Fotografii Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanu... LUNI,MARTI,MIERCURI,JOI in prima saptamana a Postului Mare, conform tipicului de slujba, la Pavecernita Mare, se citeste Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanu. Vă invităm să ne întâlnim cu toții în rugăciune. Vă așteptăm cu drag!

Canonul cel Mare este cel mai lung imn liturgic ce reunește peste 250 de tropare, structurate în nouă cântări compuse, la rândul lor, din stihiri scurte de pocăinţă, punctate de cererea „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”.

Cerere pentru înscrierea la ora de Religie

Completează, pentru copilul tău, cererea de înscriere la ora de Religie până la 6 martie 2015!

Descarcă Cererea - tip (format PDF)

În prima zi a Postului Mare, conform tipicului de slujbă, la pavecerniţă, se citeste prima parte a Canonului cel Mare al Sfantului Andrei Criteanu. Vă invităm să ne întâlnim cu toții în rugăciune. Vă așteptăm cu drag! 23 februarie

Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, care se citeşte în perioada Postului Mare, reprezintă una dintre treptele pocăinţei ce conduc spre Ziua Invierii lui Hristos.
Deşi abundă în episoade biblice, totuşi nu este o simplă concentrare a unor teme biblice. Dimpotrivă, în acest Canon toate faptele scripturistice la care s-a făcut părtaş omul – crearea, căderea, alungarea din Rai, întoarcerea, aşteptarea, răscumpărarea , se transformă în faptele fiecaruia dintre noi: crearea mea, căderea mea, răscumpărarea mea. Istoria personajelor devine istoria mea: “De unde voi începe să plîng faptele vieţii mele celei ticăloase?”. Canonul ne introduce pe fiecare dintre noi în istoria Sfintei Scripturi şi ne determină sa conştientizăm, adîncul păcatelor noastre şi înstrăinarea faţă de Dumnezeu.

Canonul cel Mare este un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, compuse la randul lor din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.

Ce contine Canonul cel Mare ?

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului. Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" "

Nădăjduim într-o întărire duhovnicească pe calea postirii care va rodi în bucuria Sfintei Învieri a Mântuitorului, prin împărtăşirea de harul slujbelor care se săvârşesc acum la început de post.

Fotografii - Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, Odighitria sau Îndrumătoarea, de la mănăstirea Baytali (de lângă Odessa, Ucraina)

Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul

Doamne si Stãpânul vietii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe [deznãdejde, “abattement” in fr., n.tr.] 
al iubirii de stãpânie si al grãirii în desert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curãtiei, al gândului smerit,
al rãbdãrii si al dragostei,
dãruieste-mi mie, slugii Tale!
Asa, Doamne, Împãrate,
dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele
si sã nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.

Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marcheazã slujbele Postului Mare. Este repetatã de trei ori si însotitã de trei metanii mari, închinãciuni cu fruntea pânã la pãmânt. Metania (metanoia) desemneazã tocmai pocãinta ca eliberare a noastrã de sub toatã stãpânirea acestei lumi.

Doamne si Stãpânul vietii mele

"Doamne" sugereazã misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este strãin, ci mã aduce la fiintã prin voia Sa, îmi însufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, mã cheamã si asteaptã rãspuns si devine prin întrupare "Stãpânul vietii mele". El este cel care dã sens vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci când cred cã l-am pierdut. "Stãpân", aici, desi pune în evidentã transcendenta, nu înseamnã tiran, ci Tatã care se jertfeste si mã elibereazã, care vrea sã mã înfieze în Sine si îmi respectã infinit libertatea. Fiul Sãu întrupat, în care este în mod desãvârsit prezent, se naste într-un staul, se lasã omorât de libertatea noastrã crudã, înviazã dar nu se reveleazã decât celor care-L iubesc. Or, acest "stãpân" rãstignit rãmâne Stãpânul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Sãu dãtãtor de viatã, patima obscurã a vietii noastre. Mãretia acestui împãrat constã în aceea cã S-a fãcut slujitorul nostru. "Am venit în lume ca sã slujesc, nu sã Mi se slujeascã".
Relatia mea cu acest Stãpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberã încredere. El este "Stãpânul vietii mele", pentru cã El îi este izvorul, pentru cã nu contenesc s-o primesc de la El, pentru cã El este cel Care dã si iar dã, din belsug, un viitor înnoit: "Du-te si nu mai pãcãtui".
Nu exist decât prin aceastã iubire extrem de discretã, care mã ridicã deasupra oricãrei determinãri, a oricãrei necesitãti, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor sã slujeascã, sã-i devinã prieteni. Asceza pe care insistã Postul Mare nu poate fi o adevãratã eliberare decât în credintã. Iar credinta presupune întâi de toate riscul încrederii. În Tine, Stãpânul vietii care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toatã încrederea; în cuvântul si în prezenta Ta, cãci Tu nu esti numai un exemplu, tu esti cel nedespãrtit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi". A se odihni sau a se reaseza, în divin si în uman în acelasi timp, un loc pentru noi, toti orfanii pãmântului natal, un loc al obiceiurilor întelepte, al civilizatiilor în mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si Stãpânul vietii. În acest loc vom sãpa catacombele de unde vor tâsni catedralele viitorului.

Duhul trândãviei, al deznãdejdii, al iubirii de stãpânire si al grãirii în desert, nu mi-l da mie

Existã o cale. Tu esti Calea. Dar pe aceastã cale sunt obstacole care definesc conditia noastrã fundamentalã de fiinte pãcãtoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidã pe femeia adulterã.

"Trândãvia" nu este "clinofilia" lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacantã. Trândãvia înseamnã uitarea despre care ascetii spun cã este "pãcatul de cãpetenie". "Uitarea", adicã neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, în afara utilitãtii, rentabilitãtii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioarã si exterioarã, pentru unii agenda prea plinã, în care orice moment amenintã sã vinã peste celãlalt, pentru altii agenda prea goalã, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti cã celãlalt existã într-o interioritate la fel de profundã ca si a mea, de a nu mã mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavã si multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru cã totul mi se cuvine. Când nu-mi pasã cã totul este înrãdãcinat în tainã si cã taina locuieste în mine. Când uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Când nu mai stiu sã mã accept ca o creaturã cu destin vesnic. Când uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevrozã spiritualã care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepãrtarea de "lumina vietii", cea care dã sens existentei celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi.
Aceastã uitare, devenitã colectivã, deschide drumurile decãderii. Ne spunem atunci cã Dumnezeu nu existã, nevroza se accentueazã, îngerii perversi ai neantului invadeazã scena istoriei. Doamne si stãpânul vietii mele, trezeste-mã.
Aceastã "trândãvie", aceastã anesteziere a întregii fiinte, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce ascetii numesc "acedie" - silã de viatã, deznãdejde. La ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o bãtaie de joc generalã. M-am sãturat de toate, totul îmi e indiferent, iatã-mã cinic sau închistat. Si foarte îmbãtrânit, fãrã pic de suflet de copil.
Mai poti, vrând sã rãmâi activ, sã te refugiezi în duhul "iubirii de stãpânie" sau în cel al "grãirii în desert". Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventãm noi însine, îi sacralizãm chiar, asa cum a arãtat René Girard. Sã stãpânesti, sã de simti dumnezeu, sã ai dusmani, înseamnã sã-i faci pe ei rãspunzãtori de spaimele tale. Torturându-l pe celãlalt - pentru cã întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul si poate si sufletul, sã-l tii la bunul tãu plac, pe marginea prãpastiei, dar fãrã sã-l lasi sã-si afle scãparea în moarte - faci experienta unui soi de atotputernicie, cvasi divinã. Prin el mã urãsc pe mine ca fiintã muritoare. Cãlcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si tirani divinizati, cãci orice exercitiu al puterii se aureoleazã cu un fel de sacralitate.
De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii sã spunã cã Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, în secolul nostru, au refuzat sã se închine rasei sau clasei sociale si au plãtit pentru asta. Amintindu-ne cã trebuie sã dãm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stãpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor crestinii nu au fãcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împãrat care si-a ucis fiul si sotia, cãci considerau cã si-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Sperantã, uneori realizatã, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.
Biserica însãsi: în ce mãsurã este si ea contaminatã de duhul stãpânirii?
În ce priveste "vorbirea în desert" – expresia este evanghelicã –, ea desemneazã orice exercitiu al gândirii si al imaginatiei, care se disociazã de uimire, de nelinistea existentialã, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care pretinde sã-l explice, sã-l reducã, netinând seama de ceea ce are în el inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care îi dispretuieste ritmurile si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himerã a unei arte care nu mai vrea sã fie nuptialã.
Trãim într-o civilizatie a "vorbelor desarte", a imaginilor desarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditioneazã visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, aceastã reducere voluntarã a nevoilor în scopul eliberãrii de sub tirania dorintei.
De aceea asteptãm un cuvânt al vietii, al mortii date în vileag, un cuvânt plin de liniste, un cuvânt de viatã si înviere.

Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieste-mi mie, slugii Tale.

În fiecare cerere ne recunoastem "slugi", creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugãciunea nu este numai o simplã meditatie, ea este întâlnire, intrare în relatie, convorbire, spuneau vechii monahi. Cãci Dumnezeu ne grãieste prin Scripturã, prin fiinte si lucruri, prin diferite împrejurãri din existenta noastrã si chiar prin prezenta Sa; cuvinte tãcute, pline de dulceatã, flãcãri care aprind inima (si nu vorbãrie mincinoasã, nerusinatã, amãgitoare). Numai o asemenea rugãciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stãpânire, de autosuficientã. "Virtutile" pe care le enumerã rugãciunea si care coexistã pentru a se uni îsi au astfel punctul de plecare în credintã. Din aceastã perspectivã, virtutea nu este numai moralã, ea participã la umanitatea lui Hristos îndumnezeitã, în care virtualitãtile umanului sunt duse la desãvârsire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectã.

"Curãtia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei acceptiuni moralizatoare si înguste. Ea evocã mai degrabã integrarea si integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunzã în bãtaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integreazã eros-ul în comuniune, forta vietii într-o existentã personalã, bazatã pe relatie. Cãlugãrul, pentru care curãtia este într-adevãr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curatã, castã) îsi consumã eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiratia nesfârsitã - durere si apoi uimire - pentru Rãstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate sã vinã în întâmpinarea celorlalti cu o atentie dezinteresatã, ca un bãtrân-copil, un "bãtrân frumos", unit cu Hristos în vesnicie.
Pentru bãrbatul si femeia care se iubesc sincer si care îsi sunt credinciosi unul altuia, curãtia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneste cu umanitatea si cu pãmântul ei în lumina uni-diversitãtii trinitare, curãtirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapicã si ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în cãldura unei descoperiri reciproce si rãbdãtoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si neasteptat, sau dimpotrivã, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea sã se închidã în ea însãsi, într-o parodie de absolut.
Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le strãbate cu toatã sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste în fata doamnelor) aceastã puritate fundamentalã, acest respect al trupului, aceastã subordonare a vietii unei taine care o împacã si-i redã unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe "cântarea cântãrilor" unei întâlniri cãutate, pierdute, regãsite - cãci Dumnezeu este Cel "de-a pururi cãutat", spunea sfântul Grigorie de Nyssa - si pe credinciosia smeritã, cãci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.
"Smerenia" înscrie credinta în existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care sã nu-mi fie dat. Fragil, gata sã se rupã atât de adesea, firul vietii mele nu este pãstrat si reînnodat decât prin vointa de neînteles a Altuia. "Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însusi si un dar care vine de la El", spune Sfântul Ioan Scãrarul, cãci s-a zis: "Învãtati, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine - de la Mine, care rãmân în voi; de la lumina si lucrarea Mea în voi - cãci sunt blând si smerit cu inima, cu gândul si cu duhul, si veti gãsi pace pentru sufletele voastre si eliberarea de rãzboiul gândurilor" (Sf. Ioan Scãrarul, Scara 25, 3). Smerit este vamesul din parabolã, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispretuit colaborator al puterii ce se aflã, nu conteazã decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, dupã pãrerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasã loc si lui Dumnezeu în lume, pentru cã îl ocupã el pe tot. Cel smerit, dimpotrivã, se deschide gratuitãtii mântuirii, o primeste cu recunostintã, îmbrãcându-si inima în hainã de sãrbãtoare.
Smerenie, umilintã-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activã, ea arã pãmântul, îl pregãteste pentru ca sã dea rod însutit atunci când va trece Semãnãtorul.
Smerenia este o virtute pe care o vedem la celãlalt, dar pe care n-o putem vedea la noi însine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fãrã sã-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în fata unui stãpân aspru care pedepseste, ci spaima subitã de a nu-si pierde viata în iluzie, în pântecele mereu nesãtul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. "Frica de Dumnezeu" ne face smeriti si ne elibereazã de teama de lume - sunt liber pentru cã nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsîn - ce se transpune încetul cu încetul în aceastã teamã uimitã la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializeazã si în puterea de a acorda atentie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zãrim în treacãt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipã. Smerenia face posibilã trezirea, putinta de "a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în fiinte..." (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).

Smerenia este temelia si consecinta "virtutilor" si una si celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii fiinte.

Dacã nu putem sti nimic despre smerenia cu neputintã de sesizat, putem totusi afla multe despre rãbdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce noi cãutãm în înfrânare, voi veti gãsi în rãbdarea în fata greutãtilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun cãlugãrii celor care rãmân sã trãiascã în lume. Rãbdarea este cu adevãrat un monahism interiorizat; si opusul deznãdejdii care atât de adesea vine din dorinta adolescentinã de a avea totul si asta fãrã întârziere (rãbdarea a fãcut-o pe Tereza de Lisieux sã-si transforme nerãbdarea în nevoie de sfintenie). Rãbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumã, desparte si distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dãruieste Învierea. Timpul care se îndreaptã spre moarte este cel al nelinistii, cel care merge spre Înviere, timpul sperantei. Astfel, rãbdarea este atentã la maturatii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca sã aducã mult rod. Ea stie, într-adevãr, cã experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viatã fãcãtoare si revarsã în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare cã m-a pãrãsit, când privirea celuilalt mã desfiinteazã sau încremeneste în moarte, când sperantele colective si personale se nãruie, rãbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamãnã cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune cã "toate le iartã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã" (1 Cor. 13, 7).
Pãrintii au amintit adesea de "rãbdarea lui Iov", Dostoievski si Berdiaev si de revolta sa. Nu este o revoltã goalã, ci tot dintr-un fel de credintã. Iov refuzã teodiceele dulcege ale teologilor "de camerã", el stie cã Cineva îl cautã prin experienta însãsi a rãului.
"Rãbdare în azur" sau rãbdare în mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:
"Fiecare atom de liniste
Este sansa
Unui fruct copt".
Si într-adevãr totul culmineazã în dragoste, care constituie sinteza tuturor "virtutilor", a cãror esentã este Hristos. Eliberarea, prin rãbdare si sperantã, de "patimile" nerãbdãtoare si deznãdãjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamã apatheia, care nu este nepãsarea stoicã, ci libertatea, disponibilitatea interioarã de a participa la "dragostea nebunã" a lui Dumnezeu pentru fãpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste cã devine "un sãrac plin de iubire frãteascã" (cf. Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: "Un sãrac plin de iubire frãteascã", Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sãrac, pentru cã se leapãdã de functiile lui, de importanta lui socialã (sau ecleziasticã), de nevrozele si obsesiile sale, pentru cã se deschide în acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fãrã sã despartã rugãciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci sã deosebeascã chipul celuilalt în spatele atâtor mãsti ale urâteniei si ale pãcatelor, asa cum face si Iisus în evanghelii. Si-i poate împãca pe cei ce se urãsc si ar vrea sã distrugã lumea.
Scena judecãtii, în capitolul 25 de la Matei, aratã cã exercitiul iubirii active – sã hrãnesti, sã primesti, sã îmbraci, sã îngrijesti, sã eliberezi – nu are nevoie sã-L serveascã direct pe Dumnezeu, cãci omul este pentru om o tainã a lui Hristos, "omul-maxim" ( Nicolas de Cuse,Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O tainã ascunsã, dar realã.
Avva Antonie mai spune: "viata si moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru". Într-adevãr, dacã Îl câstigãm pe fratele nostru, îl câstigãm pe Dumnezeu. Dar dacã-l smintim pe fratele nostru, pãcãtuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).
Si Sfântul Isaac Sirul: "Frate, iatã cum te îndemn: fie ca balanta milei tale sã se încline pânã când îti vei simti inima cuprinsã de toatã mila lui Dumnezeu pentru lume" (Tratate ascetice, 34).

Asa, Doamne Împãrate, dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele si sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat esti în vecii vecilor!

Amin

Ultima cerere denuntã, dã pe fatã una dintre formele cele mai îngrozitoare ale pãcatului, în plan personal ca si în plan colectiv: sã te justifici încriminând, sã te autodivinizezi osândind, sã urãsti, sã dispretuiesti, sã desfiintezi cu constiinta curatã a dreptului.

"A-ti vedea greselile” înseamnã sã te supui primului îndemn evanghelic: "Pocãiti-vã, cã s-a apropiat Împãrãtia Cerurilor". Când lumina se apropie, ea alungã întunericul din noi. Omul care se descoperã astfel si ale cãrui minte si inimã - care se identificã în Biblie - se cerceteazã pe sine, îsi întelege dimensiunea propriei rãtãciri, a pierzãrii în care îi duce si pe altii, sau a neantului care îl pândeste si îl stãpâneste deja, a prãpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, si acelea rupte. Aceasta este "aducerea aminte de moarte", despre care vorbesc ascetii: demascarea acestei nelinisti fundamentale pe care ne-o înãbusim, dar care se exprimã în ura fatã de aproapele, în nevoia nebunã de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacã cugetarea la moarte este însotitã nu de batjocurã, ci de credintã, ea va da la ivealã, neclintit între noi si neant, pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depãsitã: pãcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat sã judec, ci sã salvez.

"A-ti vedea pãcatele" nu înseamnã sã stai sã socotesti orice cãlcare de poruncã, ci sã te simti sufocat, înecat, pierdut si zbãtându-te zadarnic în aceastã pierzanie, sã întelegi cã ai trãdat iubirea si sã te dispretuiesti pe tine însuti. Înseamnã sã te cufunzi în apele mortii, spre a le transforma în ape ale botezului. Sã mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaste în suflarea Sa si pentru a te regãsi în casa Tatãlui. "Mai mare lucru este sã-si vadã cineva pãcatele decât sã învieze din morti", spune o vorbã veche. Cãci a-ti vedea pãcatele înseamnã sã treci prin cea mai cruntã moarte, în timp ce, dupã renasterea prin botez, viata sporeste în tine fãrã sã-ti dai seama, pentru cã ai devenit un "fãcãtor de pace"; mãcar cã trebuie "sã-ti versi sângele inimii", spunea staretul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negatii, pentru a topi împietrirea unor inimi si pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor.

Cel care-si vede pãcatele si nu-l judecã pe fratele sãu va putea într-adevãr sã-l iubeascã. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Stiu cã omul, dupã chipul lui Dumnezeu, este Tainã si Iubire, dar mai stiu cã aceastã iubire se poate schimba în urã. Respect Taina si nu astept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, cãci ea este rodul harului Tãu.
Sã binecuvântãm, deci, sã încercãm sã devenim nu fiinte de posesiune – care stãpânesc si sunt stãpânite –, ci fiinte de binefacere. Reciprocitate fãrã margini a binecuvântãrii: sã-L binecuvântãm pe Dumnezeu care ne binecuvinteazã, sã binecuvântãm tot ceea ce existã, în lumina Sa, fãrã sã uitãm cã binecuvântarea, pentru a nu se transforma în "grãire în desert" trebuie sã devinã "binefacere". Da, sã punem în practicã binecuvântarea primitã, sã ne supunem la tot ce este viatã, pentru a o împlini si pentru ca ea sã devinã binecuvântare.
Rugãciunea sfântului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hranã a trupului, ci si de toropealã a sufletului, pentru ca sã nu mai trãim numai cu pâine (imagini, sunete, provocãri), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Sã postim de patimi, de dorinta de a stãpâni si de a osândi, pentru a atinge adevãrata libertate de care vorbea sfântul Ioan Scãrarul: Fii ca si un împãrat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, si se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, si vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugã: Fã aceasta, si face" (Scara 7, 3).

Traducere: Ileana Grigore.
Din volumul: Olivier Clement, Trei rugãciuni:Tatăl nostru, Rugãciunea Împãrate ceresc, Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul 
Aparitie: Editura Reîntregirea din Alba-Iulia

Duminica iertarii anunta Postul Sfintelor Pasti - Post cu bucurii.. 22 februarie

• Vecernia iertării este slujită în seara Duminicii Iertării şi este prima slujbă din Postul Mare. Vecernia iertării respectă rânduiala Vecerniei duminicale pascale dar după prochimenul mare, clerul îşi schimbă hainele strălucitoare cu cele întunecate iar corul începe să folosească glasurile pascale distincte. După Încheiere, comunitatea credincioşilor celebrează frumosul și mișcătorul ritual al iertării reciproce. 

La aceasta slujba, slujitorii sunt imbracati in vesminte luminoase, dar dupa oficierea Vecerniei, aceste vesminte nu vor mai fi imbracate pe toata durata postului.

In parohii, dupa oficierea Vecerniei, preotii, cu epitrahilul pus si sfanta cruce in mana, se pleaca in fata credinciosilor, cerandu-si iertare. Credinciosii se pleaca in fata preotilor, isi cer si ei iertare, apoi saruta crucea si mana dreapta a preotului. Dupa aceea se imbratiseaza intre ei, cerandu-si unul altuia iertare. In acesta vreme, se canta la strana Canonul Sfintelor Pasti. 

In Muntele Athos, dupa Vecernie se intra in trapeza in procesiune, si se lasa sec de branza si oua, alimente care nu se vor mai consuma in vremea postului. In timpul mesei, se citeste un cuvant despre izgonirea lui Adam din rai sau un cuvant de indemn la post. La finalul mesei, monahii canta catavasiile canonului Acatistului, troparele hramului, incheind cu condacul Acatistului. Dupa rugaciunile de multumire, ramane o singura lumanare aprinsa pentru a se citi Pavecernita Mica. La sfarsitul ei, obstea ingenuncheaza si egumenul citeste o rugaciune de dezlegare. Egumenul, purtand epitrahilul si Evanghelia in mana dreapta, se opreste la usa spre a-si cere iertare de la ceilalti frati. Monahii fac o metanie inaintea lui, saruta Evanghelia si mana dreapta a acestuia, apoi fac unii catre altii metanii, cerandu-si iertare si isi ureaza "Post bun". Dupa ce si-au daruit unii altora iertare, se sting candelele si fiecare merge la chilia sa.

Sa luam aminte neincetat in acest post la cuvintele Mantuitorului: "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal Cel ceresc; Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Matei 6, 14-15).

CÂNTĂRI DE UMILINŢĂ LA VECERNIA IERTĂRII

Cu înfrânare să ne sârguim toţi a smeri trupul, trecând dumnezeiasca măsură a postului celui fără prihană. Şi cu rugăciuni şi cu lacrimi să căutăm pe Domnul, Cel ce ne mântuieşte pe noi, şi uitare răutăţii desăvârşit să facem strigând: Greşit-am Ţie, mântuieşte-ne ca odinioară pe niniviteni, Hristoase Împărate, şi ne fă părtaşi împărăţiei cereşti, mult-Îndurate.

Mă deznădăjduiesc, aducându-mi aminte de lucrările mele, Doamne, cele vrednice de toată pedeapsa; că iată neuitându-mă la cinstitele Tale porunci, Mântuitorule, rău mi-am cheltuit viaţa mea. Pentru aceasta, curăţindu-mă cu ploile pocăinţei, Te rog, luminează-mă prin post şi prin rugăciuni, ca un îndurat, şi nu Te scârbi de mine, Făcătorule de bine al tuturor şi preabunule.

Vremea Postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim, precum de bucate, aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu, şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne.

Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta când mă necăjesc, degrab mă auzi. Ia aminte spre sufletul meu, şi-l mântuieşte pe el (Ps.68,20-21).

Stih: Mântuirea Ta, Dumnezeule, să mă sprijinească (Ps.68,33).
Stih:Vadă săracii şi să se veselească (Ps.68,36).
Stih: Căutaţi pe Dumnezeu şi va fi viu sufletul vostru (Ps.68,36).

Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta…

LA STIHOAVNĂ

Strălucit-a harul Tău, Doamne, strălucit-a luminarea sufletelor noastre. Iată vreme bineprimită, iată vremea pocăinţei. Să lepădăm lucrurile întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Ca trecând noianul cel mare al Postului, să ajungem la Învierea cea de a treia zi a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce mântuieşte sufletele noastre.

Cel ce eşti preaslăvit întru pomenirea sfinţilor Tăi, Hristoase Dumnezeule, fiind rugat de dânşii, trimite-ne nouă mare milă.

Cetele îngerilor te slăvesc pe tine, Maica lui Dumnezeu. Că pe Dumnezeu, Preacurată, L-ai născut, pe Cel ce este pururea cu Tatăl şi cu Duhul şi Care a aşezat oştile îngereşti din nefiinţă cu voia Sa; pe Care roagă-L să mântuiască şi să lumineze sufletele celor ce te laudă pe tine cu dreaptă credinţă, Preacurată.

SĂ PARTICIPĂM LA VECERNIA IERTĂRII

ŞI LA TOATE VECERNIILE DE UMILINŢĂ DUHOVNICEASCĂ!

Vecerniile de umilinţă se oficiază în fiecare duminică din Postul Mare.

În după-amiaza duminicii Lăsatului sec de brânză se oficiază Vecernia de umilinţă, numită „a Iertării”. Se numeşte ”de umilinţă”, deoarece se cântă cu multă umilinţă troparele Triodului, al căror conţinut este plin de conştiinţa adâncă a păcătoşeniei, de plâns, de tristeţe, de pocăinţă şi rugăciune fierbinte pentru iertarea păcatelor.

Se numeşte ”Vecernia Iertării” doar prima din ele, deoarece la sfârşitul slujbei poporul sărută Evanghelia, cerându-şi iertare de la preot, iar în continuare unii altora, încât să înceapă Postul Mare iertaţi şi împăcaţi unii cu alţii. Este vorba de un frumos obicei care se păstrează în majoritatea bisericilor şi mănăstirilor.
O altă caracteristică a acestor vecernii este faptul că după Intrarea mică şi Prochimenul Vecerniei se schimbă podoabele Sfintei Mese şi veşmintele preoţilor. Din pascale, pentru că este duminică, devin de doliu, datorită Postului (cele albe se schimbă cu cele mov – pentru că nu-L plângem pe Hristos ca om, ci ca pe un Împărat şi Dumnezeu).

La sfârşitul vecerniei se cântă troparele ”Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”, ”Βotezătorule al lui Hristos…” şi celelalte şi se încheie cu rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul:
”Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Rostind-o, facem trei metanii mari. Urmează 12 metanii mici (închinăciuni) în timp ce rostim în taină: ”Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului…”, iar la sfârşit repetăm ”Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”, făcând o a patra metanie mare.

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai -Duminica lasatului sec de branza - Sa-l rugam pe bunul Dumnezeu sa ne binecuvanteze inceputul Postului Mare, ca sa-l parcurgem cu folos si sa ajungem cu bucurie sa ne inchinam si slavitei Sale Invieri. Amin. 22 februarie

Biserica Ortodoxă se va afla la 22 februarie 2015, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, a patra din perioada Triodului. La Sfânta Liturghie se va citi pericopa din Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele de la 14 la 21: Zis-a Domnul: dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, și vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii, căci ei își întunecă fețele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că își iau răsplata lor. Iată tu, când postești, unge-ți capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl tău care vede cele ascunse îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde moliile și rugina le strică, și unde furii le sapă și le fură. Ci vă adunați comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, și unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.   În cele ce urmează vă prezentăm sinaxarul acestei duminici din TRIOD:   SINAXAR ÎN DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ   "În aceeași zi se face pomenirea izgonirii din raiul desfătării a lui Adam cel întâi-zidit. Sfinții Părinți au rânduit pomenirea izgonirii lui Adam din rai la începutul Sfân­tului Post de patruzeci de zile spre a arăta prin aceasta cât de folositor este pentru firea omenească leacul postului și, iarăși, cât de rușinos lucru este lăcomia și neascultarea. Așadar, Părinții, lăsând la o parte pe cele­lalte nenumărate făpturi care pentru om au fost făcute, ne-au pus în față pe Adam cel întâi-zidit ca să ne arate lămurit, întâi, ce mare rău a săvârșit pentru că n-a postit, al doilea, că de atunci răul a fost introdus și în firea noastră și, al treilea, că cea dintâi poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor este porunca postului. Adam n-a păzit porunca, ci, ascultând de pântece, dar, mai bine-zis, de vicleanul șarpe prin Eva, nu numai că n-a ajuns Dumnezeu, ci și-a atras asupra sa moartea și a dat pieirii tot neamul omenesc. Din pricina desfătării și neas­cultării celui dintâi Adam, Domnul a postit patruzeci de zile și a ascultat. Pentru aceas­ta a și fost izvodit de Sfinții Apostoli acest post de patruzeci de zile pentru ca noi, prin paza poruncii, si dobândim cu ajutorul pos­tului nestricăciunea pierdută de Adam, care a pătimit pentru că n-a păzit porunca.   Sau altă explicare: după cum am spus mai sus, scopul Sfinților Apostoli a fost de a cuprinde pe scurt toate faptele săvârșite de Dumnezeu de la începutul până la sfârșitul lumii. Pricina tuturor relelor din viața noas­tră este călcarea poruncii și căderea lui Adam din pricina gustării din pomul cu­noștinței binelui și răului. Pentru acest motiv Sfinții Părinți ne pun înainte acest fapt, ca să fugim, dar, mai bine-zis, ca să nu trăim în desfrâu. Adam a fost zidit de mâna lui Dumnezeu în ziua a șasea; prin suflarea în față a fost cinstit să fie chip al lui Dumnezeu; a primit îndată porunca și a locuit în rai până în ceasul al șaselea din zi. în urmă a călcat porunca și a fost izgonit de acolo. Filon-iudeul spune că Adam a stat în rai o sută de ani. Alții spun că a stat șapte zile sau șapte ani din pricina cinstei ce-o are numărul șapte. Dar că Adam a întins mâi­nile și s-a atins de fruct în ceasul al șaselea din zi, a arătat-o și noul Adam, Hristos, Care Și-a întins mâinile pe cruce în ceasul al șaselea din zi, tămăduind nenorocirea lui Adam. Omul a fost creat între stricăciune și nestricăciune, spre a dobândi pe aceea spre care va înclina prin voință. Lui Dumnezeu îi era cu putință să facă pe om să nu păcătuiască. Totuși, pentru ca nestricăciunea să fie și fapta voinței lui îi, dă porunca de a se atinge de toți pomii din rai, afară de pomul cunoștinței binelui și răului. Poate că Dumnezeu i-a îngăduit să cugete asupra tuturor făpturilor săvârșite de puterea dum­nezeiască, dar nu i-a îngăduit defel să cugete asupra ființei lui Dumnezeu. Grigorie Teologul spune că pomii din rai sunt ideile dumnezeiești, iar fructul este contemplația. Cu alte cuvinte, spune Grigorie Teologul, Dumnezeu i-a îngăduit lui Adam să cerceteze și să cugete asupra tuturor celor­lalte stihii ale lumii și asupra însușirilor lor, iar prin aceasta să slăvească pe Dumnezeu. Aceasta este adevărata desfătare. Poate că Dumnezeu i-a îngăduit să cerceteze și firea sa omenească, dar nu i-a îngăduit deloc să cerceteze care este ființa lui Dumnezeu, de unde și cum a adus totul la ființă din nefi­ință. Adam însă a lăsat la o parte toate cele­lalte stihii ale lumii și a început să cerceteze cele cu privire la Dumnezeu, iscodind cu de-amănuntul firea dumnezeiască. Fiindcă era încă nedesăvârșit și prunc în astfel de lucruri, a căzut, pentru că Satana prin Eva l-a ispitit cu gândul de a ajunge Dumnezeu. Iar marele și dumnezeiescul Hrisostom spune că pomul acela are o îndoită putere. El spune că raiul a fost pe pământ și gândește că este și spiritual și material, după cum era și Adam. Amândoi, și raiul și Adam, erau la mijloc între stricăciune și nestrică­ciune. Prin această interpretare se păstrează și sensul literal al Scripturii și, totuși, nu se rămâne numai la litera Scripturii. Alții spun că pomul acela era smochin, pentru motivul că îndată ce au cunoscut că sunt goi s-au acoperit întrebuințând frunze de smochin. De asta și Hristos l-a blestemat, ca unul ce a fost pricină călcării poruncii. Smochinul are într-adevăr oarecare asemănare cu păcatul. Mai întâi, dulceața; apoi, asprimea frun­zelor și lipiciunea din pricina laptelui lui. Sunt unii care spun că pomul acela sim­bolizează împreunarea și cunoașterea lui Adam și a Evei. Dar interpretarea aceasta nu-i dreaptă. Așadar, Adam, după ce a călcat porunca, după ce s-a îmbrăcat cu trup muritor și și-a primit blestemul, a fost izgonit din rai. Dumnezeu a poruncit ca sabia de foc să păzească poarta raiului. Adam, stând în fața raiului, plângea că a fost lipsit de atâtea bunătăți din pricină că n-a păzit postul. Prin Adam s-a împărtășit tot neamul omenesc acelorași necazuri ca și el, până ce Cel care ne-a creat ne-a ridicat din nou la vechea vrednicie. I-a fost milă de firea noastră pângărită de Satana, S-a născut din Sfânta Fecioară și, viețuind într-un chip nespus de curat, ne-a arătat calea cea adevărată prin fapte cu totul protivnice celor ale Iui Adam, adică prin post și prin smerenie, și a biruit cu măiestrie pe cel care ne-a înșelat.   Au voit, așadar, purtătorii de Dumnezeu Părinți să ne înfățișeze toate aceste lucruri în tot cursul Triodului. Mai întâi au pus înainte faptele Vechiului Testament. Cel din­tâi fapt dintre acestea este crearea și căderea lui Adam din raiul desfătării, despre care facem acum pomenire; apoi facem pomenire și de celelalte fapte săvârșite de Moise și de profeți, dar mai cu seamă facem pomenire de cuvintele proorocului David, adăugând ceva și din cele ale harului. Apoi, cu rânduială, facem pomenire și de faptele Noului Testament. Cea dintâi dintre acestea este Bunavestire, care, prin nespusa iconomie a lui Dumnezeu, cade aproape totdeauna în sfântul Post de patruzeci de zile. Apoi facem pomenire de minunea săvârșită cu Lazăr, de primirea Domnului cu stâlpări și de sfânta și marea săptămână, când se citesc Sfintele Evanghelii și se cântă cu glas dulce sfintele și mântuitoarele Patimi. în sfârșit, facem pomenire de înviere și de celelalte fapte prin citirea Faptelor Sfinților Apostoli, până la pogorârea Sfântului Duh, când s-a început predicarea creștinismului și a adunat pe toți sfinții. în adevăr, Faptele Sfinților Apostoli ne încredințează despre învierea Domnului prin minunile săvârșite de apostoli.   Prin urmare, am pătimit atâtea, pentru că Adam n-a postit o singură dată. De aceea se pune acum, la începutul sfântului Post de patruzeci de zile, pomenirea lui Adam, pen­tru ca, aducându-ne aminte ce mare rău a adus nepostirea lui Adam, să ne străduim să primim postul cu multă bucurie și să-l păzim spre a dobândi cu ajutorul lui ceea ce n-a reușit Adam, adică îndumnezeirea. Să plângem cu amar, să postim, să ne umilim până ce ne va cerceta Dumnezeu; căci fără acestea nu căpătăm cu ușurință ce-am pier­dut.   Trebuie să se știe că acest sfânt și mare Post este ca o zeciuială a întregului an. Pentru că din lene nu ne place să postim tot­deauna și să ne îndepărtăm de rele, Sfinții Apostoli și dumnezeieștii Părinți au rânduit acest post ca un fel de seceriș. În chipul aces­ta vom șterge acum, zdrobindu-ne inima și umilindu-ne prin post, toate faptele noastre rele ce le-am săvârșit în cursul întregului an; de asta trebuie să-l păzim cu mai multă grijă.   Dar nu numai pe acesta, ci și celelalte trei posturi, adică postul Sfinților Apostoli, pos­tul Sântămăriei și postul Nașterii Domnului, căci dumnezeieștii Părinți au rânduit aceste posturi în legătură cu cele patru anotimpuri ale anului. Mai mult decât pe celelalte însă trebuie să cinstim Postul acesta de patruze­ci de zile din pricina Sfintelor Patimi și din pricină că Hristos a postit acest post și s-a preaslăvit. Moise a postit patruzeci de zile și a primit Legea la fel și Ilie și Daniel și toți câți au fost plăcuți înaintea Iui Dumnezeu. Și Adam arată că postul este bun prin aceea că a fost izgonit din rai pentru că n-a postit. Pentru această pricină deci a fost așezată la începutul postului mare pomenirea izgonirii Iui Adam din rai.   Prin nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeul nostru, învrednicește-ne de desfătarea raiului și ne miluiește, ca un iubitor de oameni. Amin".

Sfantul Luca al Crimeei - Cuvinte in Duminica Lasatului sec de branza

I. Despre post

Maine incepe Postul Mare. Ei bine, ce este postul? Pentru ce a fost el randuit?
Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit nu o data despre post. In timpul vietii Lui pamantesti, ucenicii Lui n-au postit, iar cand carturarii si fariseii au inceput sa-i mustre pentru asta pe ei si pe Insusi Domnul Iisus Hristos, El le-a raspuns: Puteti, oare, sa faceti pe fiii nuntii sa posteasca cat timp Mirele este cu ei? (Lc. 5, 34).
Cat timp a fost cu apostolii Insusi Domnul Iisus Hristos, Dumnezeiescul Mire al Bisericii Sale, bucuria le umplea inima si, bineinteles, n-aveau nevoie sa posteasca. Domnul a adaugat insa ca vor veni zile cand Mirele va fi luat de la ei, si atunci vor posti. Astfel, El le-a poruncit sa posteasca in anumite zile.
In pericopa evanghelica de astazi ati auzit cuvintele Domnului privitoare la faptul ca trebuie sa postim. El ne-a prevenit ca nu cumva sa postim ca fariseii si carturarii, pentru care era important numai sa para postitori, drept care faceau o fata mohorata si imbracau haine de doliu.
Domnul Iisus Hristos ne porunceste sa ne purtam cu totul altfel in vremea postului: sa postim cu fete vesele, pline de bucurie, ca ascunzand postirea noastra de ochii oamenilor sa postim inaintea lui Dumnezeu, Care, vazand taina inimii noastre pline de evlavie si de frica Lui, ne va rasplati la aratare (v. Mt. 6, 16-18). Iar cei care postesc doar de ochii lumii si-au primit deja rasplata prin cinstirea pe care le-o arata oamenii.
Aceste pilde sunt indeajuns ca sa va incredintati de sfintenia postului, de faptul ca el a fost poruncit de catre Insusi Domnul Iisus Hristos, drept care trebuie sa avem mare evlavie fata de post, mare luare-aminte si cinstire adanca. Postul trebuie sa fie pentru noi un lucru extrem de important.
Cat de greu este cand vezi ca poporul nostru nu mai are aproape nici o idee despre post, ca aproape n-au mai ramas oameni care tin posturile. Cei ce postesc sunt batjocoriti, sunt numiti „fatarnici”. Sa ne gandim: asa era pe timpuri in tara noastra? Postea intreg poporul, incepand cu tarul - si tineau nu numai Postul Mare, ci si toate celelalte posturi, miercurile si vinerile. Copiii mirenilor erau educati in frica lui Dumnezeu, in adanc respect fata de toate regulile Bisericii, inclusiv fata de cea privitoare la post. Ei se patrundeau din copilarie de adanca cinstire fata de post si socoteau ca este un pacat greu calcarea lui. Şi era cucernic poporul rus - iar acum cat de putin a mai ramas din vechea cucernicie!
Ca atare, datoria mea este sa va amintesc marea sfintenie a postului, sa va lamuresc de ce este nevoie de el - fiindca oamenii usuratici spun deseori: „Dar nu-i totuna ce mancam, ce, prin mancare trebuie sa placem lui Dumnezeu?”, si dispretuiesc postul. Dar daca Insusi Domnul Iisus Hristos ne-a lasat randuiala postului, inseamna ca el este un lucru foarte insemnat, indispensabil - si cel care dispretuieste postul, care nu da doua parale pe el, dispretuieste cuvintele Domnului Iisus Hristos.
Ca sa intelegem mai bine toata insemnatatea postului, trebuie sa lamurim pentru inceput care e scopul lui.
Postul ne invata sa ne infranam. Prin post ne obisnuim sa ne infranam poftele pantecelui, sa calcam in picioare poftele rele ale trupului, care se straduiesc intotdeauna sa aiba intaietate asupra duhului, incercand sa inabuse orice nazuinta duhovniceasca, supunand vointa cugetarii sale.
Trupul nu ne duce la bine: el e izvorul celor mai multe pacate si sminteli, in savarsirea lucrurilor care plac trupului se afla esenta majoritatii pacatelor - si daca noi, constientizand lucrul acesta, ne silim trupul sa posteasca, daca il lipsim de mancaruri gustoase si imbelsugate, daca ne multumim cu strictul necesar, prin asta castigam o victorie asupra lui, indepartam ceea ce ne impiedicam sa ducem o viata duhovniceasca, dam libertate duhului, il inaripam in nazuinta lui spre tot ce este sfant, ceresc, inalt.
Sarcina noastra e sa ne infranam de la toate patimile si poftele rele, de la tot ce este rau, de la tot ce aduce vatamare aproapelui, de la orice lucru pe care ni-1 dicteaza egoismul si adorarea de sine. Asadar, trebuie sa ne educam vointa in asa fel ca ea sa fie indreptata spre lupta cu patimile, ca toate dorintele noastre sa nazuiasca nu catre satisfacerea imboldurilor trupului, ci catre cele de sus, catre cele ceresti, ca sa avem sus inimile, ca sa traim intotdeauna cu gandul la Dumnezeu, la poruncile lui Hristos.
In acest scop, trebuie sa educam in noi deprinderea infranarii, fiindca stiti ca la orice scop dificil se ajunge pe calea antrenamentului de lunga durata. Adevarul acesta este valabil pentru orice munca, atat intelectuala cat si fizica. Scopurile mari se ating doar cu silinta mare. Ca atare, trebuie sa intelegem ca si scopul atat de inalt al infranarii trupului nostru, al luptei cu patimile, cere exersare constanta, lupta permanenta.
Postul este tocmai o astfel de scoala a infranarii. Omul obisnuit cu postul, care tine toate posturile, mai ales cand a postit toata viata, cum faceau marii nevoitori, capata o putere uriasa in lupta cu toate ispitele, invata sa se infraneze de la tot pacatul.
Aici este insemnatatea de temelie a postului. Dar postul, mai ales Postul Mare, are si o alta insemnatate, fiindca este vreme de pocainta, de marturisire, vreme pentru Sfanta Impartasire, si ca atare trebuie sa petrecem aceasta vreme in aducere-aminte necontenita de pacate si de nevoia spovedaniei.
Şi daca vom posti, insasi infranarea de la mancare ne va aduce mereu aminte de acest fapt. Cand te asezi la masa si incepi sa mananci gustarea saracacioasa, iti amintesti de ce ai nevoie sa faci asta: fiindca suntem apasati de pacate si in vederea marelui Praznic trebuie sa ne curatim de ele si de tot raul, ca in Luminata Zi a Pastilor sa ne infatisam lui Dumnezeu curati, indreptatiti, pocaiti pana in adanc. Vedeti ce mare este si aceasta insemnatate a postului?
Doar oamenii stricati si nechibzuiti dispretuiesc postul. Din pacate, copiii generatiei noastre sunt insa educati intr-o deplina necunoastere a postului, nu sunt deprinsi cu el, nu-si pleaca micutele capete de copil in fata poruncilor Bisericii. Ar trebui ca ei sa se invete cu postul de la cea mai frageda varsta cu putinta, ca sa creasca o noua generatie de crestini, care sa fie cu totul altfel decat acest tineret desfranat si ateu care ne inconjoara. Este nevoie ca copiii crestinilor sa lumineze ca niste stele curate in aceasta societate pacatoasa, care calca in picioare Sangele lui Hristos.
Patrundeti-va de sfantul gand al insemnatatii postului si al educarii copiilor vostri in pazire neabatuta a lui.
Inainte de a vorbi despre post, Domnul Iisus Hristos ne-a spus si prima conditie ca postul sa ne fie spre mantuire: De nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre (Mt. 6, 15). Va mai amintesc si pilda imparatului care a hotarat sa incheie socotelile cu toti datornicii sai. I s-a infatisat un om care ii era dator cu o suma uriasa de bani. Dat fiind ca nu avea de unde sa-i inapoieze, imparatul a poruncit sa fie vandut el insusi, impreuna cu sotia, copiii si toata averea lui, pentru acoperirea datoriei. Atunci, datornicul a inceput sa-l roage pe imparat sa mai rabde, promitand ca in timp va plati tot. Facandu-i-se mila de el, imparatul i-a iertat datoria in intregime.
Ce credeti ca s-a intamplat? Indata ce omul cu pricina a iesit de la imparat, s-a intalnit cu cineva care ii era lui dator cu o suma neinsemnata. A inceput sa pretinda plata neintarziata a datoriei si, inhatandu-l, a inceput sa il sugrume. Vazand asta, slugile imparatesti s-au tulburat foarte tare si au povestit totul imparatului. Acesta a poruncit ca datornicul sau sa fie chemat si i-a zis: Sluga vicleana! Toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Şi l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce va plati toata datoria (Mt. 18, 32-34).
Oare nu era drept sa faca asa? Domnul ne-a poruncit sa iertam aproapelui greselile fata de noi, daca vrem sa primim iertare de la Dumnezeu. De asemenea, Domnul Iisus Hristos ne-a invatat sa ne rugam lui Dumnezeu prin cuvintele urmatoare: Şi ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Mt. 6, 12).
Asadar, iertati-i pe toti cei care sunt vinovati fata de voi, care v-au facut sa suferiti, care v-au ranit orgoliul. Aceasta este conditia dintai si de temelie pentru a pune inceput postului. Doar cand ii vom ierta pe toti vom putea incepe postul si marea taina a pocaintei. Dar oamenilor, de multe ori, le este greu sa ierte. Cu cata greutate se rasuceste limba ca sa spuna niste cuvinte atat de simple: „Iarta-ma, fratele meu!”, de parca o leaga cineva! De legat i-o leaga chiar diavolul, si de asta ne e atat de greu sa spunem cuvintele acestea simple.
Dar fiecare om care a biruit macar o data piedica aceasta, care a spus pentru prima data: „Iarta-ma”, simte cum se schimba fara intarziere inima sa, simte in ea indata o bucurie lina. A iertat, iar Domnul i-a dat bucurie si pace in suflet. A doua oara este deja mult mai usor sa spuna: „Iarta-ma”, iar a treia oara foarte usor. Şi omul se invata sa ceara iertare cu usurinta si repede, si i se duce apasarea de pe inima, si nu mai zace pe ea piatra dusmaniei, si in locul urii in inima lui se salasluieste sfanta dragoste.
Pentru monahi, cuvantul „iarta-ma” e cel mai insemnat, cea mai mare obligatie. Batranii duhovnicesti, carora li se incredintau monahii spre a-i calauzi in viata duhovniceasca, ii invatau in primul rand sa raspunda cu acest cuvant la orice mustrare li s-ar fi facut, facand totodata o plecaciune adanca celui care i-ar fi mustrat.
Au fost si oameni uimitori, care rosteau acest cuvant chiar si atunci cand asupra lor cadeau cele mai rusinoase si nedrepte invinuiri. Erau monahi invinuiti de curvie, care nu se dezvinovateau si nu raspundeau la acele clevetiri murdare, ci doar le raspundeau: „Iarta-ma” cu smerenie celor care ii asupreau. Dupa aceea, timp de multi ani traiau infierati cu numele de „curvar”, si deseori doar inainte de iesirea din aceasta viata Domnul vadea nevinovatia lor, si se cutremurau inimile celor care ii socotisera pacatosi. Iata cat de mare este puterea sfintei iertari.
Asadar, sa incepem postul iertand pe toti gresitii nostri: pe toti cei care ne-au jignit, care ne-au facut daune, care ne-au amarat cu ceva. Şi in timpul postului sa implinim fata de toti vrajmasii nostri porunca Sfantului Apostol Pavel pe care am auzit-o in Apostolul de astazi: Nimanui cu nimic sa nu fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de celalalt - ca cel care iubeste pe aproapele a implinit legea; fiindca poruncile: „Sa nu savarsesti preacurvie, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, sa nu poftesti” si orice alta porunca ar mai fi se cuprind in acest cuvant: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iubirea nu face rau aproapelui; iubirea este deci implinirea legii - si aceasta, fiindca stiti in ce timp ne gasim, caci este chiar ceasul sa va treziti din somn(Rom. 13, 8-11).
A venit vremea sa ne trezim din somnul nostru nesfarsit, in care nu ne gandim la Dumnezeu, caci acum mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand am crezut(Rom. 13, 11). Acum, dupa ce a trecut oarecare vreme in care am slujit Domnului, mantuirea e mai aproape de noi decat atunci cand de-abia pasisem pe calea vietii crestinesti. Noaptea e pe sfarsite, iar ziua s-a apropiat (Rom. 13, 12). A trecut noaptea cand traiam in bezna de nepatruns a necunoasterii lui Dumnezeu, in mandrie si egoism. Ziua pocaintei s-a apropiat.
Sa lepadam, dar, lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii; sa umblam cuviincios, ca ziua, nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si pizma, ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos, si grija de trup nu o faceti spre pofte (v. Rom. 13, 12-14). Tocmai asta ne invata Marele Post. Amin.

18 martie 1945



II. Despre fatarnicie

Maine purcedem pe marea cale a pocaintei si mantuirii, pe calea Postului Mare. Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne invata cum trebuie sa postim: Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii, ca ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor (Mt. 6, 16).
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit, de asemenea, sa fugim de fatarnicie nu numai cand postim, ci si cand facem milostenie: Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei, altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns, si Tatal tau, Care vede intr-ascuns, va rasplati tie (Mt. 6, 1-4).
Cat de insemnate sunt aceste cuvinte ale Domnului! Cat de important este sa nu pierdem rasplata de la Dumnezeu pentru faptele noastre bune! Vedeti, El spune ca daca savarsim cu fatarnicie aceste fapte bune, ne-am primit deja plata de la oameni, iar de la Dumnezeu nu mai avem ce plata sa asteptam. Am preferat plata de nimic care e slava de la oameni? Am lepadat plata vesnica, plata cea mai mare: slava de la Tatal Ceresc.
Domnul a vorbit mult despre fatarnicie, in infricosatoarea Sa cuvantare in care-i infiereaza pe carturari si pe farisei, El le spune de multe ori: Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici (v. Mt. 23, 13-29), vestind ca va fi vai de toti fatarnicii. Fatarnicii nici pentru parutele lor fapte bune nu vor primi de la Dumnezeu plata.
Daca Domnul vorbeste cu atata staruinta despre vatamarea si pierzania aduse de fatarnicie, inseamna ca trebuie sa cugetam: ce este fatarnicia, de unde vine ea, unde isi are radacinile si care ii sunt formele?
Formele ei sunt foarte diferite. O pilda a celei mai cumplite, mai pierzatoare fatarnicii, a fatarniciei de treapta diavoleasca, e sarutarea tradatoare data Domnului Iisus Hristos de catre Iuda in gradina Ghetsimani. Acea sarutare n-a fost o marturie a dragostei, ci semn pentru strajerii pe care-i adusese acolo ca sa Il aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decat aceasta fatarnicie? Sarutul Iudei a devenit simbolul tradarii, fatarniciei, al celei mai mari josnicii si nemernicii omenesti.
In Sfanta Scriptura putem gasi si alte exemple de fatarnicie. Sa va povestesc despre unul dintre ele. Imparatul David avea o capetenie de oaste, un general ce se numea Ioav, iar Saul - vrajmasul lui, care voia sa il omoare - o alta capetenie numita Avenir, care dupa moartea lui Saul s-a supus lui David si a fost primit de el. Bland fiind, David l-a iertat, insa Ioav, care era plin de rautate, nu a putut sa-l ierte, si odata, cand s-a intalnit cu Avenir, l-a tras spre sine ca si cum ar fi vrut sa il sarute prieteneste, si in timp ce-l saruta i-a infipt un pumnal in pantece.
Acestea sunt exemple ale fatarniciei celei mai mari, insa fatarnicia cunoaste numeroase trepte: este si fatarnicie foarte fina, pe care foarte greu o bagi de seama. Cu toti suntem supusi, mai mult sau mai putin, acestei boli sufletesti, cu totii ne straduim sa parem oamenilor mai buni decat suntem de fapt, si multi dintre noi arata o masca de cucernicie fara sa aiba cucernicia in suflet.
Domnul Iisus Hristos i-a comparat pe farisei cu niste morminte ingrijite pe dinafara, insa pline pe dinauntru cu oase moarte (v. Mt. 23, 27), iar Sfintii Parinti cu un mar rosu si frumos la vedere, insa pe dinauntru ros de viermi cu desavarsire.
Cat de exacta comparatie! In sufletul fatarnicului nu este bunatate adevarata, nu este dragoste adevarata, insa pe dinafara el pare si bun, si evlavios. Iata ca Domnul ne previne cu privire la aceasta nenorocita fatarnicie. El cere ca in toate faptele noastre bune sa nu fie amestecata deloc fatarnicia.
Dar cum sa implinim aceasta porunca a lui Hristos? Ei bine, pentru asta trebuie sa cunoastem pricinile si radacinile fatarniciei.
Exista patima slavei desarte, a dorintei nesaturate de slava, de lauda si incuviintare din partea oamenilor. De aceasta patima suferim cu totii: tuturor ne place sa fim laudati, toti nazuim spre slava de la oameni. Dar, oare, trebuie sa nazuim spre ea? Cat face slava de la oameni? De ce alearga oamenii dupa incuviintarea gloatei, silindu-se in fel si chip sa fie ridicati in slavi de ea?
Aceasta patima se vadea foarte puternic la nefericitii de carturari si de farisei, pe care Domnul i-a infierat pentru fatarnicia si nazuinta lor de a fi primit laudele poporului, care erau imbinate cu dispret fata de acesta: Multimea aceasta, care nu cunoaste Legea, este blestemata (In. 7, 49), spuneau ei. Şi de la cei pe care-i blestemau, de la cei pe care ii socoteau nestiutori, cautau fara sat proslavire si preamarire.
Vedeti ce lucru josnic? De ce sa cauti incuviintare de la cei pe care nu-i respecti, pe a caror parere nu dai doi bani in adancul inimii? De ce sa cautam lauda si slava de la o gloata care poate sa-si arate incuviintarea, tipand nebuneste, chiar si fata de curvele vopsite, chiar si fata de oamenii lipsiti de orice valori morale, dar care o cuceresc prin forta lor fizica sau prin alte calitati indoielnice?
De ce sa cautam incuviintarea unei gloate care, pe deasupra, astazi te preainalta, si te lauda, si te proslaveste, iar maine te defaima si necinsteste? Nu se aseamana slava de la oameni cu fumul care se risipeste in aer si piere fara intarziere? Ea n-are absolut nici o valoare.
In plus, trebuie sa stim ca slava fuge de cei care o cauta si ii umbreste deseori pe cei care n-o cauta, si o dispretuiesc, si nu ii dau insemnatate.
Spuneti-mi, slava cui este mai presus de slava marelui ierarh Nicolae, Facatorul de minuni? Slava cui este mai presus de slava si marirea cuviosilor Antonie si Teodosie ai Lavrei Pesterilor, Serafim din Sarov, Serghie din Radonej? De la moartea cuviosilor Antonie si Teodosie a trecut aproape o mie de ani, de la moartea Facatorului de minuni Nicolae - o mie sase sute, si pana acum slava lor nu a suferit nici o intunecare, ci pe masura ce trece timpul ea straluceste tot mai mult.
Acestia au cautat vreodata slava si lauda de la oameni? Oare a fost vreun pic de slava desarta in inimile lor sfinte? Nu! Inimile lor erau curate, sfinte, si de aceea le-a umbrit slava data nu de oameni, ci de Dumnezeu Insusi.
Celor ce cauta slava de la oameni, Insusi Domnul Iisus Hristos le vorbeste precum urmeaza: Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii? (v. In. 5, 44). Sa adancim intelesul acestor spuse. Domnul a spus ca cel ce cauta slava de la oameni nu poate sa creada in Dumnezeu, fiindca in locul Marelui Dumnezeu, Caruia trebuie sa-I slujim, el si-a facut un idol - slava omeneasca, si acestui idol se inchina si ii slujeste. Ce poate fi mai cumplit?
Aceste cuvinte ale Domnului s-au implinit asupra carturarilor si a fariseilor, care erau fatarnici pana in adancul fiintei lor - in inimile lor nu era credinta, caci daca ar fi fost credinta, daca L-ar fi cinstit pe Dumnezeu si ar fi avut frica Lui, cum ar mai fi putut sa-L rastigneasca pe Fiul lui Dumnezeu, cum ar mai fi putut sa faca aceasta nelegiuire, cea mai groaznica dintre toate - pe care le-a cunoscut neamul omenesc!? Adevarate, adevarate sunt cuvintele lui Hristos: cine cauta slava de la oameni, acela nu poate sa creada.
Iar cei ce cred din toata inima in Dumnezeu, care fac binele nu de ochii lumii, ci din dragoste de bine, din dragoste si milostivire fata de oameni, din dragoste de Dumnezeu, din inchinare adanca in fata tuturor poruncilor lui Hristos, sunt straini de orice slava desarta. Ei savarsesc toate faptele lor nu pentru slava lumeasca, nu ca sa faca pe sfintii in chip fatarnic, ci fac binele fiindca nu pot sa nu-l faca, fiindca despre ei a zis Hristos: Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura(Mt. 5, 6). Ei flamanzesc, ei inseteaza fara sat de dreptate, de bine, de pace si de mantuire pentru toti, si de aceea implinesc toata dreptatea.
Astfel, credinta adevarata curata inima de orice pacat, iar otrava slavei desarte, dimpotriva, este cumplit de pierzatoare. Tocmai din slava desarta se naste fatarnicia.
Iar patima slavei desarte este cea mai subtire, cea mai felurita, cea mai primejdioasa si cea mai otravitoare dintre toate patimile, fiindca celelalte patimi, daca ne straduim prin propriile stradanii si ajutorul harului Dumnezeiesc, ne pot lasa in pace cu timpul, insa patima slavei desarte nu ne va parasi niciodata: ea ne urmareste, se foloseste si de faptele noastre bune, si de caldura rugaciunilor noastre, si de postirea noastra, si de infranarea noastra, ca sa ne otraveasca cu otrava ei diavoleasca. Cand nevoitorul ajunge la oarecare sporire pe calea binelui, slava desarta incepe sa ii sopteasca la ureche: „Uite, acum esti mai presus de ceilalti, acum i-ai intrecut pe toti fratii”. El poate sa nici n-o spuna, ci numai s-o gandeasca, insa otrava slavei desarte i-a molipsit deja sufletul nefericit.
De aceasta otrava scapa doar cei care au dobandit plansul neincetat al inimii, intristarea necurmata pentru pacate, constiinta propriei pacatosenii. Despre aceasta, Cuviosul Varsanufie cel Mare a spus un cuvant scurt, dar adanc: „Daca nu ai plansul inimii, atunci ai slava desarta”. Cel ce nu are plans in inima, cel care nu traieste doar pentru Dumnezeu, care nu cauta doar slava Lui, fugind de slava proprie, nu va scapa de slava desarta.
Slava desarta este subtire: ea nu ne paraseste nici cand ne rugam in biserica, fiindca iata ce spune un alt mare dascal al Bisericii, Sfantul Ioan Scararul: „Ia aminte ca nu cumva, aflandu-te intre frati, sa te arati mai drept decat ei in oarecare privinta. Daca vei face asta, doua rele vei savarsi in acelasi timp: pe frati ii vei rani cu ravna ta mincinoasa, iar tie iti vei da negresit prilej de semeata cugetare. Fii osarduitor in sufletul tau, fara sa dai in vileag asta nici prin miscarea trupului, nici prin infatisare, nici prin cuvant”.
Vedeti, asadar, ce invatatura adanca ne-a dat Domnul Iisus Hristos la inceputul Postului Mare, la inceputul nevointei pocaintei. Amintiti-va bine ce a spus Hristos despre fatarnicie; nu faceti din post prilej pentru fatarnicie, de slava desarta. Nu va rugati cu slava desarta, fiindca asa faceau carturarii si fariseii, pentru care au fost osanditi pe veci de catre Domnul Iisus Hristos.
Iar pe voi, pe toti care va straduiti sa scapati de fatarnicie, care va temeti ca de foc de otrava slavei desarte, sa va pazeasca Domnul Dumnezeu de robia lor, sa va binecuvanteze pe calea marii pocainte in vremea Postului Mare. Amin.

6 martie 1949


III. A venit Postul, maica infranarii

Cat de bine numesc sfintele cantari postul „maica a infranarii”! Caci, pe de o parte, nimic nu il impinge pe om atat de mult la incalcarea intregii intelepciuni ca imbuibarea si betia, adica incalcarea postului, iar pe de alta pazirea postului ne duce la cea mai inalta forma a intregii intelepciuni, care e curatia inimii.
Ştiu cat de grea este postirea in vremurile noastre, stiu ca nu totdeauna puteti gasi mancare de post. Ce sa va spun? Important e nu numai ce va intra in gura, ci in primul rand dispozitia duhovniceasca, atitudinea fata de post: caci daca nu aveti mancare de post si sunteti nevoiti sa mancati ce puteti gasi, Dumnezeu n-o sa va osandeasca pentru asta; dar daca veti dispretui postul, daca nu veti avea intentia si dorinta de a posti, veti fi osanditi de Dumnezeu, fiindca El pretuieste nu numai faptele noastre bune, ci si intentiile noastre bune. El priveste inima noastra, si daca vede ca suntem amarati fiindca nu putem posti, ne socoate aceasta amaraciune intru adevarat post.
De ce suntem datori sa nutrim mare evlavie fata de post? In primul rand, fiindca postul a fost randuit de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, iar ceea ce a randuit El e sfant si cuvintele Lui trebuie pazite din toata inima.
Pe langa asta, Domnul ne-a dat El Insusi pilda, postind patruzeci de zile in pustie. Şi sfintii Lui apostoli posteau, in Faptele apostolilor citim ca ei, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste Saul si peste Varnava, si asa i-au lasat sa plece (v. Fapte 13, 2-3).
Cei care nu vor sa posteasca, cei ce dispretuiesc postul, care il resping, de pilda sectantii sau protestantii, care postesc numai doua-trei zile pe an, spun cu fatarnicie: „Trebuie sa placem lui Dumnezeu nu prin mancare, ci prin fapte bune”. Dar faptele lor bune sunt fatarnicie de la un capat la altul. Ei fac adeseori trimitere la cuvintele Domnului: Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. (Mt 15, 11) - insa cuvintele acestea au fost spuse mai mult spre infierarea cugetarii desarte a fariseilor si a carturarilor, care dadeau o uriasa insemnatate curatiei dinafara, de pilda spalarii mainilor inainte de masa, dar nu se ingrijeau deloc de curatia inimii. De asemenea, in cugetarea desarta a potrivnicilor postului este vorba intotdeauna de aspectul lui exterior, ca si cum postul ar fi regim alimentar!
Multi citeaza cuvintele apostolului Pavel: Pe cel slab in credinta primiti-l nu intru indoirea gandurilor, ca unul crede sa manance de toate, iar cel slab legume mananca. Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca, iar cel ce nu mananca sa nu osandeasca pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia? Pentru stapanul sau sta sau cade. Dar va sta, caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea (Rom. 14, 1-3).
Scoase din context, cuvintele acestea nu sunt cu totul limpezi. Apostolul Pavel vorbeste despre probleme dureroase ale vremii sale: despre pazirea exagerata de catre unii a randuielilor Vechiului Testament, in particular a deosebirii dintre „curat” si „necurat”, precum si despre ferirea de mancarurile jertfite idolilor sau gustarea lor si smintelile ce apareau de aici. Ceva mai jos, lucrul acesta devine evident: Ştiu si sunt incredintat in Domnul Iisus ca nimic nu este intinat prin sine, decat numai pentru cel care gandeste ca e ceva intinat: pentru acela, intinat este... Rau este pentru omul care mananca spre poticnire. Bine este sa nu mananci carne, nici sa bei vin, nici sa faci ceva de care fratele tau se poticneste, se sminteste sau slabeste (Rom. 14, 14-20). Şi in continuare sfantul apostol trage concluzia ca trebuie sa facem totul din credinta si intru slava lui Dumnezeu.
In acest context, cel slab in credinta este cel care se sminteste, lasandu-se tarat de cugetarea desarta, nu cel care posteste crezand in sfintenia postului. Pe deasupra, noi ne infranam de la mancarea de dulce nu fiindca o socotim necurata, fiindca tot ce a zidit pentru noi Facatorul este curat, ci datorita poruncii privitoare la infranare, spre infranarea patimilor si poftelor noastre, dupa cuvantul aceluiasi apostol. Şi, bineinteles, postim pentru Domnul, intru slava lui Dumnezeu, cum ne-a si invatat Domnul. Dar de ce nu vor sa posteasca sectantii si ceilalti ? Sa se gandeasca singuri.
Din celelalte Epistole ale apostolului Pavel putem trage concluzia ca si el tinea post. Dau numai un exemplu. In a doua Epistola catre corinteni, vorbind despre numeroasele necazuri si patimiri prin care a trecut in timp ce propovaduia despre Hristos, arata ca s-a aflat in felurite primejdii: in osteneala si suparare, in privegheri de multe ori, in foame si in sete, in posturi adeseori, in frig si in golatate (2 Cor. 11, 27). Şi atunci, cine va cuteza sa spuna ca apostolul nu postea? Cine va cuteza sa ii rastalmaceasca vorbele, facand din ele o tagaduire a postului? Dimpotriva, el ii chema pe crestini sa exerseze postirea, le arata uriasa insemnatae a infranarii.
„Dar care este insemnatatea postului?” - veti intreba. Inca din Vechiul Testament, in cartea prorocului Iona citim ca Domnul Dumnezeu a osandit la nimicire stravechiul, uriasul si vestitul oras Ninive - dar inainte de infaptuirea osandei l-a trimis acolo pe prorocul Iona ca s-o vesteasca locuitorilor Ninivei si sa ii cheme la pocainta.
Ninivitenii au fost cutremurati de propovaduirea lui Iona; au cazut indata pe ganduri, s-au pocait, au hotarat sa-si schimbe viata pacatoasa - si insusi regele din Ninive le-a poruncit tuturor locuitorilor sa petreaca trei zile in post, punand la post chiar si animalele. El insusi s-a imbracat in sac si si-a turnat cenusa in cap, si tot poporul a facut la fel: trei zile au postit toti cu post deplin si desavarsit.
Ce credeti ca s-a intamplat? Pentru acest post, pentru adanca pocainta Domnul a miluit orasul Ninive si a schimbat cumplita Sa hotarare. Orasul a scapat de nimicire. Fiecare crestin poate, la randul sau, sa se mantuiasca prin post si pocainta, fiindca postul naste aplecarea spre pocainta.
Mai vreau sa va amintesc ca Domnul, cand ucenicii Sai nu au putut sa vindece un indracit, a zis: Acest neam de draci nu iese decat cu rugaciune si cu post (Mt. 17, 21). Vedeti puterea postului? El izgoneste dracii - dracii fug de post, fiindca urasc postul. Nu cumva se afla printre noi cineva care uraste postul, asemanandu-se dracilor?
Cine citeste Vietile Sfintilor stie in ce chip de neurmat pentru noi posteau cuviosii Parinti si cuvioasele Maici: ei posteau mereu, adeseori nu mancau de dulce, multi gustau doar paine si apa, dar traiau o suta de ani si mai bine, fiindca ii tinea harul atotputernic al lui Dumnezeu, in timp ce noi nadajduim in sprijinul mancarurilor noastre rafinate, care, fiindca veni vorba, sunt deseori vatamatoare pentru sanatate, pricinuind numeroase boli de stomac si de intestine, dureri de cap, podagra si asa mai departe.
Asadar, sa nu se indoiasca nimeni de faptul ca postul petrecut in chip placut lui Dumnezeu nu vatama, ci, dimpotriva, da tarie si putere trupului si duhului. Nu puteti posti cum posteau cuviosii, dar puteti pazi posturile randuite de Biserica.
Daca, postind, ne vom invata sa ne infranam pantecele nesatios, ne va fi mai simplu sa ne invatam cu infranarea tuturor poftelor, tuturor pornirilor trupesti, din care vin cele mai multe pacate: prin infranarea de la mancarea oprita in timpul postului ne calim vointa. Şi oare sunt putine lucrurile de la care trebuie sa ne infranam? Oare putine sunt lucrurile pe care trebuie sa ni le interzicem?
Asadar, sa ne binecuvanteze Domnul la nevointa postului care ne sta in fata, sa ne daruiasca credinta, tarie si rabdare. Amin.

2 martie 1952

EVANGHELIA DUMINICII LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (a Izgonirii lui Adam din Rai) - 22 februarie

Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.(Matei 6, 14-21)

În evanghelia de azi, ne învaţă Mântuitorul cum trebuie să postim. În legătură cu această evanghelie, vom spune şi noi unele învăţături despre post.
Despre mântuirea sufletului se vorbeşte mult şi îna multe feluri. De altfel, taina mântuirii este simplă. Greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe „omul cel vechi“, firea cea veche. Domnul Iisus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe „omul cel vechi“, firea cea veche, ca să trăim în „omul cel nou“, în „omul cel duhovnicesc“ (cf. I Cor. 2, 14). Prin Jertfa Crucii Sale, Domnul Iisus ne-a dat puterea „să murim faţă de păcat“ (Rom. 6, 2).
Dar lucrul acesta nu merge aşa uşor. A muri faţă de păcat este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. „Adam cel vechi“ n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îl simţim că trăieşte în noi.
Viaţa noastră este o războire neîncetată între „Adam cel vechi“ şi „Adam cel nou“; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Iisus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.
Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele rele sunt nişte urme din grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de „păşune“, de „mâncare“, altcum tânjesc şi amorţesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când le dăm mâncare, zburdă, iar când nu le dăm, tânjesc. În imaginea de mai sus se vede un om credincios, un om duhovnicesc, care nu dă de mâncare acestor dobitoace. El îşi hrăneşte firea cea nouă cu rugăciune şi priveghere, iar pe firea cea veche, cu dobitoacele ei, „o omoară cu foamea“. Pe dobitoceştile patimi le-a pus pe foame, le-a amorţit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea veche; a amorţit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea şi a făcut-o neputincioasă. Un astfel de om îşi apără mereu firea cea duhovnicească prin priveghere şi rugăciune. Cheia mântuirii sufleteşti este tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Căci suntem tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gustul după „carnea“ din Egipt. Câinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma) etc.; dar, de câte ori le simţim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le reducem mâncarea, sporindu-ne „mana“, mâncarea cea duhovnicească.
În acest înţeles trebuie luat şi postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre. Îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De hrana asta trebuie să ne ferim nu numai pe timpul postului, ci în tot timpul vieţii noastre. „Precum pământul prea gras şi umed – zice Sf. Ioan Gură de Aur – naşte viermi, aşa şi îmbuibarea cu mâncăruri şi băuturi este cuib cald pentru viermii ispitelor şi poftelor rele.“
În chipul de alături se vede firea cea veche în trezire; se vede omul cel lumesc, care începe să-i dea de mâncare. Diavolul pregăteşte hrana firii celei vechi şi şopteşte omului celui păcătos să ia această mâncare, iar el o foloseşte…
În multe chipuri şi feluri dau de mâncare necredincioşii firii celei vechi şi dobitoacelor ei. Cămara diavolului e încărcată cu fel de fel de mâncăruri pe seama asta. Dar dintre toate mâncărurile firii celei vechi, cea mai bună şi mai hrănitoare este alcoolul.
Cum primeşte această hrană, firea cea veche cu dobitoacele ei îndată se trezeşte din somn şi începe a zburda (cum se vede în imagine).
Despre lapte, spun doctorii că acesta conţine tot ce trebuie corpului nostru. Omul ar putea trăi nu-mai cu lapte. Aşa e şi cu „laptele diavolului“, alcoolul. E în stare să hrănească el singur firea noastră cea veche; e în stare el singur să omoare sufletul.
Vai, cum îl hrănesc oamenii tot pe omul cel vechi, tot firea cea veche! E plină lumea de răutăţi; dar cum să nu fie, când oamenii dau de mâncare numai firii celei vechi? Se beau în ţară la noi 14 miliarde de lei pe an ; se fumează 8 miliarde; 500 de mii de cârciumi stau faţă în faţă cu 18 mii de biserici… Oare nu sunt şi aceste cifre grozave nişte dovezi despre mâncarea ce se dă dobitoceştilor patimi?
Trăim vremuri cu creştini care trăiesc ascultând de şoapta lui satan: «Beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi… trăiţi-vă viaţa!»…
Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea… şi-apoi ne mirăm de ce ne-au biruit răutăţile şi păgânătăţile.
În acest înţeles trebuie să adâncim şi învăţătura despre post. Ne trebuie şi aici un post adâncit. Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncăruri, ci înseamnă întărirea firii noastre celei duhovniceşti şi slăbirea firii celei lumeşti. Postul trebuie să pătrundă şi el acolo, înăuntrul nostru, de unde ies răutăţile şi să ajute la „înţărcarea“ lor. Altfel, ce folos că oprim unele mâncăruri să intre în gura noastră, dar lăsăm, cu toată liniştea, să iasă sudalmele, minciunile, hulele etc?
Schimbăm numai mâncărurile, dar purtările ba. Ne păzim de lapte, dar dăm drumul la „laptele“ diavolului, la alcool.
În acest înţeles a zis Mântuitorul că „nu atât ceea ce intră, cât ceea ce iese din gură spurcă pe om“ (Matei 15, 11). Iar mâncarea, adică numai mâncarea, zice Apostolul Pavel, încă nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 8, 8). Rău fac cei care nu postesc, dar tot rău fac şi cei ce postesc rău, cei care văd păcatul ascuns numai în mâncare, nu şi în inima lor şi în faptele lor.
Un om din popor, ajuns odată în temniţă pentru o bătaie, a refuzat brânza ce i-a adus-o temnicerul într-o zi de vineri, spunând că-i Sfânta Vineri şi e păcat. Vedea păcatul ascuns numai în brânză, dar în fapta cea rea nu l-a văzut… Un astfel de post e ca o nucă fără miez, ca un fagur fără miere.
„Posteşti? – întreabă Sf. Ioan Gură de Aur. Arată-mi prin faptele tale! Să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale. Că, de am mânca numai cenuşă, încă de nici un folos nu ne va fi postul, dacă noi ne înfrânăm numai de la mâncăruri şi de la păcate nu“. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul (Isaia 58, 6).
În Biblie găsim multe pilde şi învăţături despre cum trebuie să fie postul cel adevărat. Un astfel de post e şi cel pe care l-au făcut ninivitenii. Postul ninivi¬tenilor n-a fost numai cenuşa şi înfrânarea de la mâncăruri, ci şi o schimbare în toată viaţa lor: „Şi au început oamenii din Ninive a posti şi au strigat către Dumnezeu şi s-au întors fiecare din calea lui cea rea“ (Iona 3, 5-10). Aşa să fie şi postul nostru!