Sfantul Luca al Crimeei - Cuvinte in Duminica Lasatului sec de branza

I. Despre post

Maine incepe Postul Mare. Ei bine, ce este postul? Pentru ce a fost el randuit?
Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit nu o data despre post. In timpul vietii Lui pamantesti, ucenicii Lui n-au postit, iar cand carturarii si fariseii au inceput sa-i mustre pentru asta pe ei si pe Insusi Domnul Iisus Hristos, El le-a raspuns: Puteti, oare, sa faceti pe fiii nuntii sa posteasca cat timp Mirele este cu ei? (Lc. 5, 34).
Cat timp a fost cu apostolii Insusi Domnul Iisus Hristos, Dumnezeiescul Mire al Bisericii Sale, bucuria le umplea inima si, bineinteles, n-aveau nevoie sa posteasca. Domnul a adaugat insa ca vor veni zile cand Mirele va fi luat de la ei, si atunci vor posti. Astfel, El le-a poruncit sa posteasca in anumite zile.
In pericopa evanghelica de astazi ati auzit cuvintele Domnului privitoare la faptul ca trebuie sa postim. El ne-a prevenit ca nu cumva sa postim ca fariseii si carturarii, pentru care era important numai sa para postitori, drept care faceau o fata mohorata si imbracau haine de doliu.
Domnul Iisus Hristos ne porunceste sa ne purtam cu totul altfel in vremea postului: sa postim cu fete vesele, pline de bucurie, ca ascunzand postirea noastra de ochii oamenilor sa postim inaintea lui Dumnezeu, Care, vazand taina inimii noastre pline de evlavie si de frica Lui, ne va rasplati la aratare (v. Mt. 6, 16-18). Iar cei care postesc doar de ochii lumii si-au primit deja rasplata prin cinstirea pe care le-o arata oamenii.
Aceste pilde sunt indeajuns ca sa va incredintati de sfintenia postului, de faptul ca el a fost poruncit de catre Insusi Domnul Iisus Hristos, drept care trebuie sa avem mare evlavie fata de post, mare luare-aminte si cinstire adanca. Postul trebuie sa fie pentru noi un lucru extrem de important.
Cat de greu este cand vezi ca poporul nostru nu mai are aproape nici o idee despre post, ca aproape n-au mai ramas oameni care tin posturile. Cei ce postesc sunt batjocoriti, sunt numiti „fatarnici”. Sa ne gandim: asa era pe timpuri in tara noastra? Postea intreg poporul, incepand cu tarul - si tineau nu numai Postul Mare, ci si toate celelalte posturi, miercurile si vinerile. Copiii mirenilor erau educati in frica lui Dumnezeu, in adanc respect fata de toate regulile Bisericii, inclusiv fata de cea privitoare la post. Ei se patrundeau din copilarie de adanca cinstire fata de post si socoteau ca este un pacat greu calcarea lui. Şi era cucernic poporul rus - iar acum cat de putin a mai ramas din vechea cucernicie!
Ca atare, datoria mea este sa va amintesc marea sfintenie a postului, sa va lamuresc de ce este nevoie de el - fiindca oamenii usuratici spun deseori: „Dar nu-i totuna ce mancam, ce, prin mancare trebuie sa placem lui Dumnezeu?”, si dispretuiesc postul. Dar daca Insusi Domnul Iisus Hristos ne-a lasat randuiala postului, inseamna ca el este un lucru foarte insemnat, indispensabil - si cel care dispretuieste postul, care nu da doua parale pe el, dispretuieste cuvintele Domnului Iisus Hristos.
Ca sa intelegem mai bine toata insemnatatea postului, trebuie sa lamurim pentru inceput care e scopul lui.
Postul ne invata sa ne infranam. Prin post ne obisnuim sa ne infranam poftele pantecelui, sa calcam in picioare poftele rele ale trupului, care se straduiesc intotdeauna sa aiba intaietate asupra duhului, incercand sa inabuse orice nazuinta duhovniceasca, supunand vointa cugetarii sale.
Trupul nu ne duce la bine: el e izvorul celor mai multe pacate si sminteli, in savarsirea lucrurilor care plac trupului se afla esenta majoritatii pacatelor - si daca noi, constientizand lucrul acesta, ne silim trupul sa posteasca, daca il lipsim de mancaruri gustoase si imbelsugate, daca ne multumim cu strictul necesar, prin asta castigam o victorie asupra lui, indepartam ceea ce ne impiedicam sa ducem o viata duhovniceasca, dam libertate duhului, il inaripam in nazuinta lui spre tot ce este sfant, ceresc, inalt.
Sarcina noastra e sa ne infranam de la toate patimile si poftele rele, de la tot ce este rau, de la tot ce aduce vatamare aproapelui, de la orice lucru pe care ni-1 dicteaza egoismul si adorarea de sine. Asadar, trebuie sa ne educam vointa in asa fel ca ea sa fie indreptata spre lupta cu patimile, ca toate dorintele noastre sa nazuiasca nu catre satisfacerea imboldurilor trupului, ci catre cele de sus, catre cele ceresti, ca sa avem sus inimile, ca sa traim intotdeauna cu gandul la Dumnezeu, la poruncile lui Hristos.
In acest scop, trebuie sa educam in noi deprinderea infranarii, fiindca stiti ca la orice scop dificil se ajunge pe calea antrenamentului de lunga durata. Adevarul acesta este valabil pentru orice munca, atat intelectuala cat si fizica. Scopurile mari se ating doar cu silinta mare. Ca atare, trebuie sa intelegem ca si scopul atat de inalt al infranarii trupului nostru, al luptei cu patimile, cere exersare constanta, lupta permanenta.
Postul este tocmai o astfel de scoala a infranarii. Omul obisnuit cu postul, care tine toate posturile, mai ales cand a postit toata viata, cum faceau marii nevoitori, capata o putere uriasa in lupta cu toate ispitele, invata sa se infraneze de la tot pacatul.
Aici este insemnatatea de temelie a postului. Dar postul, mai ales Postul Mare, are si o alta insemnatate, fiindca este vreme de pocainta, de marturisire, vreme pentru Sfanta Impartasire, si ca atare trebuie sa petrecem aceasta vreme in aducere-aminte necontenita de pacate si de nevoia spovedaniei.
Şi daca vom posti, insasi infranarea de la mancare ne va aduce mereu aminte de acest fapt. Cand te asezi la masa si incepi sa mananci gustarea saracacioasa, iti amintesti de ce ai nevoie sa faci asta: fiindca suntem apasati de pacate si in vederea marelui Praznic trebuie sa ne curatim de ele si de tot raul, ca in Luminata Zi a Pastilor sa ne infatisam lui Dumnezeu curati, indreptatiti, pocaiti pana in adanc. Vedeti ce mare este si aceasta insemnatate a postului?
Doar oamenii stricati si nechibzuiti dispretuiesc postul. Din pacate, copiii generatiei noastre sunt insa educati intr-o deplina necunoastere a postului, nu sunt deprinsi cu el, nu-si pleaca micutele capete de copil in fata poruncilor Bisericii. Ar trebui ca ei sa se invete cu postul de la cea mai frageda varsta cu putinta, ca sa creasca o noua generatie de crestini, care sa fie cu totul altfel decat acest tineret desfranat si ateu care ne inconjoara. Este nevoie ca copiii crestinilor sa lumineze ca niste stele curate in aceasta societate pacatoasa, care calca in picioare Sangele lui Hristos.
Patrundeti-va de sfantul gand al insemnatatii postului si al educarii copiilor vostri in pazire neabatuta a lui.
Inainte de a vorbi despre post, Domnul Iisus Hristos ne-a spus si prima conditie ca postul sa ne fie spre mantuire: De nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre (Mt. 6, 15). Va mai amintesc si pilda imparatului care a hotarat sa incheie socotelile cu toti datornicii sai. I s-a infatisat un om care ii era dator cu o suma uriasa de bani. Dat fiind ca nu avea de unde sa-i inapoieze, imparatul a poruncit sa fie vandut el insusi, impreuna cu sotia, copiii si toata averea lui, pentru acoperirea datoriei. Atunci, datornicul a inceput sa-l roage pe imparat sa mai rabde, promitand ca in timp va plati tot. Facandu-i-se mila de el, imparatul i-a iertat datoria in intregime.
Ce credeti ca s-a intamplat? Indata ce omul cu pricina a iesit de la imparat, s-a intalnit cu cineva care ii era lui dator cu o suma neinsemnata. A inceput sa pretinda plata neintarziata a datoriei si, inhatandu-l, a inceput sa il sugrume. Vazand asta, slugile imparatesti s-au tulburat foarte tare si au povestit totul imparatului. Acesta a poruncit ca datornicul sau sa fie chemat si i-a zis: Sluga vicleana! Toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Şi l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce va plati toata datoria (Mt. 18, 32-34).
Oare nu era drept sa faca asa? Domnul ne-a poruncit sa iertam aproapelui greselile fata de noi, daca vrem sa primim iertare de la Dumnezeu. De asemenea, Domnul Iisus Hristos ne-a invatat sa ne rugam lui Dumnezeu prin cuvintele urmatoare: Şi ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Mt. 6, 12).
Asadar, iertati-i pe toti cei care sunt vinovati fata de voi, care v-au facut sa suferiti, care v-au ranit orgoliul. Aceasta este conditia dintai si de temelie pentru a pune inceput postului. Doar cand ii vom ierta pe toti vom putea incepe postul si marea taina a pocaintei. Dar oamenilor, de multe ori, le este greu sa ierte. Cu cata greutate se rasuceste limba ca sa spuna niste cuvinte atat de simple: „Iarta-ma, fratele meu!”, de parca o leaga cineva! De legat i-o leaga chiar diavolul, si de asta ne e atat de greu sa spunem cuvintele acestea simple.
Dar fiecare om care a biruit macar o data piedica aceasta, care a spus pentru prima data: „Iarta-ma”, simte cum se schimba fara intarziere inima sa, simte in ea indata o bucurie lina. A iertat, iar Domnul i-a dat bucurie si pace in suflet. A doua oara este deja mult mai usor sa spuna: „Iarta-ma”, iar a treia oara foarte usor. Şi omul se invata sa ceara iertare cu usurinta si repede, si i se duce apasarea de pe inima, si nu mai zace pe ea piatra dusmaniei, si in locul urii in inima lui se salasluieste sfanta dragoste.
Pentru monahi, cuvantul „iarta-ma” e cel mai insemnat, cea mai mare obligatie. Batranii duhovnicesti, carora li se incredintau monahii spre a-i calauzi in viata duhovniceasca, ii invatau in primul rand sa raspunda cu acest cuvant la orice mustrare li s-ar fi facut, facand totodata o plecaciune adanca celui care i-ar fi mustrat.
Au fost si oameni uimitori, care rosteau acest cuvant chiar si atunci cand asupra lor cadeau cele mai rusinoase si nedrepte invinuiri. Erau monahi invinuiti de curvie, care nu se dezvinovateau si nu raspundeau la acele clevetiri murdare, ci doar le raspundeau: „Iarta-ma” cu smerenie celor care ii asupreau. Dupa aceea, timp de multi ani traiau infierati cu numele de „curvar”, si deseori doar inainte de iesirea din aceasta viata Domnul vadea nevinovatia lor, si se cutremurau inimile celor care ii socotisera pacatosi. Iata cat de mare este puterea sfintei iertari.
Asadar, sa incepem postul iertand pe toti gresitii nostri: pe toti cei care ne-au jignit, care ne-au facut daune, care ne-au amarat cu ceva. Şi in timpul postului sa implinim fata de toti vrajmasii nostri porunca Sfantului Apostol Pavel pe care am auzit-o in Apostolul de astazi: Nimanui cu nimic sa nu fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de celalalt - ca cel care iubeste pe aproapele a implinit legea; fiindca poruncile: „Sa nu savarsesti preacurvie, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, sa nu poftesti” si orice alta porunca ar mai fi se cuprind in acest cuvant: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iubirea nu face rau aproapelui; iubirea este deci implinirea legii - si aceasta, fiindca stiti in ce timp ne gasim, caci este chiar ceasul sa va treziti din somn(Rom. 13, 8-11).
A venit vremea sa ne trezim din somnul nostru nesfarsit, in care nu ne gandim la Dumnezeu, caci acum mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand am crezut(Rom. 13, 11). Acum, dupa ce a trecut oarecare vreme in care am slujit Domnului, mantuirea e mai aproape de noi decat atunci cand de-abia pasisem pe calea vietii crestinesti. Noaptea e pe sfarsite, iar ziua s-a apropiat (Rom. 13, 12). A trecut noaptea cand traiam in bezna de nepatruns a necunoasterii lui Dumnezeu, in mandrie si egoism. Ziua pocaintei s-a apropiat.
Sa lepadam, dar, lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii; sa umblam cuviincios, ca ziua, nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si pizma, ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos, si grija de trup nu o faceti spre pofte (v. Rom. 13, 12-14). Tocmai asta ne invata Marele Post. Amin.

18 martie 1945



II. Despre fatarnicie

Maine purcedem pe marea cale a pocaintei si mantuirii, pe calea Postului Mare. Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne invata cum trebuie sa postim: Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii, ca ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor (Mt. 6, 16).
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit, de asemenea, sa fugim de fatarnicie nu numai cand postim, ci si cand facem milostenie: Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei, altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns, si Tatal tau, Care vede intr-ascuns, va rasplati tie (Mt. 6, 1-4).
Cat de insemnate sunt aceste cuvinte ale Domnului! Cat de important este sa nu pierdem rasplata de la Dumnezeu pentru faptele noastre bune! Vedeti, El spune ca daca savarsim cu fatarnicie aceste fapte bune, ne-am primit deja plata de la oameni, iar de la Dumnezeu nu mai avem ce plata sa asteptam. Am preferat plata de nimic care e slava de la oameni? Am lepadat plata vesnica, plata cea mai mare: slava de la Tatal Ceresc.
Domnul a vorbit mult despre fatarnicie, in infricosatoarea Sa cuvantare in care-i infiereaza pe carturari si pe farisei, El le spune de multe ori: Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici (v. Mt. 23, 13-29), vestind ca va fi vai de toti fatarnicii. Fatarnicii nici pentru parutele lor fapte bune nu vor primi de la Dumnezeu plata.
Daca Domnul vorbeste cu atata staruinta despre vatamarea si pierzania aduse de fatarnicie, inseamna ca trebuie sa cugetam: ce este fatarnicia, de unde vine ea, unde isi are radacinile si care ii sunt formele?
Formele ei sunt foarte diferite. O pilda a celei mai cumplite, mai pierzatoare fatarnicii, a fatarniciei de treapta diavoleasca, e sarutarea tradatoare data Domnului Iisus Hristos de catre Iuda in gradina Ghetsimani. Acea sarutare n-a fost o marturie a dragostei, ci semn pentru strajerii pe care-i adusese acolo ca sa Il aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decat aceasta fatarnicie? Sarutul Iudei a devenit simbolul tradarii, fatarniciei, al celei mai mari josnicii si nemernicii omenesti.
In Sfanta Scriptura putem gasi si alte exemple de fatarnicie. Sa va povestesc despre unul dintre ele. Imparatul David avea o capetenie de oaste, un general ce se numea Ioav, iar Saul - vrajmasul lui, care voia sa il omoare - o alta capetenie numita Avenir, care dupa moartea lui Saul s-a supus lui David si a fost primit de el. Bland fiind, David l-a iertat, insa Ioav, care era plin de rautate, nu a putut sa-l ierte, si odata, cand s-a intalnit cu Avenir, l-a tras spre sine ca si cum ar fi vrut sa il sarute prieteneste, si in timp ce-l saruta i-a infipt un pumnal in pantece.
Acestea sunt exemple ale fatarniciei celei mai mari, insa fatarnicia cunoaste numeroase trepte: este si fatarnicie foarte fina, pe care foarte greu o bagi de seama. Cu toti suntem supusi, mai mult sau mai putin, acestei boli sufletesti, cu totii ne straduim sa parem oamenilor mai buni decat suntem de fapt, si multi dintre noi arata o masca de cucernicie fara sa aiba cucernicia in suflet.
Domnul Iisus Hristos i-a comparat pe farisei cu niste morminte ingrijite pe dinafara, insa pline pe dinauntru cu oase moarte (v. Mt. 23, 27), iar Sfintii Parinti cu un mar rosu si frumos la vedere, insa pe dinauntru ros de viermi cu desavarsire.
Cat de exacta comparatie! In sufletul fatarnicului nu este bunatate adevarata, nu este dragoste adevarata, insa pe dinafara el pare si bun, si evlavios. Iata ca Domnul ne previne cu privire la aceasta nenorocita fatarnicie. El cere ca in toate faptele noastre bune sa nu fie amestecata deloc fatarnicia.
Dar cum sa implinim aceasta porunca a lui Hristos? Ei bine, pentru asta trebuie sa cunoastem pricinile si radacinile fatarniciei.
Exista patima slavei desarte, a dorintei nesaturate de slava, de lauda si incuviintare din partea oamenilor. De aceasta patima suferim cu totii: tuturor ne place sa fim laudati, toti nazuim spre slava de la oameni. Dar, oare, trebuie sa nazuim spre ea? Cat face slava de la oameni? De ce alearga oamenii dupa incuviintarea gloatei, silindu-se in fel si chip sa fie ridicati in slavi de ea?
Aceasta patima se vadea foarte puternic la nefericitii de carturari si de farisei, pe care Domnul i-a infierat pentru fatarnicia si nazuinta lor de a fi primit laudele poporului, care erau imbinate cu dispret fata de acesta: Multimea aceasta, care nu cunoaste Legea, este blestemata (In. 7, 49), spuneau ei. Şi de la cei pe care-i blestemau, de la cei pe care ii socoteau nestiutori, cautau fara sat proslavire si preamarire.
Vedeti ce lucru josnic? De ce sa cauti incuviintare de la cei pe care nu-i respecti, pe a caror parere nu dai doi bani in adancul inimii? De ce sa cautam lauda si slava de la o gloata care poate sa-si arate incuviintarea, tipand nebuneste, chiar si fata de curvele vopsite, chiar si fata de oamenii lipsiti de orice valori morale, dar care o cuceresc prin forta lor fizica sau prin alte calitati indoielnice?
De ce sa cautam incuviintarea unei gloate care, pe deasupra, astazi te preainalta, si te lauda, si te proslaveste, iar maine te defaima si necinsteste? Nu se aseamana slava de la oameni cu fumul care se risipeste in aer si piere fara intarziere? Ea n-are absolut nici o valoare.
In plus, trebuie sa stim ca slava fuge de cei care o cauta si ii umbreste deseori pe cei care n-o cauta, si o dispretuiesc, si nu ii dau insemnatate.
Spuneti-mi, slava cui este mai presus de slava marelui ierarh Nicolae, Facatorul de minuni? Slava cui este mai presus de slava si marirea cuviosilor Antonie si Teodosie ai Lavrei Pesterilor, Serafim din Sarov, Serghie din Radonej? De la moartea cuviosilor Antonie si Teodosie a trecut aproape o mie de ani, de la moartea Facatorului de minuni Nicolae - o mie sase sute, si pana acum slava lor nu a suferit nici o intunecare, ci pe masura ce trece timpul ea straluceste tot mai mult.
Acestia au cautat vreodata slava si lauda de la oameni? Oare a fost vreun pic de slava desarta in inimile lor sfinte? Nu! Inimile lor erau curate, sfinte, si de aceea le-a umbrit slava data nu de oameni, ci de Dumnezeu Insusi.
Celor ce cauta slava de la oameni, Insusi Domnul Iisus Hristos le vorbeste precum urmeaza: Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii? (v. In. 5, 44). Sa adancim intelesul acestor spuse. Domnul a spus ca cel ce cauta slava de la oameni nu poate sa creada in Dumnezeu, fiindca in locul Marelui Dumnezeu, Caruia trebuie sa-I slujim, el si-a facut un idol - slava omeneasca, si acestui idol se inchina si ii slujeste. Ce poate fi mai cumplit?
Aceste cuvinte ale Domnului s-au implinit asupra carturarilor si a fariseilor, care erau fatarnici pana in adancul fiintei lor - in inimile lor nu era credinta, caci daca ar fi fost credinta, daca L-ar fi cinstit pe Dumnezeu si ar fi avut frica Lui, cum ar mai fi putut sa-L rastigneasca pe Fiul lui Dumnezeu, cum ar mai fi putut sa faca aceasta nelegiuire, cea mai groaznica dintre toate - pe care le-a cunoscut neamul omenesc!? Adevarate, adevarate sunt cuvintele lui Hristos: cine cauta slava de la oameni, acela nu poate sa creada.
Iar cei ce cred din toata inima in Dumnezeu, care fac binele nu de ochii lumii, ci din dragoste de bine, din dragoste si milostivire fata de oameni, din dragoste de Dumnezeu, din inchinare adanca in fata tuturor poruncilor lui Hristos, sunt straini de orice slava desarta. Ei savarsesc toate faptele lor nu pentru slava lumeasca, nu ca sa faca pe sfintii in chip fatarnic, ci fac binele fiindca nu pot sa nu-l faca, fiindca despre ei a zis Hristos: Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura(Mt. 5, 6). Ei flamanzesc, ei inseteaza fara sat de dreptate, de bine, de pace si de mantuire pentru toti, si de aceea implinesc toata dreptatea.
Astfel, credinta adevarata curata inima de orice pacat, iar otrava slavei desarte, dimpotriva, este cumplit de pierzatoare. Tocmai din slava desarta se naste fatarnicia.
Iar patima slavei desarte este cea mai subtire, cea mai felurita, cea mai primejdioasa si cea mai otravitoare dintre toate patimile, fiindca celelalte patimi, daca ne straduim prin propriile stradanii si ajutorul harului Dumnezeiesc, ne pot lasa in pace cu timpul, insa patima slavei desarte nu ne va parasi niciodata: ea ne urmareste, se foloseste si de faptele noastre bune, si de caldura rugaciunilor noastre, si de postirea noastra, si de infranarea noastra, ca sa ne otraveasca cu otrava ei diavoleasca. Cand nevoitorul ajunge la oarecare sporire pe calea binelui, slava desarta incepe sa ii sopteasca la ureche: „Uite, acum esti mai presus de ceilalti, acum i-ai intrecut pe toti fratii”. El poate sa nici n-o spuna, ci numai s-o gandeasca, insa otrava slavei desarte i-a molipsit deja sufletul nefericit.
De aceasta otrava scapa doar cei care au dobandit plansul neincetat al inimii, intristarea necurmata pentru pacate, constiinta propriei pacatosenii. Despre aceasta, Cuviosul Varsanufie cel Mare a spus un cuvant scurt, dar adanc: „Daca nu ai plansul inimii, atunci ai slava desarta”. Cel ce nu are plans in inima, cel care nu traieste doar pentru Dumnezeu, care nu cauta doar slava Lui, fugind de slava proprie, nu va scapa de slava desarta.
Slava desarta este subtire: ea nu ne paraseste nici cand ne rugam in biserica, fiindca iata ce spune un alt mare dascal al Bisericii, Sfantul Ioan Scararul: „Ia aminte ca nu cumva, aflandu-te intre frati, sa te arati mai drept decat ei in oarecare privinta. Daca vei face asta, doua rele vei savarsi in acelasi timp: pe frati ii vei rani cu ravna ta mincinoasa, iar tie iti vei da negresit prilej de semeata cugetare. Fii osarduitor in sufletul tau, fara sa dai in vileag asta nici prin miscarea trupului, nici prin infatisare, nici prin cuvant”.
Vedeti, asadar, ce invatatura adanca ne-a dat Domnul Iisus Hristos la inceputul Postului Mare, la inceputul nevointei pocaintei. Amintiti-va bine ce a spus Hristos despre fatarnicie; nu faceti din post prilej pentru fatarnicie, de slava desarta. Nu va rugati cu slava desarta, fiindca asa faceau carturarii si fariseii, pentru care au fost osanditi pe veci de catre Domnul Iisus Hristos.
Iar pe voi, pe toti care va straduiti sa scapati de fatarnicie, care va temeti ca de foc de otrava slavei desarte, sa va pazeasca Domnul Dumnezeu de robia lor, sa va binecuvanteze pe calea marii pocainte in vremea Postului Mare. Amin.

6 martie 1949


III. A venit Postul, maica infranarii

Cat de bine numesc sfintele cantari postul „maica a infranarii”! Caci, pe de o parte, nimic nu il impinge pe om atat de mult la incalcarea intregii intelepciuni ca imbuibarea si betia, adica incalcarea postului, iar pe de alta pazirea postului ne duce la cea mai inalta forma a intregii intelepciuni, care e curatia inimii.
Ştiu cat de grea este postirea in vremurile noastre, stiu ca nu totdeauna puteti gasi mancare de post. Ce sa va spun? Important e nu numai ce va intra in gura, ci in primul rand dispozitia duhovniceasca, atitudinea fata de post: caci daca nu aveti mancare de post si sunteti nevoiti sa mancati ce puteti gasi, Dumnezeu n-o sa va osandeasca pentru asta; dar daca veti dispretui postul, daca nu veti avea intentia si dorinta de a posti, veti fi osanditi de Dumnezeu, fiindca El pretuieste nu numai faptele noastre bune, ci si intentiile noastre bune. El priveste inima noastra, si daca vede ca suntem amarati fiindca nu putem posti, ne socoate aceasta amaraciune intru adevarat post.
De ce suntem datori sa nutrim mare evlavie fata de post? In primul rand, fiindca postul a fost randuit de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, iar ceea ce a randuit El e sfant si cuvintele Lui trebuie pazite din toata inima.
Pe langa asta, Domnul ne-a dat El Insusi pilda, postind patruzeci de zile in pustie. Şi sfintii Lui apostoli posteau, in Faptele apostolilor citim ca ei, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste Saul si peste Varnava, si asa i-au lasat sa plece (v. Fapte 13, 2-3).
Cei care nu vor sa posteasca, cei ce dispretuiesc postul, care il resping, de pilda sectantii sau protestantii, care postesc numai doua-trei zile pe an, spun cu fatarnicie: „Trebuie sa placem lui Dumnezeu nu prin mancare, ci prin fapte bune”. Dar faptele lor bune sunt fatarnicie de la un capat la altul. Ei fac adeseori trimitere la cuvintele Domnului: Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. (Mt 15, 11) - insa cuvintele acestea au fost spuse mai mult spre infierarea cugetarii desarte a fariseilor si a carturarilor, care dadeau o uriasa insemnatate curatiei dinafara, de pilda spalarii mainilor inainte de masa, dar nu se ingrijeau deloc de curatia inimii. De asemenea, in cugetarea desarta a potrivnicilor postului este vorba intotdeauna de aspectul lui exterior, ca si cum postul ar fi regim alimentar!
Multi citeaza cuvintele apostolului Pavel: Pe cel slab in credinta primiti-l nu intru indoirea gandurilor, ca unul crede sa manance de toate, iar cel slab legume mananca. Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca, iar cel ce nu mananca sa nu osandeasca pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia? Pentru stapanul sau sta sau cade. Dar va sta, caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea (Rom. 14, 1-3).
Scoase din context, cuvintele acestea nu sunt cu totul limpezi. Apostolul Pavel vorbeste despre probleme dureroase ale vremii sale: despre pazirea exagerata de catre unii a randuielilor Vechiului Testament, in particular a deosebirii dintre „curat” si „necurat”, precum si despre ferirea de mancarurile jertfite idolilor sau gustarea lor si smintelile ce apareau de aici. Ceva mai jos, lucrul acesta devine evident: Ştiu si sunt incredintat in Domnul Iisus ca nimic nu este intinat prin sine, decat numai pentru cel care gandeste ca e ceva intinat: pentru acela, intinat este... Rau este pentru omul care mananca spre poticnire. Bine este sa nu mananci carne, nici sa bei vin, nici sa faci ceva de care fratele tau se poticneste, se sminteste sau slabeste (Rom. 14, 14-20). Şi in continuare sfantul apostol trage concluzia ca trebuie sa facem totul din credinta si intru slava lui Dumnezeu.
In acest context, cel slab in credinta este cel care se sminteste, lasandu-se tarat de cugetarea desarta, nu cel care posteste crezand in sfintenia postului. Pe deasupra, noi ne infranam de la mancarea de dulce nu fiindca o socotim necurata, fiindca tot ce a zidit pentru noi Facatorul este curat, ci datorita poruncii privitoare la infranare, spre infranarea patimilor si poftelor noastre, dupa cuvantul aceluiasi apostol. Şi, bineinteles, postim pentru Domnul, intru slava lui Dumnezeu, cum ne-a si invatat Domnul. Dar de ce nu vor sa posteasca sectantii si ceilalti ? Sa se gandeasca singuri.
Din celelalte Epistole ale apostolului Pavel putem trage concluzia ca si el tinea post. Dau numai un exemplu. In a doua Epistola catre corinteni, vorbind despre numeroasele necazuri si patimiri prin care a trecut in timp ce propovaduia despre Hristos, arata ca s-a aflat in felurite primejdii: in osteneala si suparare, in privegheri de multe ori, in foame si in sete, in posturi adeseori, in frig si in golatate (2 Cor. 11, 27). Şi atunci, cine va cuteza sa spuna ca apostolul nu postea? Cine va cuteza sa ii rastalmaceasca vorbele, facand din ele o tagaduire a postului? Dimpotriva, el ii chema pe crestini sa exerseze postirea, le arata uriasa insemnatae a infranarii.
„Dar care este insemnatatea postului?” - veti intreba. Inca din Vechiul Testament, in cartea prorocului Iona citim ca Domnul Dumnezeu a osandit la nimicire stravechiul, uriasul si vestitul oras Ninive - dar inainte de infaptuirea osandei l-a trimis acolo pe prorocul Iona ca s-o vesteasca locuitorilor Ninivei si sa ii cheme la pocainta.
Ninivitenii au fost cutremurati de propovaduirea lui Iona; au cazut indata pe ganduri, s-au pocait, au hotarat sa-si schimbe viata pacatoasa - si insusi regele din Ninive le-a poruncit tuturor locuitorilor sa petreaca trei zile in post, punand la post chiar si animalele. El insusi s-a imbracat in sac si si-a turnat cenusa in cap, si tot poporul a facut la fel: trei zile au postit toti cu post deplin si desavarsit.
Ce credeti ca s-a intamplat? Pentru acest post, pentru adanca pocainta Domnul a miluit orasul Ninive si a schimbat cumplita Sa hotarare. Orasul a scapat de nimicire. Fiecare crestin poate, la randul sau, sa se mantuiasca prin post si pocainta, fiindca postul naste aplecarea spre pocainta.
Mai vreau sa va amintesc ca Domnul, cand ucenicii Sai nu au putut sa vindece un indracit, a zis: Acest neam de draci nu iese decat cu rugaciune si cu post (Mt. 17, 21). Vedeti puterea postului? El izgoneste dracii - dracii fug de post, fiindca urasc postul. Nu cumva se afla printre noi cineva care uraste postul, asemanandu-se dracilor?
Cine citeste Vietile Sfintilor stie in ce chip de neurmat pentru noi posteau cuviosii Parinti si cuvioasele Maici: ei posteau mereu, adeseori nu mancau de dulce, multi gustau doar paine si apa, dar traiau o suta de ani si mai bine, fiindca ii tinea harul atotputernic al lui Dumnezeu, in timp ce noi nadajduim in sprijinul mancarurilor noastre rafinate, care, fiindca veni vorba, sunt deseori vatamatoare pentru sanatate, pricinuind numeroase boli de stomac si de intestine, dureri de cap, podagra si asa mai departe.
Asadar, sa nu se indoiasca nimeni de faptul ca postul petrecut in chip placut lui Dumnezeu nu vatama, ci, dimpotriva, da tarie si putere trupului si duhului. Nu puteti posti cum posteau cuviosii, dar puteti pazi posturile randuite de Biserica.
Daca, postind, ne vom invata sa ne infranam pantecele nesatios, ne va fi mai simplu sa ne invatam cu infranarea tuturor poftelor, tuturor pornirilor trupesti, din care vin cele mai multe pacate: prin infranarea de la mancarea oprita in timpul postului ne calim vointa. Şi oare sunt putine lucrurile de la care trebuie sa ne infranam? Oare putine sunt lucrurile pe care trebuie sa ni le interzicem?
Asadar, sa ne binecuvanteze Domnul la nevointa postului care ne sta in fata, sa ne daruiasca credinta, tarie si rabdare. Amin.

2 martie 1952

Sa facem ceva pentru sufletul nostru cerandu-ne iertare ...

Deniile din Săptămâna Patimilor

Deniile sunt slujbe specifice Postului Mare. Cuvântul Denie provine din cuvântul vdenia şi înseamnă slujba Utreniei săvârşită seara, fără a fi însă unită cu Vecernia şi cu Litia, ca în cazul Privegherii din ajunul duminicilor, a sărbătorilor împărăteşti şi a sfinţilor cu priveghere. Denia, ca slujbă de dimineaţă săvârşită seara, are ca scop transformarea întunericului serii în lumină liturgică, ca simbol al trecerii sufletului, prin rugăciune, pocăinţă şi postire, de la întunericul păcatului la lumina vieţuirii sfinte potrivit Evangheliei lui Hristos. Deniile sunt (…) o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii şi a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă şi lumină de priveghere. […] Ele conţin multă lumină şi multă hrană duhovnicească pentru urcuşul interior al sufletului spre marea şi sfânta sărbătoare a Învierii Domnului. 

Deniile nu sunt doar slujbe de dimineaţă săvârşite seara, până târziu în noapte, ci scopul lor principal este ca, prin rugăciune şi cântare, prin citirea Sfintei Scripturi şi meditaţie, prin pocăinţă şi post, să alungăm din suflet întunericul păcatelor şi să ne umplem de lumina cea tainică şi nevăzută, dar reală şi simţită ca bucurie, a prezenţei iubitoare a lui Hristos în noi şi în cei care se roagă împreună cu Biserica Sa. 

În Sfântul şi Marele Post al Paştilor, Deniile sunt săvârşite în zilele de miercuri şi vineri seara din Săptămâna a cincea, precum şi în toată Săptămâna Sfintelor Patimi. Rânduiala slujbei Deniei din Sfânta şi Marea Vineri, care este săvârşită joi seara şi în care sunt citite cele doisprezece Evanghelii despre Pătimirile Domnului, este specifică Bisericii Ortodoxe Române. La Denia din Sfânta şi Marea Sâmbătă, săvârşită vineri seara, în Biserica Ortodoxă se cântă Prohodul Domnului.

Deniile din Săptămâna Patimilor

Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos au în centrul lor taina suferinţelor sufleteşti şi trupeşti ale Mântuitorului ca urmare a păcatelor oamenilor, arătate în invidie şi ură, lăcomie şi trădare, frică prea mare şi lipsă de fidelitate, etc. Pe de altă parte slujbele deniilor arată şi puterea pocăinţei.

Cântarea: „Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…”, precum şi cântarea: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…”, exprimă cel mai intens tensiunea dintre pocăinţă şi iertare, dintre priveghere şi aşteptarea bucuriei învierii şi a întâlnirii cu Hristos. 

Odinioară, mai ales la sate, lumânarea de ceară curată aprinsă de credincioşi în biserică, la deniile din Săptămâna Patimilor, era la sfârşit purtată în mână până acasă, ca arvună a luminii învierii, ca semn că rostul şi folosul slujbei deniilor este acela de a aduna în timpul Postului lumină în suflet spre a ne bucura de lumina cea mare şi deplină a Sfintelor Paşti.

Începând cu Denia de duminică seara, după cei şase Psalmi ai Utreniei, se cântă până în Sfânta şi Marea Joi troparul: „Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

O altă cântare deosebit de frumoasă care ne cheamă la priveghere în primele trei zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi, până în Joia cea Mare, este Luminânda sau Svetilna Deniilor: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule dë lumină, şi mă mântuieşte".

Denia de Joi seara este cunoscută şi drept Denia celor 12 Evanghelii care vorbesc tocmai despre prinderea, procesul Mântuitorului şi despre Răstignirea Mântuitorului. Îndelunga răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos este preamărită după fiecare dintre cele 12 Evanghelii citite la Denia din Joia Mare (Utrenia zilei de vineri). Pericopele evanghelice ale acestei slujbe alcătuiesc un tablou complet al suferinţelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea şi moartea Sa pe Cruce.

Denia Prohodului Domnului din Sfânta şi Marea Vineri cuprinde o serie de cântări sau imne, împărţite în trei stări, inegale ca număr de strofe. Preoţii şi credincioşii, stând în jurul Sfântului Epitaf, cântă pătimirile, răstignirea, moartea şi îngroparea Domnului.

În Denia Prohodului Domnului, fiecare cântare este precedată de un verset din Psalmul 118, pentru că în acest Psalm se arată dragostea celui Credincios pentru Legea Domnului. Prin moartea Sa, Iisus Cel Răstignit Şi-a dovedit dragostea Sa faţă de Legea Domnului împlinind voia lui Dumnezeu- Tatăl, prin ascultare desăvârşită faţă de El şi prin înfrânare de la rău.

Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt un urcuş abrupt şi intens spre Înviere; ele sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.

Canonul cel Mare, intrarea în atmosfera Postului

Postul nu înseamnă abstinenţă şi atât. Înseamnă înlocuirea mâncării cu hrană sufletească. Dacă în general stomacul este o grijă care ne ocupă destulă energie şi resurse, Postul ne oferă o perioadă în care să uităm de grija asta şi să dăm de mâncare şi sufletului.

Dacă ne e greu să postim, înseamnă că nu postim corect. Pentru că dacă înlocuim grija şi gândul la mâncare cu hrană duhovnicească (participarea la slujbe în primul rând, apoi rugăciune şi lectură duhovnicească), nu mai simţim foamea. Astfel se întâmplă că într-o zi în care nu mănânci nimic pentru a participa la Liturghia Darurilor, care este după-amiaza spre seară, mai poţi să stai şi la Sf. Maslu şi să te trezeşti că se face 8-9 seara, te duci acasă şi tot nu îţi este foame.

Slujba Canonului celui Mare este indispensabilă pentru a intra în atmosfera Postului Mare. Dacă nu puteţi participa direct, ascultaţi-o la Trinitas, sau pe internet, sau cum ştiţi, dar nu lăsaţi să treacă săptămâna fără Canonul cel Mare.

Iată ce ne spune Sinaxarul despre această slujbă:

Sf. Andrei Criteanul, „culegând şi strângând la un loc toată istoria Vechiului şi Noului Testament, a alcătuit cântarea aceasta de la Adam până la înălţarea lui Hristos şi predica Apostolilor. Prin canonul acesta îndeamnă tot sufletul să râvnească şi să urmeze, după putere, toate faptele bune ale istoriei Vechiului şi Noului Testament, să fugă de toate faptele rele şi să alerge totdeauna la Dumnezeu, prin pocăinţă, prin lacrimi şi mărturisire şi prin alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu. Atât este de curgător şi de armonios acest Mare Canon, încât poate să moaie şi cea mai învârtoşată inimă şi să o deştepte spre săvârşirea binelui, chiar numai dacă-l cântă cineva cu inimă zdrobită şi cu potrivită luare-aminte.”

Postul Mare, antrenament pentru Rai

Cine dintre noi nu-şi doreşte Raiul? Cred că toţi oamenii doresc binele şi resping răul. Însă atingerea desăvârşirii nu este chiar uşoară deoarece în călătoria noastră spre sfinţenie avem câteva obstacole, a căror depăşire presupune o pregătire corespunzătoare. Aici intervine antrenamentul prin post. Începe Postul Mare.
Pentru a descrie viaţa creştinului în această lume, Sf. Ap. Pavel face apel la imaginea atletului care aleargă spre victorie. Aceasta presupune însă mult antrenament care, în linii mari, este descris de Dumnezeu prin împlinirea a două exerciţii fundamentale: postul şi rugăciunea. Dar ce sunt ele, de fapt?
Postul este un antrenament pe care omul îl execută cu întreaga sa fiinţă, trup şi suflet, în vederea dobândirii înfrânării, care ne readuce echilibrul forţelor noastre sufleteşti şi trupeşti. Ca orice antrenament, el are o încălzire, un parcurs şi un final. Să le luăm pe rând.
Încălzirea. Constă în abţinerea temporară de la mâncare de origine animală şi, în diverse grade, chiar şi de la alimentaţia vegetală, pentru o anumită perioadă. Nefiind dietă alimentară ci o formă de asceză, această abţinere educă în noi poftele, astfel încât nu ne mai stăpânesc ele pe noi, ci noi pe ele, cum este şi normal. Aşa obţinem o întărire a voinţei care ne ajută să spunem NU atunci când apare ispita spre păcat. Iată cum, prin asceză materială, începem să culegem roade duhovniceşti. Este exact exerciţiul de postire poruncit iniţial omului, de către Dumnezeu, în primul Rai. Nerespectarea lui, prin mândrie şi poftă, a determinats alungarea omului din Rai,  alterarea relaţiei cu divinitatea, dezechilibrarea fiinţei umane, coruperea morală, apariţia morţii şi sălbăticirea mediului înconjurător. În  compensaţie, începutul postului se face prin abţinerea de la mâncare. Dar, contrar credinţei populare, Lăsatul secului, din cele două Duminici dinainte de startul Postului, nu reprezintă secătuirea alimentelor din frigider sau cămară, ci trecerea la o alimentaţie uscată, săracă, spre lăsarea celor lumeşti (prin derivarea în latină a lui saeculum (o perioada de timp a lumii) în saecularis (lumesc).
Parcursul. Nu este suficientă numai întărirea voinţei, deoarece mai avem încă două puteri sufleteşti de rezolvat: luminarea raţiunii şi limpezirea simţirii. Acestea contribuie la consolidarea discernăntului duhovnicesc, atât de necesar omului în drumul spre veşnicie. De aici, antrenamentul devine mai intens.
Pentru început, trebuie să facem linişte în noi. De aceea toate simţurile noastre trebuie puse la post, pentru a limita senzaţiile care ne răscolesc poftele şi viciile. Dacă gustul s-a pus în ordine prin postul alimentar, rămân celelalte: mirosul prin renunţarea la arome rafinate, auzul prin eliminarea sunetelor agitatorii şi căutarea celor liniştitoare, iar simţul tactil prin renunţarea la atingeri confortabile,  provocatoare sau intime, chiar şi a celor legiuite de Dumnezeu. Simultan, reducem şi exteriorizarea proprie: vorbim mai puţin şi numai cele ziditoare de suflet, mâinile şi picioarele părăsesc lucrările relelor şi sunt puse în slujba binelui iar înfrumuseţarea strălucitoare a trupului se reduce în favoarea împodobirii sufletului întru sfinţenie. Distracţiile se transformă şi ele din plăceri decadente în bucurii duhovniceşti.
Special pomenesc văzul ultimul, deoarece este simţul cel mai important. Trăind în era vizualului,  putem vorbi despre un nou tip de post: postul mediatic. Deoarece imaginile sunt purtătoare de informaţie şi de emotivitate, trebuie să le alegem cu grijă pe cele care le privim. Consumul mediatic, asemenea consumului alimentar, este condiţionat de poftele omului, aşa că postul mediatic presupune reducerea imaginilor care ne fac plăcere şi căutarea celor care inspiră sfinţenie. Erotismul, violenţa sau frivolitatea ne procură imoralitate şi pierdere de timp. De aceea ele trebuiesc stopate şi înlocuite cu cele ce ne pot ridica sufleteşte. Un loc aparte în simţul văzului îl ocupă cititul. Dacă lipsa de citire este cale sigură spre lipsa de educaţie, tot atât de adevărat este că citirea unor texte proaste produce stări sufleteşti rele şi ratarea scopului postului. De aceea, în post, se recomandă citirea textelor sacre, menite a cultiva şi lumina raţiunea, spre dobândirea dreptei judecăţi.
Spuneam că şi simţirea trebuie limpezită. De aici începe greul pentru om, deoarece cel mai mare obstacol îl reprezintă lupta cu propriile sentimente. O raţiune luminată şi o voinţă întărită pot începe limpezirea simţurilor, prin conştientizarea stărilor duhovniceşti negative: mândrie, mânie, ură, lăcomie, indiferentism, egoism, etc. Dar puterea de a le elimina se obţine doar dacă  introducem în antrenament un element nou: rugăciunea. Pentru mulţi, ea pare o practică formală, în care rostim anumite rugăciuni, în Biserică sau acasă. În realitate, aceste rugăciuni sunt litere duhovniceşti, asemenea literelor unui alfabet, cu care construim nu cuvinte ci stări duhovniceşti.  Acestea, la rândul lor, produc trăirea unui dialog duhovnicesc cu Dumnezeu, care are două  consecinţe imediate: limpezirea simţirilor duhovniceşti prin eliminarea stărilor negative şi întâlnirea cu harul dumnezeiesc, mai ales prin puterea Sfintelor Taine recomandate cu precădere în post: Spovedania şi Împărtăşania (este mare Taină ca omul să-L mănânce şi bea pe Dumnezeu). Mai amintim aici două rugăciuni cu o extraordinară putere de limpezire sufletească, specifice numai Postului Mare: Canonul cel Mare de pocăinţă şi Rugăciunea Sf. Efrem Sirul. Totodată, este util de urmărit traseul duhovnicesc pe care Biserica îl jalonează, de-a lungul acestui Post, cu Duminici speciale, încărcate de semnificaţii duhovniceşti, urmate de Săptămâna Patimilor Domnului, când omul reuşeşte cea mai decăzută realizare a sa: Răstignirea lui Dumnezeu.
De aici, ne apropiem de finalizarea antrenamentului. Ţinta întregului antrenament este comuniunea cu Dumnezeu. Cum se realizează? Dacă ştim că Dumnezeu este iubire, după spusa Teologului Iubirii, Sf Ioan Evanghelistul, răspunsul este de la sine înţeles: prin iubire. De altfel, Hristos stabileşte tuturor creştinilor o singură şi nouă poruncă, cea a iubirii jertfelnice. Dar cum ajungi la iubire, căci pe cât de simplă şi cunoscută ni se pare, pe atât de greu o poţi ajunge?! Sfinţii Părinţi ne spun că, dacă am postit cum se cuvine şi am reuşit să identificăm relele din noi,  cea mai eficientă modalitate de a le elimina este înlocuirea lor prin practicarea virtuţilor corespunzătoare. Astfel, mândria se înlocuieşte cu smerenia, duşmănia cu iertarea, mânia cu blândeţea, lăcomia cu înfrânarea, egoismul cu generozitatea, indolenţa cu implicarea şi aşa mai departe.
Posibil, dragă cititorule, ca în acest moment să-ţi spui: păi, dacă mă uit în jur, totul pare un dezastru moral, menit parcă să mă descurajeze. Nu trebuie să deznădăjduieşti. Gândeşte-te că relele din jur sunt doar consecinţa faptului că oamenii s-au dezvăţat sau nu vor să postească aşa cum trebuie.  Asemenea omului în Rai, omul contemporan crede că poate trăi după bunul plac şi după cugetul inimii sale, fără îngrădirile postirii. Dar, sărmanul om contemporan, a uitat că libertinajul nu este libertate, ci robie. Doar postul îi poate oferi şansa eliberării din propria sclavie.
În concluzie, Postul Mare este o luptă a omului cu răul din el însuşi, o jertfă adusă lui Dumnezeu, spre redobândirea la final, în Înviere, a comuniunii cu El.
Postire binecuvântată!

Pr.Eugen Tanasescu

Doamne ajuta-ne sa trecem cu bine acest Sfant Post si sa invingem incercarile si ispitele la care vom fi supusi. Iti multumim Doamne ca Tu stii intotdeauna ce-i mai bine pentru noi.

Doamne ajută dragi fraţi şi surori întru Hristos!

Să cerem iertare tuturor...

Să aveţi pace în inimă şi
,,lucraţi cu înţelepciune”

Această Duminică se mai numeşte şi Duminica iertării, deoarece pericopa evanghelică ce s-a citit la Sfânta Liturghie din Evanghelia după Matei capitolul 6, versetele de la 14 la 21, ne pune în atenţie această nouă perioadă liturgică: postul, iertarea aproapelui ca o condiţie a primirii iertării noastre din partea lui Dumnezeu şi comoara cea nepieritoare, care este harul lui Dumnezeu. Biserica ne îndeamnă aşadar să ne cerem iertare unii da la alţii pentru a putea intra împăcaţi cu noi înşine, cu aproapele şi cu Dumnezeu în acest Post, care este o călătorie spre Înviere.

Postul Mare - Postul Sfintelor Paști

În Biserica Ortodoxă, luni, 18 martie, începe Postul Mare care precede sărbătoarea Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care, anul acesta, o vom sărbători duminică, 5 mai. Astfel, perioada de postire pentru sărbătoarea Sfintelor Paști, anul acesta, este de luni, 18 martie, până sâmbătă, 4 mai, inclusiv.

Mai multe informații despre istoricul și semnificațiile Postului Mare în Biserica Ortodoxă aflăm de la Părintele Prof. Dr. Ene Braniște din lucrarea Liturgica Generală apărută la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1993:

Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2) 42, de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime (Τεσσαραϗοτή).

În general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexan-driei ş.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.

Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic, Biserica de Răsărit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei şi modului postirii au persistat şi după această dată. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză, în grec. = Κυριαϗή της τυρινης, adică Duminica brânzei, în slavo-rusă = Nedelia Sîropustnaia sau proşenoe voskresenie, adică Duminica iertării) şi postim până în seara Sâmbetei din săptămână Patimilor, inclusiv.

Precum am văzut, ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, adică săptămână dintre Florii şi Paşti, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotită în postul Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămână Paştilor, a «Paştilor» în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau al suferinţei Domnului.

Denumirea de Păresimi sau Patruzecime (Τεσσαραϗοτή, Quadragesima), care se întâlneşte prima oară în canonul 5 al Sinodului I ecumenic, era deci perfect justificată pentru cele şase săptămâni care rămâneau şi care constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.

Durata aceasta de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, de atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile şi 40 de nopţi (Facere 7, 11-17); patruzeci de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei (Deut. 7, 7 şi 29, 5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Ieşire 34, 28); ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocăi (Iona 3, 4-10); Iisus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de începerea activităţii publice (Matei 4, 1-2 şi Luca 4, 1-2) ş.a.m.d.

Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă dinainte de sec. IV, ca timp de pregătire a catehumenilor pentru botez, adică pentru re-naşterea sau înnoirea spirituală. În creştinismul primar postul quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor; din sec. IV înainte, caracterul catehumenal al quadragesimei cedează din ce în ce mai mult celui penitenţial; sub influenţa puternică a monahismului, întreaga Biserică creştină devine penitentă. Dar sensul iniţial al postului rămâne acelaşi: urcuşul spre eshatologie. Căci toate patruzecimile - atât cele din tradiţia universală, cât şi cele din tradiţia biblică a Vechiului şi a Noului Legământ - nu sunt decât perioade pregătitoare către «un cer nou şi un pământ nou», etape active către regenerarea omului şi înnoirea universală, anticipată şi chezăşuită de învierea lui Hristos, serbată la Paşti.

Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.

În sec. IV, de ex., canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea în Joia dinaintea Paştilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Cam în aceeaşi vreme, Constituţiile Apostolice (cartea V, cap. 18) recomandă să se postească, în săptămâna ultimă, astfel: «În zilele Paştilor postiţi începând din ziua a doua (luni) până vineri şi sâmbătă şase zile, întrebuinţând numai pâine şi sare şi legume şi bând apă, iar de vin şi de carne abţineţi-vă în aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; iar vineri şi sâmbătă să postiţi, cei cărora le stă în putinţă, negustând nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbăta, căci zice undeva Domnul, vorbind despre Sine: Când se va lua de la ei Mirele vor posti în zilele acelea». În sec. VII, canonul 56 al Sinodului trulan (692) interzice, sub pedeapsa caterisirii şi excomunicării, consumarea hranei provenite de la animale (carne, ouă, brânză), în timpul Păresimilor, osândind astfel direct obiceiul armenilor şi al apusenilor de a mânca lapte, ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile acestui post. La începutul secolului IX, Can. 48 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului şi Regulile Sfântului Teodor Studitul ne lasă să înţelegem că monahii, în tot postul Paştilor, nu mâncau decât o singură dată pe zi (seara), îngăduindu-se numai celor ce lucrau (fizic) să guste puţină pâine şi la Ceasul IX din zi.

În general, deci, în vechime postul Păresimilor era mult mai aspru decât cum se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la. Ceasul IX din zi (spre seară), afară de sâmbete şi duminici, care erau exceptate de la ajunare.

Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se posteşte astfel: în primele două zile (luni şi marţi din săptămâna primă) se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă; la fel în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două zile (vinerea şi sâmbăta) din Săptămâna Patimilor. Miercuri se ajunează până seara (odinioară până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite), când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv) se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin. Se dezleagă de asemenea la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânii ar cădea), la următoarele sărbători fără ţinere (însemnate în calendar cu cruce neagră): Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte-serbarea şi după-serbarea Buneivestiri (24 şi 26 martie), precum şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte (când însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).

Din cele mai vechi timpuri, postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate (de altfel, până astăzi, postul acesta este încă cel mai mult respectat în creştinătatea ortodoxă). Precum am văzut, Canonul 69 apostolic osândea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.

Pentru a trezi sufletele credincioşilor şi a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin canoanele 49 Laodiceea şi 52 trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârşească Liturghie decât sâmbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămânii (de luni până vineri inclusiv) să se săvârşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru acest timp. Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în sâmbetele şi duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică perioadelor de post. Odinioară chiar şi legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile şi spectacolele din acest timp.

Postul propriu-zis al Păresimilor este precedat de cele trei săptămâni introductive de la începutul perioadei Triodului (începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului), oare pregătesc treptat şi prevestesc postul mai aspru, care începe de la lăsata secului. Ultima dintre acestea face deja trecerea spre postul propriu-zis, pentru că în cursul ei este îngăduit numai consumul laptelui şi al derivatelor lui, lăsându-se mai dinainte sec de carne (în seara duminicii a treia din Triod, adică Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi); de aceea săptămâna aceasta poartă denumirea de Săptămâna brânzei sau săptămâna albă (προνήστιμος sau τυροφάγος εύδομάς, Sedmiţa sîrnaia). Toate serviciile divine din timpul Păresimilor sunt mai sobre decât cele din restul anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. De aceea, postul Păresimilor şi întreaga perioadă a Triodului are o importanţă de prim rang nu numai în evlavia monahală, ci şi în spiritualitatea sau viaţa religioasă ortodoxă a credincioşilor mireni în general; este timpul în care se spovedesc cei mai mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

Postul Paştilor e ţinut şi în Biserica Romano-Catolică; el ține 40 de zile, începând nu luni ca la ortodocşi, ci în miercurea numită a Cenuşii (Dies Ceneris), pentru că în această zi se practică la apuseni presărarea cenuşii pe creştetul capului (rest din ceremonialul penitenței publice din vechime, moştenit de la evrei). Catolicii dezleagă postul în duminicile Păresimilor, mâncând de dulce.

Postul și iertarea

Evanghelia din duminica lăsatului sec de brânză:

Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va si vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. (Matei 6:14-18)

R. Rădulescu: Iertarea şi postul sunt două gesturi ale omului prin care, după cum ne spune Evanghelia, el poate intra într-o relaţie cu Dumnezeu. Iertarea şi postul sunt gesturi pe orizontală ale vieţii noastre, dar aceste gesturi îl pot ridica pe om şi pe verticală. Părinte profesor Constantin Coman, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre iertarea pe care noi oamenii ne-o acordăm unii altora, ca fiind o condiţie pentru iertarea pe care noi o primim de la Dumnezeu. De ce această legătură între iertarea dintre oameni şi iertarea lui Dumnezeu?

Pr. Coman: La o primă abordare cred că este vorba despre o pedagogie dumnezeiască, care are în vedere stimularea oamenilor spre un gest esenţial, vital pentru existenţa lor. Omul care este într-o relaţie cu Dumnezeu, care se gândeşte la Dumnezeu, care aspiră, care aşteaptă ceva de la Dumnezeu, când află că Dumnezeu îi condiţionează iertarea păcatelor sale de iertarea pe care el însuşi o acordă semenului său, va prinde curaj, va insista şi va investi mai multă energie în a dobândi această iertare, străduindu-se să ierte el însuşi.

În al doilea rând, însă, este foarte important de ştiut că exerciţiul relaţiei îl face omul mai întâi cu semenul său. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că nu poate cineva să-L iubească pe Dumnezeu, dacă nu iubeşte pe semenul său. Prin urmare, cine nu are o relaţie cu semenii săi, nu poate spera la o relaţie cu Dumnezeu. Iar cine nu iartă pe semenul său, nici nu poate avea o relaţie cu acela, pentru că iertarea este singura cale de a menţine sau reface relaţia cu semenul. Nu există altă cale. Ne putem da seama uşor de acest lucru.

Neputinţele noastre generează permanent conflicte şi tensiuni între oameni, între prieteni, între soţi, între părinţi şi copii, între vecini, între colegi. Nu există altă cale de depăşire reală şi în fapt a conflictelor, a tensiunilor, a certurilor decât iertarea. Iertarea este cea care elimină totul. Mai sunt acordurile bilaterale, mai sunt tratatele de pace, dar acelea nu sunt decât nişte convenţii, care proclamă împăcarea în exterior, dar nu o asigură şi la nivel interior, adică nu elimină atitudinea de război, ci elimină numai războiul. Vedem şi noi, chiar la nivelul relaţiilor noastre interumane, că nefiind eliminată atitudinea de război faţă de celălalt, orice pact este vulnerabil şi poate dispărea în orice clipă.

O să vă cer să-mi îngăduiţi să subliniez un lucru funda­mental pentru înţelegerea importanţei deosebite a iertării pentru viaţa omului.

R. Rădulescu: Vă rog!

Pr. Coman: Nu poate fi înţeleasă însemnătatea vitală a iertării decât de aceia care au înţeles că cel mai important lucru pentru viaţa lor este relaţia cu cei din jur, şi, mai mult decât atât, calitatea acestei relaţii. Cel care iubeşte cu adevărat, cel căruia i se topeşte inima de dor după o persoană dragă, cel care trăieşte bucuria vederii prietenilor, acela va înţelege cât de necesară şi benefică este iertarea pentru recuperarea relaţiei, atunci când aceasta este afectată de slăbiciunile noastre sau de ispitele venite de la terţi sau de la vrăjmaşul. Altfel, discuţia despre iertare este neconvingătoare.

Trăim vremuri în care a scăzut mult calitatea relaţiei interumane şi s-a împuţinat până la dispariţie conţinutul acesteia. Mă tem că suntem martori sau spectatori, dacă nu chiar eroii principali sau figuranţi, ai unei lumi tot mai aneraste [lipsite de iubire], tot mai incapabilă de iubire. Nu poate înţelege şi nu poate râvni iertarea de la Dumnezeu cineva care nu-L iubeşte pe Dumnezeu. Sigur, sunt vorbe mari!!!

Şi încă un lucru: Nu poate înţelege şi nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptăţirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa faţă de ceilalţi. Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viaţa la schimb, mercantil: aşteaptă mereu să primească atât cât dă. Omul smerit, despre care am mai vorbit în dialogurile noastre, omul care-şi vede întâi de toate propriile neputinţe şi este preocupat să nu greşească semenilor acela va fi dispus să ierte la nesfârşit.

R. Rădulescu: Aceasta înseamnă că eu trebuie să iert, chiar dacă nu mi se cere iertare?

Pr. Coman: Ar fi bine să mi se ceară, nu pentru mine, ci pentru cel care mi-a greşit. A cere iertare este semnul recu­noaşterii greşelii, al căinţei. Dar dacă am puterea şi tăria să iert fără să mi se ceară, este cu atât mai bine. Numai aşa mă împac eu, înlăuntrul meu, cu celălalt. Şi nu numai că mă împac înlăuntrul meu cu celălalt, eliminând tensiunea agonisită în sufletul meu, în mintea mea – poate îndreptăţit datorită abuzurilor sau greşelilor sau nedreptăţilor, pe care le-am primit din partea celorlalţi – dar calea mea este deschisă către celălalt, este curăţită de obstacole. Eu, cu sufletul meu şi cu mintea mea, merg lejer către celălalt, merg în întâmpinarea lui, ceea ce este foarte important. Atitudinea de iertare care vine unilateral îl determină, după mărturia Evangheliei Mântuitorului Hristos, şi pe celălalt să lepede armele războiului. Iertarea este cea mai eficientă cale de împăcare! Singura reală, insist! Cine nu crede, să o probeze!

R. Rădulescu: Tot în acest fragment evanghelic, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre post. Oarecum fără legătură, trece brusc la problema postului. Dar aici abordează lucrurile altfel. Dacă iertarea pe orizontală are legătură cu cea pe verticală, postul trebuie să fie ascuns, ne spune Mântuitorul Hristos, nu trebuie să se vadă pe orizontală, trebuie să se vadă doar în sus, la Dumnezeu. Cum să înţelegem atitudinea aceasta faţă de post? Ce este, de fapt, postul în viaţa unui creştin, părinte profesor? Sunt multe posturi; postul este un eveniment constant, am putea spune, care revine foarte des în viaţa noastră. Cum să-l abordăm? Ce se întâmplă cu noi atunci când postim?

Pr. Coman: Ar fi bine, poate, înainte de a răspunde la întrebarea dumneavoastră, să spun că acest fragment este din Predica de pe Munte a Mântuitorului, şi anume din discursul Mântuitorului despre cum trebuie motivate şi săvârşite faptele evlaviei sau ale credinţei noastre: milostenia, rugăciunea şi postul. Cuvântul despre iertare este prilejuit Mântuitorului de rostirea rugăciunii Tatăl nostru, care spre sfârşit, cum ştim, cuprinde şi cererea: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!” Mântuitorul Hristos simte nevoia să reia şi să insiste asupra temei iertării. Este important de semnalat contextul în care sunt asociate iertarea şi postul.

Cât despre post, acesta este o atitudine de înfrânare. Ştim cu toţii ce înseamnă postul! Ne abţinem de la lucruri bune şi plăcute, ne abţinem făcând exerciţiul sacrificiului. Sacrificăm propria noastră plăcere, bucuria care vine din alimente, din evenimente plăcute. In perioada postului, cum este bine ştiut, ne abţinem şi de la petreceri, de la întâlniri care ne oferă desfătări de orice fel. Prin urmare, postul este un exerciţiu de autocontrol, de aceea este foarte binevenit. Este un exerciţiu de verificare şi de întărire a puterii noastre de stăpânire asupra dorinţelor, a poftelor trupului, dintre care cea mai puternică este cea a pântecelui. Dacă-mi îngăduiţi comparaţia, uşor prozaică, postul este verificarea sistemului nostru de frânare şi întreţinerea lui. Un om care nu posteşte poate pierde complet capacitatea de a se autocontrola şi pierde stăpânirea de sine. Cât de important este ca omul să fie stăpân pe sine?! Păi, dacă nu stăpâneşte el pofta pântecelui, va fi el însuşi stăpânit de către aceasta şi din stăpân devine rob. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Stăpâneşte-ţi limba şi pântecele şi te vei mântui!”.

Postul, însă, suportă şi un risc, despre care se vorbeşte în Evanghelia de astăzi; acela al părerii de sine, al satisfacţiei că ai realizat o anumită performanţă postind, şi al dorinţei ca această performanţă să fie cunoscută de cei din jur, pentru un câştig de imagine. Riscul acesta este sporit şi cu ajutorul ispititorului, care, dacă nu reuşeşte într-o primă fază să oprească pe om de la a face ceva bun, încearcă, într-o a doua fază, să-i fure câştigul real, deturnându-l de la motivaţia şi finalitatea sănătoasă. Încearcă, adică, să zădărnicească efectul duhovnicesc al lucrului respectiv, ispitindu-l pe făptuitor cu motivaţii şi finalităţi, care transformă lucrul, în sine bun, în lucru păgubitor pentru cel care-l săvârşeşte.

In Evanghelia de astăzi, accentul se pune pe motivaţia care determină şi susţine gestul postului. De ce postim? Există riscul, pe care tocmai îl semnalam, de a posti pentru a fi văzuţi de oameni, pentru imagine. Să nu vi se pară lucru neînsemnat. Întâi de toate, dacă era neînsemnat nu se oprea Mântuitorul asupra lui. In al doilea rând, nu cu mult efort, am putea, fiecare dintre noi, să constatăm că majoritatea faptelor noastre au în vedere imaginea noastră în ochii celorlalţi. Lucrul acesta a devenit un automatism. Să nu mai vorbim despre faptul că, imaginea, brand-ul, este un indicator valoric de mare preţ în civilizaţia actuală. Dacă postim să fim văzuţi de oameni, ne-am luat plata, spune Mântuitorul. Care plată? Păi, aceea de a fi văzuţi de oameni şi de a câştiga în imagine. Dar nu acesta este scopul şi rostul postului. Aceasta este o investiţie, aparent profitabilă, dar în fond foarte păguboasă.

Domnul Iisus ne spune, şi de data aceasta, să investim în Dumnezeu. Să postim, nu pentru a fi văzuţi de oameni, ci, în ascuns, pentru a fi văzuţi de Dumnezeu, Care vede în ascuns. Rostul postului este să ne perfectăm pe de o parte aparatul de autocontrol, iar, de cealaltă parte, să participăm printr-o atitudine de sobrietate sau printr-un sacrificiu de sine asumat la viaţa Bisericii, care actualizează ciclic evenimentele cruciale din viaţa Mântuitorului.

Iată, intrăm în Postul Paştelui. Acest post, Postul Mare, cum i se spune, a fost evident în legătură cu Răstignirea, Moartea şi învierea lui Hristos. Postim pentru că la sfârşitul acestei perioade este sărbătoarea învierii, iar înainte sunt Patimile Mântuitorului Hristos. Patimile lui Hristos înseamnă jertfă, înseamnă pătimire, înseamnă ofensă adusă dumnezeirii de către oameni. In această perspectivă, nu putem asocia bucuria, desfătarea, mâncarea bună şi petrecerea, comemorării Patimilor şi Morţii Mântuitorului Hristos, aşa cum nu putem să ne distrăm în ziua de pomenire a morţii tatălui, a mamei, a soţului sau a soţiei. Zilele de post de miercuri şi de vineri sunt şi ele legate de evenimente triste din viaţa Mântuitorului Hristos. Miercurea postim pentru că a fost prins Hristos, iar vinerea pentru că a fost răstignit. Prin urmare, există o solidaritatea a noastră cu evenimentele şi cu persoana lui Hristos însuşi, dacă suntem intr-o relaţie cu Hristos.

Un alt aspect al postului este acela că ne ajută să ne subţiem vederea duhovnicească sau înţelegerea lucrurilor. Să înţelegem că a exista nu înseamnă numai a ne hrăni organismul cu cele necesare vieţii biologice, ci existenţa poate fi dusă la un nivel mult mai ridicat, pe care noi îl numim spiritual sau duhovnicesc, care este domeniul relaţiilor dintre oameni, sau nivelul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Nivelul duhovnicesc de existenţă este a exista nu la nivelul lucrurilor, ci la nivelul raţiunilor lucrurilor, adică în deplină conştiinţă a sensurilor ultime ale lucrurilor. Iar lucrurile au sens numai aşezate în spaţiul relaţiilor dintre oameni întreolaltă şi dintre oameni şi Dumnezeu.

Cine nu crede, să probeze! Cine mănâncă fără să ştie de ce mănâncă, trebuie să recunoaştem că trăieşte la un nivel anume. Cine se opreşte cu mintea numai la finalitatea imediată a mâncării, adică mănâncă pentru ca să trăiască, dar nu se întreabă şi de ce trăieşte, care este sensul existenţei lui, iarăşi se opreşte la un nivel intermediar. Este foarte important demersul postului, pentru ca omul să se subţieze la minte, la înţelegere şi, în mod special, la inimă, de îngroşare şi de lipsa de sensibilitate. In limbajul bisericesc, spunem despre cineva că s-a împietrit la inima. Postul ajută să se înmoaie inima, să se despietrească inima. Mintea se îngreuiază de la buna petrecere, de la modul de viaţă egoist, al plăcerilor şi al bucuriilor pe care ni le aduce mâncarea, pe care ni le aduc evenimentele plăcute din viaţa noastră.

R. Rădulescu: Părinte profesor, închei cerându-vă un sfat practic. Vorbiţi despre discreţia postului. Când mă aflu într-un context aparte, o masă comună la care unii postesc, iar alţii nu postesc, ce atitudine să am eu, care sunt musafir la o masă cu bucate de dulce în Postul Mare, care iată începe de mâine? Să primesc sau să spun că eu ţin post?

Pr. Coman: Evanghelia Mântuitorului Hristos nu spune să nu fii văzut de oameni că posteşti, ci spune clar să nu posteşti pentru a fi văzut de oameni! Deci să nu ai această motivaţie în mintea şi în inima ta când posteşti. Referitor la situaţiile concrete pe care dumneavoastră le invocaţi, eu aş da un sfat concret, aplicat la situaţia actuală din România, când postul este o realitate cunoscută de toată lumea. Eu îndemn pe fii mei duhovniceşti, pe cei care sunt în jurul meu şi pe studenţi să ţină cu rigoare postul, chiar şi atunci când sunt invitaţi la o masă festivă. Oricine cunoaşte perioadele postului şi ar trebui, discret, să-i respecte pe cei care postesc, aşa cum şi cei care postesc trebuie să-i respecte pe cei care nu postesc.

Mă impresionează cât de multă lume posteşte în România! Atunci, haideţi să cerem şi semenilor noştri care fac mese în această perioadă, să fie mai atenţi cu noi şi să nu ne provoace, să le programeze în perioade când nu este post. Îi rugăm, nu le impunem. [...]

Sursa: Pr. Constantin Coman, „Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010

De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemni­tăţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.

Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía în­seamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului

Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea ama­ră, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .

Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost iz­goniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.

„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit stră­moşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scum­pe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din satu­rare”.

Postul, întoarcere în rai

Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.

„Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoí], şi a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se şi zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toţi să primim vremea postului ascultând [ypakoúontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne fa­cem plăcuţi lui Hristos şi să dobândim iarăşi sălăşluirea raiului”.

Postul este o „nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi saturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevino­văţiei şi nepătimirii lui Adam, tot aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupeşti, e icoana modului vieţii paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care aleşii vor fi adevăraţi „îngeri” în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a aşteptării sfârşitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă (trópos ypárxeos): el restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează modul vieţii viitoare unde, potrivit Sfântului “Teodor Studitul, aleşii nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o silă făcută firii”, dar o violenţă necesară pentru ca ra­ţiunea să-şi regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui şi părţii iraţionale a sufletului. în timp ce hrana naşte patimile, postul e „maica virtuţilor” şi a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curăţirii”, păzitorul curăţiei şi „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domoleşte patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea în­gerilor şi ne face viu sufletul omorât de patimi.

„Postul, maica curăţiei, osândirea păcatului, osândirea pocăinţei, vieţuirea îngerilor şi mântuirea oamenilor…”.

În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufle­tului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii şi bătrânii rămân la lo­cul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menţine în bună ordine, iar cetatea în linişte. Datorită relaţiei de simpatie a trupu­lui uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înţelege că şi cosmosul profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

Post şi pocăinţă

Desigur, postul rămâne auxiliarul privilegiat şi chiar indispensabil al pocăinţei. Fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii şi întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul — spune Sfântul Vasile cel Mare — e înce­putul [archí] pocăinţei”. De altfel, în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea ele îl asociază cu metanoia sau cu ansamblul virtuţilor dezvoltate în această perioadă.

„Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”   .

Post şi sinergie (împreună lucrare om-Dumnezeu)

Mai limpede încă decât celelalte virtuţi studiate până aici, postul se înscrie într-o mişcare de sinergie: mortificarea şi supunerea trupului nu depinde decât de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o com­pensaţie spirituală de altfel incomparabil superioară efortului ascetic pe care-l oferim.

„Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: pos­tul, şi vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Asceza ortodoxă nu cunoaşte mortificarea pentru ea însăşi. Fiindcă postul deschide direct spre contemplaţie, aceasta trebuie să fie singurul său scop.

Post şi contemplaţie

Un principiu general al spiritualităţii ortodoxe atât în ce priveşte fe­cioria, cât şi în ce priveşte postul, e acela că unei restricţii a trupului tre­buie să-i corespundă neapărat o contemplaţie proporţională. Dacă postul e unit cu o credinţă dreaptă şi păzit cum se cuvine unui creştin (nu cum îl practică fariseii), el va duce cu siguranţă mintea pe culmile contempla­ţiei. Aşa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, „postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpunge­rii, (…) începutul isihiei, (…) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”.

Trupul uşurat al postitorului îl face să meargă cu pas sprinten spre cer şi chiar să zboare spre îndumnezeire pe „aripile virtuţilor dumnezeieşti

„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalţă prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; şi desfătează-te în contem­plaţiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuţilor, făcându-te şi tu prin credinţă cu chip dumnezeiesc.

Postul, ospăţ mistic

În mod sugestiv, autorii noştri compară adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare e „un post luminos” în cursul căruia ne desfătăm de „roa­dele faptelor virtuţii” pe care le-a cultivat şi recoltat postul. Gazda care cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu contemplaţii e Duhul Sfânt. Străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de străpungere [kratíras katanýxeos] umplând acum harul postului în chip lămurit, cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie: Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimi­lor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină!”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ospăţ duhovnicesc cu dife­rite feluri de mâncare e alcătuit din citirile, cântările şi slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură şi prăznuieşte sobru întărindu-şi chiar şi trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el”.

Această hrană duhovnicească din care ne saturăm paradoxal cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială e identică cu cea de care se bucura Adam în rai:

„Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung şi eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţa

De abia început Postul Mare, şi raiul e deja restaurat de post şi de virtuţi pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi între­rupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar şi atunci nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi partici­pat deja la acest ospăţ în timpul Postului Mare într-o modalitate specifi­că: postul. Postul, ca şi celelalte virtuţi, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal şi chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospăţ nu are doar un scop reto­ric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea baptismală. Diferitele etape ale acestui progres manifestă fiecare scopul ultim: învierea, privită însă din punctul de vedere care le este propriu. Postul revelează şi el tensiunea fundamen­tală a eshatologiei creştine între „deja” (mântuirea realizată şi prezentă) şi „nu încă” (aşteptarea desăvârşirii sale în îndumnezeirea personală şi/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Această ştiinţă a postului nu este recentă, credincioşii fiind iniţiaţi în el încă de povăţuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltat de imnografi e cel al lui Moise care s-a depărtat de popor şi a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai şi Legea Iui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie să se retragă în sine în­suşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea Iubi­rii gravată pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înă­untru ca Moise strălucind pe fata noastră de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcuşuri în inima sa” şi urcă „muntele faptelor bune”, pentru a intra în „întunericul contemplaţiei” şi a auzi aici cuvinte de pace şi lumină, fiind îndumnezeit de frumuseţea lui Hristos. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Procesul de si­nergie e atunci reprezentat sub forma complementarităţii dintre o mişcare ascendentă (omul) şi o mişcare descendentă (Dumnezeu).

Agent al contemplaţiei, postul a fost iniţiator şi al altor teofanii şi mi­nuni ale Vechiului Legământ. Graţie postului, aceraşi Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie stăpânirii patimilor lor şi postului, Enoh a fost mutat la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pămânţul făgăduinţei şi sfinţi poporul, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmaşilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăţia.

Cei ce imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca şi el de ve­derea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subţire după o cale de patruzeci de zile în pustie. Prin post acesta a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii şi a făcut să cadă ploaie din cer; tot aşa credincioşii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior făcând să coboare asupra lui prin post ploaia duhovnicească:

„Postind, Ilie a deschis cerul şi a adăpat de ploaie pământul înse­tat. Să postim [şi noi] vărsând râuri de lacrimi duhovniceşti ca să câştigăm milostivire”.

Aşa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot aşa postul îi face pe credincioşi să urce pe „carul virtuţilor” şi îl transportă în contem­plaţie:

„Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumneze­ieşti şi să ne înaripăm mintea spre înălţimile văzduhului cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul!”.

Postul a fost hrana prorocilor, prin el Elisei a înviat şi el un mort, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel, „bărbatul doririlor”, i-a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul de foc. Ninivitenii, care au unit postul cu căinţa şi au dobândit numai­decât iertarea dumnezeiască, sunt şi ei pentru toţi credincioşii un model pe care trebuie să se grăbească să-1 urmeze, pentru a ajunge şi ei în ceata prorocilor şi a drepţilor care şi-au petrecut viaţa pe pământ postind

Dimensiunea hristologică a postului

Dar modelul cel mai bun şi desăvârşit, temeiul însuşi al Postului Ma­re, e desigur postul lui Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său. Deşi n-avea nevoie să postească (uma­nitatea sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curăţire), Hristos S-a supus de bunăvoie foamei şi ispitei demonului prin consimţământ liber. El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa exis­tenţă pentru a arăta El însuşi calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei şi a ne învăţa să ne cunoaştem limitele: cu alte cuvinte să realizăm efectiv acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

„Postind Domnul omeneşte spre pildă nouă [pros ypotýposin imón] biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru şi hotare [hórous] punându-ne nouă”.

Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel creştinilor modelul luptei lor împotriva puterilor rău­lui şi le-a oferit drept arme postul şi rugăciunea.

„Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flă­mânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”.

Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce posteşte îmbracă deja pe Hristos în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare pentru a participa încă şi mai deplin la Pati­ma Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt biruind asupra răului şi a morţii şi iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui. Din acest motiv Postul Mare e socotit de Sfântul Grigorie din Nazianz şi de autorii ulteriori ai Triodului ca o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, „înainte-prăznuirea luminării”.

Ca şi ansamblul perioadei Postului Mare, postul poate fi socotit, prin urmare, o actualizare parţială a Iconomiei şi o iniţiere deplină în „viaţa în Hristos”, astfel spus ca o virtute divino-umană:

„Nepostind de pomul cunoştinţei, după porunca Făcătorului, cei dintâi zidiţi şi-au agonisit moartea pentru neascultare şi s-au în­străinat de pomul vieţii şi de raiul desfătării. Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncările cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca Cruce şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi luând de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

„Legea postului”

În timpul postului Său în pustie, Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arăta astfel intima întrepătrundere între umanitatea şi divinitatea Sa. în actele sale de pogorământ aceasta din urmă se retrage dar nu poate dispărea, de unde carac­terul paradoxal al tuturor evenimentelor vieţii lui Hristos. Deşi trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepţia câtorva eroi ai as­cezei, omului obişnuit nu-i este cu putinţă să ţină un asemenea post. Obiectul regulilor postului şi al typikon-ului este, aşadar, acela de a per­mite credincioşilor să participe la „postul lui Hristos” adaptându-l prin „iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat şi „ştiinţific” biruinţa raţiunii asupra tiraniei pântecelui. Astfel, pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinţi sunt socotite ca o durere uşoa­ră care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre şi de moarte, şi ne introduce în „deprinderea binelui”, ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic şi postul ascetic

Pentru a înţelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie să distin­gem cu claritate, pe urmele părintelui Alexander Schmemann, două fe­luri de posturi: „Postul euharistie” şi „postul ascetic”. împărtăşania a avut întotdeauna în Biserica Ortodoxă sensul unei sărbători eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipează „Pastele veşniciei”. Astfel, ca­noanele şi regulile bisericeşti prescriu înainte de împărtăşanie o perioadă de post total obligatorie pentru toţi. Actualmente, credincioşii ca şi clericii nu trebuie nici să mănânce, nici să bea cel puţin începând de Ia miezul nopţii zilei împărtăşaniei: postul e atunci rupt doar de ospăţul euharistie şi venirea „în taină” a împărăţiei. „Postul şi Euharistia formea­ză aşa-zicând doi poli complementari şi necesari ai vieţii Bisericii, mani­festând antinomia fundamentală a naturii sale: aşteptarea şi posesiunea, plinătatea şi creşterea, eshatologia şi istoria”, afirmă părintele Alexander Schmemann.

Postul Mare propriu-zis ţine mai degrabă de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natură diferită şi implică reguli de respectare distincte de postul euharistie. Mai mult decât o pregătire ne­mijlocită în vederea unirii nupţiale, el corespunde violenţei făcută naturii pentru a asigura primatul raţiunii asupra părţii iraţionale a compusului uman (violenţă pe care am văzut-o că e în centrul înfrânării şi al ascezei). Postul ascetic e arma de luptă împotriva lui Satan şi împotriva „lumii”. Scopul său e de a slăbi trupul, de a-1 osteni, iar pentru aceasta e nevoie de timp şi de discernământ. Spre deosebire de postul euharistie, el nu este strict obligatoriu, şi, deşi canoanele şi typika indică reguli precise, ele pot fi adaptate după posibilităţile şi treapta fiecăruia. Austeritatea lor nu implică neapărat calitatea spirituală a ascetului: unii se saturau cu pu­ţin, alţii aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrană. Principul dis­cernământului recomandat în această privinţă de Părinţi ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesităţile firii ceva mai puţin decât e nevoie, rămânând întotdeauna puţin flămânzi şi însetaţi.

„Cât priveşte măsura înfrânării, Părinţii spun că atât pentru hrană, cât şi pentru băutură, trebuie să mai rămână puţin, ca pântecele să nu se umple nici de hrană, nici de băutură”.

Peste această normă pur personală impusă de discernământ, evoluţiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de res­pectare a unor perioade de post reprezentând mai degrabă un cadru gene­ral al vieţii ascetice de la care pornind fiecare îşi va putea situa propriul său ritm de înaintare duhovnicească, fără ca acestuia să i se poată fixa limite stricte atât inferioare, cât şi superioare.

În timp ce postul euharistie e postul Bisericii întregi în aşteptarea Mi­relui, postul ascetic e al „creştinului în Biserică”. Cele două posturi nu se contrazic, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia. Pe de altă parte, în practică această distin­cţie nu e atât de strictă. Fiindcă putem privi perioada Postului Mare drept o sinteză a acestor două tipuri de post, sau o adaptare a postului euharis­tie la structura şi dinamismul timpului liturgic. Scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare propriu-zis stă în pregătirea credinciosului în vederea Cuminecării în ziua Paştelui, care va încununa lupta sa du­hovnicească prin învierea împreună cu Hristos. în timpul Postului Mare, izbânzile atleţilor ascezei devin modelul comun al întregii Biserici, iar „postul ascetic” o obligaţie.

Celebrarea Liturghiei fiind incompatibilă cu postul, întrucât repre­zintă scopul acestuia din urmă, e foarte logic ca zilele postului să fie aliturgice, formând astfel o lungă perioadă de aşteptare eshatologică. Totuşi, Cuminecătura nu este suprimată cu totul în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina celebrării obligatorii a Liturghiei în zilele de sâmbătă şi duminică (în care postul se ridică şi care de aceea nu se nu­mără în şirul celor 40 de zile) iar, pe de altă parte, din pricina celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite pentru a nu-i lăsa pe credincioşi cu totul despărţiţi de hrana vitală a creştinului şi a le îngădui astfel să meargă cu puteri înnoite spre Cuminecătura pascală ale cărei tot atâtea anticipări sunt.

În virtutea acestei polarizări a postului celor 40 de zile de către cele două aspecte ale eshatologiei creştine şi a articulării celor două tipuri de post pe care o realizează, regulile typikon-ului ne apar în acelaşi timp ca o pregătire lentă şi ritmată în vederea Cuminecării pascale culminând în Vinerea Mare şi Sâmbăta Mare (zile de post total), cât şi ca o fixare eclezială a „ştiinţei duhovniceşti” experimentate în pustie.

Ca şi pentru restul patimilor şi după chipul însuşi al biruinţei lui Hristos asupra morţii prin moarte, postul urmăreşte să tămăduiască patima lăcomiei pântecelui pe aceeaşi cale prin care a intrat răul, principiul virtuţii fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfrânării castitatea, mâniei blândeţea, mândriei smerenia etc. Trebuie însă deosebite două feluri de lăcomii: „lăcomia pântece­lui” (gastrimargía) care, după avva Dorotei, este „nebunia umplerii pân­tecelui” celui ce nu se preocupă de delicateţea mâncărurilor şi, respectiv, „nebunia gâtlejului” (laimargía) a celui care, fără a mânca neapărat mult, doreşte mâncăruri rafinate şi plăcerile gustului: „Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, e până într-atât de stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult timp în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o în­ghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă” . Tămă­duirea acestei duble idolatrii a lăcomiei cere aplicarea unui dublu re­mediu în acelaşi timp cantitativ (împotriva gastrimargiei), şi calitativ (împotriva laimargiei). Din această pricină Postul Mare are un aspect de post propriu-zis ţinând trupul flămând prin restrângerea cantitativă a hranei şi rărirea numărului meselor, şi un aspect cantitativ prin abţinerea de la anumite categorii de alimente.

Aspectul cantitativ al postului

Fuga de saturare şi restricţiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale, pentru că, aşa cum am văzut, fiecare tre­buie să-şi fixeze propria sa regulă, în general după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Rolul typikonului e acela de a fixa regulile comune şi care tre­buie respectate de toţi.

Prima dintre aceste reguli e de a nu lua în zilele de post decât o singu­ră masă. Aşa-numitele typika folosesc expresia „o dată pe zi” (ápax tis iméras) sau „mâncând numai o dată”. E vorba de un principiu de bază al postului bizantin pe care-l găsim afirmat ca o evidenţă în toate aceste typika liturgico-monahale. Astfel, de exemplu, în Typikonul Mănăstirii Mântuitorului din Messina, expresia: „zilele în care mâncăm de două ori” e sinonimă cu zilele fără post: sâmbetele şi duminicile, sărbătorile şi octavele lor, zilele de luni, marţi şi joi de peste an în afara perioadelor de post. Timpul lăsat liber de suprimarea unei mese e ocupat de „hrănirea sufletului” la rugăciunile şi slujbele mai lungi din timpul postului.

Ora acestei mese unice a fost unanim fixată de o tradiţie ascetică de cea mai mare vechime la ceasul al 9-lea din zi  (ora 3 după-amiază). Fixarea acestui moment nu este arbitrară, ci vine din experi­enţă, în convorbirea sa consacrată discernământului, avva Ioan Cassian se opune celor care din exces de zel îşi amânau masa până seara, căci, îi spune el, „hrana pe care o iau le desfiinţează libertatea minţii şi uşurinţa în timpul rugăciunilor de seară şi de noapte”. Aflându-se la mijloc între extreme, masa de la ceasul al 9-lea are folosul duhovnicesc cel mai mare, căci „nu numai mintea se simte liberă şi uşurată pentru privegherile nop­ţii, dar şi solemnitatea rugăciunilor de seară ne găseşte într-o dispoziţie desăvârşită, fiindcă digestia e făcută”.

Asceţii care posteau necontenit păzeau în toate zilele această regulă a mesei unice de la ceasul al 9-lea. Disciplina lor, extinsă la viaţa unor comunităţi mai mari, apoi şi la mireni, a devenit astfel norma zilelor de post în diferite redacţii ale aşa-numitelor typika . în practică, această masă poate avea loc înainte de ceasul al 9-lea, unit adeseori cu Vecer­nia, sau după această scurtă slujbă în timpul perioadelor de post obişnuit, ca în miercurile şi vinerile de peste an sau în „posturile mici”. Postul Mare fiind însă o perioadă de post mai intens, aceste typika prescriu această masă numai după Vecernie. Acest post extins la ziua întreagă devine de altfel obligatoriu şi în zilele în care se săvârşeşte Liturghia Da­rurilor mai înainte sfinţite, respectiv în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. El se impune de la sine în mănăstiri în care această Litur­ghie se săvârşeşte zilnic în timpul Postului Mare, ca la mănăstirea Evergetis , evidenţiind astfel limpede dubla sa natură „euharistică” şi „as­cetică”. Să remarcăm faptul că tradiţia postului până la apusul soarelui e, şi ea, veche şi bine atestată: „Postul e de seara şi până seara”, spunea, de exemplu, avva Evagrie.

În afara perioadelor de post, acesta trebuie păzit în toate miercurile şi vinerile de peste an. începând cu Didahia celor 12 Apostoli şi primii Părinţi, această regulă apare drept unul din principiile fundamentale de organizare a timpului liturgic. Prin participarea trupului credinciosului la actualizarea trădării şi arestării lui Hristos miercurea, şi a răstignirii şi morţii Sale vinerea, postul dă ciclului săptămânal caracterul de răs­frângere şi concentrare a Săptămânii Mari, dezvoltat pe larg de imnografie şi asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim. Postul Mare a extins şi la celelalte cinci zile ale săptămânii regulile ascetice rezervate iniţial zilelor de miercuri şi vineri, păstrând totuşi ritmul şi structura săptămânii prin impunerea unui efort mai mare în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. în timp ce în unele mănăstiri — mai ales cele din Constantinopol, care erau caracterizate de o mai mare supleţe în materie de post — în celelalte zile masa putea avea loc la ceasul al 9-lea şi putea cuprinde unele îndulciri, ca, de exemplu, autorizarea untdelemnului, în zilele de miercuri şi de vineri postul trebuia păzit cu rigoare (akrivía), monahii rămânând nemâncaţi şi chiar nebăuţi până la apusul soarelui şi la Vecernie. Această regulă ţine de primul tip de post, pe care l-am intitulat „post euharistie” din pricina Cuminecării cu Darurile mai înainte sfinţite din care toţi trebuie să se împărtăşească în acest două zile. Rezer­vată teoretic celor ce se pregătesc să se cuminece, această practică s-a extins la toţi, astfel că această recomandare de abstinenţă totală ţine de acum înainte de „postul ascetic”.

Treptat, acestor două zile de post strict li s-a adăugat ziua de luni, căreia i s-au aplicat aceleaşi reguli ca şi acestora. Motivul fixării acestei zile de post nu mai trebuie căutat în preocuparea de actualizare săptămânală a Săptămânii Mari pentru a-i „încorpora” pe credincioşi în viaţa în Hristos; el ţine mai degrabă de intenţia „tehnicienilor” ascezei de a da ciclului săptămânal un ritm binar: zilele de luni, miercuri şi vi­neri sunt zile de post strict şi de intensificare a luptei duhovniceşti, în timp ce în zilele de marţi şi de joi trupul poate primi puţin „mân­gâiere”. Această distincţie a fost păstrată în timpul Postului Mare, lăsându-se însă monahilor mai osârduitori (spoudaíoi) posibilitatea de a extin­de la toate zilele Postului Mare (cu excepţia zilelor de sâmbătă şi dumi­nică) păzirea regulilor respectate îndeobşte în zilele de luni, miercuri şi vineri.

La mănăstirea Evergetis, în zilele de marţi şi joi din Postul Mare se serveau două blide de legume fierte (dintre care unul cu untdelemn) dându-se monahilor permisiunea şi de a bea puţin vin, dar în zilele de luni, miercuri şi vineri vinul fiind interzis, se mânca doar bob fiert bându-se tradiţionala băutură eukratonim.

Potrivit typikonului Sfântului Sava — ale cărui reguli privind hrana au fost adoptate de majoritatea mănăstirilor bizantine, mai ales începând din epoca Paleologilor — în zilele de marţi şi de joi se puteau servi legume verzi (lachanóri) sau legume uscate (ósprion) gătite fără untdelemn, în timp ce în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se puteau mânca decât grăunţe, legume verzi şi măsline.

La mănăstirea Studios, înainte ca ziua de luni să fie socotită zi de post strict, din Săptămâna a II-a până în Săptămâna a VI-a în zilele de luni, marţi şi joi se serveau două blide de legume fierte cu fructe, în timp ce în zilele de miercuri şi vineri se respectau, ca în majoritatea mănăstirilor, regulile de post din Săptămâna I şi în Săptămâna Mare.

Ciclul postului era ritmat nu numai de distincţia: sâmbătă-duminică / marţi-joi / luni-miercuri-vineri, ci şi de aceste două săptămâni privilegiate de la cele două extremităţi ale Postului Mare, în timpul căro­ra efortul ascetic trebuie să fie deosebit de intens. Toate zilele sunt atunci supuse aceloraşi reguli ca şi zilele de luni, miercuri şi vineri din celelalte săptămâni ale Postului Mare.

În timpul Săptămânii I, xerophagía sau consumarea numai de alimen­te uscate trebuie să fie strictă şi obiceiul actual, atât la Muntele Athos, cât şi în majoritatea mănăstirilor ortodoxe, e ca monahii să rămână fără să mănânce şi să bea în primele trei zile (to trímeri) până la Li­turghia Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri. Unii monahi pot pre­lungi acest post până vineri, în timp ce ceilalţi trebuie să păzească măcar xerophagía strictă. Typikonul Sfântului Sava recomandă doar ca în toată Săptămâna I să nu se servească masă oficială la trapeză afară de masa de după Liturghiile Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri şi de vineri, încurajând astfel pe monahi să rămână în asitia în toate celelalte zile. Obiceiul cel mai răspândit însă e de a nu mânca sau bea nimic lunea, miercurea şi vinerea şi de a nu gusta marţea şi joia la trapeză – decât pâine şi eúkraton, fără însă ca toţi monahii să fie obligaţi să vină la masă. Potrivit unui tratat atribuit patriarhului Nicolae Grămăticul  adăugat Typikonului tipărit al Sfântului Sava, în primele cinci zile ale Primei Săptămâni se poate gusta „prin iconomie” pâine uscată.

Prescripţiile Sfântului Teodor Studitul sunt şi aici ceva mai uşoare: în timpul Primei Săptămâni a Postului Mare şi în Săptămâna Patimilor se mânca bob fiert, mazăre fără untdelemn, cinci smochine mici, şi dacă se găseau, castane şi alte poame uscate. Nu vom insista aici asupra regu­lilor ce trebuie respectate în Săptămâna Mare, dat fiind că în general sunt aceleaşi cu cele din Săptămâna I a Postului Mare, cu excepţia ultimelor zile începând din Joia Mare.

Aspectul calitativ al postului

Exemplul Săptămânii I arată că structurarea Postului Mare a avut loc prin convergenţa celor două dimensiuni, cantitativă şi calitativă, ale pos­tului:

„Căci postul nu constă numai din a nu mânca nimic [asitía] din zori şi până seara, ci şi din abţinerea [apochí] de la anumite alimente”‘.

Alegerea alimentelor e într-adevăr extrem de importantă în practica monahală.

„Cât priveşte înfrânarea — învaţă Sfântul Vasile cel Mare —, ea se înfăptuieşte în acest chip: pe de o parte, ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar, pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere.

Puţin mai jos, acelaşi adaugă:

„În orice chip trebuie să preferăm mâncărurile cele mai uşor de procurat şi nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte…”.

Aceste principii generale de frugalitate fiind stabilite, dieta Postului Ma­re trebuie privită drept o restricţie suplimentară adusă regimului obişnuit al monahului.

Astfel, dacă abţinerea de la carne reprezintă pentru mireni o particula­ritate a Postului Mare, ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănân­că niciodată carne: nu numai pentru a imita pe Adam, care era vegetarian, cum s-a remarcat deja, sau pe Hristos şi loan Botezătorul, despre care Scriptura nu spune niciodată că au mâncat carne, ci şi pentru a arăta că întreaga viaţă a monahului nu este în fond decât un vast Post Mare.

Regula generală a abstinenţei Postului Mare a fost definită de Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692, drept reţinere de la „tot ce e omorât” şi  „produsele lor”. începând de la Duminica Lăsatului de brânză şi până la Paşti, orice hrană de origine animală este, aşadar, interzisă, chiar şi în zilele în care postul e întrerupt de Euharistie, cum sunt zilele de sâmbătă şi duminică. Plecând de aici, abstinenţa s-a extins la untdelemn şi la vin, care în regulamentele monahale apar drept semne distinctive ale zilelor de sărbătoare şi contrazic ambianţa postului. Regimul zilelor obişnuite ale Postului Mare e, aşadar, acelaşi cu cel al anahoreţilor: xirofagia sau „hrana uscată”, adică vegetale fără verdeaţă, nici grăsime de nici un fel.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Săptămânii Patimilor numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate” (evdomás tis xerophagías). Sinodul de la Laodiceea, iar mai apoi Sinodul Trullan au extins această regulă la întreaga perioadă a Pos­tului Mare, dar au şi îndulcit-o îngăduind consumarea de legume şi de fructe. Xirofagia poate fi păzită în moduri extrem de diferite atingând la anahoreţi austeritatea extremă a unui meniu limitat la câteva rădăcini nefierte. În Typikonul Sfântului Sava regimul recomandat constă din pâine, smochine, curmale, legume verzi şi apă. Dar într-una din re­dacţiile sale din secolul XVI, el se limitează la pâine şi legume uscate.

Distincţia legumelor în „legume verzi” (láchanon) sau „salată” şi „le­gume uscate” sau „legume-boabe” (ósprion) se regăseşte adeseori în literatura monahală, acestea din urmă reprezentând în genere o treaptă de austeri­tate superioară. Astfel, la Studios, în timp ce în zilele de luni, marţi şi joi din Săptămână a II-a şi până în Săptămâna a VI-a din Postul Mare se mâncau grâne fierte şi legume verzi cu puţin untdelemn, în Săptămâna I, în Săptămâna Mare şi în toate zilele de miercuri şi de vineri nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate. La fel stăteau lucrurile şi la Evergetis, unde în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se mâncau decât mazăre şi câteva poame uscate.

În toate mănăstirile bizantine, dar mai cu seamă în tradiţia studită, unde dobândeşte o importanţă deosebită, băutura ce înlocuieşte vinul în tot timpul Postului Mare este aşa-numitul eukraton: un amestec de pulbere de chimen şi anason în apă caldă.

Fără a fi inumane, astfel de regimuri, extinse pe o durată destul de lungă, cer o perioadă de pregătire, în timpul căreia trupul să se poată obişnui treptat cu privarea de anumite alimente necesare, ca, de exemplu, lactatele. în parte din acest motiv s-au instituit cele trei săptămâni pregă­titoare ale Postului Mare, a căror evoluţie şi reguli specifice le vom stu­dia la locul lor.

Sistemul dezlegărilor

Timpul ascezei Postului Mare e structurat de un al treilea element: zilele de „uşurare” sau „dezlegarea”, respectiv de dispense parţiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o varietate necesară şi fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.

Aceste dispense sunt acordate în toate sâmbetele şi duminicile pentru că aceste zile sunt liturgice şi, prin urmare, incompatibile cu postul. Tre­buie să ne bucurăm şi să celebrăm Euharistia cinstind sâmbăta „praznicul Creatiei” (ziua a şaptea), iar duminica cinstind praznicul învierii (ziua a opta şi a doua creaţie).

„Dacă cineva — afirmă o scrisoare atribuită Sfântului Ignatie al Antiohiei — posteşte duminica sau sâmbăta, afară de o singură sâmbătă [adică Sâmbăta Mare], e ucigaş al lui Hristos”  .

Aceste două zile de dispensă de la post acordă periodic credincioşilor puţină odihnă în efortul lor şi imprimă ciclului săptămânal un ritm care alternează încordarea şi relaxarea, osteneala şi odihna, pe care-l inserea­ză armonic în marele ritm cosmic al destinderii (diastolí) şi contracţiei (systolí). Remarcând felul în care fiecare săptămână a Postului Mare se armonizează cu această mişcare alternativă a tuturor lucrurilor, Sfântul Ioan Hrisostom declară:

„Aşa cum trupul istovit de post are nevoie de o mică întărire, pen­tru ca în acest fel, cu râvnă înnoită, să înceapă iarăşi nevoinţele postului, tot aşa şi sufletul are nevoie de odihnă şi de întărire. Nu trebuie nici să-l istovim, dar nici să-l lăsăm slobod, ci să facem când una, când alta, ca aşa să cârmuim şi starea [katastasis] sufle­tului şi zburdările trupului. Aşa cum dacă te supui fără întrerupere la osteneli, slăbeşti şi cazi, tot aşa dacă stai necontenit degeaba, te trândăveşti. Aşa se întâmplă şi cu sufletul şi cu trupul. De asta în­totdeauna e bună măsura. (…)

Aşa cum pe drumul mare sunt staţii de oprire şi case de odihnă pentru ca drumeţii osteniţi să se odihnească şi să se întremeze, ca astfel să-şi poată continua iarăşi călătoria (…), tot aşa şi acum în postul acesta de 40 de zile, Stăpânul ne-a dăruit aceste două zile din săptămână ca pe nişte staţii de oprire, ca pe nişte case de odih­nă, ca pe nişte coaste de mare, ţărmuri şi posturi, ca să ne odihnim puţin, ca să ne întremăm puţin trupul de ostenelile postului şi să ne mângâiem sufletul, pentru ca iarăşi, după trecerea acestor două zile, să pornim din nou la drum cu tragere de inimă, noi, care am pornit pe această cale bună şi folositoare”.

Se ridică acum postul „cantitativ”, nu şi abţinerea de la carne şi lac­tate, pentru a ne deosebi, scrie patriarhul Nicolae Grămăticul, de armeni şi de latini” . Pentru aceste ocazii aşa-numitele typika prescriu în general dispensă în ce priveşte vinul şi untdelemnul şi regula celor două mese. La Evergetis se mâncau atunci în străchini mâncări gătite cu untdelemn bându-se vin mai mult ca de obicei” . La Pantocrator, unde regula e în general mai puţin strictă, din pricina vocaţiei „caritabile” a acestei mă­năstiri pe lângă care funcţiona un spital, se serveau trei blide: unul de legume verzi, unul de legume uscate şi altul de scoici, fructe de mare şi ceapă, totul gătit cu untdelemn şi însoţit de vin. Aceste ridicări parţiale ale postului sunt cel mai adeseori însoţite de „odihnă sau nelucrare” (argía), adică de dispensa de la aşa-numitele diakoníai (azi se foloseşte cuvântul diakonímata) sau „slujirile” mănăstirii. Această odihnă e parţială, atunci când însoţeşte zilele de dispensă de vin şi untdelemn, şi totală cu prilejul unui mare praznic, când se acordă o mai mare dispensă de post, sau în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, din pricina ostenelilor pe care le prilejuiesc acestea” . Odihna acordată în zilele de sărbătoare nu trebuie să devină însă un pretext de trândăveală şi flecă­reală, ci un prilej de a zăbovi mai liber în lectură şi în gândul la Jude­cata viitoare. La Studios, în zilele în care nu se făcea lucru manual, bibliotecarul dădea un semnal şi fraţii se reuneau în bibliotecă, fiecare luând o carte până seara.

În timpul Postului Mare se dă dispensă de vin şi untdelemn şi în zilele în care au loc praznice importante ale ciclului liturgic fix, în principal pe 24 februarie, praznicul celor două aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul, şi pe 9 martie, praznicul celor Patruzeci de mucenici din Sevasta. Dar această dispensă e valabilă îndeosebi pentru praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), singurul praznic în timpul căruia dispensa de post se extinde la carnea de peşte, deşi unii acordă această dispensă şi în Duminica Floriilor, pentru a marca solemnitatea ei superioară faţă de duminicile obişnuite.

În joia Săptămânii a V-a se dădea în unele mănăstiri bi­zantine dispensă de vin şi untdelemn”, desigur, nu în semn de sărbătoa­re – Canonul Mare fiind oficiul cel mai penitenţial din tot Postul Mare –, ci mai degrabă ca pregătire pentru oboseala acestui foarte lung oficiu. Mă­năstirea Evergetis şi aşezămintele care au adoptat typikonul său rânduiau în această categorie şi miercurea Săptămânii a IV-a, probabil pentru a solemniza împlinirea jumătăţii cursei Postului Mare. Aceste două dis­pense au fost respinse de Nicon de la Muntele Negru, restricţia sa fiind reţinută în practica actuală, în care la masa care precede Utrenia Cano­nului Mare se dă dispensă numai de vin, nici un fel de dispensă nefiind prevăzută pentru Miercurea înjumătăţirii Postului.

În fine, Joia Mare e universal socotită zi de praznic şi de bucurie cu prilejul căruia trebuie rupt parţial postul extrem de sever al Patimilor.

Toate typika acordă dispense de post bolnavilor şi celor cu munci grele: dispensă de vin în zilele de luni, miercuri şi vineri, şi de pâine şi de apă la ceasul al 3-lea din fiecare zi. Dar, în conformitate cu pres­cripţiile Sfântului Vasile cel Mare, fixarea acestor regimuri particulare e cel mai adeseori lăsată la discreţia egumenilor.

Sursa: Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.