Sfântul Sfinţit Mucenic Vasile, preotul din Ancira; Sfânta Muceniţă Drosida, fiica împăratului Traian (Pomenirea morţilor) - 22 martie

Troparul Sfantului Vasile din Ancira

Mucenicul Tau, Doamne Vasile, intru nevointa sa, cununa nestricaciunii a dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru; ca avand puterea Ta pe chinuitori a invins; zdrobit-a si ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugaciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfântul Vasile a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) şi a lui Saturnin, guvernatorul Ancirei. El a fost preot al Bisericii din Ancira sub episcopatul lui Marcel. Deși episcopul Marcel era un anti-arian care a căzut în erezia opusă, și anume modalismul, preotul Vasile a rămas un ortodox înflăcărat care a mărturisit dreapta credință în vremea împăratului Constanțiu al II-lea (337-361).

Când Iulian Apostatul a luat împărăția și a încercat să reinstaureze păgânismul, preotul Vasile din Ancira a predicat cu și mai multă ardoare adevărata credință. Deci fiind pârât că este creştin și că ar fi ofensat pe împăratul, a fost adus înaintea proconsulului Saturnin şi supus fiind la întrebări a fost ridicat pe un lemn şi i s-au strujit coastele, după care a fost aruncat în temniţă. După câtva vreme fiind scos din temniţă, din nou a fost strujit foarte tare, timp îndelungat şi legându-l în lanţuri a fost din nou aruncat în închisoare.

După câtva timp, când împăratul Iulian Apostatul se întorcea din campania împotriva perșilor (362) s-a oprit în cetatea Ancirei, sfântul a fost adus legat înaintea lui sub acuzația că este creștin și că a profețit căderea împăratului. Şi fiind supus iarăşi la întrebări, a fost dat în primire comitelui Flaventiu, ca să i se jupoaie pielea de pe trup în fâşii, ceea ce s-a şi îndeplinit, îndată. Şi jupuindu-i-se astfel multe fâşii de piele şi atârnând cele din spate aruncate peste umeri, în faţă şi cele din faţă în spate, mucenicul care în toate aceste chinuri se ţinea tare ca diamantul, smulgând o fâşie de piele, a aruncat-o drept în obrazul lui Iulian, care a poruncit să se înroşească nişte suliţe în foc şi să i se străpungă cu ele pântecele şi spatele şi toate încheieturile. Şi săvârşindu-se toate acestea, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor muceniţe Calinica şi Vasilisa, care prin sabie     s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Drosida, fiica împăratului Traian, şi a celor împreună cu dânsa cinci canonice.

În vremea împărăţiei lui Traian, cinci femei care trăiau într-un loc retras de sihăstrie şi care pentru aceasta se chemau canonice, păzind toate poruncile lui Dumnezeu, printre toate celelalte îşi luaseră asupra lor ca sarcină adunarea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu miruri şi înfăşurarea lor în pânze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste femei, scăpând de sub supravegherea celor ce păzeau camerele de dormit împărăteşti, care fuseseră cuprinşi de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preţ şi a cerut celor cinci femei ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.

Adrian, un sfetnic al împăratului, care era în acelaşi timp şi logodnicul Drosidei, a cerut să se pună soldaţi de pază lângă trupurile creştinilor morţi, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Şi paznicii stând de veghe au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Şi împăratul, văzând laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a spăimântat. Şi a poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar-doar se va căi de ceea ce a făcut. Cât priveşte pe celelalte cinci femei canonice, a poruncit să se facă un vas mare în care au fost aruncate cele cinci femei, împreună cu multă aramă, şi să fie topite prin foc, ca arama să se amestece cu ţărâna sfintelor femei. Iar din amestecul acesta s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obşteşti, ridicate atunci din nou de el, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

Iar Drosida dezbrăcând îmbrăcămintea cea împărătească, a ieşit uşor, fără să prindă cineva de veste. Şi, pe când mergea spre locul de chinuri, se gândea întru sine, zicând: "Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul şi sunt încă necurată! Ci, Împărate al împăraţilor, Doamne Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia mea pentru Tine, ca să mă aşezi portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă în Duhul Sfânt!" Şi zicând acestea, scoţând mirul pe care îl luase cu sine din cămara ei şi aruncându-se într-un bazin în care se aduna apa din ploaie, ca într-un lac, s-a botezat, zicând: "Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Şi păzindu-se pe sine, după aceea, timp de şapte zile, primea hrană îngerească. Iar unii dintre iubitorii de Hristos găsind-o şi rămânând pe lângă ea, a aflat cele cu privire la ea, ea însăşi povestindu-le în felul acesta cele pătimite. În ziua cea de-a opta, cerând lui Dumnezeu în rugăciune să o lumineze ce urmează să mai facă, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Eftimie cel Nou, care s-a nevoit în Constantinopol, la anul 1814, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Acest nou mucenic al lui Hristos s-a născut în Demitsana, Peloponesia. Părinţii săi erau Panagiotes şi Maria, pe el botezându-l cu numele Elefterie. Elefterie a fost cel mai mic dintre cei cinci fraţi, George, Christos, Ioan şi Katerina.

După terminarea şcolii în Demetsana, Elefterie şi Ioan au plecat la Constantinopol ca să se înscrie la Academia Patriarhală. Mai târziu au plecat la Iaşi, în România unde aveau afaceri tatăl şi fraţii lor. La puţin timp apoi, Elefterie s-a decis să plece spre Muntele Athos pentru a deveni călugăr. Dar din cauza războiului dintre Rusia şi Turcia, nu a reuşit să ajungă mai departe de Bucureşti. Acolo a locuit la consulul francez şi apoi la un angajat al consulului rus.

Elefterie s-a dedat unei vieţi de plăceri, lăsând deoparte gândurile de călugărie. După liniştirea ostilităţilor, Elefterie a reluat itinerariul său spre Muntele Athos, călătorind împreună cu nişte musulmani. Pe drum, el a trecut de la ortodoxie la religia musulmană, lăsându-se circumcis şi primind numele de Reschid. Nu la multă vreme după rătăcirea sa, conştiinţa a început să-l chinuie la gândul că L-a părăsit pe Hristos. Ceilalţi musulmani au observat schimbarea prin care trecea şi i-au limitat mişcările, urmărindu-l mai îndeaproape.

Într-o zi, Elefterie a fost văzut purtând asupra lui o cruce şi a fost pârât stăpânului casei, Rais Efendi. Stăpânul nu l-a pedepsit pe moment, ceea ce a atras gelozia celorlalţi asupra sa. Stăpânul le-a explicat decizia lui, spunându-le că era prea devreme pentru Elefterie să se lepede de toate obiceiurile sale creştineşti.

Rais Efendi şi cei ai casei au plecat în călătorie la Adrianopole, ajungând acolo în zi de sâmbătă. Mitropolitul Chiril, care avea să devină mai târziu Patriarhul  Constantinopolului, slujea vecernia într-una din bisericile oraşului. Elefterie a pretins că are scrisori pentru Mitropolitul Chiril, dar acesta a trimis pe altcineva să le ridice. Acestui trimis Elefterie i-a spus că ar vrea să primească haine creştineşti. La auzul acestor cuvinte, omul a devenit suspicios şi l-a alungat pe Elefterie.

Întorşi la Constantinopol, Rais Efendi a încercat să-l înduplece pe Elefterie cu cadouri scumpe ca să rămână musulman. Dar Elefterie s-a rugat la Dumnezeu să-l ajute să scape. Cu prima ocazie pe care a avut-o, Elefterie a fugit, căutându-l pe un preot din Peloponezia, care locuia aproape de Patriarhie. După ce i-a istorisit păţania lui, l-a rugat pe preot să-l ajute să fugă dar acesta a refuzat, temându-se de urmări dacă ar fi fost prins. Preotul doar l-a îndrumat şi l-a lăsat să plece.  Primind ajutor din partea ambasadei ruse, Elefterie s-a îmbarcat pe un vapor către Muntele Athos. La Marea Lavră, Elefterie a fost rebotezat şi primit înapoi în sânul bisericii ortodoxe, devenind şi călugăr cu numele Eftimie.

Eftimie a citit Noul Martirologion al Sfântului Nicodim Aghioritul (prăznuit în 14 iulie) şi inspirându-se din exemplul noilor martiri şi-a dorit cu toată fiinţa să-şi spele păcatul apostaziei prin sângele muceniciei.

Sf. Eftimie a mers la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie, ajungând acolo în 19 martie 1814. În Duminica Intrării Domnului în Ierusalim s-a împărtăşit, s-a îmbrăcat în robă musulmană şi s-a dus la casa marelui vizir, Rusud Pasha. Sf. Eftimie, ţinând frunze de palmier în mână a recunoscut că este creştin ortodox şi că este gata să moară pentru Hristos. El a defăimat religia musulmană, a călcat în picioare turbanul pe care-l avea pe cap, comportându-se ca un om beat sau nebun în ochii vizirului.

Curajosul războinic al lui Hristos l-a convins pe vizir că nu era nebun şi nici beat, după care a fost aruncat într-o celulă întunecată şi pus în lanţuri. După câteva ceasuri, l-au scos din nou afară şi vizirul a încercat să-l convingă cu linguşiri şi promisiuni materiale să nu renunţe la islamism. Sfântul a vorbit cu curaj despre religia musulmană spunând că aceasta se bazează pe minciună şi falsităţi şi că nu se va mai lepăda niciodată de Hristos, chiar dacă l-ar tortura şi ucide.

Marele Vizir a dat ordin să fie bătut şi închis din nou. După trei ore, l-au adus din nou în faţa lui Rusud Pasha, care l-a întrebat: "Te-ai răzgândit sau eşti tot încăpăţânat?" Eftimie a răspuns: "Nu există decât o singură credinţă adevărată şi aceea este a creştinilor ortodocşi. Cum aş putea să cred în Mahomed, profetul vostru mincinos?"

În acel moment vizirul a înţeles că nu-l mai poate întoarce pe Eftimie de la credinţa sa şi a dat ordin să fie ucis cu sabia. Când au vrut să-i lege mâinile, sfântul a cerut să fie lăsat să primească moartea cu braţele deschise. Călăii l-au lăsat să meargă nelegat la locul de execuţie şi Sfântul Eftimie mergea bucuros, fără teamă, cu crucea în mâna dreaptă şi crengile de palmier în stânga. Ajungând acolo, s-a întors spre răsărit şi s-a rugat, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să primească mucenicia pentru numele Său. El s-a mai rugat şi pentru familia şi prietenii săi, rugând pe bunul Dumnezeu să le primească toate cererile cele pentru mântuire.

Apoi, Sf. Eftimie a sărutat crucea pe care o ţinea în mână, a îngenuncheat şi a aplecat capul. Călăul a lovit puternic cu sabia dar nu a reuşit să-i taie capul. Apoi a mai încercat o dată şi văzând că nu reuşeşte, i-a tăiat gâtul mucenicului cu un cuţit.

Sf. Eftimie a fost ucis în amiaza zilei de 22 martie, 1814 în Constantinopol, câştigând locul său binemeritat în Împărăţia Cerurilor, unde slăveşte Sfânta Treime cea de o fiinţă şi dătătoare de viaţă, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.

Capul Sfântului Eftimie se găseşte în mănăstirea rusă Sf. Pantelimon din Muntele Athos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

EVANGHELIA ZILEI SAMBATA 22 Martie 2014

Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viata.
Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia.
Caci precum Tatal are viata in Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata in Sine;
Si I-a dat putere sa faca judecata, pentru ca este Fiul Omului.
Nu va mirati de aceasta; caci vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui,
Si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii.
Eu nu pot sa fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.

Sfanta Evanghelie dupa Ioan 5 (24-30)

Si, iesind din partile Tirului, a venit, prin Sidon, la Marea Galileii, prin mijlocul hotarelor Decapolei.
Si I-au adus un surd, care era si gangav, si L-au rugat ca sa-Si puna mana peste el.
Si luandu-l din multime, la o parte, Si-a pus degetele in urechile lui, si scuipand, S-a atins de limba lui.
Si privind la cer, a suspinat si a zis lui: Effatta! ceea ce inseamna: Deschide-te!
Si urechile lui s-au deschis, iar legatura limbii lui indata s-a dezlegat, si vorbea bine.
Si le poruncea sa nu spuna nimanui. Dar, cu cat le poruncea, cu atat mai mult ei Il vesteau.
Si erau uimiti peste masura, zicand: Toate le-a facut bine: pe surzi ii face sa auda si pe muti sa vorbeasca.

Sfanta Evanghelie dupa Marcu 7 (31-37) 

Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Iacob Mărturisitorul - 21 martie

Troparul Sfântului Ierarh Iacob Mărturisitorul, glasul al 4-lea:

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Iacob, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Troparul Sfântului Ierarh Iacob Mărturisitorul, glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Iacob, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul:

Veniţi, popoarelor, să cân­tăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui Ce a despărţit marea şi a povăţuit pe poporul pe care l-a scos din robia egiptenilor, că S-a preaslăvit.

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Primind în suflet luminarea Stăpânului tău, Sfinte Iacob, înşelă­ciunea cea întunecoasă a lumii ai părăsit-o şi ai dobândit mă­rirea cea mai presus de lume.

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Crucea pe umerii tăi luând, ai urmat, cuvioase, Celui Ce S-a Răstignit şi pustnicind preaînţelepţeşte, ai micşorat patimile prin înfrânare, părinte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Din frageda ta tinereţe te-ai făcut vas încăpător al harurilor Duhului şi cetăţean şi moşteni­tor al Sionului celui de sus, Sfinte Fe­ricite Iacob.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tu singură, Fecioară, ai năs­cut pe Dumnezeu, Care întru toate este Neîncăput, făcându-Se Încăput întru tine, din bunătate. Pe Care roagă-L să mântuiască pe cei ce te laudă pe tine.

Cântarea a 3-a. Irmos: Întăreşte-ne pe noi...

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Viaţa ţi-a fost plăcută, cu­vântul tău a fost îndum­nezeit, potrivit cu sarea dragos­tei, inima ţi-a fost plină de umi­linţă; pentru aceasta, cu cre­dinţă te fericim.

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Închinându-te Dumnezeies­cului Chip al lui Hristos, Celui Ce S-a arătat în Trup pentru noi, ai suferit prigoniri, părinte, primejdii şi dureri, preafericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca o jertfă curată te-ai adus pe tine Domnului, prin omo­rârea păcatului şi jertfe fără de sânge ai adus Lui, ca un ie­rarh pus după Lege.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cădelniţă de aur, cu adevărat şi Năstrapă a Manei Celei Dumnezeieşti, Scaun şi Palat Preafrumos al lui Dumnezeu, te numim pe tine, Fecioară.

Irmosul:

Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Cel Ce prin Lemn ai omorât păcatul şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Auzit-am, Doamne, glasul iconomiei Tale şi Te-am preaslăvit pe Tine, Unule Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu curgerile lacrimilor tale spălându-te totdeauna, preafe­ricite, te-ai arătat vas curat al Duhului.

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu rugăciunile de toată noap­tea adormind poftele trupului, te-ai arătat făclie neadormită a nepătimirii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Smerit şi blând, milostiv şi fără de răutate şi întreg la minte ai fost, Preacuvioase Ierarhe Iacob.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Stăpână, Neispitită de nuntă, care în chip de negrăit ai ză­mislit pe Dumnezeu, izbăveşte pe toţi de ispite şi întristări.

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, întru lumina Poruncilor Tale povăţuieşte-ne pe noi, că afară de Tine pe alt dumnezeu nu cunoaştem.

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îndrăgostindu-te de Slava Cea Adevărată, ai defăimat pe faţă toată îngâmfarea omenească şi te-ai făcut luminător, strălu­cind prin smerenie.

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ridicându-te, ai zăbovit în rugăciuni de toată noaptea, primind cu ochiul sufletului Ra­zele Cele Dumnezeieşti, părinte ierarhe, cugetătorule de Dumnezeu, Sfinte Iacob.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu înfrânare multă, cu prive­ghere îndelungată, cu rugăciune şi pătimire, cuvioase, ai căutat pe Dumnezeu, Care te-a mutat pe tine către Locaşurile cele de sus.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Vindecă inima mea, cea ră­nită de năvălirile vrăjmaşului, Preacurată, ca o Iubitoare de oameni, Ceea ce ai născut în chip de negrăit pe Cel rănit trupeşte pe Cruce.

Cântarea a 6-a. Irmos: De adâncul greşelilor...

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Izvoarele lacrimilor tale, cuvioase, marea patimilor celor cumplite au uscat şi au pricinuit sufletului tău celui cinstit mângâierea cea de acolo.

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcutu-te-ai îndelung răbdător, blând, fără de răutate, cu­vios, plăcut, smerit şi cumpătat şi plin de înţelepciune şi de lu­mină, prealăudate părinte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Preamăritu-s-a pomenirea ta, părinte, împreună cu aceea a păstorilor, ca a unui păstor bun, Înţelepte Ierarhe Iacob, ca unul ce ai păstorit bine turma ta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce toate le-a lucrat cu voinţa, vrând a locui în pânte­cele tău cel Neispitit de nuntă, îmbogăţind cu nestricăciunea, ca un Milostiv, pe cei căzuţi în stricăciune.

Irmosul:

De adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul cel de nepătruns al milostivirii Tale: din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă.

CONDAC, glasul al 4-lea.

Lumea lăsând şi prin înfrânare supunând cu adevărat trupul, ai urmat lui Hristos, Preafericite Părinte Iacob, de unde ai dobândit ungerea cea sfântă a arhieriei; şi acum te-ai mutat către Cetele nematerialnice, rugându-te pentru noi toţi, cei ce te lăudăm pe tine.

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Cei trei tineri ai Tăi au căl­cat porunca cea potrivnică lui Dumnezeu de a se închina chipului de aur din câmpul Deiera şi aruncaţi fiind în mijlocul focului, răcorindu-se, au cântat: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părin­ţilor noştri!

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Multe prigoane ai îndurat şi ispitiri neslăbite, părinte, bi­ruind pe luptătorii împotriva sfintelor icoane, ca un râvnitor preaiscusit, luminând pe toţi cei ce te vedeau şi strigând Sfinte Ierarhe Iacob: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cugetând la venirea cea în­fricoşătoare a lui Hristos, ai pe­trecut toată viaţa în umilinţă, până ce ai găsit, fericite, cură­ţire desăvârşită de păcate, mângâiere veşnică, luminare adevă­rată şi mărire nespusă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu blândeţea sufletului te-ai arătat miel al Păstorului Hristos şi păstorit fiind de Dânsul, te-ai dovedit în Duhul păstor al oilor celor cuvântătoare, părinte, îm­preună cu ele cântând totdeau­na: Binecuvântat eşti, Dum­nezeul părinţilor noştri!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Marie Preacinstită, pururea Fecioară Curată şi Binecuvân­tată, Îndreptarea celor căzuţi, Izbăvirea celor păcătoşi, miluieşte-mă pe mine desfrânatul, miluieşte-mă pe mine cel ce strig Fiului tău: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Cântarea a 8-a. Irmos: Pe Dumnezeu, Care S-a pogorât...

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mintea ta cea preacurată luminându-se cu revăr­sările de lumină cele curate, înţelepţeşte a alungat întunericul demonilor şi negura patimilor, cuvioase, strigând: lăudaţi-L pe Hristos în veci!

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Săgeţile cele înroşite în foc ale vrăjmaşului le-ai stins, înţelepte, cu ploile lacrimilor tale celor neîncetate. Şi înflă­cărat de dragostea lui Hristos, preafericite, ai ars spinii stufoşi ai poftelor.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Turma aceasta, înţelepte, pe care ai adunat-o cu învăţăturile tale şi pe cei ce cu credinţă să­vârşesc amintirea ta cea sfântă, cinstită şi plină de lumină, păzeşte-i cu rugăciunile tale de ispite şi de primejdii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Izvor viu fiind, ca Una care ai născut Apa vieţii, sufletul meu cel topit de văpaia păcatului adapă-l, Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, ca să te măresc pe tine întru toţi vecii.

Irmosul:

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Dumnezeu, Care S-a po­gorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evrei şi văpaia întru răcoreală a prefăcut-o, ca pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul...

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

După multe trude, după multe şi nenumărate os­teneli şi necazuri adevărate, către Limanul Cel Ceresc te-ai odihnit, aducând bogăţia virtuţilor celor Dumnezeieşti, preasfinţite părinte, cel ce eşti po­doabă a cuvioşilor.

Stih: Sfinte Părinte Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca pe Luceafărul cel de ziuă, ca pe o casă a Duhului, ca pe un trandafir plin de bună mireas­mă tainică, ca pe un copac preaînalt în ramuri, ca pe un părtaş la Mărirea Cea Cerească şi ca pe un înţelept ierarh te cinstim, Preafericite Părinte Iacob.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Curgerile lacrimilor tale ajun­gând din belşug, cu adevărat, în pământul inimii tale au hră­nit Spicul Cel Copt, Care hrăneş­te de-a pururi pe cei ce cu Credinţa te cinstesc pe tine, ierarhe cugetătorule de Dumnezeu, Pă­rintele nostru Iacob.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ai milă de mine, Doamne, ai milă când mă vei judeca şi să nu mă osândeşti în foc şi nici cu mânia Ta să mă mustri; te roagă Fecioara, care Te-a purtat în pântece pe Tine, Hristoase, mulţimea îngerilor şi Străluci­tul Ierarh Iacob.

Irmosul:

Pe Dumnezeu Cuvântul, Cel din Dumnezeu, Care cu înţelepciune de negrăit a venit ca să înnoiască pe Adam, cel rău căzut din pricina mâncării întru stricăciune, din Sfânta Fecioară în chip de negrăit Întrupându-Se pentru noi, credincioşii, cu un gând întru laude Îl slăvim.

SEDELNA, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale...

De frumuseţea învăţăturilor tale, de strălucirea înţelegerilor tale şi de prigoanele pe care le-ai răbdat pentru sfintele icoane, părinte, înspăimântându-ne, după datorie te cinstim pe tine, Prealăudate Ierarhe Iacob, jertfitorule al Ziditorului tău; pentru aceasta, cu cântări de laudă, strigăm ţie: miluieşte-ne pe noi, cu rugă­ciunile tale.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale...

Fiecare unde se mântuieşte, acolo după dreptate şi aleargă. Şi care altă scăpare este asemenea ţie, Născătoare de Dum­nezeu, care acoperi sufletele noastre.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale...

Toiag de Putere Crucea Fiu­lui tău dobândind, Născătoare de Dumnezeu, cu dânsa nimi­cim aţâţările vrăjmaşilor, noi, cei ce cu dragoste te mărim pe tine neîncetat.

Sfinţii Ierarhi Iacob Mărturisitorul şi Toma, Patriarhul Constantinopolului; Sfântul Cuvios Serapion - 21 martie

Troparul Sfantului Iacob Marturisitorul

Indreptatorule al Ortodoxiei, invatatorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu si al curatiei si luminatorule al lumii, podoaba claugarilor cea de Dumnezeu insuflata Iacob, intelepte, cu invataturile tale pe toti i-ai luminat. Alauta duhovniceasca, roaga-te lui Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

Sfântul Iacob, Episcopul şi Mărturisitorul, s-a retras în sihăstrie încă de când era tânăr şi, intrând în monahism, trăia în rugăciune şi postire. A fost hirotonit episcop, iar în timpul iconoclasmului a fost obligat să se retragă din scaunul episcopal, deoarece s-a împotrivit iconoclasmului, fiind întemniţat de nenumărate ori. În cele din urmă, a trecut la Domnul după multe suferinţe pe care le-a îndurat. Astăzi, pomenim şi pe Sfântul Toma, Patriarhul Constantinopolului, care a fost hirotonit diacon de Sfântul Ioan Pustnicul, Patriarhul Constantinopolului (582-590), primind funcţia de sachelar la patriarhie. După moartea patriarhului Chiriac (595-606), Toma a fost ales în locul lui. A păstorit până în anul 610, când a trecut la Domnul. Astăzi mai pomenim pe Sfântul Cuvios Serapion. 

EVANGHELIA ZILEI - VINERI 21 Martie 2014 Evanghelia dupa Ioan 15 (17-27)

17: Aceasta va poruncesc: sa va iubiti unii pe altii!

18: De va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte de voi M'a urat.

19: Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v'am ales pe voi din lume, de aceea va uraste lumea.

20: Aduceti-va aminte de cuvantul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decat stapanul ei. Daca M'au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvantul Meu, si pe al vostru il vor pazi.

21: Dar pe toate acestea vi le vor face din pricina numelui Meu, pentru ca ei nu-L cunosc pe Cel ce M'a trimis.

22: De n'as fi venit si nu le-as fi grait, pacat n'ar avea; dar acum ei nu au cuvant de dezvinovatire pentru pacatul lor.

23: Cel ce Ma uraste pe Mine Il uraste pe Tatal Meu.

24: De n'as fi facut intre ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n'ar avea; dar acum au si vazut si M'au urat - si pe Mine, si pe Tatal Meu,

25: dar aceasta, pentru a se plini cuvantul scris in legea lor: M'au urat pe nedrept.

26: Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatal, Duhul Adevarului, Cel ce din Tatal purcede , Acela va marturisi despre Mine.

27: Dar si voi marturisiti, pentru ca de la'nceput sunteti cu Mine.

Pomenirea Sfinţilor Cuvioşilor Părinţi, ucişi de arabi în Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit. 20 martie

În zilele preasfinţitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu acelaşi nume în Sfînta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpînirea agarenilor, iar în Constantinopol împărăţind Constantin şi Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminţia agarenilor. Şi multă risipire se făcea ţării cu războiul acela, pentru că barbarii, oştindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci şi cetăţile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia şi celelalte. Căci năvăleau fără de veste şi, deşi nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile şi omorau pe toţi aceia care li se împotriveau. Şi şedeau pe lîngă toate căile, prinzînd pe cei ce treceau, bătîndu-i, rănindu-i şi răpindu-le tot ce aveau, pînă la cămaşă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcaţi, bătuţi şi răniţi.
Atunci şi Sfînta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strîngîndu-se de prin cetăţile dimprejur şi de prin sate, poporul străjuia zidurile şi se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tîlhăreşte năvăleau asupra lor. În acea vreme şi preaslăvitul locaş al Sfîntului Hariton a fost foarte risipit şi de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvîrşită pustiire.
Dar şi Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunîndu-se din diferite locuri sfinţii părinţi, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viaţă plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor şi a năvălirii lor tîlhăreşti, nu ieşeau din locaşul lor. Că, deşi puteau să lase lavra şi să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfînt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvîrşit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci îşi puseseră nădejdea în Hristos, zicînd: "Puternic este ca, de va voi Stăpînul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mîinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecăţile Sale cele drepte, ca să fim daţi barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă".
Şi grăiau unul către altul: "Să primim din mîinile Stăpînului nostru cele mai folositoare nouă şi să nu ne întoarcem de la liniştea cea pustnicească la gîlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiţi în ochii tuturor ca nişte fricoşi, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate şi urmează lui Hristos, apoi cît de necuvios lucru este a-i vedea, după puţină vreme de nevoinţă în pustie, că se întorc iarăşi la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu rîdă de noi diavolul, vrăjmaşul cel de obşte al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniştea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un cîine izgonit cu ruşine, ajutîndu-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.
Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfîntul Prooroc David, ne-am învăţat a-I cînta: Fii mie Dumnezeu scutitor şi drept, casă de scăpare şi loc de întărire, ca să mă mîntuieşti. Nu avem zale, coifuri şi paveze, cu care să putem înfrînge săgeţile barbarilor; ci avem armele duhovniceşti ale dragostei, platoşa nădejdii, pavăza credinţei, coiful mîntuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sînt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dînsul şi ne va izbăvi. Pentru că vieţuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobîndă, de vreme ce nu iubirea şi dorinţa de viaţă vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Şi pentru ce ne-am sălăşluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Şi dacă vom fi ucişi aici, pentru Hristos vom fi ucişi, pentru Care şi vieţuim aici!"
Astfel petreceau în lavră, şi cu cuvinte mîngîindu-se şi îmbărbătîndu-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredinţau Domnului. Apoi şi altă pricină binecuvîntată şi dreaptă îi ţinea neieşiţi; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfînt locaş şi nimic altceva nu doreau, decît să vadă risipită lavra Sfîntului Sava, iar locul acela să fie pustiu şi nelocuit de monahi. Şi, dacă ar fi ieşit fraţii cît de puţin din lavră, apoi îndată pizmaşii ar fi năvălit şi ar fi aprins biserica şi chiliile şi tot locaşul l-ar fi asemănat cu pămîntul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întîmple, sfinţii părinţi petreceau neieşiţi.
Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vînturi, ci erau nemişcaţi de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră şi ca nişte stîlpi întemeiaţi pe piatră. Şi, nu numai pentru aceea nu ieşeau din lavră, adică să păzească pereţii ci, mai vîrtos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecînd, şi Care şi în zilele lor Se preamărea.
Astfel vieţuind acei sfinţi părinţi în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfîntă, îi ferea nevătămaţi de barbari, pentru că, deşi de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaş şi se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decît numai căutau mîncare. După aceea, uitîndu-se spre monahi şi scrîşnind din dinţi, nu-i vătămau, nelăsîndu-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luînd mîncare din locaş cît putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulţumească, se lăudau că vor risipi lavra şi vor face locul acela pustiu.
Odată, o tabără de barbari vrînd să-şi împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gînd, a venit asupra lavrei ca s-o prade şi să risipească locaşul. Din întîmplare s-a întîlnit fără de veste, în dreptul Sfîntului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcîndu-se război, barbarii au fost biruiţi şi izgoniţi, precum mai pe urmă s-a făcut înştiinţare. Dar şi al doilea rînd, a pornit tabără, cu acelaşi gînd rău. Şi, mergînd într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne şi, îmbătîndu-se, au făcut război între dînşii; şi, rănindu-se unul pe altul, mulţi au căzut morţi, încît li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.
După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămureşte în ulcea, aşa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Şi a lăsat ca mîinile barbarilor să se atingă de plăcuţii Săi sfinţi, cărora înainte le-a pregătit muceniceşti cununi. Căci auzind cuvioşii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostaşii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut şi s-au risipit, şedeau fără frică în chiliile lor, săvîrşind sfîntul post de patruzeci de zile în obişnuitele osteneli pustniceşti.
În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat nişte arapi barbari, ca la şaizeci, care purtau arce, săgeţi şi săbii. Aceştia se sfătuiseră să năvălească tîlhăreşte asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogăţii. Şi, aproape de sfîrşitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămîna dinaintea Duminicii Stîlpărilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simţind-o, monahii alergau din pustniceştile chilii în mînăstire şi în biserică, iar barbarii, cu săbiile şi cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mînăstirii. Şi a lor cruzime vrînd s-o îmblînzească, unii din părinţi au ieşit înaintea lor cu blîndeţe, vorbind către dînşii cu cuvinte blînde şi zicînd:
"Pentru ce, o, bărbaţilor, aţi venit ca la război la noi cei fără de arme şi ca la nişte vrăjmaşi? Ce v-a adus? Noi cu toţii sîntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mîhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsînd în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtaţi de pizmuiri, de sfezi şi de războaie, să putem a plînge în pace pentru păcatele noastre şi să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mîhnit pe nimeni din voi, ci ne sîrguim şi a face bine, pe cît putem. Pentru că pe mulţi din ai voştri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit şi le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiţi rele în loc de bune, ci mai ales sînteţi datori să ne mulţumiţi pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că şi acum sîntem gata să vă punem bucate înainte şi cu iubirea de străini, obişnuită nouă, să vă odihnim".
Iar barbarii strigau cu mînie: "Nu pentru mîncare am venit aici, ci pentru argint şi aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne daţi aur şi argint ca să fiţi vii, ori, nevrînd să ne daţi, să pieriţi de mîinile noastre". Zis-au părinţii: "Să ne credeţi, o, bărbaţilor, că sîntem săraci şi scăpătaţi şi atît de lipsiţi, încît nici pîine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur şi argint, de care aveţi trebuinţă, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decît numai puţine lucruri de nevoie obişnuim în viaţa noastră".
Acestea grăind sfinţii, s-au mîniat barbarii şi au slobozit săgeţile ca ploaia asupra monahilor celor adunaţi şi neîncetat săgetau, pînă ce şi-au deşertat sacii; şi îndată pe treisprezece cuvioşi părinţi i-au lovit de moarte, iar pe alţii i-au rănit puţin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărîmau uşile ca să găsească ceva şi scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile şi tot astfel voiau să facă şi bisericii. Dar, cu rînduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje şi foc la biserică, au văzut de departe nişte oameni venind şi, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoţînd împreună cu ei lucrurile monahiceşti jefuite.
Iar ava Toma, scoţînd săgeţile din fraţii cei răniţi, le spăla rănile şi le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meşteşugul. Şi se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alţii pe umeri, la alţii în obraz şi în frunte, iar la alţii le erau capetele sfărîmate cu pietre. Însă toţi se udau cu sîngele care curgea dintr-înşii şi privirea celorlalţi era foarte umilită.
Sosind praznicul Duminicii Stîlpărilor şi cîntarea cea de toată noaptea săvîrşindu-se, se înştiinţară unii din acei cuvioşi părinţi, că acei barbari adună mai mulţi tovarăşi tîlhari ca să năvălească iarăşi asupra lavrei lor. Şi i-au cuprins pe acei fericiţi părinţi mare frică şi cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte şi punînd nădejdea lor spre Dumnezeu, îşi aşteptau sfîrşitul.
După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpînului, le-a sosit şi acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineaţa, au năvălit arapii tîlhăreşte a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, şi au ucis pe cuvioşi fără cruţare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetîndu-i cu săgeţile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alţii tăindu-i în două şi altora tăindu-le mîinile şi picioarele, iar pe alţii ucigîndu-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrînd să-i muncească ca să spună vistieria bisericii şi averile mînăstireşti. Şi înconjuraseră locaşul împrejur şi pîndeau pe munţi şi pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mîinile lor; pentru că mulţi căutau să fugă, dar cădeau în mîinile vrăjmaşilor şi abia dacă unul dintr-înşii a scăpat.
Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tînăr de ani, l-au prins fugind la munte şi l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mîini şi de la picioare, apoi, apucîndu-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vîrful muntelui pînă la biserică şi toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuţişurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericeşti, văzînd cum erau munciţi cuvioşii părinţi şi temîndu-se ca nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericeşti, tăinuindu-se, a fugit din mînăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor şi spre mînăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrînd el, şi i-au tăiat sfîntul cap. Alţi cîţiva părinţi, scăpînd din mîinile ucigaşilor, s-au ascuns în peştera ce era afară din mînăstire. Pe aceştia văzîndu-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarăşilor săi, arătîndu-le cu mîna peştera şi spunîndu-le despre monahii care au fugit acolo.
Atunci, un arap înfricoşat, stînd cu sabia la gura peşterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunşi să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis şoptind către dînşii: "Nu vă temeţi, fraţilor, eu pentru voi singur voi ieşi şi voi muri, iar voi şedeţi aici, tăcînd". Şi a ieşit spre arap, fiind gata să-şi pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: "Mai sînt acolo alţi monahi?" Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; şi l-a dus arapul la biserică.
Adunînd barbarii de pretutindeni pe sfinţii părinţi în biserică, au zis către dînşii: "Răscumpăraţi-vă, voi şi biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toţi cu sabia vă vom ucide şi biserica voastră cu foc o vom arde". Iar sfinţii părinţi au răspuns cu blîndeţe: "Iertaţi-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaţilor, şi nu ne vărsaţi în zadar sîngele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atîta aur cît cereţi de la noi, nici n-am avut cîndva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiţi, luaţi cele ce vedeţi la noi, hainele noastre şi toate cîte vedeţi şi aflaţi, iar nouă numai viaţa să ne lăsaţi, măcar şi goi de am rămîne".
Iar barbarii, umplîndu-se de mînie, cu mare strigăt îşi repezeau săbiile în grumajii sfinţilor, ca şi cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: "Daţi-ne vasele bisericeşti cele de aur şi de argint şi să ne spuneţi şi de cealaltă vistierie a mînăstirii". Iar sfinţii părinţi le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: "Arătaţi-ne pe mai marii voştri! Cine este între voi egumen şi ceilalţi rînduitori?" Răspuns-au cuvioşii: "Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuinţă de obşte la Sfînta Cetate, iar noi toţi sîntem deopotrivă".
Şi era în mînăstire peştera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luînd pe sfinţii părinţi, i-au dus în peştera aceea; apoi lîngă uşa peşterii au aprins foc şi, adunînd găteje şi gunoi, au făcut fum mare şi chinuiau cu acel fum pe cuvioşii din peşteră, ca să le arate vistieria şi pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare şi cu morţi cumplite îi îngrozeau, cerînd de la dînşii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decît numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul striga: "Doamne, primeşte în pace duhul meu!" Iar altul:Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta!
Şi iarăşi, aruncîndu-i pe toţi în peştera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; şi au murit de fum optsprezece cuvioşi părinţi, între care erau şi cei mai sus pomeniţi Ioan şi Patrichie fericitul. Iar numele celorlalţi care au murit de fum, de sabie şi de alte munci, singur Dumnezeu le ştie, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieţii. Dar şi pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriţi la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncîndu-i la pămînt şi cu picioarele călcîndu-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii cîte au putut să afle din lucruri bisericeşti şi mînăstireşti şi, punîndu-le pe cămilele mînăstirii, s-au dus.
Atunci fraţii care rămăseseră abia vii şi alţii ce se ascunseseră prin crăpăturile munţilor şi prin peşteri, adunîndu-se tîrziu în locaş, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioşilor părinţi cele în multe feluri ucise şi cu fum omorîte şi au petrecut toată noaptea aceea a mîntuitoarelor Patimi întru nemîngîiată tînguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar cîţi dintre părinţi au scăpat vii, dar pe jumătate morţi, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, avînd pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii şi care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea "veche".
Astfel s-au sfîrşit muceniceşte cuvioşii părinţi în locaşul Sfîntului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neaşteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorîţi şi au căzut fără de sabie morţi, prin pustietăţi şi prin cîmpii, spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălăşluit în iad, unde focul nu se stinge şi viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioşilor ucişi s-au dus în mîinile lui Dumnezeu şi s-au învrednicit muceniceştii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

(NOTĂ - Istoria pătimirii acestor cuvioşi părinţi, care au fost ucişi în locaşul Sfîntului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ştefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu acelaşi nume, numit făcător de stihuri, din aceeaşi mînăstire a Sfîntului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinţilor. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decît numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mîna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfîntul făcător de stihuri, Ştefan Savaitul, la sfîrşitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credinţă. Bărbatul acela era foarte îmbunătăţit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorinţă să înveţe limba greacă şi cu mare trudă învăţa în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele greceşti, de care lucru se mîhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioşi părinţi mucenici, cu numele Anastasie, cu rînduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Ştefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia şi l-a întrebat despre pricina mîhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minţii sale, că nu poate să înveţe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zîmbind, a zis preotului: "Deschide-ţi gura şi-mi arată limba!" Preotul făcînd aceasta, Sfîntul Anastasie cu o basma curată i-a şters limba şi, curăţind-o, s-a făcut nevăzut. Deşteptîndu-se preotul, îndată a cunoscut că ştie limba grecească. Şi de atunci a început a vorbi şi a citi bine greceşte, mulţumind lui Dumnezeu şi sfinţilor părinţi.)

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Nichita Mărturisitorul, episcopul Apoloniadei.

Acest preacuvios părinte al nostru şi mărturisitor, pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane era episcop al Apoloniadei şi era nu numai credincios şi evlavios şi cu totul drept în credinţa lui, ci şi milostiv şi plin de dragoste faţă de oameni, vestit în cunoştinţe şi în cuvânt. Fiind silit să se lepede de închinarea la sfintele icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale preacuratei Sale Maici, ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi neplecându-se, a fost condamnat la surghiun şi supus la chinuri de neîndurat. Din pricina acestora îmbolnăvindu-se cumplit, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor şapte femei, celor din Aminsos: Alexandra, Claudia, Rufrasia, Matrona, Iuliana, Eufimia şi Teodosia.

Aceste şapte sfinte femei au trăit pe vremea împăratului nelegiuit Maximian. Acesta pornind o prigoană mare împotriva creştinilor, în cetatea Aminsos, au fost aduse în faţa mai-marelui cetăţii aceste şapte femei pline de curaj. Şi mărturisind că sunt creştine şi spunând mai-marelui cetăţii că este un om crud, lipsit de omenie şi vrăjmaş, mai întâi au fost lovite cu toiege, după ce au fost dezbrăcate; apoi li s-au tăiat sânii cu sabia. După aceasta au fost spânzurate şi li s-au sfâşiat trupurile cu gheare de fier, până când li s-au văzut cele dinăuntru şi în cele din urmă au fost aruncate într-un cuptor cu foc, dându-şi astfel sufletele lor Domnului.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Mucenic Rodian, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Achile eparhul, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Lolion, care cu pumnii fiind lovit, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Emanoil, care prin sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Miron Criteanul, care a mărturisit în Creta, la anul 1793 şi care prin sugrumare s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Evanghelia Zilei - Joi 20 Martie 2014 - Evanghelia dupa Matei 8 (23-27)

23: Si intrand El in corabie, ucenicii Sai L-au urmat.

24: Si, iata, furtuna grea s'a facut pe mare, incat corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.

25: Si venind ucenicii la El, L-au trezit, zicandu-I: "Doamne, mantuieste-ne, ca pierim!"

26: Si Iisus le-a zis: "De ce va este frica, putin-credinciosilor?" Atunci S'a ridicat, a certat vanturile si marea si s'a facut liniste mare.

27: Iar oamenii se mirau, zicand: "Cine este Acesta, ca si vanturile si marea asculta de El?...".