EVANGHELIA ZILEI: 2013-02-16SÂMBĂTĂÎN SĂPTĂMÂNA A ŞAPTESPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Matei (XXV, 1-13)

Zis-a Domnul această parabolă: asemăna-se-va împărăţia cerurilor cu zece fecioare care, luându-şi candelele, au ieşit întru întâmpinarea mirelui. Dar cinci dintre ele erau nebune şi cinci înţelepte. Cele nebune, luându-şi candelele, n'au luat cu ele şi untdelemn. Iar cele înţelepte, odată cu candelele şi-au luat şi untdelemn în vase. Dar zăbovind mirele, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s'a făcut strigare: Iată, vine mirele!, ieşiţi întru întâmpinarea lui!. Atunci s'au sculat toate fecioarele acelea şi şi-au împodobit candelele. Iar cele nebune le-au zis celor înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că nouă ni se sting candelele. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi-vă. Deci, plecând ele să cumpere, a venit mirele, iar cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s'a închis. Mai pe urmă au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne! Iar el, răspunzând, le-a zis: Adevăr vă spun, pe voi nu vă ştiu! Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care Fiul Omului va veni.

Sfintii Mucenici Pamfil si Valentin - Patimirea celor doisprezece Sfinti Mucenici: Pamfil preotul, Valentin diaconul, Pavel, Porfirie si ceilalti 16 februarie

                                                 
              

Acesti 12 sfinti mucenici s-au invrednicit nu numai de darul proorocesc si apostolesc, dar si de numarul celor care au patimit pentru Hristos in Cezareea Palestinei. Ei au trait pe vremea imparatiei lui Diocletian, iar cel intai, cu numarul si cu randuiala, era Sfantul Pamfil, presviterul acelei cetati. El era de neam din Beirut, deprins din tinerete cu intelepciunea cea din afara, plin de duhovniceasca filosofie, deosebit prin viata imbunatatita si slavit prin marturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valens, diaconul bisericii Eliei, barbat cinstit cu intelegerea, ca desi era batran, totusi ascutit la minte, caci stia pe de rost dumnezeiasca Scriptura. Al treilea era Pavel, cel fierbinte in credinta, arzator cu ravna dreptei credinte. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai inainte suferise pentru Hristos arderea focului. Acestia trei, dupa diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncati in temnita, au stat intr-insa doi ani, pana ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat dupa Urban.

In acea vreme, fiind izgoniti din Egipt 130 de marturisitori ai lui Hristos si osanditi in Cilicia la saparea minelor de aur, niste tineri, frati dupa trup si dupa duh, cinci cu numarul, petrecandu-i din Egipt pana in Cilicia, cand se intorceau in patria lor, au venit in cetatea Cesareei, ca pe acolo le era calea. Intrand ei pe poarta cetatii, i-au intrebat strajerii, cine sunt si de unde vin. Iar ei, netai-nuind adevarul, au marturisit ca sunt crestini si patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins si i-au aruncat in temnita ca pe niste talhari. A doua zi, care era in 16 februarie, au scos din temnita pe sfintii tineri din Egipt, cinci la numar, impreuna cu marturisitorii lui Hristos cei mai inainte pomeniti: Pamfil, Valens si Pavel, si i-a pus ighemonul inaintea judecatii sale si a paganului tiran Firmilian.

Ighemonul incerca mai intai sa biruiasca pe tinerii cei din Egipt, infricosandu-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dansii, care era mai mare de ani, punandu-l in mijloc il intreba cine este. El raspunse cu indrazneala despre dansul si despre prietenii sai ca sunt crestini. Apoi, intrebindu-i despre nume, cel dintai se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil si al cincilea Daniil. Caci, lepadand acesti sfinti tineri numele cele necurate, luate de la inchinatorii de idoli si care li se pusesera de inchinatorii lor parinti, in locul acelora s-au numit cu nume proorocesti, adeverind la aratare ca sunt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci si cu numele.

Firmilian, ighemonul, neintelegand numele celor cinci sfinti, ii intreba de patria lor. Ilie spunea de mostenirea sa netrupeasca si duhovniceasca, adica de Ierusalimul de sus, avand in minte cuvantul apostolului catre galateni: "Ierusalimul de sus este liber, acela este maica tuturor". Apoi, de cuvantul cel catre Evrei: "V-ati apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu si de Ierusalimul cel ceresc". Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul si in ce parte se afla, pentru ca in vremurile acelea sfanta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea cand Adrian, paganul imparat al Romei, a zidit in locul cetatii celei preafrumoase a Ierusalimului, risipita de Tit, o alta cetate in acel loc, in numele sau, pentru ca el se numea Elie Adrian. Deci, in locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia si a prihanit toate locurile cele sfinte, astupand Mormantul Domnului cu pietre si cu tarana si punand idoli pretutindeni, apoi a poruncit sa nu indrazneasca nimeni sa numeasca cetatea intr-alt chip, decat Elia. Aceasta o facuse vrand sa piarda de pe pamant pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost in uitare la paganii inchinatori de idoli aproape 200 de ani, pana la venirea credinciosului imparat Constantin si a maicii sale Elena.

Firmilian ighemonul, care era in Palestina pe vremea imparatiei lui Diocletian, cand sfantul tanar ii spunea despre Ierusalim, nu stia unde si care este acea cetate ce se numeste Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tanar, care se chema Ilie, sa-i lege mainile inapoi, sa-l spanzure gol si sa-l bata cumplit, ca sa spuna cu adevarat care este acea cetate Ierusalimul si in ce parte a pamantului se afla. Dar el le spunea ca Ierusalimul este patrie numai a crestinilor si nimeni altul nu poate sa aiba parte intr-insa; iar acea cetate este la rasarit, unde soarele incepe a-si arata razele intai.

Astfel graia sfantul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc si nu baga in seama muncile, fiind ca fara trup. Ighemonul, neintelegand despre Ierusalimul povestit de el, credea ca crestinii si-au zidit undeva acea cetate si voiesc sa se impotriveasca romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfantul Ilie, ca sa spuna cu adevarat unde este zidita acea cetate crestineasca, Ierusalimul. Neputand afla de la dansul nimic mai mult decat numai marturisirea numelui lui Hristos si spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfantul tanar la moarte, taindu-l cu sabia.

Apoi, muncind asemenea si pe ceilalti tineri: Ieremia, Isaia, Samuil si Daniil si neauzind altceva de la ei decat ceea ce auzise de la cel dintai, i-a judecat sa-i ucida cu sabia. Apoi a intrebat despre Sfantul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul si despre Pavel si, afland ca au fost chinuiti destul, mai inainte cu doi ani de catre ighemonul Urban, care fusese inaintea lui, fiind tinuti in temnita atata vreme, n-a voit sa-i chinuiasca mai mult, ci numai i-a intrebat daca vor a se supune la imparateasca porunca. Dar, fiind neinduplecati, i-a judecat asemenea la taiere cu sabia.

Un tanar oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stapanul sau prin curatia sa, auzind de raspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfintilor mucenici, a strigat din popor: "Doresc ca trupurile sfintilor sa se ingroape in pamant". Aceasta cu mare glas strigand-o, a iesit din multime si a stat inaintea ighemonului. Acesta, cercetand si afland ca este crestin, a poruncit ca indata sa-l spanzure gol si sa-l bata cumplit. Si a batut pe sfantul tanar Porfirie atat de mult, incat tot trupul lui s-a zdrobit de rani si a cazut la pamant, incat se vedeau numai oasele goale si cele dinauntru ale lui. Iar el, intr-un chin ca acela, era ca un stalp sau piatra nesimtitoare, fara de glas, pentru ca n-a aratat nerabdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tacea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mania si cu cirpe aspre de par a poruncit sa-i frece ranile, apoi l-a osandit spre ardere.

Infigand un par si legand pe sfant de dansul, a pus lemne imprejur si le-a aprins. Dar, cand l-a impresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemand in ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dupa aceea a tacut, dandu-si sfantul sau suflet in mainile Domnului. El a rabdat patimirea ca si stapanul sau, ba inca l-a intrecut in primirea mucenicestii cununi, caci Sfantul Pamfil cu sotii lui nu erau inca taiati, cand Sfantul Porfirie, sfarsindu-se in vapaia focului, s-a dus catre incepatorul de nevointe, Hristos.

Pe cand se ardea Sfantul Porfirie, se afla acolo in popor un barbat dreptcredincios, care altadata a fost ostas, anume Selevchie. Acela, dupa sfarsitul lui Porfirie, a alergat in urma ucenicilor celor ce se duceau la taiere de sabie si, aflandu-i inca vii, tocmai cand isi cereau de la calai vreme de rugaciune, a spus Sfantului Pamfil despre sfarsitul cel mucenicesc al lui Porfirie si s-a bucurat Sfantul Pamfil, multumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dadea inchinaciunea sa cea mai de pe urma sfintilor mucenici, care si-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostasii, vazand aceea si cunoscandu-l ca este crestin, l-au prins si l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca indata sa-l taie si pe acela. Deci Sfantul Selevchie, care era din partile Capadociei, ostas viteaz si vestit in cetele Romei, care la inceputul prigoanei contra crestinilor a marturisit pe Hristos, a fost batut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de randuiala ostaseasca si de cinste si fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncati pe ulite si se ingrijea de sarmani si de saraci. In acel timp mucenicul, impartasindu-se cu sfintii mucenici si cu marturisitorii, s-a dus bucurandu-se catre Stapanul Hristos, Domnul.

Dupa Sfantul Selevchie s-a sarguit a se numara in ceata mucenicilor si Sfantul Teodul, barbat batran si frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toti pentru batranetile sale, pentru ca el a trait pana si-a vazut stranepotii sai. Acela, in taina crezand in Hristos, s-a apropiat de unul din sfintii mucenici care erau dusi la taiere si l-a sarutat, poftindu-l sa se roage pentru dansul lui Hristos Dumnezeul. Vazand aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stapanului sau ca este crestin. Intrebindu-l ighemonul si afland adevarul, s-a maniat si mai mult asupra lui si a poruncit sa-l rastigneasca pe cruce.

Dupa aceasta Sfantul Iulian a implinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca si Sfantul Selevchie, era din Capadocia, barbat credincios si imbunatatit dar, mergand dupa o unealta in Cezareea Palestinei si, apropiindu-se, a vazut aruncate afara din cetate trupurile mucenicilor, spre mancarea ciinilor, pasarilor ori fiarelor si, bucurandu-se cu duhul, saruta madularele lor cele ce au patimit pentru Hristos, fericind sfarsitul lor mucenicesc, prin care s-au invrednicit vietii celei nesfarsite de la Hristos. Ostasii care pandeau de departe si strajuiau trupurile mucenicesti, ca sa nu fie furate de crestinii cei tainuiti, vazand pe omul acela strain, cazand pe trupurile cele lepadate si sarutandu-le, l-au cunoscut ca este crestin. Deci, l-au prins si l-au dus la ighemonul lor.

Ighemonul, dupa obisnuita cercetare, l-a judecat spre ardere si l-a ars ca si pe Sfantul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, intocmai ca cei 12 prooroci si apostoli, au stat cu proorocii si cu apostolii inaintea lui Hristos Domnul, intru cereasca imparatie, incoronati cu cununile biruintei. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afara din cetate, au zacut acolo patru zile. Vazand paganii ca nu se ating de trupurile acelea nici ciinii, nici pasarile, nici fiarele, au poruncit ca sa le ia si sa le ingroape. Deci, luandu-le credinciosii, le-au ingropat cu cinste, slavind pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe Unul in Treime Dumnezeu, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici din Persia
(16 februarie)

    Cuviosul Marut episcopul, şi cei din Martiropoli, fiind trimis de către dreptcredinciosul împărat grec Teodosie cel Mare la împăratul Persiei pentru împăcare, a tămăduit acolo pe fiica împăratului de diavoleasca chinuire. Aflînd mare mulţumire de la împăratul acela, a cerut trupurile sfinţilor mucenici, celor ce au pătimit în Persia, atunci. Aducîndu-le în pămîntul grecesc, a zidit o cetate în numele mucenicilor, numind-o Martiropoli şi a pus într-însa trupurile muceniceşti, cele aduse din Persia, cu cinste. Apoi, el singur s-a odihnit acolo, întru Domnul.

Interviu radiofonic cu PS Longhin de Bănceni, erou naţional al Ucrainei. Radio Dobrogea

http://www.radiodobrogea.ro/11601-interviu-ps-longhin-de-banceni/?fb_source=pubv1

Sfantul Apostol Onisim (15 februarie)

Troparul Sfantului Apostol Onisim

Apostole Sfinte, Onisim, roaga-L pe milostivul Dumnezeu sa daruiasca iertare de greseli sufletelor noastre.

Cantare de lauda la Sfantul Apostol Onisim

Preaslavitul Onisim si-a inceput viata ca rob
Si a sfarsit-o ca apostol si mucenic al lui Hristos.
Nelegiuitul Tertulus l-a intrebat despre numele sau:
"Intaiul meu nume este crestin, iar cel de al doilea Onisim."
"Oare esti om slobod sau robul cuiva?"
"Robul lui Filimon am fost, iar acum sunt robul lui Hristos Dumnezeu."

"Cu ce pret te-a vandut Filimon lui Hristos?"
"Stapanul Hristos sangele Sau si-a dat pentru mine."
"Spune-mi: pe dumnezeii nostri ii cinstesti tu oare?"
"Eu nu vad dumnezei, ci numai chipuri cioplite,
Felurite fiare, toate chipuri moarte.
Vad ca un taur este jertfit altui taur,
Asemenea un berbec jertfit altui berbec, bufnitelor pasari,
Dobitoace vii jertfite unor fiare moarte,
Cel viu jertfit celui mort, cel mai tare jertfit celui slab.
Nu, inaintea unor astfel de zei eu nu ma plec!
Ci numai Domnului Celui Viu, Stapanului
Si Ziditorului meu si al tau, o, Tertulus, ma inchin!"
Dar Tertulus batjocori pe omul lui Dumnezeu
Si porunci cu sabia sa i se taie capul !
Cel ce putere avea peste trup ii taie capul,
Insa putere nu avu sa-l lipseasca nici de sufletul sau, nici de slava.
Slavitul nume al lui Onisim ramase,
Pentru ca cerul si pamantul pe el sa-l cinsteasca.

Sfantul Nicolae Velimirovici

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol Onisim, unul din cei şaptezeci de apostoli

În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit şi cu dregătorie, anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos şi s-a învrednicit mai pe urmă de treapta episcopiei, apoi s-a numărat şi în ceata celor 70 sfinţi apostoli. La Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, greşind stăpînului său şi temîndu-se de pedeapsă, a fugit de la dînsul şi s-a dus la Roma, unde, aflînd pe Sfîntul Apostol Pavel în legături, a auzit de la dînsul sfînta propovăduire şi, învăţînd sfînta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună cu sfîntul Tihic şi îi era lui de trebuinţă în acea slujbă. Apoi Sfîntul Apostol Pavel, trimiţînd pe Sfîntul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dînsul şi pe acest Sfînt Onisim, precum scrie la sfîrşitul epistolei: "Pe toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor şi împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi ca să cunoască cele despre voi şi să vă spună toate cele de aici".

    Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebită scrisoare către Filimon, stăpînul lui, rugîndu-l să-l ierte pe Onisim pentru greşeala lui şi să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit şi ca pe însuşi Pavel. Apostolul Pavel numeşte în scrisoarea sa pe Onisim fiu al său: "Rogu-mă ţie, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat şi care odată era ţie netrebnic, iar acum ne este şi mie şi ţie de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu să-l primeşti ca pe inima mea". Deci, Filimon a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a dăruit libertate şi l-a trimis iarăşi la Roma, la Sfîntul Apostol Pavel, ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în scrisoarea aceea: "Am voit ca să-l ţin la mine pe Onisim să-mi slujească mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie".

    Sfîntul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinţilor apostoli, pînă la sfîrşitul lor. Apoi a fost pus de dînşii episcop pentru bunăvestirea cuvîntului, iar după sfîrşitul lor, ieşind din Roma, a străbătut multe cetăţi şi ţări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfîntul Timotei şi după Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu.

    Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfîntului Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, cînd l-a întîmpinat Sfîntul Onisim pe cale, cu cîţiva efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mîncarea fiarelor. Sfîntul Ignatie scrie către efeseni astfel: "În numele lui Dumnezeu am primit pe toţi, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească, iar pe voi vă rog să-i fiţi lui asemenea, căci binecuvîntat este cel ce v-a învrednicit a avea un episcop ca acesta". Şi iarăşi, scriind de acolo la antiohienii săi, zice: "Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului". De acestea este încredinţat că, Sfîntul Onisim, după înconjurarea a multe ţări şi cetăţi, fiind bătrîn, a rămas în Efes, păscînd acolo Biserica lui Dumnezeu cîtăva vreme.

    După aceea a fost prins de necredincioşi şi de acolo l-au dus la Roma, pe vremea împărăţiei lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Onisim a răspuns: "Sînt creştin". Eparhul a zis: "Din ce orînduială eşti?" Onisim a răspuns: "Am fost oarecînd robul unui bărbat, iar acum sînt rob credincios al bunului Stăpîn Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos". Zis-a eparhul: "Care a fost pricina mutării tale la alt stăpîn?" Răspuns-a Onisim: "Cunoştinţa Adevărului şi urîciunea închinării la idoli". Zis-a eparhul: "Cu cît preţ te-ai vîndut Stăpînului celui nou?" Iar Onisim zise: "Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Său sînge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune, precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios v-aţi izbăvit de viaţa voastră cea deşartă, ce era de la părinţi, ci cu cinstitul sînge, ca al unui miel fără de prihană şi preacurat al lui Hristos".

    Eparhul l-a întrebat: "Care este viaţa deşartă după scripturile voastre? Spune-ne nouă!" Zis-a Onisim: "Deşartă viaţă este: desfrînarea cea fără de lege, care pentru puţină dulceaţă trupească găteşte veşnicul foc celor pătimaşi şi iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este năpăstuit; farmecele, care sînt rădăcina a toată asuprirea şi vînarea; mîndria ce se arată prin înălţarea minţii asupra altora; zavistia, care pe Cain şi pe alţi mulţi i-a învăţat uciderea de frate; grăirea cea rea şi limba cea neînfrînată care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în rîs; făţărnicia şi minciuna, vrăjmăşia adevărului şi prietenia diavolului, prin care şi pe Eva a împiedicat-o cel rău; mînia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului şi tatăl uciderii; beţia care locuieşte cu neînfrînarea şi este soră şi născătoare celei necurate vorbe, străină de gîndul cel bun şi fără de chip cu obiceiul şi cu cuvîntul". Acestea toate ce s-au zis, sînt viaţa cea deşartă.

    După acestea toate pentru o viaţă ca aceasta deşartă este izvor şi maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrînării, învăţătoarea neştiinţei de Dumnezeu, orbirea minţii, rînduitoarea gîndirii celei rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului şi care se sîrguieşte să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povăţuitoarea morţii, slujitoarea năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării de sînge, domnul urîciunii, ce vînează pe cei proşti, prin neştiinţa de Dumnezeu, mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe slujitorii săi cu lanţurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învaţă slava deşartă, care şi pe cei bătrîni îi umple de necinste, poruncindu-le să joace la glasul trîmbiţelor jertfelor, care pierde curăţia fecioriei, cu fier şi cu sabie, amestecînd praznicele sale şi prin vărsarea sîngelui de dobitoace îşi arată necurăţiile sale cele fără de ruşine; care goleşte trupurile bărbaţilor prin mijlocul cetăţii şi le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvîrşeşte prin ucideri şi desfrînări şi ca pe o corabie înviforează minţile omeneşti, prin chipuri idoleşti. Se jertfeşte boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfeşte oile, tot pentru o oaie, ca zeiţă. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui cioplit în piatră sau lemn şi în loc de sănătate face ucidere, aducînd la cele neînsufleţite pe cele însufleţite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci şi usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire şi neştiinţă să pogoare pe oameni în iad.

    Văzînd o viaţă ca aceasta deşartă, a închinării la idoli care este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dînsa ca de o mare ce se învăluieşte şi am alergat la limanul cel bun şi către viaţa cea legiuită şi cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu şi spre dragostea aproapelui. Şi pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, şi tu, precum şi eu, cunoscînd adevărul, să laşi deşertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul şi ca umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi să te mîntuieşti, venind întru înţelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură Dumnezeu de moartea celor ce l-au mîniat pe El, ci se veseleşte de întoarcerea şi de pocăinţa lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă". Zis-a Tertil eparhul: "Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemîndu-te de munci, ci şi pe noi voieşti să ne aduci la a ta rătăcire?" Grăit-a sfîntul: "Muncile tale nu pot să mă înfricoşeze, chiar dacă ar fi oricît de cumplite, pentru că, mîntuindu-mă prin aşteptarea bunătăţilor ce vor să fie şi întărindu-mă cu puterea Hristosului meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea".

    Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul Onisim să-l arunce în temniţa cea mai întunecată şi mai înfricoşătoare, în care fiind dus a petrecut 18 zile ca în raiul cel luminos şi în locul cel răcoros, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dînsul credincioşi, care îi fericeau pătimirea lui şi cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoinţă. Iar pe cei erau necredincioşi, propovăduindu-le sfîntul cuvîntul lui Dumnezeu, îi povăţuia la calea cunoştinţei adevărului.

    Dar după 18 zile, eparhul, arătîndu-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate şi l-a trimis la Putiol, în surghiun. Dar Sfîntul Onisim şi acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos şi a povăţui pe mulţi la viaţa veşnică. Înştiinţîndu-se de aceasta Tertil, iarăşi l-a prins şi, legat, l-a adus înaintea judecăţii sale. Dar, întrebîndu-l şi aflîndu-l neplecat în credinţă, a poruncit ca, întinzîndu-l, patru oameni să-l bată cu toiege, fără de cruţare. După aceea, bătîndu-l mult, cu nemilostivire, i-au sfărîmat foarte rău fluierele picioarelor şi alte oase. Apoi, tăind capul Sfîntului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creştină, l-a luat şi a pus sfîntul său trup în raclă de argint şi săvîrşea pomenirea mucenicului, cîştigîndu-şi ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul, întru cereasca Împărăţie. Pe aceasta, şi nouă să ne fie a o cîştiga întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Parintele Serafim Man 27 noiembrie 1935 - 12 februarie 2013

                                        

Parintele Serafim Man a trecut la cele vesnice in dimineata zilei de 12 februarie 2013, la ora 3 si 10 minute.

Parintele Serafim Man a fost unul dintre staretii de seama ai Manastirii Rohia, el indrumand obstea acesteia intre anii 1973-1984. Nascut in ziua de 27 noiembrie 1935, in apropiere de manastirea in care va ajunge staret, parintele Serafim este cunoscut mai ales in calitatea sa de duhovnic al parintelui Nicolae Steinhardt.

Parintele Serafim Man

Parintele Serafim Man s-a nascut in data de 27 noiembrie 1935, in localitatea Boiereni, judetul Maramures, in apropiere de Manastirea Rohia. In data de 23 noiembrie 1952, la varsta de numai 17 ani, tanarul intra ca frate in Manastirea Rohia. Statornic in viata monahala, in data de 20 iulie 1955, dupa trei ani de ucenicie, el va fi tuns in monahism, primind numele Serafim.

In primavara anului 1957, parintele Serafim Man este hirotonit ierodiacon, iar mai apoi, ieromonah; el va sluji in biserica manastirii pana in anul 1959, cand, din pricina Decretului 410, este nevoit sa paraseasca manastirea. Pana in anul 1971, el va sluji ca preot in parohiile Cupseni, Baiut si Costeni. Revenind in obstea de la Manastirea Rohia, dupa numai doi ani, in anul 1973, parintele Serafim Man este ales staret al acesteia.

In anul 1973, in anul in care parintele Serafim Man a fost numit staret la Manastirea Rohia, filosoful Constantin Noica i-a spus lui Nicolae Steinhardt: "Ti-am gasit locul potrivit!". In autobiografia sa, despre perioada petrecuta dupa iesirea din inchisoare, pana la intrarea in manastire, parintele Nicolae Steinhard spune: "Jinduiam acum dupa calugarie. O doream inca din inchisoare. Dupa moartea tatalui meu (1967), am inceput sa-mi caut o manastire, am intampinat insa greutati si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic."

Pentru ca era carturar curajos, autoritatile comuniste il urau pe Steinhard; pentru ca era evreu, autoritatile bisericesti se aratau si ele reticente; cu toate acestea, parintele Serafim Man a fost luminat de Dumnezeu sa vada inima sincera a celui in cauza. Intelept si plin de dragoste, staretul de la Rohia l-a primit pe carturar cu multa caldura si fara reticente, fagaduindu-i ca el personal il va calugari.

Slujba de tundere in monahism a lui Steinhardt, planuita a fi savarsita in taina, a fost impiedicata de o boala crunta ce l-a cuprins pe staret (cancer). In fata cancerului, ajuns deja in metastaza, doctorii si-au declarat neputinta, sfatuindu-l pe parinte sa mearga la Manastirea Rohia, spre a muri in chilia sa. In manastire, petrecand in rugaciune neincetata, parintele a depasit cu zeci de ani termenul insemnat de doctori.

Abia in anul 1980, parintele Serafim Man l-a tuns in monahism pe Nicolae Steinhardt, primindu-l cu mult drag in obstea sa de la Manastirea Rohia. Despre acest moment, parintele Steinhardt marturiseste: "In anul 1979, parintele Serafim Man mi-a fagaduit ca ma va calugari. S-a imbolnavit apoi foarte grav si a fost internat in stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit in august 1980, la Rohia, numai ca sa ma calugareasca, potrivit fagaduintei ce-mi facuse. Am fost calugarit in ziua de 16 august, in paraclisul noii cladiri, de parintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvantarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior."

Parintele Serafim Man este unul dintre marii parinti duhovnici pe care i-a dat Bisericii pamantul tarii noastre: "Zilnic stai la rugaciune, cum poti, cat poti; dar sa nu fie o zi fara rugaciune, ca nu e zi fara pacat! Mergand pe drum ori lucrand, zi si-atunci: "Doamne, ajuta! Doamne, iarta-ma!". Nu-i voie sa intrerupem rugaciunea. Mintea noastra sa fie in cer, mintea noastra sa fie la Dumnezeu. Dumnezeu e aproape de noi. Tot ce ne inconjoara ne vorbeste de Dumnezeu. Eu, cu necazurile mele, la Maica Domnului am alergat cel mai mult; eu pe Maica Domnului o consider cea mai mare aparatoare."

Parintele Serafim Man a fost staret al Manastirii Rohia vreme de unsprezece ani, intre anii 1973-1984. Se retrage din staretia manastirii din pricina starii proaste de sanatate. In calitate de staret, pe langa activitatea duhovniceasca, parintele Serafim s-a ostenit si in vederea intaririi materiale a manastirii, intarind cladirile acesteia si zidind altele de folos; in vremea sa a fost zidita "Casa cu Paraclis", "Casa Poetului" si "Altarul de vara".

De-a lungul vietii sale, parintele Serafim Man a publicat mai multe carti de folos duhovnicesc, dintre care le amintim pe urmatoarele: "Manastirea Rohia" (Cluj Napoca, 1989), "Livada duhovniceasca" (Cluj Napoca, 1990), "Adevaruri traite. Invataturi folositoare" (Baia Mare, 1993), "Buchet de pilde si invataturi creatine pentru tineri" (Baia Mare, 1995), "Crampeie de propovaduire din amvonul Rohiei" (Baia Mare, 1996), "Meditatii duhovnicesti" (Baia Mare, 2002), "Viata si Acatistul Sfantului Serafim de Sarov" (Baia Mare, 2004), "Rugaciunea domneasca Tatal nostru. Talcuire" (Baia Mare, 2007), precum si mai multe predici si omilii, in revistele teologice.

Teodor Danalache

Parintele SERAFIM MAN, duhovnicul lui Nicolae Steinhardt

"Dumnezeu m-a vindecat de cancer"

Cu parul alb, coliliu, seamana cu un fuior de lana adunat pe un trup subtire si inlemnit. Ochii negri sunt insa vii, calzi si umezi de lacrimi, atunci cand vorbeste de Maica Domnului sau de Cer. Iubirea, si nu hrana, tine viu acest suflet, lipit inca de trupul care pare sa alunece din lumea noastra de lut. La un moment dat, moartea a atarnat neinduplecata asupra lui. Nimeni nu ii mai dadea nici o speranta. Doctorii ii spusesera ca e mai bine sa mearga la manastire pentru a muri intre zidurile ei sfinte. Dar Dumnezeu a facut un miracol si l-a intors din drumul fara de pulbere. Parintele Man trebuia sa traiasca, pentru a-si tine un legamant: promisiunea facuta lui Nicolae Steinhardt ca il va calugari. De la acea incercare napraznica au trecut 26 de ani. Ce-i drept, glasul ii suiera stins, din pricina bolii, dar Arhimandritul Serafim Man a ajuns cu bine la varsta de 85 de ani, implinita acum, in noiembrie, si continua sa ii spovedeasca pe maramuresenii lui dragi. Pentru calugarii de la Rohia el este, simplu, Parintele.

Florile lui Dumnezeu

Imi povesteste cum dragostea de Hristos l-a cuprins inca din copilarie. Cum Domnul ii vorbea din bisericile invelite cu sita si turle avantate spre cer, cum prezenta Lui se rasfrangea, jucausa, in poienile smaltate cu flori raspandite pe dealurile care invesmanteaza tinutul Lapusului. "Tot ce ne inconjoara ne vorbeste de Dumnezeu. Daca ne uitam la un camp frumos cu flori, vedem ca una este foarte rosie, alta galbena, alta albastra. Rasarite din acelasi pamant, ce seva isi trage fiecare, ca sa aiba culorile acestea atat de diferite? Si forma aceasta a lor, minunata? Intelegem, deci, ca si o floare ne poate vorbi de Dumnezeu. Cu atat mai mult, un om...".

Biserica de lemn de la Rohia

La nici 17 ani, valvataia inimii a rupt zagazurile si s-a revarsat spre manastire. A pasit atunci pe portile de la Rohia, hotarat ca aici sa ramana pana la ultima suflare. "Un calugar trebuie sa aiba in minte doua lucruri: sa fie rabdator si sa fie statornic!". Cand spune acestea, batranul parinte mangaie agale copertile unui "Acatistier". Filele sunt galbene de vreme, tocite de rugaciunile in timpul carora au fost rasfoite. Prin geamul stramt, o pala de lumina luneca peste icoanele care au acoperit intregul perete dinspre rasarit. Sa te rogi in fata lor, zi de zi, fara sa iei in seama plictisul sau oboseala sau dorinta de a te opri, pur si simplu, asta e calea monahului. "Zilnic stai la rugaciune, cum poti, cat poti. Da' sa nu hie o zi fara rugaciune. Ca nu e zi fara pacat! Mergand pe drum ori lucrand, zi si-atunci: "Doamne ajuta! Doamne iarta-ma!". Nu-i voie sa intrerupem rugaciunea. Mintea noastra sa hie in cer, mintea noastra sa hie la Dumnezeu. Mie imi place sa o rog pe Maica Domnului si tin la ie enorm de mult!".

"Calugarul in lume e ca pestele pe uscat"

Parintele Serafim nu a mai apucat sa-si urmeze visul de a ramane pana la moarte in singuratatea imbatatoare de suflet de la Rohia. La nici sapte ani dupa ce ii trecuse portile, comunistii au decis sa-i alunge pe calugari din manastiri. Sperau sa le desfiinteze cinul, sa faca uitate rugaciunile lor, slujbele lor de noapte, hainele lor cernite si obsedanta lor grija pentru un cer pe care politrucii il credeau gol. Pentru conducatorii atei, monahii erau o prezenta prea vie, acuta chiar, a dumnezeirii si, de aceea, imposibil de tolerat.

Parintele Serafim a fost si el alungat. O mare suferinta s-a abatut asupra lui atunci: "Calugarul in lume e ca pestele pe uscat!". S-a revarsat insa in slujirea credinciosilor, caci ii fusese incredintata o parohie de mir. Cea mai mare bucurie o avea in timpul slujbelor. La inceput, crestinii nu prea veneau la biserica in care oficia calugarul cel tanar, dar, treptat, vazand ca el adasta la rugaciune zi de zi, au inceput sa indrazneasca. Mai intai cativa copii, pentru ca parintii erau dusi la lucru, apoi batranii si tinerii. In Postul Mare, biserica sa de parohie era plina, chiar si in timpul saptamanii. Parintele Serafim coborase, cu manastirea lui draga cu tot, in sat.

Locul potrivit

Exilul a durat mai bine de zece ani. Dar comunistii nu puteau lupta prea mult cu Dumnezeu. Treptat, au ingaduit monahilor sa revina la vechile lor vetre de rugaciune. Parintele Serafim Man s-a intors la Rohia dupa 12 ani de pribegie. La nici trei ani de la reintoarcere, a fost chemat in scaunul staretiei, conducand manastirea intr-una dintre cele mai negre perioade ale bisericii.

Biserica noua a manastirii

Atunci l-a intalnit pe Nicolae Steinhardt. In "Autobiografia" sa, pastrata si acum in manastire, acesta scrie ca "jinduia dupa calugarie", pe care si-o dorise inca din anii temnitei. Va lua manastirile tarii la pas, batand in poarta lor pentru a fi primit ca frate, dar, scrie Steinhardt, "staretii se fereau de un fost detinut politic". Nu voiau sa se incurce cu un intelectual cu "dosar", chiar daca acesta il cauta pe Hristos, mai aprig decat multi alti crestini caldicei.
Intalnirea cu spatiul magic al Rohiei a fost prilejuita de Constantin Noica, fratele intru suferinta al lui Steinhardt, care, in 1973, l-a anuntat scurt: "Ti-am gasit locul potrivit!". Era chiar anul in care parintele Serafim urca in treapta staretiei. Intelept si plin de dragoste, el i-a deschis bratele sale carturarului de care alti conducatori de manastire se fereau. Atunci i-a si fagaduit ca il va calugari, desi legamantul nu era simplu de tinut, pentru ca, pe langa autoritatile comuniste, tanarul staret avea de infruntat si posibila opozitie a ierarhiei ortodoxe. Steinhardt era evreu. Asa ca s-a decis sa faca totul in taina. Insa o incercare napraznica a intervenit brusc, spulberand planurile celor doi, legati de acum prin nevazutele fire ale relatiei dintre fiu si parinte duhovnicesc: cancerul!

Vindecarea miraculoasa

O gura de rai

"Parintele Serafim Man", scrie Nicolae Steinhardt in "Autobiografia" sa, "s-a imbolnavit foarte grav si a fost internat in stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit, in august 1980, la Rohia, numai ca sa ma calugareasca pe mine, potrivit fagaduintei ce-mi facuse".
Era o dimineata de vara cand doctorii l-au externat. Facusera tot ce se putea pentru a-l salva, dar cancerul ajunsese la metastaza. Atunci s-au hotarat sa il trimita acasa, in manastire, pentru a putea muri in murmurul rugaciunilor citite la strana, alaturi de fratii pe care ii iubea nespus. Profesorul care-l ingrijise i-a spus parintelui sincer: "Mai ai de trait ceasuri, nu zile!" si l-a rugat pe sofer sa mearga direct la Rohia, fara opriri pe drum.
Doctorii se aratasera neputinciosi, dar parintele mai avea o ultima nadejde. Zice: "Asa ca i-am spus Mantuitorului - "Daca mai am ceva de lucrat aici, lasa-ma in viata, daca nu, ia-ma la Tine"!". Ochii parintelui se umplu de lacrimi si vocea i se ineaca si mai mult. Privirea cauta spre inlauntru, spre acea "inima" interioara, in care mintea devine simtire de Dumnezeu. Sunt sigur ca in astfel de momente, o ureche atenta ar putea deslusi freamatul unei aripi de inger. "Ce puteam face la manastire, decat sa ma pun staruitor pe rugaciune? "Maica Domnului, fa-ti mila, roaga-te fierbinte Lui Dumnezeu pentru mine pacatosul! Ajuta-ma!". Si alte rugaciuni improvizate, da' rostite cu staruinta! Mereu, mereu m-am rugat. Cu doua scopuri. Intai, scopul principal, sa ma ierte Dumnezeu. Si, in al doilea rand, sa ma vindece. Si m-a vindecat si, iata, traiesc si azi...".

Povestita atat de simplu, minunea devine aproape fireasca, parte din mersul natural al lumii sub veghea lui Dumnezeu. Parintele Man si-a implinit promisiunea facuta: tunderea intru monahism a celui care avea sa devina Nicolae de la Rohia, monahul cu condei de profet. Evenimentul s-a petrecut in vara anului 1980, discret, fara stirea puternicilor zilei, care ar fi putut zadarnici totul.
Dupa acea slujba, implinita de un muribund, vindecarea miraculoasa a devenit evidenta. Parintele Serafim a inceput incet, incet sa manance, apoi sa slujeasca in altar. Un an de zile a durat pana cand s-a intremat pe deplin si si-a reluat slujirea de staret si lupta cu comunistii. Dorea sa primeasca oameni tineri in lavra, la usa bateau novici, dar i se interzicea cu brutalitate. Politrucul ii spunea deseori: "Ai nevoie de oameni? Angajeaza barbati casatoriti! Tineretul lasati-l sa se insoare, sa mearga la scoli, nu la manastire". A rabdat toate acestea pana in 1984, cand s-a retras din fruntea fratilor, daruindu-se doar rugaciunii si spovedaniei credinciosilor.

Durerea intru lumina

Citind din cartile sfinte

Pentru parintele Man, revolutia nu a adus doar libertatea dupa care jinduise atat. Sufletul il doare si acum. Imi spune cum plange la rugaciune, dupa tinerii plecati din tara, dupa familiile destramate, dupa copiii lasati doar in grija bunicilor. "Tinerii ii musai sa plece in strainatate. Nu putem trai in tara noastra, care era granarul Europei. Pamantul nostru devine salbatec. Si distrugem milioane de familii. Uneori, mere sotul, mere si sotia, cand merg amandoi ii mai bine. Da' de multe ori, mere numa unu' si se distruge familia".
Carduri, carduri, morosenii vin si ii spovedesc parintelui toate aceste dureri. Ele trec prin trupu-i istovit de boala si batranete, se coboara in inima spalata de har si apoi se limpezesc. Sfatul izvodit astfel are alta incarcatura decat a celorlalti preoti. Parintele Serafim nu iti spune doar ce sa faci. El plange alaturi de tine durerea ta adanca si, mai ales, se roaga neincetat, abatand asupra ta o iubire de care nu ai stiut pana atunci. Si, totusi, nu socoate ca face indeajuns: "Ar trebui mai mult... Sa ne apropiem de oameni mai mult, sa ii mangaiem, sa ii intarim, sa stam de vorba cu ei. Ca acu', numa' biserica ne mai tane! Cat ne tane...".
Ascultandu-l, inteleg cuvintele inteleptilor care spun ca numai sfintii mai tin astazi lumea. Prin ei se scurge toata neputinta si raul nostru; ei, cu delicata lor jertfa, ard patimile care pe noi ne istovesc. Si in urma acestei combustii dumnezeiesti, nu ramane decat lumina. Asta face si parintele - transforma intunericul oamenilor in raze de soare. Il intreb daca ii este dor de cer.
"Pai mi-i dor mereu. Cand vreau sa fiu la El prin rugaciune, o rog mult pe Maica Domnului in ajutor. Eu pe Maica Domnului o consider cea mai mare aparatoare. Eu o numesc advocata me si ajutatoarea grabnica, ocrotitoare, acoperitoare, bucuria tuturor necajitilor...

In mijlocul credinciosilor

Eu, cu necazurile mele, la Maica Domnului am alergat cel mai mult. Dupa rugaciune, il simt pe Dumnezeu. Il simt! Sunt clipe cand ma simt fericit ase... o bucurie, o inaltare, o luminare a mintii... Da! O stare de evlavie, de bunatate, cand parca nici nu iti mai vine sa te rupi de rugaciune. Dumnezeu e aproape de noi...".
In ochii parintelui joaca scantei de lumina. Ceva din frumusetea mai presus de lume se reflecta in ei. Stiu de ce parintele Serafim a fost vindecat de cancer. Nu el mai avea nevoie de viata, ci noi. Si a ramas aici, un stalp de lumina, in calea acestui neam vitregit de istorie.
Plec din Rohia cu acest gand. Astazi, toata lumea se vaita de oboseala si stres. La parintele nu am vazut nici urma de asa ceva, desi a trecut prin incercari grozave. Si asta, nu numai pentru ca Domnul i-a fost aproape, ci si pentru ca, aidoma Lui, nu a suferit pentru sine, ci pentru ceilalti. Desi este batran si neputincios, parintele Serafim ne poate vindeca pe toti de cea mai aspra boala din lume - lipsa de iubire.

formula as

Pelerinaje Ucraina

Va invitam in urmatoarele pelerinaje:

Kiev, Lavra Pesterilor, Lavra Poceaev, Boian, Banceni, Kitaev, Pocrov, Florovski, Goloseevo - 27 - 31 Martie/17 - 21 Aprilie.
Pretul: 450 Lei.

Pelerinaj la Odessa si Crimeea - 11 - 16 Martie
... Moastele Sf. Cuv. Iona, Kuksa, Gavriil, Sf. Ier. Luca, doctorul fara de arginti.
Pretul: 200 Euro.

Detalii pe www.pelerinajeucraina.blogspot.com sau la nr de tel 0744848704, Marin Osoianu.
Pelerinaje Ucraina și Israel
www.pelerinajeucraina.blogspot.com

Copil inviat din morti de parintele Mihail de la Manastirea Baniceni

In anul 2008, in Joia Mare, copilul de 1 an şi 8 luni, al unei familii care participa la Slujbă la Mânăstirea Bănceni din Ucraina, a fost găsit în apă, într-o fântână arteziană din curtea Mânăstirii, după mai bine de 20 minute de căutări.

 

A fost dus la cel mai apropiat centru medical, unde medicul a constatat decesul copilului.

Dar Părintele Arhimandrit Mihail Jar, duhovnicul Mânăstirii Bănceni, care se afla la Kiev, a transmis prin telefon ca să fie pus copilul sub aparatele de respiraţie artificială, căci copilul nu este mort. Însă medicul nu a vrut să facă lucrul acesta, deoarece copilul nu mai avea puls.

La 6 ore de la petrecerea accidentului Părintele a sosit la centrul medical împreună cu o Cruce, în care sunt încorporate părticele din Sfânta Cruce şi moaşte. Când a atins pieptul copilului cu acea Cruce, inima copilului a început să bată, dar nu se observa nici o activitate cerebrală.

Copilul a fost dus la spitalul din Cernăuţi, unde Părintele Jar a venit cu o părticică din moaştele Maicii Serafima. Când Părintele a atins fruntea copilului cu acele moaşte copilul a strănutat şi a deschis ochii.

- “Copilul este conştient şi este în stare de convalescenţă …”, ne spune un frate din Suceava, care a fost recent în Ucraina şi a văzut copilul înviat.

Fetiţa se numeste Anişoara. Fotografia e facuta la spital la Cernauţi, la putina vreme dupa ce a inviat.

 

Slăvit să fie Domnul!

Sursa: www.agnos.ro