumenice, inclusiv a dogmei cinstirii icoanelor, formulată, potrivit Sfintei Scripturi şi practicii dintotdeauna a Bisericii, la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, de laConstantinopol (787). Întrucât, fiecare dintre ereziile condamnate cu acel prilej contesta un aspect sau altul al mântuirii câştigate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar erezia iconoclastă avea ca ţintă însăşi iconomia mântuirii în ansamblul ei, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii Ortodoxii.

Deoarece „catastrofa iconoclasmului a necesitat un efort de rezistenţă considerabil, reunirea tuturor forţelor Bisericii, sângele martirilor şi al mărturisitorilor ei, experienţa şi înţelepciuneaPărinţilor apărători ai icoanelor, credinţa de neclintit a poporului drept credincios”[1], în amintirea acestora şi pentru sărbătorirea triumfului dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor, începând cu data de 11 martie 843, neîntrerupt, în prima duminică a Postului Sfintelor Paşti, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte, an de an, Duminica Ortodoxiei, intonând împreună cu imnograful: „Cinstea icoanei se înalţă la chipul cel dintâi […]. Pentru aceasta cu dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor sfinţilor; ca, sub îndrumarea lor, să nu mai fim supuşi niciodată necredinţei”[2].

Manifestare văzută a ceea ce nu se poate vedea, icoana nu există prin ea însăşi. Ea este mijlocul prin care suntem conduşi spre alte persoane, este un obiect sfânt care arată prezenţa personală a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, aşa cum s-a afirmat la Sinodul de la Constantinopol din anul 869: „Icoana ne anunţă şi ne face prezent ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvânt”[3].

Icoana este o memorie vizuală şi o reprezentare a realităţii istorice a Mântuitorului Iisus Hristos întrupat, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, o imagine sau un chip al acestora şi niciodată în Biserica noastră nu s-a confundat icoana cu însăşi dumnezeirea. „Creştinii nu cinstesc icoanele ca pe nişte dumnezei şi nici prin închinarea la ele nu se depărtează de închinarea adevăratului Dumnezeu.Dimpotrivă, prin ele ei sunt îndreptaţi spre Dumnezeu, rugându-i pe sfinţii zugrăviţi în ele ca să mijlocească pentru ei la Domnul”[4].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Din perspectiva învăţăturii de credinţă, reprezentarea lui Dumnezeu în formele artei iconografice a devenit posibilă datorită realităţii întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, - şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă -, ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1,1-3). Prezenţa cu Trupul a Fiului lui Dumnezeu în lume, prin întruparea Sa, este suprema descoperire a lui Dumnezeu, pentru că în Hristos „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9).

Icoanele mărturisesc împreună cu Evanghelia taina întrupării Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu:„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia - Născutdin Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). Din perspectiva teologiei patristice, sintetizată în chip admirabil de Sfântul Ioan Damaschin, înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu constituie principalul temei al cinstirii icoanelor. Sfântul Ioan Damaschin spune că: „Nu greşim atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în trup şi a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătăţii Lui nespuse, firea, materialitatea, forma şi culoarea trupului”[5].

Prin întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat posibilitatea şi dreptul să-I pictăm icoana. Nu este vorba despre o reprezentare a chipului naturii sau fiinţei divine, deoarece aceasta este una spirituală, ci numai o reprezentare după formele felurite în care Dumnezeu sau sfinţii îngeri s-au arătat în lume. În icoană, Domnul Iisus Hristos este prezent ca Dumnezeu - Om, după cum, în mod înţelept, ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participarea la trup şi sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu,Care a dat sufletului imaterialitatea”[6].

Sfintele icoane sunt pentru noi, creştinii, adevărate „ferestre spre cer” prin care noi privim spreDumnezeu şi spre lumea nevăzută şi prin care El priveşte spre noi cu dragoste şi cu bunătate. Prin ele noi primim bucuria vederii duhovniceşti, vederea cerurilor deschise promise de Mântuitorul chiar în Evanghelia zilei de astăzi: „De acum veţi vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1,51). Deschiderea cerurilor arată posibilitatea omului de a cunoaşte pe Dumnezeu şi de a dobândi sfinţenia, prin harul Duhului Sfânt, şi de a realiza tot mai mult asemănarea cu Dumnezeu.

Icoana luminează calea omului spre desăvârşirea duhovnicească prin sfinţirea propriei noastre vieţi: de la chipul lui Dumnezeu, descoperit nouă prin har, spre o asemănare tot mai mare cu El, prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Asemănarea cu Dumnezeu este cu putinţă după cum o dovedeşte mulţimea sfinţilor reprezentaţi în icoane, care sunt, cu adevărat, icoane ale sfinţeniei lui Dumnezeu, prin har, împlinind porunca dumnezeiască: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44).

Sfintele icoane ne înfăţişează atât smerenia, cât şi slava Domnului nostru Iisus Hristos. De pildă, icoana Naşterii Sale ni-L prezintă în smerenia Lui, ca Prunc în peşteră, iar icoana Învierii ni-L înfăţişează ca Biruitor asupra morţii, plin de lumină şi slavă veşnică. Sfintele icoane sunt o parte din memoria vie a ceea ce a făcut Hristos pe pământ pentru mântuirea noastră, dar şi o vedere profetică a venirii Sale viitoare pe norii cerului, când cei aleşi „Îi vor vedea faţa, şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22, 4).

În această prezenţă a Mântuitorului Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă, înconjurat de sfinţii Săi, icoana ne pregăteşte pentru participarea la viaţa de comuniune a Bisericii, devenind mijloc de comunicare a credinţei, de întâlnire a credincioşilor în Liturghia Euharistică pentru a se împărtăşi cu Cinstitul Său Trup şi Preasfântul Său Sânge. De aceea, înainte de a ne împărtăşi, sărutăm sfintele icoane, pregustând întâlnirea cu Hristos, Care a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Îndepărtarea omului de Dumnezeu şi izolarea sa de semeni îl conduc către materialism pătimaş şi consumism fără măsură ca moduri de trăire, alterând viaţa spirituală a omului, care trebuie să aibă, mereu, ca model de viaţă iubirea smerită a Preasfintei Treimi. Stăruirea în dreapta credinţă(ortodoxia) şi în dreapta făptuire (ortopraxia) sunt principalele condiţii de creştere duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu cel Sfânt şi Bun. Credinţa omului este strâns legată de făptuirea binelui, adică, întrucât avem dreapta credinţă trebuie să o şi mărturisim necontenit prin dreapta vieţuire şi prin faptele bune.

Faptele bune reprezintă cea mai sigură şi sănătoasă manifestare a dreptei credinţe. Credinţa se exprimă, se întăreşte şi se arată semenilor prin fapte: Credinţa – spune Sfântul Apostol Iacov – „dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al Bisericii, comemorat în chip deosebit anul acesta de către Biserica noastră, completează aceste cuvinte spunând că: „Devreme ce faptele exprimă credinţa, credinţa adevereşte faptele”[7]. Dragostea faţă de semenul nostru se arată mai ales prin faptele bune, care sunt rod al credinţei „lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), iar măsura credinţei noastre se dovedeşte prin faptele iubirii aproapelui, după cum ne învaţă acelaşi Sfânt Apostol Iacov: „Îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea” (Iacov 2, 18).

Anul acesta, 2015, proclamat de Sfântul Sinod ca „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, constituie pentru noi un prilej de a spori în lucrarea noastră misionară, ca persoane vii aleTrupului lui Hristos, adică ale Bisericii. Astfel, creştinul nu poate fi o persoană izolată, ci este chemat să trăiască în comuniune tot mai intensă cu semenii săi, după modelul Preasfintei Treimi: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

Pentru a împlini misiunea la care suntem chemaţi, avem nevoie de comuniune şi unitate deplină în comunitatea bisericească manifestată sub ambele ei forme: parohia şi mănăstirea, acolo unde se lucrează luminarea, sfinţirea şi mântuirea credincioşilor. Este, deci, nevoie să înţelegem faptul că trăim în Hristos, cu adevărat, doar atunci când suntem în comuniune şi unitate cu ceilalţi, când suntem împreună-lucrători in lume iubind şi slujind pe semenii noştri. Atunci când un ucenic l-a întrebat pe Avva Pimen cum poate evita osândirea aproapelui, acesta a răspuns: „Noi şi fraţii noştrisuntem două icoane. Când omul ia seama la sine şi se defăimează, fratele este preţuit cum se cuvine; când însă omul se crede bun, găseşte că fratele este rău”[8]. Doar printr-o cunoaştere şi recunoaştere a limitelor proprii ajungem la preţuirea reală a aproapelui nostru. În acest sens, milostenia, adică iubirea semenilor, este o lucrare fundamentală a Ortopraxiei (dreptei făptuiri) şi devine mărturie şi întruparea Ortodoxiei (dreptei credinţe). În semenul nostru trebuie să Îl vedem mereu pe Hristos şi, de aceea, fiecare om este pentru noi o icoană vie şi concretă a lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: „Hristos a devenit o persoană omenească, una singură ş ireală, şi rămâne aşa în vecii vecilor, ca un frate între ceilalţi oameni. El veghează la respectarea fraţilor Săi, pe care aşa de mult i-a iubit, încât S-a făcut ca unul dintre ei”[9],spune Părintele Dumitru Stăniloae.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă. După învăţătura Bisericii noastre, omul este doar un chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui şi nu un stăpân al acestora: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17). Toate câte nu sunt absolut necesare omului, sunt de prisos, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur că: „De prisos este tot ce e mai mult decât ce e de trebuinţă. Când, dar, şi fără aceasta putem petrece în sănătate şi cuviinţă, e de prisos tot ce se mai adaugă”[10]. De altfel, după cum accentua şi scriitorul bisericesc din veacul al III-lea, Clement Alexandrinul, bogat este nu cel care are mult, ci cel care dăruieşte la rândul său, deoarece „este bogat nu cel ce are şi păstrează, ci cel ce dă; iar pe omul fericit îl arată datul, nu păstratul”[11].

Nu trebuie să ne lăsăm conduşi de duhul timpurilor în care trăim, unde egoismul individualist, satisfacerea poftelor de suflet păgubitoare şi izolarea de semenul nostru sunt false căi de vieţuire care îl conduc pe om nu spre adevărata bună stare, ci către eşecul său ca fiinţă comunitară, încetând de a mai vedea lumea ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie împărţit cu aproapele spre a împlini Evanghelia, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Remediul pentru depăşirea acestor false moduri de vieţuire, egoistă, îl reprezintă efortul comun de eliberare de patima lăcomiei şi de dobândire a vederii prezenţei lui Hristos în aproapele nostru, spre a trăi cu adevărat taina Bisericii ca trup tainic al lui Hristos.

Drept măritori creştini,

Biserica noastră este permanent receptivă la problemele societăţii şi oferă creştinului soluţii concrete spre desăvârşirea sa duhovnicească, dar şi spre asigurarea celor necesare vieţii, ca suport necesar pentru creşterea sa duhovnicească. În acest sens, trebuie să redescoperim, mai întâi, vocaţia noastră de misionari,  de mărturisitori şi de vestitori ai iubirii Mântuitorului Iisus Hristos şi prin apărarea dreptei credinţe a Bisericii noastre în faţa tuturor atacurilor din societatea contemporană secularizată şi fragmentată.

Trăim, astăzi, vremuri în care trebuie să devenim tot mai sensibili la suferinţa aproapelui nostru, în care Hristos Însuşi suferă. Să înţelegem că este important ca învăţătura de credinţă, deprinsă de timpuriu, în familie, şi de pe băncile şcolii, la ora de Religie, să o transpunem în faptele milei trupeşti. Să luăm aminte la iubirea lui Hristos pentru om şi să nu fim nepăsători la suferinţa aproapelui nostru îndurerat, flămând şi gol (cf. Matei 25, 35-46) pentru că, spune Părintele Dumitru Stăniloae: „Atât de mult ţine Hristos ca fiecare din noi să respectăm şi să iubim pe semenii noştri, încât aceasta va fi măsura după care vom fi judecaţi: «Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut»” (Matei 25, 40)[12]. După cum se cunoaşte deja, Biserica noastră şi-a extins activităţile sale social-caritative şi filantropice în folosul celor nevoiaşi şi bolnavi, a continuat acţiunea de ajutorare a parohiilor sărace din ţară şi din diaspora, şi,atunci când a fost nevoie, a intervenit pentru sprijinirea familiilor care au avut de suferit de pe urma calamităţilor naturale, inundaţiilor sau alunecărilor de teren, aşa cum s-a văzut şi în anul 2014. Toate aceste activităţi sunt realizate prin osteneala, dragostea şi dărnicia fiecăruia dintre dumneavoastră pentru aceşti „fraţi prea mici” (Matei 25, 40) ai Mântuitorului Iisus Hristos.

De aceea, cu dragoste părintească, îndemnăm pe toţi slujitorii sfintelor noastre biserici, pe membrii consiliilor şi comitetelor parohiale, dar şi pe toţi credincioşii ortodocşi din parohii sau pelerini la sfintele mănăstiri ca, împreună, să continuăm, şi în acest an, din această Duminică a Ortodoxiei până la sărbătoarea Bunei Vestiri, frumoasa tradiţie a Bisericii noastre de a organiza o colectă în toate parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi. Sumele din această colectă vor fi adunate în Fondul Central Misionar, prin care se va sprijini activitatea misionară, educativă şi edilitară a parohiilor şi mănăstirilor atât din ţară, cât şi din străinătate, în folosul Bisericii noastre Ortodoxe Române.

Ne rugăm ca Preamilostivul Dumnezeu să răsplătească milostenia tuturor celor “ce aduc daruri şi fac bine în sfintele şi întru tot cinstitele lui Dumnezeu biserici”[13] pentru ca să sporim mai deplin în iubire faţă de Hristos şi de semenii noştri, ajungând cu toţii să ne închinăm Sfintei Învierii Sale, cu pace şi bucurie.

Vă mulţumim pentru dărnicie, vă dorim mult spor în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze:

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin! (2 Corinteni 13, 13).

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,

† DAN I E L

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

†Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului

† Corneliu, Episcopul Hușilor

† Lucian, Episcopul Caransebeșului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei

† Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locțiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Calinic Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Vacant - Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someșeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemțeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidetale

† Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Emilian Lovișteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Ignatie Mureșeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugliei

[1]Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti 1994, p. 99.

[2]Stihira a IV-a de la „Doamne, strigat-am …”, Vecernia Mică, Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post, Triodul, EIBMBO, Bucureşti, 2010, p. 206.

[3] Apud Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 57.

[4]Pr. prof. Ene Branişte, Teologia icoanelor, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4/1952, p. 180-181.

[5]Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 2, traducere Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 123.

[6] Ibidem, p.41.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Domnului, în Cuvântări la Praznice împărăteşti, traducere de Pr. D. Fecioru, col. „Izvoarele Ortodoxiei”, vol. 5, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1942, p. 10.

[8] AvvaPimen,148, în Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Ed.Polirom, Iaşi, 2003, p. 291.

[9]Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Suprema valorificare a semenului, în vol. „Cultură şi duhovnicie”, col.Opere complete III, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2012,p. 99.

[10]Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la II Corinteni, 15, traducere de Arhiereu Theodosie Ploeşteanu, Bucureşti, 1910, p. 195.

[11]Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, VI, 35, 5, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 326.

[12] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, art. cit., p.100.

[13] Cf. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, EIBMO, Bucureşti, 2012, p. 151.