Mitropolitul Onufrie: “Legile noii lumi Europene sunt inacceptabile pentru noi”

Locuțiitorul catedrei mitropolitane din Kiev, mitropolitul Cernăuțului și a Bucovinei, Onufrie, a relatat  într-un interviu pentru  “Interfax-Religion” şi despre cauzele spirituale ale evenimentelor tragice care au loc în prezent în Ucraina. “Noi, de un sfert de secol după persecuțiile ateie, cu un popor săracit şi nevoiaș, reînviem credința lui Hristos și întărim Biserica Sa, iar Europa, ne arată un exemplu viu de viață fără Hristos. Acolo nu se mai acordă atenție poruncilor lui Domnezeu şi interdicțiilor Sale. Dimpotrivă, tot mai mult este înucurajată permisivitatea,  conform căreia viața nu este sfințită prin legea lui Dumnezeu, ci prin dorințele umane. “ “Astăzi, lumea se pare că s-a împărțit în două tabere: o tabără o reprezintă acei oameni care doresc să păstreze în vigoare și putere legile morale, care sunt date de Dumnezeu omului spre beneficiul său. Iar de partea cealaltă sunt acei care încalcă aceste legi. Spre exemplu, căsătoria. Dumnezeu i-a binecuvântat în căsătorie pe bărbat și femeie, Adam și Eva. Nu doi Adami, şi nici nu două Eve. Şi lui Adam și Evei le-a spus: “Creșteți și vă înmulțiți”. Dar acum sunt introduse legi pe care Dumnezeu le condamnă -, mă refer la căsătoriile homosexuale.” “Un alt exemplu. Hristos îi interzice omului să atenteze asupra vieții sale, numai Dumnezeu îi poate hotărî sfârşitul. Dar acum vor să introducă o lege privind eutanasia, în fapt, să legalizeze păcatul sinuciderii.” “Avorturile legalizate pe timpurile trăite fără Dumnezeu, astăzi, în timpurile noastre, sunt apărate de oameni care se consideră credincioși,  care fac jurâminte ţinând mâna pe Biblie.” “Prin urmare, aceste legi, pe care astăzi ni le propune o lume nouă, europeană, sunt inacceptabile pentru noi. Noi nu putem să ne alăturăm acestei lumi. Trebuie să ne păstrăm unitatea cu oamenii care păstrează şi respectă legea lui Dumnezeu.  Dacă nu vor mai exista pe pământ oameni care să păstreze legile lui Dumnezeu, însăşi viaţa oamenilor pe pământ va fi sortită pieirii “, – a concluzionat Preasfinția Sa. 

http://ortodox.md/monitorizarea-presei/mitropolitul-onufrie-legile-noii-lumi-europene-sunt-inacceptabile-pentru-noi/

traducere pentru ortodox.md sursa pravoslavie.ru 

Un tratament la îndemână Iertarea eliberează emoţiile negative şi vindecă sufletele

Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării.

În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.

Iertarea, un proces care ne aduce libertate

Ce este iertarea? Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că "iertând altuia, nouă ne iertăm". Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstram mânie ascunsă în "ţinerea de minte a răului", amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele. Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenarile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.

Iertarea, o faptă de iubire

A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.

Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.

Să privim iertarea ca pe un dar divin

Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu "să ridicăm piatra", uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi neacceptare personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.

Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.

"Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-plan, iertarea nu-i posibilă"

Catalina: "Pentru mine, iertarea ţine de curaj. Nu sunt o curajoasă şi de aceea nu ştiu să iert. Frica sapă în mine răni care se umplu de veninul mâniei. Mă calmez apoi şi cred că starea mea de remuşcare cauzată de disputa cu cel care mi-a greşit e tot una cu iertarea, atâta vreme cât am fost onestă cu el, cât am respectat adevărul, cât mi-am apărat demnitatea. Nu cred că am iertat ceva cu adevărat. Am izbucnit, am argumentat, am reacţionat, am plâns, am suferit dar… atât. Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-plan, iertarea nu-i posibilă. Un gând bun, atunci, un cuvânt blând, spus în primul rând cu grijă pentru cel din faţa mea, este, cu adevărat, un dar. Eu nu pot ierta, mă rog doar să ierte Dumnezeu în mine, cum ştie el, poate cu bunătate, cu blândeţe şi grijă pentru semenul meu."

"A ierta este un act voluntar şi conştient"

Roxana: "Am crezut mult timp că iertarea e sinonimă cu împăcarea. Că, dacă cineva îţi greşeşte şi îl ierţi, intervine inevitabil şi împăcarea. Gândind astfel, mi-a fost foarte greu să înţeleg cum să procedez atunci când relaţia cu o prietenă foarte apropiată s-a deteriorat, în urma unui conflict. Eu o acuzam că mi-a greşit, ea îmi reproşa că vina îmi aparţine. Simţeam că nu mai e cale de împăcare, dar îmi doream să găsesc liniştea şi să pot ierta.

În acea perioadă am citit într-un material că a ierta este un act voluntar şi conştient, ce poate fi urmat sau nu de o împăcare. Privind în urmă la relaţia noastră, am văzut-o ca pe un şir lung de tensiuni mocnite, nerezolvate, nediscutate de teama unui conflict. Iar când conflictul a izbucnit totuşi, relaţia neautentică de până atunci nu a rezistat. În acel moment am înţeles că ceea ce am putut oferi fiecare în cadrul relaţiei a fost insuficient, că am evoluat diferit şi că nu ne mai regăsim în imaginea pe care fiecare şi-a format-o, iniţial, despre cealaltă. Când am înţeles asta, mi-a fost uşor să accept şi să iert, m-am simţit liniştită, împăcată şi i-am dorit din tot sufletul fostei mele prietene să îşi găsească liniştea."

• Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie

sursa "Ziarul Lumina"

„ÎN LUCRAREA ACEASTA, NUMAI DUMNEZEU VA FI CEL CARE VA HOTĂRΔ – FOCUL JERTFELNIC DIN FAMILIA CAPSALI

Într-o ţară, într-un continent în care media de naşteri pe familie este sub doi copii, Iulian şi Cleopatra Capsali îndrăznesc să nască atâţia copii câţi le-a dat Dumnezeu. Pentru unii este de-a dreptul revoltător să naşti peste trei copii… dar patru, dar cinci! Şi auzi permanent sloganul: „Mai bine să nu-i aduci pe lume decât să n-ai ce să le dai să mănânce, şi să nu le poţi asigura un viitor”. Însă ei nu ştiu un lucru: Dumnezeu nu semnează cecuri în alb.

Dar înainte de a asigura un viitor copiilor, trebuie să le asiguri naşterea şi viaţa. Copiii lui Iulian şi ai Cleopatrei sunt minunaţi. Căci pentru a le asigura prezentul şi viitorul, mama s-a ocupat îndeaproape de ei, iar tatăl, pe lângă grija permanentă pe care le-a arătat-o, s-a implicat şi în viaţa cetăţii. Gândul său este că viitorul copiilor lui este legat de viitorul tuturor copiilor din România. Un alt fel de a gândi viitorul. Să-l ajutăm, aşadar, să facă ceva şi pentru viitorul copiilor noştri, căci mai mult decât oricând acum este nevoie să fim împreună.

Cleopatra Capsali: „Odată ce Dumnezeu îţi dă un copil, să-ţi asumi întreaga responsabilitate”

- În urmă cu un an şi jumătate făceam un interviu despre naşterea lui Miriam, cel de-al optulea copil al familiei dumneavoastră. Vă gândeaţi atunci că veţi deveni din nou mamă?

- Nu… Am crezut că este ultimul. Mai ales având în vedere că aveam deja 40-41 de ani, n-am crezut că voi mai rămâne încă odată însărcinată. Dar niciodată nu se ştie ce ţi se pregăteşte, ce vrea Bunul Dumnezeu pentru tine.

- Cum vă simţiţi ca mamă a nouă copii?

- Minunat! Cineva zice că orice sarcină şi orice bebeluş regenerează organismul mamei. Nu ştiu dacă aşa este, dar oricum este un sentiment nemaipomenit.

- Simţiţi ajutorul Maicii Domnului?

- Tot timpul Maica Domnului este alături de noi şi nu ne-a lăsat nici o clipă! Tot timpul am simţit ajutorul ei!

- Ce vi se pare cel mai greu în creşterea şi educarea lor?

- Faptul că trebuie să fii tot timpul alături de ei, să-i înţelegi. Şi dat fiind că sunt mulţi la o singură mamă, este destul de greu – dar încerc să fac faţă, să am nouă perechi de ochi, nouă perechi de mâini. Este destul de greu să faci „baletul” ăsta, mai ales că avem şi copii foarte mari, în pragul adolescenţei, şi copii mai mici, şi bebeluşi, şi tot timpul trebuie să ai disponibilitate pentru ei, pentru toţi, pentru fiecare categorie…

- Din perspectiva unei mame cu aşa bogată experienţă, spuneţi-ne: cum trebuie să se schimbe un părinte atunci când îi trimite Dumnezeu copii?

- E foarte greu. Unii spun că e mai bine ca aceşti copii să vină mai târziu, că atunci părinţii sunt mai înţelepţi, alţii spun că e bine să vină mai devreme… Eu sunt de părere că ar trebui lăsate lucrurile în voia Domnului. Şi dacă copiii vin devreme, e bine să vină devreme, pentru că şi părinţii parcă au altă disponibilitate. Poate nu au aceeaşi experienţă pe care o au la 30-40 de ani, dar părerea mea e că au altă disponibilitate şi alt mod de a vedea lucrurile.

- Ce sfaturi le-aţi da tinerelor mame?

- Să fie alături de copii – adică, odată ce Dumnezeu îţi dă un copil, să-ţi asumi întreaga responsabilitate, să laşi la o parte vise cum ar fi cariera sau situaţia materială…

- Ce înseamnă o educaţie bună dată copilului?

- Pentru mine, o educaţie bună înseamnă în primul rând ca mama să fie lângă ei, părinţii să fie lângă ei. Sigur că mi-aş dori să facă pian, să facă sporturi, să facă limbi străine, să facă cât mai multe, ca să aibă într-adevăr o educaţie bună, aşa cum văd unii educaţia asta. Şi chiar fac sau au făcut toţi un instrument sau educaţie plastică, chiar şi sport. Mi-aş dori cât mai multe pentru ei – numai că, atunci când ai atâţia copii, aceste lucruri nu sunt chiar atât de posibile, pentru că nu ai cum să faci faţă, să-i duci pe toţi, să-i pregăteşti pe toţi. Însă ce se poate facem şi noi, ce se potriveşte, cum reuşim să prindem pentru ei ceva, un curs, o oportunitate, aşa ceva facem. În rest, încercăm să fim alături de ei cu sfaturi, cu vorbe bune, să-i înţelegem, să le explicăm şi să crească într-un mediu cu multă dragoste, cu multă iubire… şi să fie oameni, în primul rând!

- Se spune că e foarte important ca părinţii să-şi apropie copiii lor. Cum reuşiţi acest lucru?

- Trebuie să le şi laşi libertate, dar pe de altă parte trebuie să-i şi observi. Trebuie să încerci să discuţi cu ei, să vezi ce îi nelinişteşte, să fii alături de ei, să-i sfătuieşti. De fiecare dată am simţit când un copil, mai ales unul dintre cei mari, are vreo problemă şi am insistat pe lângă el, cu duhul blândeţii sau cum am putut, să-l determin să-mi spună despre ce e vorba.

Iulian Capsali: „Dragostea e principalul lucru”

- Domnule Capsali, care sunt cele mai importante lucruri pe care le vedeţi în educarea unui copil?

- În primul rând, exemplul părinţilor. Acesta are rolul cel mai important în educaţia unui copil – dacă este pace, dacă este dragoste în casă, asta se transmite şi copiilor. Nu trebuie făcute lecţii speciale ca să-i înveţi ceea ce este dragostea, pentru că nici nu se poate. Până la urmă, lucrul ăsta se vede – şi este un lucru natural, firesc, pentru că suntem născuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Care este Dragoste, deci dragostea e sădită în fiecare dintre noi. Și de aici practic pleacă totul.

Sigur că acuma sunt probleme specifice acestui timp. Dacă se gândeşte cineva să scoată televizorul din casă face foarte bine, pentru că televizorul este o plagă la ora actuală – un factor de propagare a violenţei, a sexualităţii excesive şi a unor moravuri destul de ambigue, ca să spun aşa, mergând până la propaganda homosexuală.

Dar, revenind la întrebarea dumneavoastră, dragostea e principalul lucru. Restul ar veni de la sine. Sigur că trebuie să-i dai fiecărui copil ceea ce are el nevoie, adică să nu-l obligi pe copil să fie ceea ce vrei tu să fie acel copil, să-i laşi libertate – dar urmărită atent, şi cu uneori chiar cu fermitate. Dacă are un talent într-o zonă anume, acel talent trebuie să-i fie stimulat.

Copiii sunt un dar de la Dumnezeu, nu ne aparţin nouă – nouă ne sunt daţi ca să-i învăţăm şi să-i creştem. Să-i creştem şi să-i luminăm, să le dăm baza de educaţie. Trebuie să le stimulăm talentele lor, talentele native, şi să ne rugăm la Dumnezeu să se mântuiască şi să-i purtăm în acest drum al mântuirii. E foarte important ca un copil să crească în curtea bisericii, şi nu numai în curte, dar chiar să intre în biserică să se împărtăşească, să se spovedească de la o anumită vârstă. E esenţial ca fiecare copil să aibă un parcurs în cadrul eclezial.

- Cum pot părinţii să-şi ţină copiii departe de anturajele rele?

- Nu poţi controla un copil, mai ales după o anumită vârstă – nu poţi să-i controlezi desăvârşit anturajul, cercul de prieteni. Nu ştii ce poate să facă un copil începând de la 14-15 ani în sus.

Noi am fost învăţaţi chiar de către Părintele nostru duhovnic să le creăm discernământ. Şi atunci când greşesc, să ştie că greşesc şi să recupereze – pentru că nu ai cum să ţii un copil într-un glob de sticlă. Bine, sunt într-adevăr şi părinţi care procedează aşa, care au capacitatea, mai ales dacă au puţini copiii, de a-i controla aproape clipă de clipă. Însă mi se pare că lipsa aceasta de încredere faţă de copil produce până la urmă o tensiune atât de mare încât îl pierzi, pentru că acel copil nu va mai fi sincer cu tine. El îşi va ascunde adevăratele probleme pentru că nu-i dai tocmai această libertate, de care are atâta nevoie.

„Aş vrea să nu trăiască copiii mei ceea ce am trăit noi în comunism”

- Am constatat că foarte mulţi părinţi ştiu că la şcoală se învaţă lucruri rele, dar totuşi nu iau atitudine pentru a îndrepta acel rău. De ce noi, adulţii, nu avem curajul de a îndepărta ceea ce este rău din jurul nostru?

- Se întâmplă foarte des asta! Şi noi am avut această experienţă cu diriginţi sau profesori care promovează sărbătoarea satanistă Halloween. Eu, la clasele unde învaţă copiii mei, am reuşit chiar să opresc această sărbătoare în cadrul clasei. Lucrul ăsta nu are ce să caute în şcoală! Învăţământul românesc nu poate să introducă în programă o sărbătoare satanistă – fiindcă lumea trebuie să ştie că Halloween este a doua sărbătoare ca importanţă în calendarul pseudo-bisericii sataniste, după Noaptea Walpurgiei…

Sigur, mai îngăduie Dumnezeu să se şi întâmple răul pentru păcatele noastre. Însă de cele mai multe ori părinţii nu au nici o atitudine datorită dezinteresului, fricii – sunt foarte mulţi cărora le este frică ca nu cumva copilul lor să păţească cine-ştie-ce, să aibă gestul lor repercusiuni asupra copilului din partea profesorilor sau din partea şcolii. Probabil că asta vine şi din perioada comunistă, deşi acuma sunt totuşi părinţi mai tineri, care n-au prins acea perioadă. Sigur că sunt şi situaţii mai grave, când părinţii sunt de acord cu ceea ce se întâmplă în şcoli.

- Domnule Capsali, vă implicaţi foarte mult în activitatea socială, aţi luat de foarte multe ori atitudine împotriva relelor care ni se impuneau. De unde aveţi dorinţa şi puterea să faceţi ceva pentru neamul acesta?

- Grea întrebare! În primul rând, aş vrea să nu trăiască copiii mei ceea ce am trăit noi. Nu aş vrea ca ei să trăiască într-o societate totalitară, care să le impună un mod de a fi, să le impună anumite rigori împotriva sufletului lor, împotriva firii fiecăruia. Să le impună experimentele sociale, darwinismul social – adică cine e mai puternic, acela trebuie să supravieţuiască. Aş vrea să trăiască în libertate, în dragoste faţă de acest neam şi să aibă libertatea de a-şi trăi credinţa –sub regimul trecut această libertate nu a existat, și acuma iată că încep iarăși să se impună nişte rigori, care duc până la luarea libertăţii celui care îşi trăieşte credinţa!

În principal de aici îmi vine motivaţia – pentru că dacă ar fi o lume normală, dacă ar fi o lume în rosturile ei fireşti, atunci n-aş mai avea nici un fel de implicare, mi-aş vedea de treaba mea; totuşi am nouă copii, am şi alte treburi decât să mă bat pentru una sau pentru alta! Aş face cum am făcut în vară, o tabără pentru copii – pentru că, la fel, sunt probleme cu copiii că stau foarte mult în faţa calculatorului şi cu tableta sau cu smartphone-ul în mână. Nu mai ştiu să socializeze, nu mai ştiu să se bucure de natură, nu-şi mai cunosc istoria. Astea sunt lucruri care duc la pierderea identităţii şi, odată ce îşi pierde identitatea, un om devine un individ, nu mai e o persoană – un individ care poate fi massificat şi devine o pastă moale, pe care poţi să o pui pe orice suprafaţă socială.

- Credeţi că oamenii mai au dragoste faţă de neam?

- Eu cred că da. Sunt foarte mulţi, deşi se fac eforturi foarte mari ca istoria ţării să fie puţin cunoscută sau să fie prezentată într-o lumină defavorabilă. Deşi se prezintă, se scot cărţi în lumea academică şi se citesc cu fervoare cărţi care demitizează istoria naţională, lucrurile astea nu rămân fără ca oamenii să aibă o reacţie. Şi această reacţie există, şi am văzut-o şi la tineri. Sigur, la niveluri foarte diferite: de la cei care scandează în galeriile de fotbal până la tineri din licee, se observă chiar şi în muzicahip-hop – sunt foarte mulţi care simt nevoia acestei recuperări a istoriei şi a demnităţii naţionale. Mai ales se doreşte a fi cunoscută o perioadă foarte grea, în care puşcăriile comuniste au dat atâţia martiri, atâţia luptători, care au plătit cu viaţa. Şi unii dintre ei chiar au ajuns la sfinţenie, şi ne dau şi nouă puterea de a le urma. Pe oasele lor sfinte mai avem încă puterea să rezistăm – pentru că sunt convins că, fără rugăciunile acestor martiri, ţara asta şi-ar fi pierdut de mult locul pe care îl are în faţa lui Dumnezeu.

„Eu nu mă prezint altfel decât aşa cum sunt”

- Să discutăm puţin şi despre bătălia pentru un loc în Parlamentul European. Sunteţi cunoscut ca un candidat al celor din Biserică, unde sunteți ştiut foarte bine, dar cum vă prezentaţi celorlalţi alergători şi cum plănuiţi să-i câştigaţi?

- Eu nu mă prezint altfel decât aşa cum sunt, nu mi-am făcut un plan anume de a câştiga oamenii. Cei care mă cunosc nu au nevoie de un captatio benevolentiae. Cei care îmi cunosc activitatea, chiar dacă nu-s în Biserică, cei care mă simpatizează ştiu că eu iubesc acest neam. Pentru ei este suficient să ştie că toată activitatea mea din ultima vreme s-a centrat pe apărarea valorilor acestui neam – şi sunt mulţi care mă acceptă ca atare, am avut surprize foarte mari în această direcţie. Sigur că nu o să am acces la televiziuni sau la alte mijloace în care mari masse de oameni ar luat contact cu ceea ce exprim…

Am binecuvântarea duhovnicului pentru asta, am binecuvântări de la Stareţi din Sfântul Munte, am binecuvântări din ţară – normale dacă pleci la un astfel de drum, e firesc să-ţi iei aceste binecuvântări, pentru că altfel nu e o lucrare bineplăcută lui Dumnezeu, chiar dacă pare bună. Nu poţi pleca la drum fără să ai binecuvântarea celui care are acest har.

- Care este relevanţa legilor din Parlamentul European pentru România? De ce e important să ajungă acolo oameni care să ne reprezinte corect?

- În Parlamentul European se dau direcţiile politice în absolut toate domeniile: în domeniul familiei, în domeniul social, în domeniul politic, în domeniul economic. Absolut toate direcţiile se dau în acest Parlament de la Bruxelles. Și e normal să ajungă acolo și oamenii care reprezintă acest popor, pentru că am văzut în ultimii ani cum legi care au un profund caracter anticreştin, antinaţional, au fost votate chiar de către parlamentari români. Și ultimul caz, cel mai flagrant, este acesta cu Raportul Lunacek, prin care se stipulează că direcţia propagandei homosexuale va fi neîngrădită, ba, mai mult, ocrotită de legile ţărilor europene. Acesta încă nu are putere de lege, însă, repet, aceste reglementări europene, deşi nu au putere de lege în naţiunea respectivă, dau direcţia politică pe care acea naţiune este obligată să meargă.

- Care consideraţi că sunt cele mai sensibile zone în privinţa legilor care se dau în Parlamentul European pentru soarta ţărilor componente?

- Cea mai sensibilă zonă, categoric, este cea privind ideologia homosexuală. Asta este principala cauză a unei teribile atomizări a societăţii europene, pentru că ea distruge viitorul, ordinea naturală a unei familii. Familia constă în copii, în veri, în unchi, în nepoţi. Deci familia are o structură a ei, de-a lungul timpului, care prin promovarea ideologiei homosexuale poate fi distrusă. Un copil cu două mame sau cu doi taţi este un copil care nu mai are repere. Nu mai are repere nici măcar psihologice, pentru că şi mama şi tatăl, pentru un copil, sunt nişte modele – ori ce model poate să fie când ai două mame sau când ai doi taţi? Și asta duce, desigur, şi la pervertirea copiilor. Unui copil crescut într-o astfel de familie i se va părea normal să trăiască într-o astfel de promiscuitate.

Sigur, sunt şi cazuri celebre de copii care au plâns şi-au deplâns soarta şi a lor, şi a acestor părinţi nefericiţi. Este un caz celebru în America cu o fată care a trăit într-o astfel de promiscuitate şi a arătat toată mizeria sufletească prin care a fost obligată să treacă. Impresionant este că tot ce povestea era fără ură – totul era spus cu dragoste şi cu o mare tristeţe. Este o dramă imensă pe care o trăiesc aceşti oameni. Sunt unii care nu-s afectaţi atât de puternic, fata respectivă a trecut printr-un program de refacere psihică în clinicile din S.U.A., însă sunt alţii care sunt afectaţi iremediabil, adică nu mai pot fi recuperaţi.

„Trebuie lucrat urmărind interesele acestei ţări, mai presus de ideologii”

- Care trebuie să fie poziţia pe care ar trebui să o aibă un europarlamentar român în dialogul dintre ţară şi Europa?

- Singura poziţie pe care trebuie să o aibă un europarlamentar român este aceea de a susţine ceea ce doreşte poporul din rândul căruia face parte. Nu poţi să fii acolo ducând o politică împotriva propriului tău popor, aşa cum se întâmplă din păcate astăzi. De altfel, toată lumea îşi dă seama că este o ruptură enormă astăzi, un clivaj între clasa politică şi acest popor. Cine nu-şi înţelege propriul popor, cine nu-l respectă, cine nu-i respectă credinţa, tradiţiile şi valorile, cine încearcă să-l schimbe conform unor ideologii de moment, acela nu poate să fie decât un duşman al propriului său neam. Nu poţi să-ţi iubeşti neamul şi să vrei să-l schimbi. Cine vrea să-şi schimbe neamul, acela este un impostor şi un ideolog. Ideologiile se sprijină pe un proiect de perspectivă care vrea să îmbunătăţească viaţa omului, dar aceste proiecte de perspectivă utopice au dus totdeauna la crimă. Nu a existat utopie politică sau socială care să nu ducă la crime, uneori la masacre imense!

Trebuie să adaug că deja se vorbeşte la nivel oficial de transformarea Uniunii Europene în „Statele Unite ale Europei”, deci de formarea unui hiperstat. Şi lucrul acesta este de neacceptat, pentru că totul se face la nivel de elite. Nimeni nu întreabă popoarele dacă doresc aceste schimbări – sau, dacă le întreabă, se întâmplă ca în cazul Constituţiei Europene: atunci când nu s-a obţinut suportul populaţiei, s-a reluat votul, chiar şi de trei ori, până când acel vot a fost favorabil acelui tratat.

- Ca să iasă cum vor ei.

- Exact, ca să iasă până la urmă cum şi-au dorit. Deci sunt lucruri care trebuie spuse, iar eu, ca român şi ca om care îşi iubeşte identitatea, îmi doresc foarte mult ca România să fie, aşa cum scrie şi în Constituţie, un stat naţional unitar – să fie un stat care să aibă, sigur, deschidere şi contacte cu celelalte state europene, mai ales la nivel economic, însă tot ceea ce trebuie făcut la acest nivel trebuie făcut în respect pentru acest popor, urmărind interesele acestei ţări, fără să se facă rabat de la aceste interese, care sunt mai presus de orice. Mai presus de ideologii, mai presus de idei, mai presus de perspective mai mult sau mai puţin fireşti.

„Și în Occident există oameni care preţuiesc aceste valori ale vieţii”

- Dacă veţi fi ales, care ar fi primele trei măsuri pe care le veţi lua pentru a nu ne pierde ca neam?

- Eu am acest mandat: de a reprezenta în Parlamentul European, dacă va fi cazul, familia românească, implicit familia creştină – pentru că totuşi suntem poporul european, la ora actuală, cel mai credincios, după toate statisticile. Nu se pot lua măsuri care să nu ţină cont de această realitate obiectivă – nu poţi să dai legi împotriva unui dat al unui popor, împotriva structurii lui naturale.

Ţin foarte mult să se realizeze în Parlamentul European ocrotirea interesului acestui popor în materie de întărirea familiei, protejarea familiei, încercarea de a stăvili această depopulare masivă care există la ora aceasta în ţară. Conform studiilor Academiei Române, vom fi în anul 2100 doar între 6 şi 8 milioane de locuitori. Deci populaţia României va scădea la un nivel greu de imaginat, cât la nivelul de la ora actuală al câtorva judeţe şi al Municipiului Bucureşti. Vreau să sprijin legi care să întărească familia naturală, normală – pentru că, fără acest nucleu vital al societăţii care este familia, societatea românească dar şi cea europeană vor dispărea.

- Va fi foarte greu de dus această bătălie, veţi dintre puţinii cu astfel de concepţii…

- Nu cred asta, în Occident există o mare revitalizare şi resuscitare a valorilor familiei. În Franţa ies milioane de oameni pe străzi. Acei oameni vor vota oameni în Parlamentul European care să le ducă acolo propriile lor năzuinţe. Nu vor trimite pe altcineva decât tot oameni cu acelaşi discurs. În ţările nordice, de asemenea, ştiu că sunt parlamentari care se opun avortului, mame de 4-5 copii care s-ar putea să ajungă în Parlamentul European şi care ţin foarte mult la ideea de familie. Chiar era o viitoare parlamentară, să sperăm, căreia i s-a pus în vedere când a rămas gravidă, foarte tânără, să renunţe la copil şi n-a renunţat, a ţinut sarcina, copilul s-a născut – şi acum, tot la o vârstă foarte fragedă, cred că are până în 30 de ani, avea deja cred că patru sau cinci copii. Și în Occident există oameni care preţuiesc aceste valori ale vieţii.

- Să vă ajute Dumnezeu să duceţi lupta cea bună, pentru apărarea familiei!

- Să dea Dumnezeu! În lucrarea aceasta, numai Dumnezeu va fi Cel care va hotărî – pentru că, e limpede, există un strat foarte gros de gheaţă peste acest tot spectrul politic, ca nu cumva să fie spart de oameni care nu sunt sub un anumit control. Va fi extrem de dificil, dar nădăjduim în puterea Domnului – şi nădăjduim că Dumnezeu ne va da putere să biruim.

  Material realizat de

Gheorghe Fecioru

Articol publicat în numărul 62 (Martie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!“Prin „baia lacrimilor“, prin pocăinţă, dobândim iertare şi împăcare

sursa ziarullumina

 

Există o mare deosebire între plânsul celui care-i pare rău pentru un păcat săvârşit şi plânsul unui hoţ, de necaz că nu i-a reuşit încercarea de a fura sau pentru că a fost prins... Din Fericirea a doua nu trebuie să înţelegem că toţi cei care plâng ar putea dobândi mângâierea. Tâlcuirea acestei fericiri ne-o oferă pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi, disciplina Spiritualitatea Ortodoxă: Ascetica şi Mistica.

 

Fericirea a II-a: „Fericiþi cei ce plâng cã aceia se vor mângâia“ (Matei 5, 4)

 

Părinte profesor, care ar fi contextul în care a fost rostită fericirea care se adresează „celor ce plâng“? 

 

Fericirile rostite de Mântuitorul Iisus Hristos fac parte din Predica de pe Munte, în care Acesta a descris unele elemente fundamentale ale credinţei pe care a adus-o lumii. „Legea cea Nouă“ este o credinţă a iubirii, nu a legalismului, vizând transformarea lăuntrică a omului. În Predica de pe Munte, Domnul Hristos oferă un rezumat al învăţăturii Sale, un cod al vieţii creştine autentice, capabil să îi aducă omului împlinirea în lumea aceasta trecătoare, dar, în acelaşi timp, fericirea veşnică - mântuirea. 

 

De ce a rostit Mântuitorul Hristos această Fericire?

 

Mântuitorul Hristos a rostit această Fericire din adevărata Sa cunoaştere asupra lumii şi a omului, asupra sufletului acestuia şi a mişcărilor lui lăuntrice, a bucuriilor şi suferinţelor pe care le are de înfruntat în viaţa aceasta, spre dobândirea vieţii veşnice fericite. Oricine priveşte cu atenţie istoria trecută şi prezentă a creştinismului poate observa lupta neîncetată a omului pentru ridicarea la o viaţă înaltă spiritual. Viaţa creştină este un „război nevăzut“ împotriva răului, a păcatelor şi a patimilor, o luptă încordată, adeseori până la lacrimi. Însă, după „sudorile ostenelilor“, purificatoare şi curăţitoare, creştinul descoperă şi se hrăneşte, se adapă şi se îndulceşte spiritual cu lacrimile cele spirituale şi de bucurie aducătoare.

Mântuitorul Hristos fericeşte pe cei aflaţi în suferinţe şi necazuri?

La ce plâns se referă Fericirea a doua?

 

La o primă interpretare, am putea crede că Mântuitorul fericeşte pe cei aflaţi în suferinţe şi necazuri, în încercări şi dureri. El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, este Cel care alină sufletul celui întristat, atunci când este chemat prin pocăinţă curată şi rugăciune stăruitoare. El este Cel care „şterge lacrima de pe obrazul tuturor“, alinând şi mângâind, uşurând şi tămăduind. Însă, dincolo de plânsul acesta, datorat necazurilor şi încercărilor, este vorba despre plânsul duhovnicesc, al celor care, profund conştienţi de păcatele săvârşite, caută, prin „baia lacrimilor“, prin pocăinţă, să dobândească iertare şi împăcare. 

 

A-ţi vedea şi recunoaşte păcatele personale este o dovadă de înalt discernământ sufletesc, iar aceasta conduce la pocăinţă şi lacrimi. Omul de astăzi, contrar cuvintelor Mântuitorului, pare a avea o dexteritate deosebită în a vedea, ba chiar a inventa păcate în sufletul aproapelui său, ignorând „pădurea“ de răutăţi din viaţa şi din inima sa. Vede sau creează, analizează şi face „filosofia paiului“ din sufletul aproapelui său, crezând că astfel reuşeşte să se ascundă de mulţimea de „bârne“ din viaţa sa. Iar aceasta este o cruntă amăgire! Credinţa noastră ne învaţă exact contrariul: să fim îngăduitori şi iubitori faţă de ceilalţi, dar să fim exigenţi şi intransigenţi cu propriile căderi. Să le acoperim pe cele ale aproapelui nostru, cu iubire, iertare şi rugăciune pentru întoarcerea şi mântuirea lui, iar pe ale noastre să le îndreptăm, prin pocăinţă şi nevoinţă. Marea şansă pe care ne-o oferă neîncetat Dumnezeu este aceea că, în iubirea Sa nesfârşită, El nu ne judecă niciodată după ceea ce suntem, ci potrivit a ceea ce ne-a chemat El să devenim, adică „dumnezei prin har şi lucrare“. Nu ne judecă după un trecut păcătos, ci priveşte la noi din perspectiva şi cu speranţa unui viitor pe care ni-l putem face virtuos şi mântuitor. Oare, nu tot aşa ar trebui să procedăm şi noi cu semenii noştri?

 

De ce îi fericeşte Mântuitorul Hristos pe cei ce plâng?

 

Îi fericeşte pentru eroismul moral de care dau dovadă, văzându-şi şi plângându-şi păcatelor, cu speranţa iertării şi a mântuirii. Or, nimic nu pare a fi mai greu în viaţă decât să te vezi aşa cum eşti, duhovniceşte, în realitate, nu aşa cum vrei să pari, ba, chiar mai mult, cunoscându-ţi căderile, să lupţi împotriva lor. Aceasta este, de fapt, şi cea mai grea luptă a vieţii noastre: lupta cu noi înşine. Sensul ascezei creştine şi, totodată, paradoxul ei este: să lupţi cu tine însuţi, să te înfrângi pe tine însuţi, devenind, astfel, un învingător. Adică să te vezi aşa cum eşti, cu virtuţile sau calităţile personale, pe care să le pui în lucrare şi în folosul tuturor, cu smerită cugetare, dar să-ţi conştientizezi şi căderile abisale ale conştiinţei, iadul în care te-au aruncat păcatele şi să-ţi doreşti să te înalţi din acest infern. Pe astfel de „eroi spirituali“ îi fericeşte Mântuitorul Hristos şi nicidecum pe cei care se complac în platitudinea păcatelor şi în laxismul fărădelegilor. 

 

E bine să căutăm necazurile, pentru a afla mângâiere?

 

Spiritualitatea noastră ortodoxă recomandă să nu căutăm niciodată necazurile, încercările şi suferinţa, pentru că nu ştim cum vom reacţiona atunci când le vom trăi profund. Au existat sfinţi şi Părinţi duhovniceşti cu viaţă îmbunătăţită care cereau de la Dumnezeu să trimită asupra lor încercări, pentru a se căli spiritual. Noi, însă, să nu le cerem, dar, atunci când vor veni asupra noastră - pentru că mai devreme sau mai târziu, fiecare gustă din cupa aceasta amară a suferinţelor -, să le primim cu demnitate şi spre al nostru folos duhovnicesc, nu cârtind sau împotrivindu-ne, nici revoltându-ne sau aruncând vina asupra altora, ci înţelegându-le ca pe o cale mai aspră, ce conduce spre preadulcea mântuire. 

Împlinirea Fericirii a doua

Ce înseamnă „se vor mângâia“?

 

Mângâierea pe care o promite Mântuitorul Hristos în această Fericire se referă mai ales la alinarea sufletească. Acela care a primit-o simte o pace, o mângâiere şi o bucurie asupra trupului său, asupra întregii sale existenţe.

 

Cei ce plâng în această viaţă vor fi fericiţi în viaţa viitoare?

 

Vor fi fericiţi în viaţa viitoare nu cei care doar sesizează şi se lamentează din cauza căderilor personale sau colective, ci aceia care luptă efectiv pentru îndreptarea lor, atât în viaţa personală, cât şi în viaţa celorlalţi. 

 

Cum putem împlini Fericirea a doua?

 

O putem împlini, în primul rând, fiind atenţi la „aşezarea“ noastră duhovnicească, luptând împotriva păcatelor personale, iar atunci când, totuşi, am căzut în astfel de păcate, mari sau mici, multe sau puţine, să cerem iertare, prin pocăinţă şi lacrimi. O putem împlini, de asemenea, prin tot sfatul bun oferit aproapelui nostru, de a se lepăda de păcat şi de a se întoarce la adevărata viaţă, cea trăită în virtute. Dar modul cel mai înalt de a o împlini îl constituie o viaţă de virtute şi fapte bune, împlinirea cuvintelor mântuitoare ale credinţei noastre, prin care ne facem un exemplu desăvârşit şi model sublim tuturor. 

 

Ce spun Sfinţii Părinţi despre această Fericire?

 

Părinţii duhovniceşti, de Dumnezeu inspiraţi, ne descriu la modul cel mai înalt, dar în acelaşi timp şi practic, importanţa virtuţii acesteia în viaţa noastră. Întrucât nu există om fără de păcat, nu poate exista nici mântuire fără de pocăinţă. Iar aceasta nu înseamnă doar a ne mărturisi păcatele, în faţa părintelui duhovnic, la anumite intervale de timp sau în anumite perioade ale anului bisericesc, ci este un exerciţiu de pocăinţă permanentă sau neîncetată. Ea devine un dar, ce rodeşte în „plânsul duhovnicesc“, cel de bucurie făcător, şi în „lacrimile spirituale“, pururea curgătoare şi de bucurie aducătoare, taine ale veacului viitor. Sfântul Isaac Sirul spunea că lacrimile duhovniceşti nu sunt lacrimi care ard sau care usucă, aşa cum sunt lacrimile de pe urmă ale păcatelor noastre, ci sunt lacrimi care îngraşă şi aduc bucurie şi alinare.