Între practicile tradiţionale creştineşti legate de sărbătoarea Crăciunului sau a Naşterii Mântuitorului este şi mergerea preotului cu icoana. Aceasta este de fapt o vizită pe care preotul o face credincioşilor parohiei sale în ajunul Crăciunului sau, acolo unde parohia este mai întinsă şi mai numeroasă, cu câteva zile înainte de această sărbătoare. Efectuând această vizită, preotul îşi pune doar epitrahilul şi poartă cu el o icoană care înfăţişează scena Naşterii Mântuitorului, cântând troparul sărbătorii şi dând credincioşilor icoana pentru a fi sărutată.
Vizitele pastorale constituie una din căile cele mai bune pentru cunoaşterea parohiei şi a vieţii credincioşilor. Acest obicei, al umblatului cu icoana, are o vechime foarte mare. El a intrat în practica Bisericii încă din primele secole ale vieţii creştine şi mai ales când sărbătoarea Crăciunului s-a fixat definitiv la 25 decembrie. Până în secolul al IV-lea, şi mai precis până în 379, Crăciunul era sărbătorit odată cu Boboteaza, la 6 ianuarie, cu denumirea de Epifanie sau Teofanie, adică arătarea lui Dumnezeu. De la această dată, Crăciunul s-a serbat la 25 decembrie, ca sărbătoare deosebită de Bobotează. Tot din acel timp este menţionat şi obiceiul umblatului cu icoana, care avea loc în ajunul sărbătorii, care era zi de ajunare, adică de post complet. Înmulţindu-se numărul credincioşilor din parohii, umblatul cu icoana s-a extins cu câteva zile înainte de ajun, pentru ca preotul să poată trece pe la fiecare familie. De atunci, obiceiul s-a păstrat neîntrerupt până astăzi, fiind respectat de credincioşi şi cultivat de către preoţi cu sensul lui major pe care îl joacă în viaţa duhovnicească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu