Sf. Cuvios Ioan Casian si Sf. Cuvios Gherman din Dobrogea (28/29 Februarie)

Viaţa şi nevoinţa Cuviosului Părintelui nostru Ioan Casian 

(28/29 Februarie)

Ca şi în alte cazuri deosebite, prin zbaterea lăuntrică şi prin întreaga  petrecere duhovnicească a acestui cuvios şi învăţat monah, înalta spiritualitate românească luminează pe dimensiunile universale ale culturii creştine. Contribuţia Sfântului Ioan Cassianul la organizarea vieţii monahale din Apus (în Galia şi în Spania) a fost unanim recunoscută; bogăţia şi frumuseţea scrierilor sale, de esenţă patristică răsăriteană, deopotrivă elogiate în Apus şi în Răsărit; sfinţenia sa, de-a lungul veacurilor, de nimeni contestată. Socotind că rostul omului pe pământ este să cunoască şi să îndeplinească voia lui Dumnezeu, el I-a închinat întreaga sa făptură, înveşmântându-se astfel în podoabele unei smerenii desăvârşite. Absenţa unor date autobiografice precise în opera pe care a lăsat-o, ca şi lipsa altor dovezi certe au dat naştere la numeroase discuţii asupra originii sale etnice şi a locului de naştere. Această lacună a mărturiilor fundamentale se completează printr-o atentă cercetare a textelor unor scrieri ale sale, precum şi prin alte documente secundare. Gândurile înalte, sfaturile practice de o remarcabilă frumuseţe morală, deşi îi aparţin, sunt atribuite de către cuviosul monah cu precădere, Părinţilor din Răsărit, el menţinându-se în ipostaza de instrument al comunicării. Totuşi, copleşit uneori de duioase amintiri, autorul lasă curgere liberă tonului confesiv. Nostalgia pământului natal, dorul de părinţi, experienţa tragică a înstrăinatului trup uneori în evocări lirice, care-i apropie «frumuseţea surâzătoare a peisajelor» şi «liniştea dulce a întinderilor», realizând pagini de antologie patristică.

Fotografii cu Peștera Sf. Ioan Casian

«În sufletul nostru, scrie el, apar zilnic noi frământări: ne simţim cu putere împinşi să ne reîntoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii». Ceea ce prilejuia mai ales aceste dorinţe era amintirea credinţei şi evlaviei lor. «Mă laud cu aceea că ei nu au pus nicio piedică felului nostru de viaţă. Dimpotrivă, au fost mereu preocupaţi de acest gând, iar insistenţa lor purtare de grijă nu făcea decât să favorizeze progresul nostru. Nicio grijă de lucrurile materiale, nici o greutate în procurarea celor necesare vieţii zilnice nu venea să ne abată atenţia de la cele înalte; ei înşişi, cu bucurie, ne procurau toate cele necesare. Pe deasupra ne-am hrănit sufletul cu nădejdea unor bucurii deşarte. Imaginaţia noastră sconta o recoltă minunată ca şi când am fi putut reuşi să convertim mulţi inşi, ca şi când exemplul nostru şi sfaturile noastre ar fi putut să-i ducă pe calea mântuirii. Atunci s-au perindat pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti locurile care cuprindeau moşia primită de la strămoşi cu dealurile lor şi frumuseţea surâzătoare a peisajelor. Ce întinderi pline de o linişte pe cât de dulce, pe atât de folositoare! Ce plăcere pentru un călugăr să trăiască în taina pădurilor, dar încă şi ce uşor!» (1). «Pământul», cu multiplele sale ipostaze, constituie un element fundamental în trăirile noastre. Evocarea lui semnifică o legătură indestructibilă cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul - cu istoria. Şi sentimentul acestei legături cu pământul, în ipostaza de patrie («moşia primită de la strămoşi»), îl poartă nedisimulat, în alcătuirea sa umană, Sfântul Ioan Cassianul. Se evidenţiază, în această mărturisire, faptul că Ioan Cassianul era străin în Marsilia, unde a scris opera, din care am citat rândurile de mai sus. Dar care este patria sa, la care se gândeşte cu atâta duioşie? El nu o numeşte decât poetic. Răspunsul fără echivoc îl dă Ghenadie, primul său biograf. Acesta, preot tot în Marsilia, format în şcoala monahală a Sfântului Ioan Cassianul, reluând biografia oamenilor iluştri ai Bisericii, întocmită de Fericitul Ieronim până la anul 392; adaugă încă 96 de scriitori. Aici este trecut şi îndrumătorul său duhovnicesc, cu precizarea că este de origine scit - «Scythia Minore, una provinciis Thraciae» (2). Deci aceasta este patria Sfântului Ioan Cassianul: Sciţia Mică, pământ geto-daco-roman, Dacia Pontică, pământ dobrogean, pe care-l cântă întâia oară, cu farmec dureros, poetul Ovidiu exilat aici cu trei veacuri şi jumătate mai înainte. Aici şi-a petrecut copilăria, în regiunea Pontului Euxin, unde oamenii «erau liberi ca marea şi ca vântul». Acest pamânt, cu frumuseţile lui sălbatice, îi aduce adieri de nostalgie în anii bătrâneţii.

Fotografii cu Peștera Sf. Ioan Casian

Intensitatea vieţii creştine în Sciţia Mică explică apariţia pe aceste meleaguri a unor personalităţi ca Ioan Cassianul, Dionisie Smeritul sau renumiţii episcopi tomitani şi martirii care şi-au dobândit cununa cea neveştejită în acest spaţiu dacoroman. Deci, după însemnarea întâiului biograf, învăţatul monah s-a născut în Dobrogea. Aproape contemporani şi trăitori în aceeaşi mănăstire, Ghenadie a fost, fără îndoială, bine informat. De altfel aserţiunea sa este confirmată de către Ioan Cassianul însuşi, prin discrete confesiuni şi prin stilul operelor sale. «În chip firesc, limba latină a scrierilor cassiene este o latină a Sciţiei Mici şi a Daciei epocii, caracterizată prin prezenţa unor elemente şi valori specifice» (3). Se adaugă la aceste argumente dragostea autorului pentru Biserica din Constantinopol şi în chip special pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, ortodoxia credinţei în care s-a născut şi combaterea fermă a ereziilor, mai ales a nestorianismului. Biograful său din Marsilia a consemnat doar patria Sfântului Ioan Cassian, dar nu a precizat localitatea dobrogeană în care s-a născut. Descoperirile savantului român Vasile Pârvan, în anul 1912, au pus - credem - capăt controverselor asupra localităţii naşterii lui Ioan Cassianul. Acesta a descoperit în pădurea Şeremetului (azi, Cassian) două inscripţii care vorbesc de «Cassieni» («Vicus Cassiaci»). Învăţatul călugăr poartă, aşadar, numele locului natal. Aducându-şi cu duioşie aminte de prietenul său Gherman, care l-a însoţit în lungile sale călătorii prin pustiurile scetice din Egipt, Sfântul Ioan Cassianul scria: «Mă împrietenisem cu el încă de când eram copil de şcoală, apoi la oaste, precum şi în viaţa monahală...». Deci a făcut şcoala în patria sa, şi-a făcut datoria de cetăţean, apoi a intrat în mănăstire. Biografii lui mai adaugă că descindea dintr-o familie cu bună stare materială şi aleasă poziţie socială. Părinţii îşi puteau îngădui să-l trimită la o şcoală din Tomis sau din alt centru important din Sciţia Mică, unde putea afla dascăli de cultură clasică. Nu se ştie unde şi-a făcut studiile, dar este sigur că a avut o educaţie aleasă. Cunoştea bine literatura latină şi greaca. El singur mărturiseşte că uneori, în timpul cântării psalmilor, îi reveneau în memorie versurile poeţilor antici, tulburându-l. Avea preferinţe pentru clasicii latini: Virgiliu, Horaţiu, Cicero etc (4). Într-una din mănăstirile dobrogene şi-a putut face el iniţierea în cinul sfinţit şi a agonisit cultura teologică pe care a desavârşit-o apoi în marile centre monahale din Răsărit. Cert este că neliniştile tinereţii nu-l mâna spre desfătări şi viaţă uşoară, pe care condiţiile materiale le puteau îngădui, ci îl îndreaptă spre înfrânare şi studiu. Cu această experienţă dobândită, tânărul daco-roman se desprinde de cuibul părintesc şi îşi ia zborul spre înălţimile Duhului. Râvnind şi implorând «harul de Sus», fără de care nimic nu se poate săvârşi, se îndreaptă cu mare încredere spre înţelepţii pustiului, pentru a-şi dobândi libertatea spiritului în aspra nevoinţă a schimniciei. Însoţit de fratele său întru zel duhovnicesc, Gherman, şi de o soră a sa, el îşi începe lungile călătorii în Răsărit, pe la anul 380. În Palestina se stabileşte, împreună cu Gherman pe care mai târziu îl va numi «Sfântul Gherman» (5), într-o mănăstire din apropierea Betleemului. Pentru a dobândi cunoştinţe noi şi a înainta în virtute, spre anul 385, el caută deşertul Egiptului, o adevărată patrie a monahismului comunitar. Aici se afla elita duhovnicească, adevăraţi atleţi ai virtuţii acelei epoci. Istoria bisericească a păstrat nume vestite de asceţi, ca Pavel Tebeul sau Pahomie cel Mare autorii primelor orânduieli monahale, pe care le-au urmat şi completat Sfântul Vasile cel Mare, Fericitul Augustin şi, în mare măsură, chiar Sfântul Ioan Cassianul. După ce s-a desăvârşit timp de şapte ani prin şcoala Părinţilor din Egipt, s-a înapoiat în Palestina, de unde se reîntoarce în Egipt. Dar pustiurile Egiptului, prielnice sihastrelor vieţuiri, sunt bântuite de la o vreme de întrebări şi controverse teologice, iscate între ereticii origenişti şi ortodocşi, din care au apărut secte fanatice şi agresive, uitate curând de istorie. Sistemele de viaţă monahală diferite - unii călugări sihaştri, iar alţii în obşte - au tulburat de asemenea liniştea pustiului.

Sf. Cuvios Gherman din Dobrogea  (28/29 Februarie) VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Până în anii din urmă nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, deşi numele său era menţionat adesea în opera literară a prietenului său, Sfântul Ioan Casian. Abia în anul 1989, mitropolitul Antonie al Ardealului l-a scos din uitare şi i-a făcut cunoscut chipul luminos de teolog şi de călugăr înduhovnicit. Puţine date despre viaţa şi cultura acestui mare stră-român se găsesc în cartea lui Ioan Casian intitulată Convorbiri cu Părinţii. De aici aflăm că ei „se împrieteniseră încă de când erau copii de şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească”. Înseamnă că şi Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor - ca şi Ioan Casian, - că învăţaseră într-o şcoală din regiune - probabil mănăstirească - şi că şi-au făcut împreună serviciul militar. Iar în alt loc Ioan Casian scria: „Amândoi eram nedespărţiţi din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am vieţuit împreună atât printre cenobiţi, cât şi în pustie şi fiecare - pentru a ne arăta prietenia strânsă unul faţă de altul şi scopul comun - aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte şi un suflet în două trupuri”. Din alte relatări ale lui Casian, se desprinde că era mai în vârstă decât el, deci se născuse prin anul 355. Fotografii cu Mănăstirea Sf. Cuv.Gherman În jurul anului 380 cei doi prieteni - şi cu sora lui Ioan Casian - au plecat într-o călătorie în Orient, în dorinţa de a cunoaşte Locurile Sfinte în care a trăit şi a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos.  S-au aşezat, pentru început, într-o mănăstire de lângă Betleem, în apropierea locului în care S-a născut Iisus, iar după cinci ani, cei doi prieteni, s-au îndreptat spre pustiurile Egiptului, unde trăiau mulţi monahi cu viaţă aleasă, pentru a primi de la ei cuvinte de învăţătură şi a le urma nevoinţele duhovniceşti. Au rămas acolo ani îndelungaţi - doar cu o scurtă întoarcere în Betleem -, căutând mereu modele de viaţă şi mari Părinţi ai pustiei. Sfântul Ioan Casian prezintă cu multă nostalgie viaţa lor în îndepărtatele pustiuri ale Egiptului, fiind „aprinşi de dorul de fiecare zi al inimii, să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii. Ceea ce ne aprindea mereu dorul era amintirea credinţei şi a evlaviei lor...” Mai departe scria de „moşia străbună a strămoşilor noştri”, de frumuseţea peisajului Scythiei Minor, de „dorul de patrie”. În aceeaşi lucrare a lui Ioan Casian, sunt redate mai multe convorbiri ale lui cu mari Părinţi ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar în aceste Convorbiri, cel care punea întrebările era Gherman; deci el conducea discuţiile, ca un adevărat „dascăl”, câtă vreme Casian se prezenta mai mult ca „ucenic”. Valoarea Convorbirilorscrise de Ioan Casian se datorează, în mare măsură, tocmai măiestriei cu care Gherman punea întrebările. El apare astfel ca un adevărat co-autor. Erau întrebări sau teme de teologie adâncă, mai ales de spiritualitate, dar şi de filosofie şi psihologie. Amândoi erau interesaţi să cunoască părerile Părinţilor pustiei despre lupta cu păcatul, prin post şi prin alte mijloace, despre desăvârşire, despre rugăciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu şi altele. Cercetând întrebările lui Gherman, mitropolitul Antonie al Ardealului a ajuns la constatarea că aceşti doi daco-romani au fost primii isihaşti de la noi, mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care au practicat-o în chiliile lor. În jurul anului 400, cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului roman de Răsărit, unde păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Ioan Casian diacon. Au rămas în preajma marelui Părinte al Bisericii până la al doilea exil al său, în 404. În anul următor, au plecat la Roma, pentru ca să ceară sprijinul papei. Misiunea lor în capitala Imperiului roman de Apus este prezentată de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V) care scria că ei, fiind cei mai devotaţi prieteni ai Sfântului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului şi a credincioşilor din Constantinopol către papa Inocentiu I, prin care cereau sprijin în vederea readucerii lui din exil. De la Roma, ştirile despre Gherman încetează. Probabil a murit acolo, după anul 405. Înainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat două mănăstiri - una de călugări şi alta de călugăriţe - cărora le-a dat rânduielile de viaţă ale călugărilor din pustiul Egiptului. Acolo a trăit singur, până în jurul anului 435. Şi tot acolo şi scris lucrările sale teologice, între care şi Convorbiri cu Părinţii pustiei. În aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca „sfânt”, ceea ce arată că Ioan Casian i-a păstrat aceeaşi admiraţie şi preţuire chiar şi după moarte. Fără îndoială că şi alţi contemporani care l-au cunoscut pe Gherman, l-au socotit ca un „sfânt”, atât pentru cultura lui, cât, mai ales, pentru sfinţenia vieţii sale. Din aceste motive, în 1992 Sfântul Sinod a hotărât ca daco-romanul Gherman să fie trecut în sinaxarul sfinţilor români, alături de Ioan Casian şi să fie prăznuiţi împreună la 29 februarie. Sunt doi călugări învăţaţi care au făcut cinste neamului nostru şi care au adus o contribuţie de seamă la formarea teologiei patristice şi a spiritualităţii răsăritene. „Făcându-vă călugări v-aţi dăruit lui Dumnezeu, şi luminând cu faptele voastre cele bune credincioşilor, Casian şi Gherman, ca soarele aţi strălucit cu lumina învăţăturilor voastre celor dumnezeieşti, luminând inimile celor care pururea vă cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu pentru cei ce vă laudă cu dragoste fierbinte”. (Condacul glas 4 la Utrenia din 29 februarie).

EVANGHELIA ZILEI: 2014-02-28 VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A TREIA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică).

Sf. Cuv. Procopie Decapolitul; Sf. Cuv. Talaleu - 27 februarie

Pomenirea Sfântului Cuvios Procopie Decapolitul

Acest sfânt se trăgea din părţile Decapolei, cele zece cetăţi din jurul Mării Galileii, din care pricină s-a numit Decapolitul. În tinereţe el s-a dăruit vieţii de nevoinţe ascetice, împlinind toate cele care se cer pentru curăţirea inimii şi ridicarea sufletului către Dumnezeu. Când au început persecuţiile contra icoanelor, pornite de răul împărat Leon Isaurul, Procopie s-a ridicat în apărarea icoanelor, arătând că ea nu este nicidecum idolatrie; căci creştinii ştiu că închinându-se sfintelor icoane ei nu se închină materiei din care sunt făcute ele, ci mai curând Persoanelor zugrăvite pe ele; care sunt ale Sfintei Treimi, ale Sfinţilor Îngeri sau ale oamenilor care s-au învrednicit de sfinţenie. Din această cauză Procopie a fost arestat, torturat cu sălbăticie, biciuit şi sfâşiat cu perii de fier. Când necuratul împărat Leon a fost asasinat (căci sufletul lui pierise şi mai înainte de aceasta), s-a înfăptuit şi restabilirea cultului icoanelor în sfintele biserici, iar Procopie s-a întors la mănăstirea lui, unde a petrecut cu pace cealaltă vreme a vieţii. În vârstă înaintată ajungând, el s-a strămutat la locaşurile cereşti, unde se bucură de vederea feţelor îngerilor şi sfinţilor, ale căror icoane cu dragoste le-a cinstit pe pământ. Sfântul Procopie a adormit cu pace în veacul al IX-lea.

Pomenirea Sfântului Cuvios Talaleu

Sfântul Talaleu a fost un mare nevoitor sirian. La început el a vieţuit în Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit de lângă Ierusalim, dar mai apoi el s-a sălăşluit într-un cimitir păgânesc, binecunoscut pentru bântuirile diavoleşti care se petreceau acolo şi pentru alte lucruri înfricoşătoare. Spre a-şi dobândi frica cea sfântă prin credinţa în Dumnezeu, Talaleu s-a sălăşluit în acest cimitir, unde timp de mulţi ani zi şi noapte a îndurat nenumărate atacuri şi loviri ale duhurilor necurate. Datorită marii sale credinţe şi iubiri faţă de Dumnezeu, El i-a dăruit lui Talaleu harul facerii de minuni, prin care mult i-a folosit pe bolnavi şi pe cei aflaţi în suferinţă. Sfântul Talaleu s-a sălăşluit în Împărăţia Cerurilor pe la anul 460 după Hristos.

Pomenirea Sfântului Cuvios Tit din Lavra Peşterilor Kievene

Acest Tit a fost presbiter şi a avut o dragoste creştinească sinceră pentru diaconul Evagrie, aşa cum are un frate pentru fratele lui. Dar pe cât se cinsteau ei de mult la început, pe atât au ajuns să se urască, chiar de moarte, din cauza urii semănate de diavolul. Atât de mult se urau, că atunci când unul cădea biserica, celălalt se întorcea cu spatele şi ieşea afară. Cu toate acestea Tit a încercat de multe ori să se împace cu vrăjmaşul său, dar în zadar, vrăjmaşul nu voia să asculte. Tit după aceea s-a îmbolnăvit şi toată lumea credea că va muri. El i-a rugat pe fraţi să-l cheme pe Evagrie la el, pentru a se putea împăca înaintea morţii. Ei l-au tras cu sila pe Evagrie la căpătâiul muribundului, dar Evagrie s-a smuls din mâinile lor şi a fugit, strigând că nu-l va ierta pe Tit nici în această viaţă, nici în cealaltă. Cum a rostit aceste cuvinte, a şi căzut jos şi a murit. Tit atunci s-a ridicat din pat sănătos, povestind fraţilor cum a văzut că diavolii cei negri au fugit de la el când l-a iertat pe Evagrie şi cum ei au năvălit asupra lui Evagrie când au auzit cuvintele lui; şi cum, după ce au fugit diavolii de la el, l-au înconjurat sfinţii îngeri. Cuviosul Tit a adormit cu pace la anul 1190 după Hristos.

Pomenirea Sfântului Cuvios Ştefan

La început Ştefan a fost funcţionar imperial al împăratului Mauriciu. El însă mai apoi a demisionat din toate funcţiile sale înalte la palat şi, mânat de dragostea lui Dumnezeu, a finanţat zidirea unui aşezământ caritabil pentru bătrânii din Constantinopol. El a adormit cu pace la anul 614 după Hristos.

Pomenirea Sfântului Mucenic Iulian

Acest Sfânt Iulian a fost un om care suferea atât de mult de gută, încât nu putea nici să meargă, nici să se ţină pe picioare. De aceea, când pentru credinţa lui în Hristos a fost chemat în faţa judecăţii pagânilor împăraţi, el a fost dus acolo pe targa. El a fost ars de viu pe rug în Alexandria, împreună cu ucenicul său Cronion, în timpul împăratului Decius.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

EVANGHELIA ZILEI: 2014-02-27 JOI ÎN SĂPTĂMÂNA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ Evanghelia de la Luca (XXIII, 1-34, 44-56)

n vremea aceea, sculându-se toată mulţimea, L-au dus pe Iisus în faţa lui Pilat. Şi au început să-L pârască, zicând: „Pe acesta l-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicându-l să dea dajdie cezarului şi zicând că el este Hristos Împărat“. Iar Pilat L-a întrebat, zicând: „Eşti tu împăratul Iudeilor?“ Iar El, răspunzând, a zis: „Tu o spui“. Iar Pilat a zis către arhierei şi către mulţime: „Nu găsesc nici o vină în omul acesta“. Dar ei stăruiau, zicând că El întărâtă poporul învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici. Iar când Pilat a auzit aceasta, a întrebat dacă omul este galileean. Şi aflând că este sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile. Iar Irod, văzându-L pe Iisus, s'a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L vadă, fiindcă auzise de El şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi I-a pus întrebări în vorbe multe, dar El nu i-a răspuns nimic. Şi arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu-L cu înverşunare. Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-a trimis înapoi la Pilat. Şi în chiar ziua aceea Irod şi Pilat s'au făcut prieteni unul cu altul, că mai'nainte erau duşmani unul altuia. Iar Pilat, chemând arhiereii şi căpeteniile şi poporul, a zis către ei: „Pe omul acesta l-aţi adus la mine ca pe unul ce răzvrăteşte poporul; şi iată că eu, cercetându-l în faţa voastră, în omul acesta n'am găsit nici o vină din cele pe care voi le aduceţi împotrivă-i; şi nici Irod, căci l-a trimis îndărăt la noi. Şi iată, El n'a săvârşit nimic vrednic de moarte. Aşadar, după ce-i voi da o pedeapsă, îl voi elibera“. Şi el trebuia ca de praznic să le elibereze un vinovat. Dar ei cu toţii au strigat, zicând: „Ia-l pe acesta şi eliberează-ne pe Baraba!“ – care era aruncat în temniţă pentru o răscoală făcută în cetate şi pentru omor. Iar Pilat, vrând să-L elibereze pe Iisus, le-a vorbit din nou, dar ei strigau, zicând: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!...“. Iar el le-a zis a treia oară: „Ce rău a făcut acesta? N'am găsit în el nici o vină vrednică de moarte. Aşadar, după ce-i voi da o pedeapsă, îl voi elibera“. Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte mari să fie răstignit; şi strigătele lor au biruit. Şi Pilat a hotărât să li se'mplinească cererea. Şi le-a eliberat pe cel aruncat în temniţă pentru răscoală şi omor, pe care-l cereau ei, iar pe Iisus L-a dat la voia lor. Şi pe când Îl duceau, au pus mâna pe un oarecare Simon Cireneul, care venea de la ţarină, şi i-au pus crucea, ca s'o ducă'n urma lui Iisus. Şi-L urmau mulţime multă de popor şi femei care se băteau în piept şi-L plângeau. Şi întorcându-Se către ele, le-a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Că iată, vin zile'n care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n'au născut şi sânii care n'au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne! Că dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?“ Şi alţi doi erau duşi, făcători de rele, ca să fie omorâţi împreună cu El. Şi când au ajuns la locul ce se cheamă Al-Căpăţânii, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Iar Iisus a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!“ Şi şi-au împărţit hainele Lui prin aruncare la sorţi. Şi era acum ca la al şaselea ceas, şi întuneric s'a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea; şi s'a întunecat soarele; şi catapeteasma templului s'a sfâşiat prin mijloc. Şi Iisus, strigând cu glas mare, a zis: „Părinte, în mâinile Tale Îmi pun Duhul“. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul. Iar sutaşul, văzând ceea ce se petrecuse, Îl slăvea pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost!“ Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul. Şi toţi cunoscuţii Lui, ca şi femeile care-L însoţiseră din Galileea, stăteau departe, privind acestea. Şi iată un bărbat cu numele Iosif, sfetnic fiind, bărbat bun şi drept – acesta nu se învoise cu sfatul şi cu fapta lor –. El era din Arimateea, cetate a Iudeilor, şi aştepta împărăţia lui Dumnezeu; acesta, venind la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Şi l-a coborât şi l-a înfăşurat în giulgiu şi l-a pus într'un mormânt săpat în piatră, în care nimeni niciodată nu mai fusese pus. Şi ziua aceea era vineri şi se lumina spre sâmbătă. Şi femeile care veniseră cu El din Galileea mergeau în urmă şi au văzut mormântul şi cum I-a fost aşezat trupul. Şi după ce s'au întors, au pregătit miresme şi miruri; iar sâmbătă s'au odihnit, după lege.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, lămurită de Olivier Clément - Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (306-373) marchează slujbele Postului Mare. Pentru cine nu cunoaşte conţinutul ei, îl redăm: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele,/ Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!/ Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,/ dăruieşte-mi mie, slugii Tale!/ Aşa, Doamne, Împărate,/ dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele/ şi să nu osândesc pe fratele meu,/ că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

În cartea „Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul“, apărută şi în româneşte la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, teologul francez Olivier Clément face o analiză a importanţei şi a sensului fiecărui vers din rugăciunea amintită.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele...

Clément începe lămurirea primului cuvânt al rugăciunii, „Doamne“, care sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Teologul subliniază însă că „El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul de lut cu suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare «Stăpânul vieţii mele»“. „Stăpân“ nu trebuie înţeles ca un tiran, ci ca un Acela care ne respectă libertatea.

„Stăpânul nostru este Hristos care S-a răstignit pentru noi. „Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în suflul Său dătător de viaţă, patima obscură a vieţii noastre. Măreţia acestui Împărat constă în aceea că S-a făcut slujitorul nostru“, relevă Olivier Clément.

Duhul trândăviei...

Trândăvia de care aminteşte Sfântul Efrem Sirul în rugăciunea de pocăinţă nu este cea de tip oblomovian, lenevire care ne face să ne amintim cu plăcere de zilele de vacanţă. Clément explică termenul în adevăratul înţeles de aici: „Trândăvia înseamnă uitarea, despre care asceţii spun că este «păcatul de căpetenie». «Uitarea», adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitaţiei sau al inerţiei. ş...ţ Agitaţia interioară şi exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi multumire lui Dumnezeu pentru ele - pentru că totul mi se cuvine“.

... al deznădejdii ...

Acest fel de trândăvie, spune Clément, percepută ca o anesteziere a întregii fiinţe, duce la descurajare, la „deznădejde“. Omul devine insensibil, îşi închide adâncimile inimii, ajunge să trăiască exasperarea sexului, vede toate lucrurile prin prisma unui intelectualism acerbat. Sfinţii Părinţi numeau descurajarea de acest fel „acedie“, silă de viaţă, deznădejde. Atunci omul se întreabă tot mai des „La ce bun toate astea?“.

... al iubirii de stăpânie ...

Olivier Clément atrage atenţia că după deznădejde poate veni peste om dorinţa de fi activ totuşi, şi atunci se aruncă în „iubirea de stăpânie“ sau în cel al „grăirii în deşert“. „Să stăpâneşti, să de simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale. Torturându-l pe celălalt - pentru că întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul şi poate şi sufletul, să-l ţii la bunul tău plac, pe marginea prăpastiei, dar fără să-l laşi să-şi afle scăparea în moarte - faci experienţa unui soi de atotputernicie, cvasidivină. Prin el mă urăsc pe mine ca fiinţă muritoare. Călcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoaştem regi-zei şi tirani divinizaţi, căci orice exerciţiu al puterii se aureolează cu un fel de sacralitate“, interpretează autorul citat.

... şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!

În cee ce priveşte expresia „vorbirea în deşert“, Clément o traduce nu doar ca pe multa vorbărie de care cei mai mulţi dintre noi suntem vinovaţi, ci prin ea numeşte „orice exerciţiu al gândirii şi al imaginaţiei, care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. Ea ţine de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, neţinând seama de ceea ce are în el inexplicabil şi ireductibil; orice abordare a creaţiei care îi dispreţuieşte ritmurile şi frumuseţea. Posedare, iar nu posesie“. Spune atât de frumos autorul francez că trăim într-o civilizaţie a „vorbelor deşarte“. Lumea în care trăim este una „a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei. De aceea aşteptăm un cuvânt al vieţii, al morţii date în vileag, un cuvânt plin de linişte, un cuvânt de viaţă şi înviere“.

Iar duhul curăţiei...

„Curăţia“ nu se referă numai la înfrânare. „Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integrează eros-ul în comuniune, forţa vieţii într-o existenţă personală, bazată pe relaţie. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curată, castă) îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiraţia nesfârşită - durere şi apoi uimire - pentru Răstignitul care a biruit moartea“, sunt cuvintele teologului amintit în legătură cu sintagma „duhul curăţiei“ din rugăciunea lui Efrem Sirul.

... al gândului smerit...

Fără „smerenie“, credinţa în Hristos nu poate fi înţeleasă. Trebuie să fii mereu conştient că nimic nu este al tău, totul este primit de la Dumnezeu. „Smerenia este un dar al lui Dumnezeu Însuşi şi un dar care vine de la El“, spune Sfântul Ioan Scărarul, iar Olivier Clément spune: „Smerit este vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispreţuit colaborator al puterii ce se află, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor“

...al răbdării şi al dragostei...

„Dacă nu putem şti nimic despre smerenia cu neputintă de sesizat, putem totuşi afla multe despre răbdarea pe care ne-o cer umilinţele vieţii acesteia“, spune Clément. „Răbdarea este cu adevărat un monahism interiorizat şi opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul, şi asta fără întârziere“. Dragostea apare ca sinteză a tuturor virtuţilor.

Interpretul rugăciunii Sfântului Efrem afirmă: „Scena judecăţii, în capitolul 25 de la Matei, arată că exerciţiul iubirii active - să hrăneşti, să primeşti, să îmbraci, să îngrijeşti, să eliberezi - nu are nevoie să-L servească direct pe Dumnezeu, căci omul este pentru om o taină a lui Hristos, «omul-maxim»“.

Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele

„A-ţi vedea greşelile“ înseamnă să trăieşti ceea ce spune îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Aceasta este „aducerea aminte de moarte“, despre care vorbesc asceţii, ne asigură Olivier Clément în cartea sa.

„A-ţi vedea păcatele“, spune el, „înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa Tatălui“.

... şi să nu osândesc pe fratele meu...

A-ţi vedea doar păcatele tale atrage după sine „a nu osândi pe fratele“. „Cel care-şi vede păcatele şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi, pentru a mai putea fi de altcineva“, împlineşte comentariul său Clément.

... că binecuvântat eşti în vecii vecilor! Amin

Sfârşitul scurtei dar intensei rugăciuni a Sfântului Efrem Sirul este o binecuvântare, al cărei sens este luminat de francezul Clément: „Să binecuvântăm, deci, să încercăm să devenim nu fiinţe de posesiune - care stăpânesc şi sunt stăpânite -, ci fiinţe de binefacere. Reciprocitate fără margini a binecuvântării: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care ne binecuvintează, să binecuvântăm tot ceea ce există, în lumina Sa, fără să uităm că binecuvântarea, pentru a nu se transforma în «grăire în deşert», trebuie să devină «binefacere»“.

CELE SAPTE PLANSURI ALE SFANTULUI EFREM SIRUL Rugaciuni pe care le rostesc cei ce vor sa-si schimbe voia lor cea plecata catre patimi si dezmierdari

PLANSUL DE LUNI SEARA 
Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate si necurate, Stapane al tuturor, iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase; si sa nu te ingretosezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic si nepriceput. Nici sufletul meu, care de iad se apropie, nu-l judeca nevrednic de mangaierea Ta. Cauta-ma pe mine ca pe oaia cea pierduta, caci m-am facut pustiu de a ma indrepta catre toata osardia si tot gandul cel bun. Caci, dupa ce m-am orbit cu dulcetile si cu dezmierdarile, am intunecat sufletul meu si de betia patimilor este innegrita inima mea. 
Marturisesc Tie Doamne, Mantuitorul lumii, toata amaraciunea, rautatea si dobitocia mea. Voi spune, iarasi, din inima, toata bunatatea si veselia Ta pe care Tu, Doamne, din nemarginita iubire le-ai revarsat peste mine. Din pricina mea Te-am intaratat, Doamne; m-am aratat fara osardie catre facerea de bine, m-am gandit des la rau si lesne am savarsit tot pacatul. Iar Tu, Stapane, ai trecut cu vederea toata rautatea mea din pricina nemarginitei intinderi a indurarii Tale, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se inalta prin darul Tau, Stapane, dar se smereste iarasi pentru pacatele mele. Ma trage pe mine, iarasi, darul Tau catre viata, iar eu, mai vartos, catre moarte cu staruinta ma duc.
O, cat de cumplita e obisnuinta patimilor ! Cum leaga mintea cu legaturi de nedezlegat! Si eu, pacatosul, ma leg cu ele de buna mea voie. Si inca ma si bucur cand ma vad legat. Cufundat sunt in adanc: si-n fiecare zi ma bucur de lanturile vrajmasului si ma indulcesc intr-insele. Ne leaga cu legaturi pe care nu vrem sa le vedem, si de-a pururi ne intinde curse, in care ma prind. Pentru ca el insusi cunoaste cugetul si pornirea. Si fiindca este mai tare, intr-o clipita ma leaga.
Acesta este plansul, aceasta este tanguirea, pentru ca ma ferec eu singur, ca si cu niste obezi, cu voile mele. Caci putand sa zdrobesc legaturile intr-o clipita de ochi si sa ma fac slobod de toate cursele, nu vreau s-o fac. Ma las biruit de trandavie si de obisnuinta patimilor. Cu voia ma supun lor. Acest lucru, de rusine plin,este mai greu de plans. Pentru ca merg cu voile mele la vrajmasul meu si el imi leaga sufletul si ma omoara in patimi, bucurandu-se. Si putand sa sfarm legaturile, iata ca nu poftesc! Este oare alta rusine mai cumplita decat aceasta a mea? O, nu !
Nimic nu este mai de rusine decat ca cineva sa faca voile vrajmasului sufletului sau ! Si asa, aflandu-ma eu, ticalosul, si cunoscand legaturile mele, le ascund din falsa evlavie.
Iar cugetul meu ma mustra si ma omoara in adancul sufletului: "pentru ce nu te trezesti ticalosule?". 
Oare nu stii ca langa usa este infricosata zi a judecatii? 
Scoala-te ca un puternic! Rupe-ti legaturile! In tine este puterea dezlegarii ca si puterea legarii. Asa ma mustra pururea, in adancul sufletului, sfanta stiinta. Si eu nu vreau sa ma izbavesc din legaturile curselor. Ma tanguiesc si suspin in fiecare zi, si iarasi in chip zilnic ma descopar legat. Vrednic de jale si ticalos sunt eu, nesporit in lucrul cel bun al vietii mele, fiindca nu ma tem de cursele mortii. 
Trupul imi este imbracat cu chip de cucernicie, de ochii privitorilor mei, dar sufletul imi este ferecat, ca in niste obezi, de ganduri necuvioase. Pe dinafara ma fac cucernic cu multa sarguinta dar inauntru sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Imi indulcesc graiul cu oamenii, cautand sa par bun, in timp ce sunt amar si rau cu voirea. 
Si ce oare voi face in ziua cunostintei? Atunci cand judecatorul Dumnezeu va da pe fata totul inaintea judecatii? O! Ce mare frica ticaloseste inima mea, fiindca ma strang eu insumi in lantul nemarginitelor faraldelegi! 
Eu insumi stiu ca acolo ma voi munci daca nu voi imblanzi aici, cu lacrimi, pe Judecatorul. Pentru aceasta, ma rog sa nu Iti incui indurarile, Stapane, intru urgie; ca Tu Insuti astepti intoarcerea mea, pentru ca nu voiesti sa vezi pe cineva arzand, ci voiesti ca toti oamenii sa se mantuiasca in viata cea vesnica. Indraznesc deci, la indurarile Tale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad inaintea Ta, rugandu-ma. Cauta spre mine si ma miluieste! Scoate din temnita faradelegilor sufletul meu! 
Straluceste-mi in minte raza de lumina, mai inainte de a ne duce la judecata ce va sa-mi fie infricosata. Frica mare ma apuca pe mine, ticalosul si inversunatul. Cum ma duc eu acolo, cu totul gol de fapte bune! Frica si cutremur ma cuprinde, Doamne, cand ma vad pe mine fara de osardie spre bunatate. Si cu ganduri potrivnice ma svarcolesc intr-una, plecandu-mi dracilor, care, cu dezmerdarile patimilor, spre pierzare pururea ma amagesc. Ma aseman prea bine negustorului trandav si lenes, care, in fiecare zi, isi pagubeste capitalul cu castigul. La fel si eu ticalosul, ma pagubesc zilnic de bunatatile mele cele ceresti intru multe invaluiri, care mi trag spre rau, caci simt in mine cum, in fiecare ceas, eu ma fur singur. Si vrand, ma aflu intru acelea pe care le urasc. Ma inspaimant eu insumi de voirea mea, care, in multe chipuri, se arunca intru necazuri in pricina ca pacatuiesc. Si ma inspaimant iarasi de pocainta mea, care nu are temelie tare pe stanca cea izbavitoare care ma poate mantui. O, cum nu ma lasa in pace vrajmasul sufletului! 
Cum pune in fiecare zi temelia zidirii pe care, cu mainile mele, iarasi o risipesc! 
N-am pus inceput bun pocaintei sufletului. Sunt un rob al trandaviei. Cu insasi voia mea si cu multa osardie slujesc vrajmasului. O, cine va da capului meu apa cea fara de nume care sa-l spele? Si cine ochilor mei izvoare de lacrimi cu care sa plang totdeauna catre induratul Dumnezeu? Sa cer dar de la el sa trimita har mie, pacatosului, Si sa ma scape de marea cea innebunita, care, cu valurile pacatului, inviforeaza necontenit inima mea. 
Caci voile mele au biruit ca niste rani care nicidecum nu primesc doctorii de vindecare. 
Femeia cea pacatoasa, inteleapta s-a aratat fiindca s-a temut si s-a sarguit si-a urat lucrurile pacatului, aducandu-si aminte de rusinea cea vesnica ce va sa fie si de chinuirea cea nesuferita a muncii iadului. 
lar eu, pentru patimile pacatului,in fiecare zi rugandu-ma, nu ma indepartez de dansele, ci raman de-a pururea nebun,intru obiceiul cel rau. Spre nadejdea de pocainta imi este asteptarea, furandu-ma cu desarta-i fagaduinta si zicand: ma pocaiesc, in vreme ce eu niciodata nu ma pocaiesc cu adevarat. Ma pocaiesc numai cu graiul in timp ce cu lucrurile, mult stau in urma de adevarata pocainta. Deci imi uit firea, facand cunostinta cu raul si, intaratand pe Domnul, neintrerupt pacatuiesc. Izvor de pocainta nu am aflat caci cu intarire am facut pacatul, si nu fara de voie am pacatuit. Si Iuda, vanzatorul, loc de pocainta nu a aflat, caci cu Domnul fiind, a pacatuit si stia ceea ce facea, fiindca avea cunostinta Domnului. Deci pentru pacatele noastre,intru cunostinta facute, ce voi astepta eu, ticalosul? 
Si daca cel ce numai gandeste raul intocmai e cu cel ce-a lucrat, apoi eu ce raspuns voi da pentru nenumaratele multimi, ale faradelegilor mele? Ham, gandind rasul tatalui sau, lepadat a fost. Cei ce s-au unit, in car de foc s-au inghitit nimic zicand sau facand. Si cei din vremea lui Ilie, asemenea au patimit. Si Saul cu gandurile slujirii de idoli numai invoindu-se, s-a lepadat de Dumnezeu. Si Aristotel, numai sfatuind pentru pacat, a murit. Si fiii lui Aron, gresind, s-au sfarsit. Si Anania si Safira, cu nebagare de seama petrecand, vreme de pocainta n-au aflat. 
Dar eu cel ce fac intru cunostinta fapta mea, privesc la invoirea mea si zic ca astept cu credinta hotararea dreptatii ce mi se cuvine. 
Pentru ce ma las amagit de chipul smereniei mele cand eu sunt eu totul strain de faptele cele bune si cele potrivnice fac inaintea lui Dumnezeu? Fariseii au suferit mustrare atunci cand Mantuitorul Hristos le arata pe fata minciuna portului si-a chipului lor ! 
Iar eu adesea ma plictisesc de mustrarile cugetului si caut sa mi-l adorm spre a scapa de ele. Atunci amar este adevarul celor ce cauta sa-l ascunda. Ci eu vin acum, Doamne, sa-mi descopar chipul si se vor arata viermii, si voi dezveli fata si ochii, si vor vedea cei de fata fatarnicia mormantului si minciuna faptei mele se va descoperi si vor privi toti fata mea de fariseu. Caci chiar aici, in lume, ea se face vazuta, nu numai dincolo in vesnicie, unde o va arde focul. 
Tinde-i mana de ajutor celui ce se tavaleste Doamne! Caci voind a ma scula nu pot, pentru ca sarcina pacatelor mele s-a ingreunat peste masura si obiceiul cel rau ma opreste, legandu-ma. Vad si ca intr-o negura umblu, si intru mult intuneric misc mana mea, si ca un slabanog sunt. Mi se pare ca sunt sarguitor si iata ca ma plictisesc curand.
Ma rog sa ma izbavesc, si cu toate ca postesc, vad ca sunt impiedicat de duh vrajmas. Vreau sa ma blagoslovesc mult, dar cu inima nu-L iubesc pe Dumnezeu.
Cum voi indrazni sa cer iertare pentru pacatele, mele, cand petrecerea de mai inainte eu nu o uit; sau cum ma voi dezbraca de omul cel vechi, care se strica, cand poftele amagirii celei vechi nu ma leapada ?
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa indurarile Tale sterge faradelegile mele.
Gura mea netrebnica striga catre Tine, Stapane, si inima mea necurata si sufletul meu intru pacate intinat. Auzi-ma pentru bunatatea Ta, si rugaciunea mea nu o lepada. Caci nu lepezi rugaciunea mea, ci a celor ce nu se pocaiesc intru adevar. Dar pocainta mea, Doamne, nu este curata! Un ceas ma pocaiesc si doua Te intarat. Intareste sufletul meu pe piatra pocaintei. Lumineaza, cu darul Tau, intunericul din mine.
Pleaca-Te, bunule Dumnezeu, catre plansul inimii mele, dar nu pentru dreptatile mele, caci nu au nici o bunatate, ci pentru multa si negraita Ta bunatate si pentru indurarile Tale! 
Ridica din nou, Doamne madularele mele pe care le-a frant pacatul! Si lumineaza inima mea pe care a intunecat-o pofta cea rea!
Izbaveste-ma, Doamne, de tot lucrul cel rau cu care se straduieste sa ma surpe pe mine potrivnicul. Nu-Ti intoarce fata de la mine.
Sa nu-mi zici mie: " Adevar zic tie, nu te cunosc pe tine ".
Mantuieste, Doamne, din moarte, sufletul necajit! Tu, cel ce ai stapanire peste viata si peste moarte! Caci Tu ai zis, Stapane: " Cere si ti se va da! "
Curata-ma, Doamne, de tot pacatul, mai inainte de sfarsit. Si daruieste-mi, iubitorule de oameni, in toata viata aceasta care mi-a mai ramas, sa izvorasc lacrimi din inima spre curatirea intinaciunii mele celei sufletesti, ca sa pot sterge de aici din datoriile mele cele multe, macar putine greseli, si sa ma mantui acolo prin acoperamantul mainii Tale celei atotputernice, atunci cand va tremura tot sufletul de Slava Ta cea Infricosata.
Asa, Stapane, Fiule al lui Dumnezeu, auzi-Ma si primeste rugaciunea pacatosului robul Tau ! 
In dar mantuieste-Ma pe mine cu Darul Tau !
Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeule esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor - Amin. - 



PLANSUL DE MARTI SEARA
Vai mie, in ce fel de deznadajduim stau, in ce fel de rusine zac ! Nu este omul cel dinlauntru, precum este cel vazut. Caci macar ca vorbesc despre sfintenie, cugetarea uratelor patimi este in mine ziua si noaptea. Si macar ca ridic in slavi curatenia prin graiurile mele, totusi in inima mea, ma gandesc la necuratenie.
Vai mie, ce fel de judecata imi este gatita ! Pentru ca numai chip de sfintenie am, iar nu si putere. Cu ce fala ma voi apropia oare eu, care de atatea rautati sunt vinovat, de Domnul Dumnezeul meu, Cel Ce-mi cunoaste si cele ascunse ale inimii mele. Ma tem, stand la rugaciune, sa nu se pogoare foc din cer si sa ma arda pe mine, precum, oarecand, pe cei care in pustie, cu foc de la Dumnezeu, Domnul i-a ars.
Dar eu ce voi astepta de la cele ale mele, care cu multa si nemasurata greutate de pacate sunt infasurate?
S-a infocat inima mea, s-a schimbat gandul meu cel dreptcredincios, s-a intunecat mintea mea. De-a pururea ma intorc ca un caine in varsatura sa.
Nu este in mine nici o indrazneala catre Cel Ce cearca inima si rarunchii. Mintea nu-mi este curata si lacrimile imi lipsesc in rugaciune. Caci daca vreau sa suspin, fata mi se apleaca scufundata in rusine. Bate-mi, o, Doamne, pieptul care este locas al patimilor si al gandurilor rele !
Slava Tie, Facatorule de bine al sufletelor si trupurilor noastre. Mari si multe sunt indurarile Tale peste noi pacatosii, Doamne!
Sa nu ma lepezi pe mine cu cei ce zic Tie "Doamne, Doamne", dar cu inima nu implinesc voia Ta, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumenezeu. Caci Tu cunosti, Doamne, patimile cele ascunse intru mine. Tu stii ranile sufletului meu. Vindeca-ma, Doamne! Imi vei zidi casa sufletului la care se ostenesc toti ziditorii, caci ma pregatesc catre impotrivirea patimilor. Cand ma apuc de lupta, insa, atunci reaua mestesugire a dusmanului imi slabeste taria sufletului prin placeri, si fara sa fie nimeni care sa ma sileasca, ca pe un robit ma trage catre ele.
Ma sarguiesc sa ma smucesc din vapaia care ma arde si din neiscusinta, dar, impreuna cu ea ma scufund. Cert pe cel bolnav, in timp ce eu sunt mai bolnav ca dansul. Doctor al patimilor vreau sa ma fac eu, ticalosul, si iata ca eu insumi ma dau lor robit. Lumineaza-mi Doamne, ochii inimii ca sa-mi cunosc multimea patimilor.
Darul Tau sa umbreasca peste mine, Stapane. Lumineaza-mi mintea cea intunecata, salasluind in mine lumina dumnezeirii ! Caci Tie nimic nu-Ti este cu neputinta.
Cine nu ma va plange pe mine oare, cand, pentru o mica placere, focul cel nestins l-am cumparat si de Imparatia cea vesnica m-am lepadat?
M-am robit patimior, eu ticalosul!
Cu slobozenia sufletului meu, dobitoc m-am facut. Si nu pot sa caut catre Domnul cel milostiv. Am ingropat in lene darurile Stapanului, cele de viata purtatoare, si am iubit mai mult saracia patimilor! Strain m-am facut de faptele cele bune, in tara departata a rautatii ducandu-ma.
Pe jumatate sunt mort, in viata fiind.
Plangeti-ma, lucratori infrinati, pe mine, care sunt indaratnic si indracit cu pacatele si iubitor de dezmierdari! Plangeti-ma, cei miluiti, pe mine, care L-am amarit pe Cel Ce m-a miluit! Plangeti-ma, cei ce ati iubit cele bune si ati urat cele rele, pe mine, care am iubit cele rele si am urat cele bune. Plangeti-ma, cei cu viata imbunatatita, pe mine, cel ce numai cu chipul sunt imbunatatit, dar cu faptele sunt patimas si nebagator de seama. Plangeti-ma, cei ce bine ati placut lui Dumnezeu, pe mine, care am placut oamenilor. Plangeti-ma, cei ce dragostea cea desavirsita catre Dumnezeu si catre aproapele o aveti, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau departe de adevarata dragoste. Plangeti-ma, cei ce aveti rabdare, si aduceti roade prisositoare Bisericii Domnului, pe mine, cel nerabdator si neroditor. Plangeti-ma cei ce fara de rusine si cu indrazneala va rugati lui Dumnezeu, pe mine, cel ce ma rusinez a cauta la fata Domnului. Plangeti-ma, cei ce aveti blandete, pe mine, cel ce sunt strain de blandete. Plangeti-ma, cei smeriti si curati cu inima, pe mine, cel ingamfat si mandru si necuviincios. Plangeti-ma, cei ce necastigarea apostolilor ati castigat, pe mine, cel indracit, cel ce cu materia sunt ingreunat. Piangeti-ma, cei ce aveti in minte pe Judecatorul si Judecata cea de dupa moarte, pe mine, cel ce marturisesc ca o pomenesc, dar impotriva ei traiesc. Plangeti-ma, mostenitorii Imparatiei Cerurilor, pe mine, mostenitorul gheenei focului.
Rugati-va, Sfinti ai lui Dumnezeu, pentru sufletui meu cel inviforat. Intru ceea ce puteti, Sfinti ai lui Dumnezeu, ajutati-mi !
Caci stiu ca daca veti ruga pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, toate se vor ierta noua, pentru noianul bunatatii Sale!
Si precum Dumnezeu este iubitor de oameni, asa si voi sa nu treceti cu vederea rugaciunea mea, a pacatosului ! Caci eu n-am indrazneala, din pricina multelor mele pacate rele. Lucrul vostru este, o, Sfinti ai lui Dumnezeu, a va ruga pentru cei pacatosi ! Iar la Dumnezeu, lucrul este ca pe cei deznadajduiti sa-i miluiasa
Rugati-va vietii pentru cel mort! Sa trimita Domnul darul Sau si sa opreasca alunecarea sufletului meu smerit! Stapane al tuturor, primeste rugaciunea pacatosului ! Indulceste sufletul amarat de pacat ! Impartasesc celui insetat din izvorul vietii si il povatuiesc cand inima ca intr-un lant de fier imi e tinuta. Sa ma intampine indurarile Tale, Doamne, prin indurarile Sfintilor Tai, inainte de a ma trage impreuna cu cei ce lucreaza faradelegea ! Acolo se vor descoperi cele intru intuneric si cele intru lumina, lucrate de mine.
Vai mie, ce fel de rusine ma va cuprinde, cand ma vor vedea osandit pe mine, care ma socotese acum fara prihana.
Lucrarea cea duhovniceasca am parasit-o, eu ticalosul, si patimilor m-am supus. Vai mie suflete, pentru ce innegresti soarele cu negura patimilor? Pentru ce nu se risipeste negura cand vine de fata raza? Pentru, ce alegem mai curand stricaciunea decat nestricaciunea? Pentru ce ne framantam cugetul pe pamant cu patimile?
Haina cea dumnezeiasca am netrebnicit-o, si nevrednic de Nunta cea imparateasca m-am facut. De bunavoie ne-am daruit pacatelor vrajmasului si vietii noastre robi ne-am facut.
Ce vei zice, suflete al meu Judecatorului, in ziua cea infricosata si groaznica ? Am flamanzit pentru Tine, sau inselat sau gol m-am facut, sau m-am smerit? Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu? Cu indrazneala striga suflete, catre Domnul ! Primeste darul Lui, tu, cel ce esti slobod.
Pentru ce tot amani intoarcerea cand El te cheama? Pentru ce apuci pierzania si nu mantuirea? Pentru ce nu-ti asculti cugetul cat mai ai inca vreme; pana ce esti domn al gandurilor, pana nu se osteneste trupul si mintea inca e vie, pana nu va zacea in puterea altora binele tau, pana ce mai poti prinde inca Darul cu puterea crediniei si nu, cu indoiala, sa te prazi tu singur.
Pana cand lacrimile tale sunt vestite intoarcerii, intampina, stai vitejeste impotriva patimilor. Lupta cu tarie, cu toata puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu. arunca-te cu vitejie asupra lui Goliat, sa nu te apuce mai inainte talharul, sa nu te rapeasca mai inainte ucigasul. Ca nu cumva slujitorii Imparatiei sa te incuie afara. Se cuvine sa ne temem si cu toata strajuirea sa ne pazim. Se cade sa nu ne aratam mincinosi ai marturisirii noastre.
Ca vamesul suspin, ca si curva lacrimez, ca talharul slobod glas, ca si fiul cel curvar strig catre Tine, Iubitorule de oameni, Hristoase, Mantuitorul lumii, Lumina cea adevarata. Intareste sufletul meu cel slabit si robit cu betia dezmierdarilor !
Tamaduieste ranile acestea, precum si abaterile mintii mele!
Spala-ma cu scumpul Tau Sange pe mine, cel inegrit, Rascumparator al pacatului ! Acum este vremea bine primita ! Acum este zi de mantuire. Cu multumirea milei Tale, intoarce-ma, Unule, indelung Rabdatorule! Si ma slobozeste de toata desfatarea cea dezmierdatoare. Sa nu ma arda cuptorul patimilor. Ci, cu roua milei Tale sterge sufletul meu! 
Vai mie, ca mi-ai daruit, Doamne, lumina cunostintei si eu o lepad, netrebnicul. De cate daruri ma mai umpli pe mine pacatosul, Stapane, iar eu ticalosul sunt nemultumit si nerecunoscator cu voia ! Totdeauna ma indulcesc cu darul Tau, totdeauna ma intaresc si totdeauna il lepad intru amaraciunea mea si iar ma schimb. Imi aduc aminte, Prea Bunule, de moarte, de muncile cele vesnice; ci ma tragi pe mine totdeauna catre viata, sa ma mantuiesc, iar eu in rautatea mea raman de-a pururi. Pentru aceasta nu voi avea nici im raspuns acolo ! Bat sa mi se deschida usa milei Tale, Doamne; ingaduie-mi ca rugandu-ma sa-mi dobindesc cererea ! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc. Fii indelung rabdator asupra mea, razvratitul ! Si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat, ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor !
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul. Caci in Iad cine se va marturisi Tie? Albeste-mi vestmantul cel intinat mai inainte de a veni porunca cea infricosata si a ma lua nepregatit si nerusinat. Izbaveste-mi sufletul necajit din gura leului si miluieste-l pe dansul cu darul si indurarile Tale.
Pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor, ca binecuvantat esti in vecii vecilor - Amin. -



PLANSUL DE MIERCURI SEARA
Dorul de-a grai catre Tine, Doamne, ma sileste sa-Ti vorbesc, dar nevrednicia si pacatosena mea imi poruncesc sa tac. Durerile si necazurile vietii ma indeamna sa cuvantez, dar faradelegile trecutului imi spun sa fiu mort. Sufletul meu geme din adancuri si ochii mei lacrimi poftesc. Gresit-ai, suflete !
Pocaieste-te ! Caci iata, zilele noastre ca umbra trec si infricosate si groaznice locuri va sa treci, sufletul meu! Nu intarzia multa vreme amanand zi de zi intoarcerea ta la Domnul !
Umileste-te, sufletul meu, de toate bunatatile cate le-ai luat de la Domnul si nu le-ai pazit. Umileste-te pentru toate cate ai lucrat si Dumnezeu indelung a rabdat pentru tine ca nu intru intunericul cel mai dinafara sa te dai inaintea infricosatului Divan al lui Hristos. Vai mie, pacatosului, ca am intinat si de-a pururi intarzii curatenia inimii mele din pricina trandavirii.
Indrazneala inimi mele a fost rusinata adanc de lene si de fatarnicie, iar pofta cea rea, ca un stapan robului, imi porunceste. Si eu, intocmai ca un prunc, cu frica o ascult. Ma rataceste si ma pierde pe mine, iara eu ma bucur.
Vai mie, Doamne, caci Darul Tau ma trage pe mine la viata iara eu, mai vartos, spre moarte ma trag.
Dimpotriva si-ntocmai cu ingerii, Te sirguiesti ca sa ma faci!
Iar eu, intru rautate, pe mine ma micsorez . Inmultitu-s-au pacatele mele, si de-a pururea se inmultesc si nu este margine intru multimea lor. Si cine va plange pentru mine? Numai Tu singur, Mantuitorule, de-a Ta bunatate indemnat fiind, cauti spre mine, cel necajit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stapane, cind gura mi-am umplut-o cu ocari? Sau cum Te voi iubi cand sunt plin de patimi ? Sau cum va salaslui in mine adevarul cand eu cu minciuna pe mine m-am ocarat? Sau cum Te voi chema pe Tine, cand poruncile Tale nu le-am pazit ? Caci dupa ce-am luat cunostinta adevarului m-am facut rapitor, prigonitor, rau sfatuitor, aspru si cu cugetele asupra aproapelui aruncandu-ma. Nemilostiv spre saraci, manios, lenes si de haina stralucitoare iubitor. Si inca si acum ma aflu intru ganduri intinate, intru intaratati, intru iubire de placere, intru slava desarta, intru mandrie, intru voirea cea rea, intru prigonire, intru manie.
Nimic fiind, ma socotesc pe sine-mi ca sunt ceva. Mintind, de-a pururea impotriva celor mincinosi strig. Intind biserica trupului meu cu ganduri si cu fapte curvesti, impotriva curvarilor propovaduiesc. Judec pe cei ce gresesc, insumi de greseli fiind plin. Judec pe deosebitori si furi, insumi fiind fur si deosebitor. Luminat oamenilor vreau sa ma arat, inauntrul sufletului fiind necurat. In biserica si la masa in fata vreau sa stau. Femeilor vreau sa ma arat vesel si inaintea strainilor ma inalt. Si intre ai mei, cuminte si intelept, iar intre cei intelepti, desavirsit ma socotesc. Si catre cei credinciosi numai intelept ma am pe sine-mi, iar pe cei fara de minte si neinvatati, ca pe niste dobitoace ii defaim. Cand sunt vrednic de ocara, ma mandresc. Cand gandesc sa fiu cinstit, ma dispretuiesc. Daca mi se cere sa fiu drept, ma razvratesc. Iar cand cele adevarate mi se spun, urasc. Mustrat fiind de fratele meu, ma manii. Iar voind sa ma impotrivesc ispitei, obosesc. Nu voi a cinsti pe cel vrednic si nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a ma osteni. Daca nu-mi slujeste cineva, ma manii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucreaza. Si daca nu ma lauda pe mine cineva, il graiesc de rau. Cand il vad pe fratele meu in nevoi, nu-l cunosc, iar cand e sanatos si-n cinste, il vizitez. Pe cei mai mari ca mine ii defaim, iar pe cei mai mici ii trec cu vederea. Cand izbutesc sa ma stapanesc de la vreo fapta rea, ma trufesc. Daci voi ispravi, postul si privegherea, cu nesupunere si cu graire de rau, ca intr-o cursa ma prind. Iar cand intru rugaciune stau si staruiesc, nu iert. Cand face cineva o fapta buna, nu o vad. Dar e destul cu o mica fapta sa greseasca si-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, insa de faptele cele desarte ale lor, ma las robit
Pe dinafara ma arat smerit si bland, dar pe dinlauntru sunt mandru si neindurat. Cu pareraa sunt ca si cum n-as dori nimic, dar in fundul inimii sunt bolnav de dragoste de argint. Si ce sa mai vorbesc despre chipul in care imi folosesc vremea, caci numai cu parerea m-am lepadat de lume, pe cand inlauntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Barfirile cele din adunari, cercetarile, gandurile ascunse ale oamenilor, pomenirile cele desarte, vorbirile cele fara de folos de la mese, nesatiul darurilor si al luarilor, certurile cele pierzatoare, iata lucrurile pe care le fac cu cugetul meu.
Aceasta este viata mea. Acesta este cugetul cu care ma lupt impotriva mantuirii mele. Si trufia, si slava desarta a mea nu ma lasa sa-mi privesc ranile ca sa ma vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de pacate cu care vrajmasul ma cuprinde. Si intru acestea aflandu-ma si ramanand eu, ticalosul, cu slava sfinteniei caut sa ma infasor.
Petrecand in pacate, vreau sa fiu socotit un drept. Si ce raspuns pot sa dau pentru toate astea? Ca diavolul este cel care m-a sfatuit. Dar nici lui Adam un astfel de raspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau sa ma indreptatesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scapat de-a Domnului dreapta hotarare. Ce raspuns voi da eu cand ma va judeca Dumnezeu?
Nu este nici un raspuns pentru lenevirea mea. Ma tem sa nu fiu si eu dintre aceia pe care i-a zugravit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere in stapanire, pe care, pentru nebagare de seama, in patimi si in necinste i-a lasat Dumnezeu. O, cat imi este de frica sa nu cada o astfel de hotarare asupra mea !
Doamne, Tu mie, pacatosului, mi-ai pus pocainta. Si pururea vrei sa ma mantuiesti pe mine, nevrednicul. Inviaza, Datatorule de viata, sufletul meu cel omorat cu pacatele. Spala-mi orbirea cea invechita a ticaloasei mele inimi. Si plangi ! Caci cu adevarata lepadare de lume inca nu m-am lepadat si de lanturile trufiei mele inca nu m-am scuturat. Din postul cel adevarat al Bisericii n-am gustat. Si cu slava cea inselatoare a lumii sunt infasurat. Pragurile facerilor de bine nu le-am trecut si bucuriile cele adevarate ale dragostei nu le-am cunoscut. La indrazneala facerilor de bine n-am pasit. Iar pentru greselile lui, pe fratele meu l-am osandit. La lumina cunoasterii adevarului n-am ajuns, dar pe altii despre mantuire vreau sa-i invat. Toate Ti le-a dat Tie Prea Bunul Dumnezeu, o suflete: cunostina, pricepere, intelepciune. Cunoaste-ti folosul ! Cum te socotesti a da lumini aproapelui, intunecat fiind? Fa-te tie doctor, o suflete! Suspina ! Lacrimeaza ! Si spala-ti prin post cuviincios necuratia pacatelor!
Dumnezeule Cel prea bun si inalt, Care singur ai, Stapane, stapanire peste viata si moarte, daruieste-mi, mie pacatosului, in ceasul acela infricosat al venirii Tale, indurarile Tale cele multe, ca sa nu fiu parat acolo, inaintea strasnicului Tau Divan, si sa nu fiu de ocara inaintea privitorilor : ingeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici, pustnici si drepti. Mantuitorul meu, pedepseste-ma aici, unde de dulceata pacatului m-am indulcit, ca un parinte bun si iubitor de fii. Si acolo iarta-mi, ca un Dumnezeu ceresc, singur si fara de pacat. Caci tot pacatul eu, ticalosul, l-am lucrat. Si daca pornesc sa ma pocaiesc, nu am lacrimi.
Vai mie ! Cu ce ochi voi mai vedea eu, pacatosul si trandavut strasnicul Tau Divan pe care, Doamne, sezand, ma vei vadi pe mine.
Te stiu Judecator infricosat intru Slava dumnezeirii, vrand sa ma mustri pe mine. Toata viata mea, vrednicul de jale, cu inversunare am cheltuit-o totdeauna si in noroiul dezmierdariior m-am tavalit. Toate greseliie ascunse in adancul sufletului meu, Tu singur le cunosti, Ziditorul meu!
Nimenea nu este ca mine, un locas al pacatului. Nimenea asa ca mine n-a intaratat bunatatea Ta, Stapane, pornirile rautatii intru toate urmand. Dar pentru ca esti adanc fara de fund al tuturor milelor, arde adancul pacatelor mele ! Si sa nu-mi rasplatesti mie cu rasplatiri vrednice de cele ce-am lucrat. Sa nu ma osandesti ln vapaia gheenei, caci nesuferita este urgia Ta, Doamne.
Caci cine va putea suferi oare, ingrozirea ei? Pentru ca focul nu se stinge si viermele nu doarme. Teme-te de ingrozirea iadului, o suflete al meu! Leapada somnul cel greu al lenevirii si dormirea cea pierzatoare a trandavirii. Aproape este sfarsitul ! Langa usa, Judecata. Oare ce ne va intampina dupa ce se va desparti sufletul de trup ? Adunati-va impreuna cu mine, Cuviosi si Drepti, cei ce cu nevointa cea buna v-ati nevoit si ca pe un mort plangeti-ma sau ca pe un jumatate viu si jumatate mort indurati-va, fiindca eu sunt plin de rusine si nu am indrazneala pentru pacatele facute de mine intru cunostinta. Varsati peste mine mila voastra ca pe o tainica lucrare a milostivului Dumnezeu, Mantuitorul nostru.
Rugati-va Lui ca in dar sa ma intoarca si nu nevrednic sa ma aflu in ceasul venirii Lui. Si sa nu aud nicidecum acea infricosata hotarare: " Du-te de la mine, blestematule, lucrator al nedreptatii, caci nu te cunosc !". De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea adevarata, Nastere binecuvantata din Sfantul Tau Parinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce sezi de-a dreapta Slavei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al meu!
Sa nu ma lepezi pe mine cel urat. Caci mult se veseleste vrajmasul meu cand vede ca deznadajduiesc din pricina rautatii si se bucura cind in deznadejde ma dau lui orbit. Tu, cu milostivirea Ta, rusineaza nadejdea lui si ma smulge din dintii si din lanturile lucrarii lui, care, cu mult mestesug, a tabarit Doamne, asupra mea.
Daruieste-mi lumina launtrica ca sa cunosc deplin mestesugurile lui. Caci nenumarate sunt alunecarile pe care mi le pune inainte: semintele, vatamarile, multa castigare, trufia, placerile cele trupesti, teama de post, fuga de rugaciune, lene si odihna multa pentru zburdalniciile trupului. Pe cat se sarguieste ca sa ma piarda pe mine, de atita ma lenevesc pentru a ma mantui. Si pe cat acela ma pandeste si ma vaneaza, pe atat eu nu ma bag in seama si ma las prins.
Ia aminte, suflete ! Grijeste-te si nu dormi ! Nu lua aminte la greselile altora, ci mai vartos cerceteaza-ti greselile tale. Nu umbla sa scoti paiul din ochiul fratelui si al aproapelui, ci osteneste-te zi si noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-ti scoti barna din ochii tai. Sarguieste-te ! Apuca a te judeca inainte de Hristos, Cel Ce pentru tine s-a rastignit cu trupul pe cruce, caci de nu ne vom judeca aici cu asprime pe noi insine, cum vom putea scapa dincolo de judecata cea groaznica si de osanda lui Dumnezeu?
Indura-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Si ma mantuieste pe mine pentru bunatatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stapane, de Dumnezeu Nascatoare, si ale tuturor Sfintilor Tai. Ca binecuvintat esti in vecii vecilor . - Amin. - 



PLANSUL DE JOI SEARA
Iata, iarasi cad la usa Stapanului meu cu cucernicie, inchipuindu-ma si strigand cu frica. De folos ii este robului a nu fugi de mainile stapanului sau dupa ce-a gresit lui ci mai vartos a starui langa dansul. Auzi, Stapane, suspinul meu si, primeste graiul cererii mele pe care il aduc eu, pacatosul, cu cucernicie.
Varsa peste mine, ticalosul, macar o picatura din nesfarsitul noian al indurarii Tale, ca sa am putina osardie spre a ma indrepta pe sine-mi. Caci daca nu vei da lumina Darului Tau sufletului meu, nu voi mai putea sa-mi cunosc pacatosenia.
Vai mie, caci apucand inainte, pacatul a aflat loc de odihna intru inima mea si ma innegreste si ma cufunda, silindu-ma pururea a-L intarata pe Domnul Dumnezeu.
O, vai mie, ticalosul ! Cum nu ma infranez eu de focul cel nestins si cum nu ma cutremur, eu de muncile cele vesnice !
Caci iata: a pus lege in mine si fara intrerupere ma trage intru pierzare. Caci macar ca ma mustru adesea si pacatele nu incetez sa le marturisesc, totusi raman cu sufletul intru cele rele.
Vazand nu vad, fiindca pacatuiesc. Nu ma ostenesc cu sufletul ca, in adevar, sa ma indrept, ci, zi cu zi si fara intrerupere, pocainta mea o prihanesc. Rob sunt pacatului, si nevrand fac raul, ca un ostasit de pacat, lui ma supun. Si putand a fugi de el, m-am facut birnic lui, fiindca l-am lasat sa ajunga imparat in mine.
Platesc leafa trupului ingrijindu-mi patimile. Si macar ca-mi dau seama ca ii sunt rob, cand mi se porunceste de catre el ascult fara intarziere, fug de mania ce va sa fie, dar ca un caine legat in fier ma supun in graba celui ce-mi porunceste. Urasc adica pacatui, fug de faradelege, dar raman in patima, caci sunt robit. Ca un siroi curg asupra mea patimile, ca o fantana adinca . se aduna in mine indemnurile lor. Inlauntrul cugetului de multa vreme le-am unit cu mine si nu imi vine sa primesc despartire de ele. Ma sarguiesc sa-mi schimb vrerea, dar iata ca-mi sta impotriva asezarea cea dintii a patimilor mele. Imi ajuta necontenit sa ma imbogatesc in patimi si datoria cea veche nu-mi ingaduie sa o platesc. Vreau sa-i dau inapoi si el imi mai adauga. Si oricat ma-s sili ca sa platesc dintr-ansa, el adauga necontenit tot altele, ca sa-mi arate intruna ca din a lui platesc. Si vazind el ca necurmarea datoriei ma pleaca pe mine sa fiu ticalos, aseaza in mine zilnic pofte noi si ma face sa uit patimile, ca sa nu le marturisesc. Ma intimpina cu patimi straine, si implinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupra-mi si necontenit descopar ca sunt dator.
Alerg la patimi ca la niste prieteni si, imprumutandu-ma de la dansele, le am ca niste stapani. Si cele pe care cu putin inainte ma sarguiau ca sa ma izbavesc, iata ca acum ma fac, printr-insele, rob desavarsit vandut.
Ma chinuiesc sa tai si sa rup legaturile lor si iata ca patimi noi ma cuprind si ma tin. Ma lupt si ma ostenesc sa scap intru totul de stapanirea lor si la apropierea de lupta ma simt si ma descopar un ecou al lor.
O, cumplita stapanire in mine a legaturilor pacatului ! O, stapanire a raului, a vicleanului balaur. Ma zbat sa scap de el si mai mult ma prinde, ba inca si mintea mi-am vandut-o pacatului. De somn ma las cuprins, cand vreau sa lupt. Nici macar sa ma rog nu-mi ingaduie vrajmasul, ci ca intr-o funie de arama imi tine legata mintea si voind sa fug, nu lasa legatura. Intemeind pacatul, tot mai adanc in mine trage zavorul puternic pe usa cunostiiniei. Si pentru ca nu cumva sa se uneasa cu Dumnezeu, aseaza drept paznic la usa duhul rau . El mi-aduce mereu inainte tot felul de ganduri proaste, si ma pleaca sa cred ca nu e judecata pentru dansele, pentru ca nimeni nu le tine minte. Iar eu pun inainte oglinda cugetului si stiu ca deasupra mea este spanzurata osanda. Cu aceasta ma tine pe mine, cu aceasta ma leaga, cu aceasta ma vinde si ma cumpara, cu aceasta imi porunceste sa ma supun, dupa cum zice apostolul: " Iar omul cel trupesc vandut pacatului " (Romani). Caci pacatul, in trupul meu fiind, imi stapaneste mintea si sufletul, din pricina trupului pe care il unelteste si-l necajeste mereu si-l impileaza. Nici a fugi nu poate, nici sa ma ajute. Vai mie, mort sunt eu, cel vinovat ! Si. orb, cel ce vad ! Ca un caine m-am facut eu, omul. Si eu, cel ce gandesc, m-am pogorat in rand cu necuvantatorele.
Miluieste-te pe sine-ti, o, suflete al meu ! Sarguieste-te, inainte de despartire, sa nu ne incuiem afara impreuna cu fecioarele cele nebune ! Caci nu le e cu putinta a mosteni viata celor morti in pacat. Si nici a castiga cununa alergarii celei bune, celor ce au dormitat.
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea Ta mila si, dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. Caci daca ma vei ajuta sa ma izbavesc din ticaloasa robie a patimilor, atunci numai voi putea sa Te slavesc ca pe Dumnezeul meu. Si daca numai Tu vei vrea, ma vei mantui! Si numai daca ma vei binecuvinta Tu, ma voi izbavi.
O, Doamne Dumnezeule! Cred ca poti toate acestea si nu deznadajduiesc. Stiu ca dupa multimea indurarilor Tale, vei curati multimea pacatelor mele. Stiu ca pe toti i-ai miluit si-i miluiesti pe cei ce se intorc catre Tine din toata inima ! Marturisesc ca si eu m-am indulcit de Darul Tau, am pacatuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morti i-ai sculat, ridica-ma pe mine, cel ce sunt mort cu pacatul.
Tu, cel ce pe orbi i-ai tamaduit, lumineaza si ochii cei intunecati ai inimii melei Tu, cel care din gura sarpelui pe Adam l-ai izbavit, trage-ma si scoate-ma si pe mine din noianui faradelegilor mele.
Caci oaia Ta sunt si mancat de leu m-am facut cu pacatele, dar fiu ma voi face, daca ma voi tamadui cu darul Tau.
Lepadat m-am facut ca un lepros, dar Tu, daca vei voi, sa ma curati ! Stiu, vai, ca intru cunstinta am pacatuit ! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic. Miluieste-mi si pe mine care sunt netrebnic! Lup, era Pavel oarecand, gonind oile Tale. Fiara era rupand oile Tale, dar pastor l-ai facut cu darul Tau, tamaduind si grijind oile Tale. Stiu ca el intru necunostinia a pacatuit. Dar pe mine. Doamne, cela ce cu cunostinta am gresit, miluieste-ma cu darul Tau cel covarsitor ! Vai mie ! Ma sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu cumva sa ma rusinez de dansii pentru pacatele mele cele ascunse! Ma rusinez de cei ce m-au nascut pe mine. Ca vaduva din Evanghelie, care suparand pe Judecatorul cu staruinta ei si-a dovedit cererea, vreau sa ma fac. Si ca prietenul cel indraznet vreau sa ma arat catre Tine, prea bunule si singurul Stapan, ca sa intorci sufletul meu cel ce in pacat s-a robit. Acela paine a cerut spre mangaiere, iar eu dezlegarea sufletului de osteneala cer. Acela hrana trupeasca a cerut, iar eu chemarea inapoi a sufletului cersesc. Asculta, ca un bun si prea bun, glasul plangerii si al lacrimilor mele si intoarce-ma ca sa fac rod bun de pocainta.
Racoreste-mi arsita constiintei mele, innoindu-ma pe mine cel invechit cu patimile pacatului, ca, de robia acestora dupa ce ma voi izbavi, sa rasuflu cu usurare vazduhul slobozeniei mele si cu bucurie si veselie sa slavesc bunatatea Ta !
Stiu, o Stapane, ca milostiv esti, Doamne, si voiesti ca sa ma schimbi. Astepti cu nespusa bucurie si bunatate rodul voirii mele. Si gata esti ca sa ma miluiesti o, nemarginit de bunule Doamne ! Dar vrei sa vezi asezamantul meu. Caci miluind, voiesti sa ma inveti. Si iertandu-ma, voiesti sa ma castigi partas al imparatiei Tale.
Vai de simtirea mea ! Vai de ticalosia mea ! O, grasul si pamantescul suflet ! O, inima razvratita ! O, gura. plina de amaraciune ! O, gitlej, mormant deschis ! Pentru ce nu-ti aduci aminte o, suflete, de calea netrecuta a despartirii tale? Pentru ce nu te gandesti catre calatoria aceea? Pentru ce iti tragi asupra-ti pedepsele cele vesnice? Ce faci o, suflete, petrecand ca un animal fara de pricepere ?
Vai, mie cum aleg intunericul mai mult decit lumina!
Cum pe placerea care astazi este, dar maine nu mai e, o iubesc mai mult decat bunatatile cele vesnice si negraite.
Vai mie, cum voiesc, decit podoaba aceea in chipul soarelui, mai mult pe cea intunecata si innegrita s-o imbrac.
Cum, decat imparatia Cerurilor, mai mult cinstesc locuinia cea intunecata si innegrita a iadului eu, pacatosul, singur si intru cunostinta voind sa ma ranesc.
Vino-ti in fire, suflete ! Teme-te de Dumnezeu! Slujeste-L ! Slujeste-I intru toate faptele bune, ca sa nu primesti din mana Lui indoite pedepse. Iubeste pe Dumnezeul tau si umbla in calea Lui cu dreapta credinta. Intelege o, suflete, ca veacul acesta se aseamana locului de lupta al balaurului... Balaurul cel tare, negresit se nevoieste sa biruiasca. El se surpa si e batjocorit de unii care vedem ca se incununeaza prin inselarea lui. Altii prin amaraciunea pricinuita de el, veselia vesnica o dobandesc, altii, prin placerea lor, amaraciunea vietii vesnice vedem ca o afla. Unii, prin lepadarea de sine, pe diavol il biruiesc. Iar pe altii, care se infasoara in sine, cu inlesnire el ii biruieste. Celor ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, razboiul cu diavolul li se pare usor. Dar celor ce iubesc lumea, razboiul greu si nesuferit le este.
Intelege, suflete ticaloase, ca bucuria veacului acesta si desfatarea si odihna lui, pline de scarbe si amaraciune sunt. Iar necazurile si rastignirile luptei bucurie negraita si viata vesnica pricinuiesc.
Intoarce-te, o, suflete ! Nevoieste-te intru liniste! Ca ceasul mortii si al despartirii sa nu te prinda nepregatit. Intelege o, suflet al meu, care iti este chemarea. Cum iti este priceperea, cum mergi, pentru cine si pana cand? Toti la sfarsitul lucrurilor celor pamantesti au sosit, deci sfarsitul va sosi si la a ta neingrijire.
Intoarce-te o, suflete, la Domnul ! Intoarce-te cat mai ai timp !
Incredinteaza-ti viata cu hotarare in mamile lui Dumnezeu !
Lucreaza cu El si pentru El ! Si pregateste-te ca sa intri in a Lui slava atunci cand, din indurare, va binevoi sa te cheme la El, caruia i se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor - Amin -



PLANSUL DE VINERI SEARA
Sufletul meu necajit se apropie de Tine, Sfinte Stapane! Cu lacrimi iti vorbeste Tie despre vrajmasul cel pierzator. Si cu smerenie cade inaintea Ta, rugandu-se din pricina potrivnicului care-l necajeste.
Deci, de vreme ce vine la Tine, auzi-l pe el degraba! Si alergand la Tine cu dorire, cerceteaza-l cu sarguinta ! Daca il vei trece cu vederea, el necajit fiind; va pieri. Iar daca pentru indurarile Tale il vei auzi si-l vei cerceta, se va afla. Daca vei cauta spre el se va mantui. Daca il vei auzi, va prinde putere. Sa nu-l treci cu vederea pe el ca sa nu- apuce vrajmasul. Sa nu pomenesti intaratarile mele cele prea rele cu care am intaratat Darul Tau, Stapane, milostive. Sa nu-mi rasplatesti dupa toate faptele mele. Ci mai vartos daruieste mie, pacatosului, putina vreme spre a afla pocainta adevarata, Iubitorule de oameni, Bunule. A suferit Darul Tau o multime de nelegiuiri ale tineretilor mele, ca acum sa sufere si lepadarea, intaratarea si indrazneala mea.
Nu pot sa uit, o, Doamne, ca Tu insuti Te-ai jurat asupra-Ti ca nu voiesti moartea pacatosului, ci mai vartos sa se pocaiasea de pacatele lui prin indurarile Tale. Darul Tau, Stapane, Iubitorule de suflete, totdeauna biruieste cu indurarile si milostivirile Tale.
Miluieste si mantuieste pe cei ce Te doresc! Si iarasi, indurarile Tale, pretutindeni propovaduiesc prin Evanghelii, prin Apostoli si prin toate scripturile Sfintilor Parinti si Dascali. Stiind pilda curvarului, a lui Zaheu, a Canaainencei, a celei ce-i curgea sangele, a slabanogului, a orbului, a fiicei lui Iair si-a tuturor celor mai inainte scrisi, venind la Tine, ma rog: deschide-mi usa milostivirilor Tale si primeste-ma si pe mine ! Indulceste-mi mintea, ca de multe ori cad intru faradelegile mele cele dintai zacand ca in noroi in gandurile cele intinate. Si vrand sa se coboare Darul Tau in mintea mea, afla mirosul urat, respingator, al gandurilor mele cele intinate. Indata se indeparteaza de mine, neafland o inima pregatita in care sa poata indrepta si sa slujeasca.
Spala-mi, Doamne, inima cu a Ta apa prea luminoasa ca sa-mi vin in simtire!
O, bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu ! Cum doresti sa indemni pe toti oamenii sa se mantuiasca !
Cruta, Doamne, pe netrebnicul tau rob. Cruta milostive Hristoase Mantuitorule, zidirea Ta. Caci daca Tu, Doamne, nu ma vei inlelepti pe mine ticalosul si nu-mi vei da lumina inimii, nu voi putea, din cauza rautatii, sa-mi inteleg lenevirea si pierzania. Cata vreme sunt robit de amarul vrajmas care ma necajeste, voi striga cu lacrimi, ziua si noaptea catre bunatatea Ta : izbaveste-ma pe mine din cursele lui, care in fiecare ceas, cu ginduri desfranate si cu fel de fel de placeri, imi necajeste sufletul.
Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile marii, sa-l certe si pe el si sa-l goneasca de la mine, netrebnicul robul Tau.
Trimite-mi, Stapine, degraba Darul Tau, sa alunge de la mine pe balaurul cel mare impreuna cu toate gandurile grozave si rele. Fiindca strapunsaturile sagetilor lui s-au facut putreziciuni intru inima mea. Si eu in tot chipul le ascund intru a mea nebunie.
Doctorul cel bun striga catre mine. El plati nu ia, sange nu varsa, dar lenevirea mea nu-mi da voie sa ma duc la El. Vine El sa ma tamaduiasca si ma afla mancandu-mi ranile. Dupa ce le-am mancat, ma caiesc, insa cainta mea nu e adevamta.
Izvor al tuturor tamaduirilor si Parinte al indurarilor Tu esti, prea bunule si milostive Dumnezeule, Cel ce daruiesti de-a pururi cele bune celor care cer de la Tine. Caci eu insumi am cerut adesea nenumaratele Tale vindecari si darurile cele bune pe care mi le-ai daruit zi de zi. Nemasurata este adancirea milostivirii Tale care vindeca pe toti care vin la Tine.
Pentru aceasta fara de sfiala rog bunatatea Ta, mult suferitorule de rau, Doamne, sa vina iar peste mine Darul Tau, sa-mi adune mintea si sa-mi vindece ranile cele grele. Caci iata, invaluiri si griji vremelnice ma tulbura si ma fac sa nu ma mai ingrijesc de bunatatile Tale cele vesnice. Fii indelung rabdator asupra mea ! Nici cerul, nici pamantul, nu vor putea sa-ti multumeasca dupa vrednicie pentru tamaduirile pe care Tu le reversi asupra noastra. Caci cu ce cinste vrednica vor putea oare sa Te rasplateasca? Prin lacrimi le daruiesti si prin plans le inmultesti, Tu; in mijlocul nostru. O, putere a lacrimilor !
Daruieste-mi, Doamne, mie, nevrednicului, lacrimi de pocainta ca sa-mi spal pacatele si sa-mi luminez inima, sa-mi sterg datoriille cele multe prin putine lacrimi. O, de-as putea sa-mi spal zapisul pacatelor cu lacrimile mele, sa sting cu ele focul ochillor mei ce arde pentru mine in adancurile iadului. Caci cei care pling aici se vor izbavi de plansurile vesnice.
Dar eu cum stau Doamne? Imi adun necontenit gandurile de pretutindeni, si inca nu m-am slobozit de lucrarile duhurilorcelor rele ce vor sa ma opresc in vazduh din pricina lor. Si inca nu mi-am cunoscut multimea nemarginita a pacatelor mele. Caci cele ce ma cufunda in pacat, rodesc inca in sarmanul meu trup.
O, pana cand eu, ticalosul, ma voi imbata fara de vin de-ale mele pacate? Ca un rob rau, asa-mi bantuiesc si-mi vrajmasesc eu singur mantuirea. Ca si cum altii ar trebui sa vina si sa ia asupra lor ostenelile mele. O, cum nu priveghez si cum totdeauna intarat indelung rabdarea Ta, Doamne ! Inaintea ochilor pururea am amaraiciunea mea. Si Tu toate le rabzi indelung, pentru bunatatea Ta, Doamne. Daruieste-mi doctorie de intoarcere ca sa ma vindece de amaraciunile mele.
Ajuta-ma, Doamne, sa ma pot infrana. Daruieste-mi umilinta inimii ca sa-mi petrec in pocainta toate zilele vietii mele. 
Lumineaza ochii cei intunecati ai inimii mele, ca sa vin cu osardie sa lucrez in Biserica Ta. Caci mi-am pierdut vremea vietii in pacate si desertaciune. Ceasul al unsprezecelea a sunat pentru mine, o suflete! Carmuieste-mi, Doamne, corabia vietii mele ! Si daruieste-mi din plin, o Doamne, pricepere si intelepciune ca sa-mi calauzesc calatoria vietii. Caci ceasul despartirii a venit, o suflete, pentru mine.
Si foarte m-am infricosat intelegandu-mi saracia. In loc sa ma bucur, eu mai vartos m-am infricosat. Infricosata cu adevarat este, o suflete, sosirea ceasului mortii pentru cei pacatosi, trandavi si pentru cei ce nu se sarguiesc sa petreaca in curatenie viata aceasta vremelnica. Doar lucratorii cu rugaciune si cu post se pot bucura in ceasul de despartire. Caci vad inaintea ochilor osteneala cea mare a pustnicilor: privegherile, ajunarile, metaniile, rugaciunile, lacrimile; si sufletul lor salta vrand sa piece din casa trupului, la loc de odihna. Pe cand pacatosului ii este scarba de vremea despartirii, el vede inaintea ochilor lenea sa si tradavia. Insa nu i se mai da voie sa graiasca ceva, in stradania lui de implinire a poruncii, dupa cainta ce este atunci in inima lui. Inima lui s-a impietrit de atata lenevire si nu mai e in stare sa se intoarca in clipa aceea.
Vai mie, suflete ! Pentru ce nu te ingrijesti de viata ta?. Pentru ce te risipesti atata in lumea care te inconjoara? Fara de veste se va face chemarea ta si ce vei face acolo, daca aici nu lucrezi nimic? Inaintea Divanului Judecatorului celui infricosat ce vei raspunde?
O, cum te fura vrajmasul si tu nu pricepi! Cum te jefuieste pe tine de bogatia cea cereasca si tu nu cunosti, mandrule si risipitorule!
Indelung rabdatorule, Fiu al lui Dumnezeu, bunule, milostivule si prea blandule Hristoase, sprijineste-ma ! Daruieste-mi, Mantuitorule, cugetare statornica la viata ce va sa fie ca sa indeplinesc bine voia Ta. Macar la batranete fa-ma, Doamne, ajutor si impreuna lucrator al Darului Tau ! O, cum oare voi putea sa stau inaintea infricosatului Tau Scaun eu, risipitorul ? Cum ma voi afla eu, nerabdatorul si cel fara de roada, impreuna cu cei desavarsiti; cu cei ce au adus roada in voia Bisericii Tale. intru ce fel de osanda voi fi aruncat eu, Doamne, atunci cand sfintii se vor cunoaste unii pe altii intru camarile cele ceresti? Cind voi vedea pe Cuviosi, pe Drepti pe imparati, intru lumina neinserata pe veci ducandu-se? lar pacatosii cei rai, mandri si trufasi, cei ce-au benchetuit fara de grija, mergand sa arda in focul nestins.
O, suflete nepricepute, o suflete fara simtire, care ti-ai urat viata cea vesnica! Pana cand obiceiul cel rau, cu pofte blestemate, te va robi pe tine? Oare nadajduiesti, in levenirea ta, ca intarzie de-a veni sfarsitul tau? Nu ! Caci va veni la tine ca un fulger ! Atunci cand nu te astepti, il vei auzi cum te striga sa-ti platesti vama. Privegheaza, o, suflete, cu lacrimi rugandu-te !
Striga din toata inima spre a te gasi intors spre rugaciune in ceasul despartirii, al mortii tale, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, si ale tuturor Sfintilor Tai ca bine esti cuvantat in vecii vecilor - Amin -


PLANSUL DE SAMBATA SEARA
Si astazi, Doamne, cu fata rusinata si-n pamant plecata, indrazesc catre Tine, Stapanul ingerilor si Ziditorul tuturor, eu ca ce sunt pamant si cenusa, ocara oamenilor si defaimarea norodului, vierme si nu om. Sunt mustrat si prihanit cu totul, plin de durere si de intristare.
Cum voi cauta catre bunatatea Ta, Stapane? Ce fel de limba necredincioasa si intinata voi indrazni sa misc catre Tine? Si cum voi face inceputul marturisirii mele? Peste masura am intinat eu, ticalosul, numele Tau. Si mai ticalos decat curvarul din Evanghelie am vietuit curveste. Caci pe acela ce este intru mine dupa chipul Tau l-am intinat si l-am lasat fara paza.

Care pacate ale mele, eu ticalosul, voi cere mai intaii sa mi le ierti? Pe cele intru cunostinta, cu neasemanare neiertate? Sau a tuturor calcaturilor de porunci pe care, cu gandurile mele si cu simturile, nevraind le-am savarsit?
Stiu, Doamne, ca, pentru multele intinari ale sufletului meu si pentru necuratia mea, nu sunt vrednic de chemarea Ta. Nu pot sta intru rugaciune inaintea Ta. Nu pot sa caut si sa privesc la inaltimea cerurilor, caci pornirile rele, fara randuiala uneltind, intru totul sufletul l-au intinat. Haina cea de nunta a Botezului mi-am manjit. Caci toata mintea s-a framantat in gandurile dracilor. Prin toate lucrurile si gandurile, pururea Te amarasc. Iar pe vrajmasul meu, care se lupta cu mine de-a pururi, il trag catre mine si lui ii slujesc. Cugetul ma mustra, fata mi se rusineaza in inima mea. Osandit de mine insumi, astept judecata Ta.
O, cum ma da pe fata inversunarea din mine! Si cum, fara intrerupere, in noroi ma tavalesc. De-a pururi cu ganduri desfranate ma pangaresc. Caci din pruncie chiar m-am facut vas pacatului. Si acum, in fiecare zi, stiind ca ma asteapta Judecata, eu totusi pacatuiesc. Nu vreau sa ma impotrivesc poftelor trupului. Ci intocmai, intotdeauna, ma ratacesc si patimilor robesc.
Vai mie Doamne! - indelunga Ta rabdare cat de rau am cheltuit-o. Vai mie! Vremea vietii am petrecut-o in desertaciuni. Doamne, sa nu ma mustri cu mania Ta! Sa nu dai la vedere toate lucrurile mele cele urate si necuviin- cioase ca sa le afle toata lumea. si nici inaintea ingerilor, spre osana vesnica sa nu ma dai. Stiu ca de toata rusinea si de toata osanda sufletului sunt vrednic, Stapane! O, cum voi putea plange orbirea sufletului meu? Cum voi plange atata necunostinia? Cum voi plainge voirea mea atat de patimasa si nepocaita?
Alaturatu-m-am cu dobitoacele cele fara de minte si m-am asemanat lor. Gol m-am facut eu, ticalosul, prin a mea trandavie caci strain sunt de cei ce intru rugaciune si intru priveghere s-au nevoit. Cauta spre mme, Stapane, cu mila dintru inaltimea cea sfanta a Ta. Vezi neindreptarea sufletului meu celui ticalos si cu judecatile Tale miluieste-ma si ma indreapta.
Ca si cum as sta inaintea Sfantului Scaun al Slavei Tale, ca si cum m-as fi atins de prea curatele Tale picioare, asa ma rog si ma daruiesc Tie cu inima zdrobita.
Miluieste-ma, Milostive, pe mine, faptura Ta. Intoarce-ma pe mine cu Darul Tau. Stiu ca toate le poti si cu neputinta nimic nu este inaintea.Ta. Sa nu astepti vointa mea cea stricata, caci nu am osardie spre a ma indrepta. Plangeti toata firea cea vazuta si nevazuta, pentru mine, cel care intru pacate si-n patimi de tot am imbatranit. Plangeti pentru mine, cel care pentru cei ce ma vad sunt intreg si intelept, dar pe dinlauntru de-a pururea curvesc.
O, suflete ticalos, s-a apropiat dezlegarea ta de trup! Pentru ce te veselesti de privirile cele straine de tine, de care vrei sa te lasi? Cu care lucruri ai veselit pe Domnul, pe Nascatoarea de Dumnezeu, pe Sfinti si pe vecinii tai?
Trezeste-te, suflete ticalos, ca sa nu te afli in scarbe si-n suspine! Ca sa nu plangi fara de folos in vecii vecilor. Caci de ar veni atunci toate in mintea ta, nu te vei ajutora. acum este vremea rascumpararii, pe care toti au folosit-o.
Trimite-mi puterea Ta, Doamne, spre ajutor.Intoarce-ma si miluieste-mi inima, care s-a facut pestera si locas dracilor. Nu sunt vrednic sa-ti cer iertare, Doamne, ca de multe ori m-am fagaduit sa ma pocaiesc Tie si mincinos al fagaduintei m-am facut. De multe ori m-ai ridicat si eu iarasi am cazut. Pentru aceasta atrag osanda asupra mea si marturisesc ca sunt vrednic de toata munca si pedeapsa. Caci de cate ori mi-am luminat mintea cea intunecata si ai adunat din ratacire gandurile mele si eu iarasi, cu sufletul meu, vin spre cel rau.
Totul ma inspaimanta si ma cutremur cand ma gandesc cum m-a biruit patima. Cum voi povesti darurile ce mi s-au dat mie de la Darul Tau Doamne, pe care eu, ticalosul, le-am lepadat si le lepad din pricina lenevirii mele! Caci Tu Stapane, cu nenumarate daruri m-ai umplut pe mine, iar eu, ticalosul, Ti-am rasplatit cu cele potrivnice.
Si Tu, Doamne, cel ce firesc ai indelunga rabdare si adincul milostivirii, sa nu ma parasesti ca sa fiu taiat precum smochinul cel neroditor. Sa nu te grabesti a ma secera din viata crud si fara de vreme. Sa nu ma rapesti pe mine nefiind pregitit. Sa nu ma ridici pe mine mai inainte de a-mi aprinde candela. Sa nu ma iei pe mine neavand imbracaminte de nunta. Ci ca un bun iubitor de oameni, miluieste-ma pe mine, si daruieste-mi ani de pocainta. Si nu pune sufletul meu gol, la jalnica mustrare inaintea infricosatului Tau Divan. Caci daca dreptul abia se mantuieste, apoi eu cel necredincios pacatos unde ma voi arata? Si daca stramta si necajita este calea ce duce in viata, atunci eu, cel ce am benchetuit desfatandu-ma si inaltandu-ma, cum ma voi invrednici bunatatilor celor vesnice? Tu Doamne, Mantuitorul meu, Fiu al adevaratului Dumnezeu, in dar intoarce-ma de la rautatea ce este in mine si din pierzare.
La mila Ta nazuiesc eu, ratacitul. Primeste suspinele mele ca pe lacrimile curvei. Caci Tu, stii, Stapane, cat de lesne e alunecarea spre pacat a firii omenesti!
Adu-ti aminte ca din tinerete se pleaca mintea omului spre cele rele. Sa nu te manii asupra noastra, ci deschide-mi usa milei Tale.
Sa nu biruiasca trandavia mea iubirea Ta de oameni, sa nu biruiasca lenevia mea sarguinta Ta. Primeste, Stapane, si auzi intinata si nevrednica mea rugaciune. Cela ce nu Te intorci de la rugaciunea pacatosilor. Cela ce dai mana celui ce zace jos. Povatuieste-ma pe mine la frica Ta! Da-mi lacrimi de umilinta !
Am ridicat ochii cei duhovnicesti ai sufletului meu catre Tine, Doamne. Sa nu ma lepezi de la fata Ta, ca Binecuvantat este numele Tau in vecii vecilor - Amin -


PLANSUL DE DUMINICA SEARA
Ca inaintea infricosatului Tau Divan, Doamne, sunt eu osanditul si fiind mustrat de privelistea cea ingrozitoare a faptelor mele si vazand dreapta hotarare rostita de gura Ta care ma asteapta, strig eu cu lacrimi: Drept esti, o Judecatorule, si dreapta este judecata Ta! Caci intocmai cum mi se cuvine, primesc eu de la Tine !
O, luminilor, prea sfinti Ingeri, picati lacrimi asupra mea!
Caci mila lui Dumnezeu am nesocotit-o statornic, si nu m-am umilit pre mine precum a vrut El. Deci, cu adevarat, dupa dreptate sunt pedepsit. Cand Domnul, mila Sa mi-a pus-o inainte, eu, necugetand, n-am luat-o in seama. Deci cu dreptate, se intoarce acum de la mine. Si cu ce urgie imi vor grai atunci ingerii: " S-a dus vremea de pocainta. Acum este rasplatirea " ? Mangaierea a slabit. Pocainta si lacrimile sunt nelucratoare. Muncile se inmultesc. Suspinele mele nu se aud.
Acum este tanguirea nesfarsita. Acum du-te, ia-ti rasplata pentru lucrurile tale cele amare si cumplite, arzandu-te ca o materie a firii celei neadormite si-a viermelui celui amar!
Ca un fiu al intunericului, desfateaza-te ! Ai iubit intunericul cel vesnic, indulceste-te de fetele cele negre, pentru ca ai urat lumina cea de-a pururea nemuritoare ! Acolo va fi plansul cel neincetat si scrasnirea cea dureroasa. Vai mie, sufletul meu ticalos, ca esti gol cu totul de fapte bune !
Cum vei vedea pe Judecatorul cel nemitarnic, Arhanghelii stand si cantandu-I toti pamantenii stiindu-i, de infricosatul Scaun tremurand toti? Caci Judecatorul este fara de mila celor ce n-au lucrat aici mila. Vai mie atunci, suflete necajit! Caci nu va fi glas, nici ascultare. Vesnic se vor veseli cei drepti, vesnic se vor munci ceilalti. Pentru ca pe Dumnezeu cel vesnic nu L-am ascultat.
Deci de nevoie este de-aici sa strigam spre Dumnezeu si oamenilor sa le vestim. Chezasi, pentru aceasta sunt Cuviosii si Dreptii. De aceea, si eu Doamne, vestesc Numele Tau. Iarta-ma pe mine netrebnicul, robul Tau !
Sa nu treci cu vederea ticaloasa mea rugaciune. Mainile mele, intinate, catre tine le intind. Sa nu ma lepezi pe mine cel incarcat de patimi! Ci cauta spre mine cu iubire de oameni si cu blanda Ta milostivire. Pe mine, cu dezmierdarile de tot m-am intinat. Si frumusetea sufletului intru totul am necinstit-o. Cugetelor celor trupesti m-am robit. Si stapanirea mea cea dintai am pierdut-o. Vrajmasul sfatuindu-ma, nebuneste pe el l-am ascultat. Si pe idolii patimilor, in suflet i-am inaltat. Poftele pantecului le-am implinit si stralucirea mintii, de tot am innegrit-o. In cinstea de fiu adevarat fiind, dobitoacelor celor necuvantatoare m-am asemanat.
Frica strasnica si cutremur ma tin cand vad inainte taierea mortii care vine asupra tuturor in chip tainic si ma gaseste pe mine, vai, tot neindreptat.
Pentru aceea, din adancuri strig catre Tine, Doamne, si cad inaintea Ta cu lacrimi. Fii mie milostiv si iubitor de oameni, caci spre Tine am nadejdile mele. Ajuta-ma sa scap de urgia de dincolo!
Binevoieste ca sufletul meu cel impietrit sa castige inaintea Ta puterea de a rodi fapte bune! Gandurile cele sterpe scutura-le cu focul Sfantului Tau Duh ! Sa nu ma tai ca pe pomul eel neroditor si in focul cel nestins, Doamne, sa nu ma trimiti ! Sa nu faci din mine paie ale vapaii iadului, ci ca pe niste grau, Dumnezeul meu, primeste-ma in hambarul Tau.
Genunchii inimil mele imi plec eu, ticalosul. Caci nu indraznesc sa caut la ceruri. Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate, Cel Ce esti fara de pacat, Ziditorule si Imparate al tuturor si Atotputernice. Surpa-l pe vrajmasul meu din tot felul de faradelegi izbavindu-ma. O, cum se bucura ingerii si muritorii vazand intoarcerea mea!
Am calcat toate poruncile Tale. M-am amagit cu fapte urate. Sa nu Te ingretosezi de mine, preabunule Stapane ! Izbaveste-ma de robia vicleanului! Cu inima infricosata, Te rog pe Tine, Doamne, Cel Ce cu voia Ta m-ai auzit si m-ai iubit atat de mult, incat pentru mine te-ai intrupat si moarte ai suferit.
O, cum am putut uita dragostea Ta ! Cum am putut sa ma fac rob tuturor dezmierdarilor, spurcandu-mi trupul si sufletul in tot felul si-n tot locul? Pentru aceasta strig: Pacatuit-am, Doamne, si pururea pacatuiesc ! De aceea, inaintea Ta, eu stau acum osandit. Ci da-mi dezlegare de rautatile mele, ca un Dumnezeu milostiv si indurat!
Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, Maica lui Dumnezeu, Usa cea cereasca si Chivot sfant, mantuire intemeiata te am pe tine. Maintuieste-ma, Stapana, in Dar!
Legiuni de Ingeri, in cer, de multe ori suspina pentru mine, ca nu cumva sa se rapeasca fara de veste sufletul meu si sa merg in curgerile focului. Legiutori, Apostoli infricosati sezand pe scaune cu Judecatorul, Ingeri cu palose inarmati si infricosatori, vor desparti inimile pacatosilor.
Atunci se va taingui toata suflarea caci nu vor avea margine, vai, muncile cele cumplite. Apuca mai inainte de toate acestea, suflete. Urmeaza plansul desfranatei si striga dimpreuna cu dansa:
" Izbaveste-ma, Mantuitorule, de infricosata groaza a muncilor celor vesnice! Pe Tine te lauda neincetat Heruvimii si necontenit Serafmiii cei cu sase aripi. Te canta Cetele cele ceresti si iti slujesc si se inchina Tie, Treime in Unime. Lumina nenascuta esti, Parinte, si dimpreuna, fara de inceput, Il ai pe Fiul Tau. Si de-a pururea impreuna vecuitor Il ai pe Duhul Sfant, Care daruieste tuturor suflare de viata, ca un milostiv, indurat si bun.

Cu rugaciunile Mucenicilor si ale Proorocilor, ale apostolilor, ale Cuviosilor si ale Ierarhilor, primeste si glasul nostru, Parinte ceresc. Slava Tie, Doamne, caruia Ti se cuvine Slava si stapaniirea, impreuna cu prea sfantul, bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! - Amin -

Aceste plansuri sa-ti dea putere
Sa-i faci pe altii, citind, sa spere
Deschide-le ochii sa-L vada
Deschide-le si inima sa creada

Atunci vei afla Mantuirea
Credinta, Speranta, Iubirea