Sfintii 7 tineri din Efes; Aducerea moastelor Cuv.Mucenite Evdochia (4 august)

Cand paganul Deciu avea in stapanirea sa sceptrul imparatiei Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, sufland cu multa manie impotriva crestinilor de acolo. Atunci toate tinuturile dimprejur s-au adunat din porunca lui in cetatea Efesului, ca sa aduca jertfe desertilor zei. Iar Biserica credinciosilor era in prigonire, incat multi robi ai lui Hristos, preoti, clerici si ceilalti credinciosi se ascundeau fiecare pe unde puteau, temandu-se de cumplitul prigonitor. Iar imparatul, inaltandu-se cu inima, a pus idoli in mijlocul cetatii si le-a facut jertfelnice spurcate.

Si a poruncit mai intai celor mai mari ai cetatii ca, impreuna cu dansul, sa aduca jertfe zeilor. Deci se uda pamantul cu sangele dobitoacelor injunghiate, iar fumul si duhoarea celor jertfite umpleau vazduhul, savarsindu-se de tot poporul necredincios praznicul paganilor cel urat de Dumnezeu. Iar a treia zi, imparatul a poruncit sa prinda pe toti crestinii si sa-i sileasca la jertfele idolesti. Deci credinciosii au fost cautati pretutindeni. Si erau trasi din case si din pesteri, si impinsi, fiind dusi cu necinste la poporul cel adunat, care se inchina cu jertfe idolilor. Si cati din crestini erau fricosi si mici la suflet, aceia temandu-se de munci, cadeau din credinta si se inchinau idolilor inaintea poporului. Deci auzind si vazand acest lucru ceilalti crestini, se tanguiau cu sufletele si plangeau pentru cei ce cadeau de la Hristos si alunecau la inchinare de idoli. Iar cei ce erau tari in credinta si mari la suflet, aceia se dadeau fara temere la toate chinurile, suferind felurite morti, punandu-si astfel cu barbatie sufletele pentru Domnul si Mantuitorul lumii. Si erau multi cei munciti, din a caror trupuri chinuite si zdrobite, sangele curgea ca apa, adapand pamantul; iar trupurile celor ucisi, chinuitorii le aruncau pe unele in gunoi, pe altele, pe langa drumuri, pe altele le spanzurau pe ziduri imprejurul cetatii, iar capetele lor le puneau infipte in pari inaintea portilor cetatii, incat corbii, pelicanii si celelalte pasari mancatoare de carne, zburand peste zidurile cetatii, mancau trupurile mucenicesti. Deci mahnire era crestinilor celor ascunsi, caci nu puteau sa ia si sa ingroape trupurile fratilor lor, care erau mancate de pasari. Si se rugau tanguindu-se si isi ridicau mainile catre Dumnezeu, ca sa scape Biserica de la acea muncire.

In vremea aceea erau in Efes sapte tineri in randuiala ostaseasca. Ei erau fii de cetateni cinstiti si mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian si Antonin. Acestia, desi erau nascuti din feluriti parinti, erau cu un suflet intru credinta si in dragostea lui Hristos. Ei petreceau impreuna in rugaciune si in postiri, rastignindu-se impreuna cu Hristos prin omorarea trupurilor lor si prin pazirea curatiei celei neprihanite. Si vazand in toate zilele rautatile ce se faceau crestinilor si uciderile cele cumplite, isi zdrobeau inimile lor, suspinand si plangand. Deci pe cand imparatul cu toti paganii mergeau la jertfe, ei se abateau si, intrand in biserica crestineasca, se aruncau la pamant inaintea lui Dumnezeu si, presarandu-si tarana pe cap, se rugau cu tanguire.

Facand ei astfel, au aflat oarecare panditori, pentru ca in vremea aceea fiecare pandea pe prietenul sau, sa vada care se ruga lui Dumnezeu, si se dadea la moarte frate pe frate, tata pe fiu, fiul pe tata, si fiecare nu-l tainuia pe aproapele lui, daca il afla rugandu-se lui Hristos. Deci, mergand panditorii la tiran, i-au zis: "Imparate, in veci sa traiesti! Tu chemi pe cei ce sunt departe si ii silesti la jertfe, iar cei ce sunt aproape de tine, aceia nu baga in seama stapanirea ta cea imparateasca si poruncile tale nu le asculta, ci le hulesc si se tin de crestineasca credinta".

Iar imparatul, umplandu-se de manie, intreba: "Cine este unul ca acela, care ar fi potrivnic stapanirii mele?" Clevetitorii au zis: "Maximilian, fiul eparhului cetatii, si alti sase fii de boieri din Efes, cinstiti in randuiala ostaseasca". Deci indata imparatul a dat porunca sa-i prinda si sa-i aduca inaintea sa legati cu lanturi de fier. Astfel au fost pusi sfintii inaintea lui, fiindu-le inca lacrimile in ochi si tarana pe capetele lor. Iar tiranul, cautand la ei, le-a zis: "Pentru ce nu ati fost cu noi la praznicul zeilor, care pe toata lumea au chemat la inchinarea lor? Ci acum, apropiindu-va, sa le aduceti jertfa cea datornica, precum le-au adus toti". Raspuns-a Sfantul Maximilian: "Noi avem pe Unul Dumnezeu, Imparatul Cel ce vietuieste la ceruri, de a Carui slava este plin cerul si pamantul. Aceluia ii aducem jertfa de marturisire si rugaciunile noastre in tot ceasul; iar ardere si jertfe necurate nu vom aduce idolilor vostri, ca sa nu ne intinam sufletele noastre".

Auzind imparatul acestea, a poruncit sa ia de la ei braiele cele ostasesti, care erau semn de cinstita boierie, zicand ca sunt nevrednici a fi intre ostasii imparatesti, deoarece s-au facut potrivnici zeilor si imparatului. Si privind frumusetea tineretilor lor, s-a milostivit de ei si a zis: "Nu este drept ca tineretea acestora sa o pierdem asa iute cu munci; deci, iata, frumosilor tineri, va dau vreme sa va ganditi, ca, inteleptindu-va, sa va apropiati la zei si astfel sa fiti vii". Zicand acestea, a poruncit sa-i dezlege din lanturile de fier si sa-i lase liberi pana la vremea hotarata lor; iar el s-a dus la alta cetate, vrand sa se intoarca dupa aceea iar in Efes.

Iar sfintii tineri, avand vreme libera, faceau lucrurile cele drepte ale credintei lor si, luand aur si argint din casele parintilor, le imparteau la saraci in taina si la aratare. Dupa aceea au facut sfat intre ei, zicand: "Sa plecam din cetate pana ce imparatul se va intoarce, si sa intram in pestera cea mare din munte, care este in partea rasaritului. Acolo, in liniste, sa ne rugam lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca sa ne intareasca pe noi intru marturisirea preasfantului Sau nume, ca astfel sa putem sa stam fara temere inaintea tiranului si, barbateste patimind, sa castigam de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea nevestejita a slavei, cea pregatita credinciosilor robilor Lui".

Astfel sfatuindu-se, au luat cu dansii arginti ca sa le ajunga cateva zile pentru hrana si, ducandu-se spre muntele cel dinspre rasarit, care se numea Ohlon, au intrat in pestera dintr-insul. Si au petrecut acolo multe zile, laudand neincetat pe Dumnezeu si rugandu-se pentru mantuirea sufletelor lor. Iar pe Iamvlih, ca cel mai tanar cu anii, l-au randuit spre slujire, adica sa umble prin cetate si sa aduca cele de trebuinta. Deci, Sfantul Iamvlih, tanarul cel foarte intelept, mergand in cetate, isi schimba hainele sale si se imbraca in haine proaste, ca sa nu fie cunoscut; iar din argintii pe care ii lua, o parte ii impartea saracilor, iar cu partea care ramanea cumpara hrana. Si fiind in acea slujba, cerceta in taina despre venirea imparatului in cetate, daca se va intoarce degrab.

Iar dupa multe zile, Sfantul Iamvlih mergand spre cetate in chip de sarac, a vazut venirea imparatului si a auzit si porunca lui, ca toti mai-marii cetatenilor si ai ostilor sa fie gata a doua zi spre a aduce jertfe zeilor lor; pentru ca imparatul acela spurcat se silea mult la slujba idolilor. Si a mai auzit Iamvlih ca imparatul a dat porunca sa fie cautati si cei sapte tineri, eliberati pentru o vreme, ca si acestia, impreuna cu ceilalti cetateni, sa jertfeasca idolilor inaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte si indata a alergat in pestera la frati, aducandu-le si putina paine; si le-a spus lor toate cele ce a vazut si a auzit si cum ca ei sunt cautati spre jertfa.

Aceasta auzind-o toti, s-au umplut de frica si, cazand cu fetele la pamant, cu plangere si cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, incredintandu-se pe ei spre ajutorul si mila Lui. Deci Iamvlih, sculandu-se, a pregatit masa, punand inaintea lor acea putina paine pe care o adusese, ca acum era seara si soarele apunea. Apoi, sezand ei, au mancat, intarindu-si trupurile lor pentru primirea chinurilor. Iar dupa ce au mancat, au stat vorbind intre dansii, mangaindu-se unul pe altul si indemnandu-se spre barbateasca patimire pentru Hristos. Si asa avand cuvinte laudatoare de Dumnezeu in gurile lor, au adormit; pentru ca de mahnirea care era in inimile lor li se ingreuiasera ochii.

Iar milostivul si iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poarta grija de cele folositoare Bisericii Sale si se ingrijeste de robii Sai, a poruncit acestor sapte tineri sa adoarma cu oarecare straina si minunata adormire, ca Cel ce voia sa faca printr-insii in vremea viitoare o minune preaslavita si sa incredinteze pe cei care se indoiau de invierea mortilor. De aceea, sfintii au adormit cu somn de moarte, caci sufletele lor erau pazite in mainile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca si cum ar fi dormit, zaceau in pestera, nestricate si neschimbate.

Deci a doua zi imparatul a poruncit sa caute pe acesti sapte tineri de neam bun si, neaflandu-i pe ei, a zis catre boieri: "Mi-e mila de acei tineri, deoarece sunt de neam bun si frumosi la chip; deci socotesc ca, temandu-se de mania noastra, au fugit undeva si s-au ascuns; dar bunatatea noastra cea imparateasca este gata a-i milui pe ei, daca se vor cai si se vor intoarce spre zeii nostri". Dar boierii i-au raspuns lui: "Nu jeli, o, imparate, pentru tinerii aceia potrivnici tie si zeilor, pentru ca am auzit ca nu s-au cait, ci mai rai hulitori s-au facut si, dupa ce au impartit mult aur si argint saracilor de pe ulitele cetatilor, s-au facut nevazuti. Iar de vei voi, sa se cheme parintii lor si cu chinuri sa se munceasca, ca sa spuna unde sunt fiii lor".

Atunci imparatul a poruncit ca indata sa cheme pe parinti si a zis catre dansii: "Unde sunt fiii vostri, ocaratorii imparatiei mele? Spuneti adevarul, pentru ca in locul lor voi porunci sa va piarda pe voi, deoarece voi, dandu-le lor aur si argint, i-ati trimis undeva sa nu se arate inaintea fetei noastre". Parintii au raspuns: "O, imparate, ne rugam bunatatii tale, asculta-ne pe noi fara de manie. Noi nu suntem impotriva imparatiei tale, poruncile tale nu le incalcam, nici nu incetam sa aducem jertfe zeilor; deci pentru ce sa murim? Iar daca fiii nostri s-au razvratit, la acestea nu i-am invatat noi, nici nu le-am dat aur si argint, ci ei singuri, luandu-l talhareste de la noi, l-au impartit la cei neputinciosi si, fugind, s-au ascuns, dupa cum am auzit, in pestera cea mare care este in muntele Ohlon. Si multe zile au trecut de cand nu s-au aratat de acolo si nu stim daca mai sunt vii sau au murit".

Iar imparatul, auzind acestea, a eliberat pe barbatii aceia si a poruncit sa astupe usa pesterii aceleia cu pietre mari, zicand: "Deoarece nu s-au cait si nu s-au intors la zei si s-au ascuns dinaintea fetei noastre, sa nu mai vada de acum fata omeneasca, ci sa piara de foame si de sete in intunericul pesterii". Caci imparatul si cetatenii nu stiau ca acei tineri adormisera intru Domnul, ci toti ii socoteau pe ei ca sunt vii. Deci, astupandu-se pestera, doi din postelnicii imparatesti, Teodor si Rufin, crestini tainuiti, au scris patimirea si numele acestor sapte sfinti tineri pe doua tablite de plumb si, pecetluindu-le intr-un sicrias de arama, le-au pus intre pietre la usa pesterii, zicand intre dansii: "Poate candva va voi Dumnezeu sa cerceteze pe robii Sai, mai inainte de venirea Sa, si se va deschide pestera si aratate vor fi intr-insa trupurile sfintilor; atunci se vor cunoaste numele si faptele lor din scrisoarea aceasta si va fi aratat celor mai de pe urma despre dansii ca sunt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, fiind astupati in pestera". Astfel pestera aceea s-a astupat si s-a intarit cu peceti.

Dupa aceasta, nu dupa multa vreme, paganul imparat Deciu a pierit si dupa dansul alti imparati pagani si prigonitori ai Bisericii lui Dumnezeu au pierit fiecare intru a sa vreme. Si ridicandu-se marele Constantin imparat al crestinilor si, dupa multi ani, ajungand sceptrul in mainile binecredinciosului imparat Teodosie cel Tanar, in zilele lui s-au sculat niste eretici care ziceau ca nu este invierea mortilor, pe care Insusi Hristos a poruncit Bisericii Sale sa o astepte fara indoiala. Si se indoiau multi de aceea; si nu numai mireni, ci si unii episcopi au cazut in eresul acela. Deci se ridicase prigoana asupra dreptcre-dinciosilor de la cei mai mari boieri ai palatelor imparatesti si de la arhiereii cei rataciti din calea cea dreapta, intre care era inainte-mergator la toata rautatea Teodor, episcopul Egheniei.

De aceea, unii din acei eretici ziceau ca dupa moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mangaiere, pentru ca cei ce mor cu trupul, mor si cu sufletul, si amandoua se nimicesc. Iar altii ziceau ca numai singure trupurile, in mormant stricandu-se, vor pieri, iar sufletele vor avea rasplatirea lor, fara de trupurile cele pierite prin stricaciune; pentru ca se intrebau cum vor putea sa invie si sa se scoale dupa atatea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai gaseste. Aceasta era o socoteala eretica, caci nu luau in seama cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia... Nici cele ce sunt scrise in proorocia lui Daniil: Cei ce dorm in tarana pamantului se vor scula, unii spre viata vesnica, iar altii spre ocara si spre infruntare vesnica. Nici cele graite de Dumnezeu prin proorocul Sau, Iezechiel: Iata, Eu voi deschide mormintele voastre si va voi scoate pe voi din mormintele voastre, poporul meu.

Neaducandu-si aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Iar imparatul Teodosie era in mare mahnire, vazand tulburarea Bisericii, si se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, cu post si multe lacrimi, ca insusi Facatorul tuturor sa fie doctor al vatamarii aduse Bisericii Lui. Iar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieste sa rataceasca si sa piara cineva de la credinta cea adevarata, a auzit rugaciunea imparatului si suspinele cu lacrimi ale credinciosilor celor multi si a descoperit tuturor la aratare taina cea asteptata a invierii mortilor si a vietii vesnice. Insa aceasta a descoperit-o in acest chip: un barbat oarecare, anume Adolie, care era stapanul muntelui ce se numea Ohlon, unde era pestera cea astupata cu tinerii cei adormiti, acela avand acolo locuinta sa, a voit, dupa randuiala lui Dumnezeu, sa zideasca un staul pentru oile sale. Si incepand sa-l zideasca, slugile lui luau pietre pentru zidarie din acelea cu care de demult se astupase pestera, insa nu stiau ca acolo este pestera, ci socoteau ca asa sunt pietrele in munte. Deci tragandu-le din munte, au facut o gaura in gura pesterii cat putea sa intre omul.

Intr-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stapaneste viata si moartea, Care a inviat pe Lazar cel mort de patru zile, a inviat si pe acesti sapte tineri, care adormisera de multi ani. Si au inviat acesti sfinti mucenici dupa porunca Lui cea dumnezeiasca, ca si cum s-ar fi desteptat din somn si, sculandu-se, au dat lui Dumnezeu lauda cea de dimineata. Apoi, dupa slavoslovia lui Dumnezeu, s-au sarutat unul pe altul, dupa obicei, pentru ca ei credeau ca se desteptasera din somnul cel de noapte, nefiind nici un semn de moarte intr-insii. Hainele le erau intregi, trupurile neschimbate, ba chiar inflorite cu sanatate si cu frumusetile tineretilor, si dupa toate erau in asa chip, ca si cum erau adormiti de seara si sculati de dimineata. Deci sezand, vorbeau, mahnindu-se de slujirea idolilor care le statea asupra-le si de prigonirea ce era impotriva crestinilor, si socoteau ca Deciu ii cauta spre chinuire. Deci, cautand spre Iamvlih, l-au intrebat ce a auzit astazi in cetate, ca sa le spuna lor iarasi. Iar Iamvlih le-a raspuns: "Cele ce v-am spus aseara, acelea va spun si acum: imparatul a poruncit ca astazi toti cetatenii sa fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit sa ne caute, ca, impreuna cu toti, sa ne inchinam idolilor inaintea fetei lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are sa ne chinuiasca".

Atunci Maximilian a zis catre toti: "Fratilor, sa fim gata a iesi si a ne arata cu indrazneala inaintea lui Deciu. Pana cand sa sedem aici ca niste fricosi? Sa iesim si fara de temere sa marturisim inaintea imparatului pamantesc pe Imparatul cerului, pe Dumnezeu cel adevarat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, si pentru cinstea Lui sa rabdam pana la sange! Sa ne punem sufletele pentru El, sa nu ne infricosam de asupritorul cel muritor si de muncile cele vremelnice, ca sa nu cadem din viata cea vesnica, pe care o asteptam intru credinta in Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sarguieste-te sa ne gatesti hrana la ceasul obisnuit. Ia un ban de argint si du-te in cetate sa ne cumperi paine mai multa decat ieri, pentru ca ieri ai adus putina si acum suntem flamanzi. Inca te instiinteaza ce a mai poruncit Deciu impotriva noastra si intoarce-te degraba, ca, intarindu-ne cu hrana, sa iesim de aici si sa ne dam de bunavoie la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos". Deci Iamvlih a luat un ban de argint si a iesit foarte de dimineata, cand incepea sa se lumineze de ziua.

Si iesind Sfantul Iamvlih din pestera, a vazut pietrele zacand langa usa si s-a mirat. Si se gandea in sine, zicand: "Ce sunt acestea si cand s-au pus? Ca aseara nu erau!" Apoi, coborandu-se din munte, mergea cu frica si se temea sa intre in cetate, ca nu cumva sa-l recunoasca si sa-l duca la imparat. Si apropiindu-se el de portile cetatii si ridicartdu-si ochii, a vazut o cinstita cruce deasupra, foarte frumos facuta si s-a minunat mult. Apoi, ori unde isi intorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri si alte case si se minuna. Dupa aceea s-a dus la alta poarta a cetatii si acolo a vazut chipul crucii pus pe zid si nu pricepea. Deci, inconjurand toate portile cetatii si vazand pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte. Apoi, venind iar la poarta dintai, zicea in sine: "Ce este aceasta? Aseara nu se vedea nicaieri semnul Sfintei Cruci, decat numai in taina, daca pe undeva era pazit de credinciosi, iar acum se vede pus pe porti si pe zidurile cetatii! Vad adevarul sau vreo nalucire? Oare nu este aceasta vreo nalucire din vis?" Apoi, intarindu-se cu duhul, a intrat in cetate si, mergand putin, a auzit pe multi jurandu-se cu numele lui Hristos si mai mult s-a inspaimantat, gandind in sine: "Ieri nimeni nu indraznea sa cheme pe fata numele lui Hristos, iar acum Hristos se proslaveste prin atat de multe guri! Socotesc ca aceasta nu este cetatea Efes, ci alta, caci si zidurile sunt altele si oamenii imbracati cu alte haine!"

Si mergand mai departe, a intrebat pe un om, zicand: "Cum se numeste cetatea aceasta?" Acela a raspuns: "Efesul este aceasta". Dar Sfantul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gandea in sine: "Cu adevarat m-am ratacit in alta cetate; deci mi se cade sa cumpar paine si sa ies de aici degrab, ca sa nu ma ratacesc cu desavarsire". Si apropiindu-se de un vanzator de paine, a scos banul de argint si i l-a dat, ca, oprindu-si pretul cuvenit pentru paini, de celalalt pret al banului sa-i dea bani de arama. Iar banul acela de argint era mare, avand pe el chipul si numele imparatilor cei mai vechi. Deci vanzatorul de paine, luand banul de argint, l-a aratat altuia; iar acela, luandu-l, l-a dat la al treilea si la al patrulea. Apoi s-au apropiat si ceilalti care erau acolo, si, uitandu-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, si, privind si la Iamvlih, isi sopteau unul altuia la ureche: "Cu adevarat tanarul acesta a gasit vreo comoara ascunsa de demult!"

Iar Sfantul Iamvlih, vazandu-i ca-si soptesc, s-a temut, fiindca socotea ca este cunoscut de dansii si vor sa-l prinda si sa-l dea imparatului Deciu. Deci a zis catre dansii: "Rogu-ma voua, luati-va banul acesta de argint, pentru ca eu nu voiesc nimic". Dar ei, prinzandu-l, il tineau, zicandu-i: "Spune-ne noua de unde esti si cum ai aflat comoara imparatilor de mai inainte? Da-ne si noua o parte ca sa nu te spunem; iar de nu vei voi sa ne ai si pe noi partasi la acea comoara, apoi te vom da pe tine judecatorului".

Auzind aceasta, Sfantul Iamvlih nepricepandu-se, se mira si tacea. Insa barbatii aceia ii ziceau: "Comoara aceasta nu se poate tainui, deci spune-ne de voie, mai inainte de a fi chinuit". Insa el nu stia ce sa le raspunda lor si era ca un mut. Atunci barbatii aceia au luat de la dansul braul si, punandu-l pe grumajii lui, il tineau in mijlocul targului. Deci a strabatut vestea in popor ca un tanar oarecare, afland o comoara, este prins. Si s-au adunat la dansul multi, care, uitandu-se la fata lui, ziceau: "Acest om este strain si nu l-am mai vazut pe el vreodata". Iar Sfantul Iamvlih voia sa spuna despre dansul ca n-a gasit nici o comoara, dar nu putea sa graiasca de multa mirare.

Si uitandu-se prin popor, voia sa vada pe cineva din cei care il cunosteau sau din cei ai casei sale - tata, mama ori pe cineva din slugi -, dar pe nimeni nu afla sau cunostea. Din aceasta pricina el mai mult se mira, ca ieri la toti a fost cunoscut, fiindca era fiu de tata slavit, iar a doua zi nu putea sa-l recunoasca nimeni si nici el nu putea recunoaste pe cineva. Si s-a vestit despre prinderea lui prin toata cetatea si a ajuns aceasta pana la auzul antipatului cetatii si al episcopului Stefan, care, dupa randuiala lui Dumnezeu, erau impreuna in acel ceas, vorbind intre dansii. Deci amandoi au poruncit sa aduca la dansii pe tanarul cel prins impreuna cu banul de argint.

Deci fiind dus Sfantul Iamvlih, el socotea ca il duc la imparatul Deciu, si mai cu dinadinsul privea spre popor, vrand sa vada pe cineva din cei stiuti; insa nimeni nu-i era lui cunoscut. Si fiind el dus la antipat si la episcop si luand ei banul cel de argint si uitandu-se la el, se mirau ca era de la imparatii foarte vechi. Apoi antipatul a zis catre Iamvlih: "Unde este comoara pe care ai gasit-o, ca acest ban de argint este din comoara aceea?" Sfantul Iamvlih a raspuns: "Nu stiu nici un fel de comoara. Aceasta numai stiu, ca din averile parintilor mei am acest ban de argint de acest fel, precum dupa obicei in aceasta cetate umbla banii de argint la negustori. Insa ma minunez si nu pricep de unde mi-a venit mie napasta aceasta". Antipatul a zis: "De unde esti tu?" Sfantul a raspuns: "Mi se pare ca din aceasta cetate". Antipatul a zis: "Al cui fiu esti tu? Oare este cineva care sa te stie? Sa vina sa marturiseasca pentru tine si apoi te vom crede!" Iar Sfantul Iamvlih a spus numele tatalui, al mamei, ale mosilor, ale fratilor sai si ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i stia pe dansii. Atunci antipatul a zis: "Nu spui adevarul, ci minti; pentru ca ne spui nume straine si neobisnuite, de care nu am auzit niciodata".

Iar sfantul, nepricepandu-se, tacea, cautand in jos. Si unii ziceau ca este nebun, iar altii ziceau ca nu este, dar se face nebun, pentru ca sa scape de primejdie. Iar antipatul a inceput cu cuvinte mai aspre a-l ingrozi pe el, zicandu-i: "Cum putem sa te credem pe tine, cand zici ca banul acesta de argint este din averea parintilor tai, cand pe el este chipul si numele lui Deciu, imparatul cel de demult, si de la moartea lui au trecut multi ani si argintul tau nu este asemenea cu argintul de acum. Oare parintii tai sunt atat de batrani, incat sa-si aduca aminte de imparatul Deciu, care a fost de demult si sa aiba banii lui? Tu esti tanar, nu ai nici treizeci de ani si voiesti sa amagesti cu mestesugul tau pe batranii si inteleptii Efesului? Te voi arunca in temnita, iti voi da batai multe si nu te voi lasa, pana ce nu vei spune adevarul, unde este comoara cea gasita de tine!"

Acestea auzindu-le Sfantul Iamvlih, s-a temut de ingrozirea antipatului si s-a minunat cand a auzit despre Deciu ca a fost in anii de demult. Deci, cazand cu fata la pamant, a zis: "Rogu-ma voua, domnii mei, spuneti-mi ceea ce va voi intreba pe voi, iar eu pe toate le voi spune voua de buna voie: Oare Deciu este imparat in cetatea aceasta si este viu sau nu?" Iar episcopul i-a zis lui: "Nu este, o, fiule, in vremea de acum si in tarile acestea un imparat care sa se numeasca Deciu; decat numai la neamurile cele de demult a fost, in anii cei vechi; iar acum imparateste dreptcredinciosul imparat Teodosie". Atunci Iamvlih a zis: "Rogu-ma voua, domnilor, sa mergeti cu mine si va voi arata in pestera din muntele Ohlon pe prietenii mei, ca sa stiti de la dansii ca este adevarat ceea ce graiesc; caci noi, fugind de aici cu adevarat din fata lui Deciu, mai inainte cu cateva zile, ne-am ascuns in pestera aceea. Iar pe Deciu eu l-am vazut ieri intrand in cetatea Efesului; insa acum nu stiu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?"

Atunci episcopul s-a gandit in sine, zicand: "Dumnezeu voieste ca prin tanarul acesta sa ne descopere oarecare taina!" Apoi a zis catre antipat: "Sa mergem cu dansul, ca sa vedem ce lucru minunat are sa ne arate". Atunci episcopul si antipatul, sculandu-se indata, au mers cu tanarul, iar dupa dansii veneau toti mai-marii cetatii si multime de popor. Si ajungand la muntele acela si la pestera, a intrat iamvlih intai in pestera, iar episcopul si ceilalti, urmandu-i lui, au gasit in gura pesterii, intre doua pietre, sicriasul de arama, pecetluit cu doua peceti de argint. Si deschizand episcopul si antipatul sicriasul acela inaintea tuturor, au gasit in el acele doua tablite de plumb pe care era scris ca sapte sfinti tineri - Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian si Antonin - au fugit din fata asupritorului Deciu si s-au ascuns in pestera aceea, care astupandu-se din porunca lui Deciu, sfintii tineri s-au sfarsit in ea muceniceste pentru Hristos. Aceasta citind-o toti, s-au minunat si au proslavit pe Dumnezeu cu glas mare.

Apoi, intrand in pestera, au gasit pe sfinti sezand plini de bucurie, cu fetele lor stralucite cu lumina darului lui Dumnezeu si inflorind cu frumusetile ca niste flori. Deci, vazandu-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetatii si poporul, s-au inchinat jos la picioarele lor si au dat slava lui Dumnezeu, care i-a invrednicit pe ei a vedea o minune preaslavita ca aceea. Apoi sfintii tineri le-au spus lor toate cele despre dansii si despre Deciu tiranul, ce fel de prigonire era pe vremea lui impotriva credinciosilor. Atunci indata episcopul si antipatul au trimis o scrisoare la binecredinciosul imparat Teodosie, zicand: "Sa poruncesti stapanirea ta, ca degraba sa vina de la tine niste barbati cinstiti, ca sa vada minunea care a aratat-o Dumnezeu intru a ta imparatie; ca in zilele noastre s-a aratat chipul invierii ce are sa fie, in trupurile sfintilor celor ce au inviat acum".

Si auzind imparatul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare si indata s-a sarguit sa mearga el insusi la dansii. Deci s-a dus cu boieri si cu mult popor din Constantinopol la Efes, si a fost intampinat de efeseni cu cinste, precum se cadea. Iar episcopul, antipatul si ceilalti mai-mari ai cetatii l-au dus pe el la pestera, in care, intrand si vazand pe sfinti ca pe ingerii lui Dumnezeu, a cazut la picioarele lor, inchinandu-se; iar ei, intinzandu-si mainile, l-au ridicat de la pamant. Si sculandu-se imparatul, i-a cuprins cu dragos-te, i-a sarutat si a plans pe grumajii lor. Apoi, dupa cinstita sarutare, imparatul a stat pe pamant in dreptul lor si, privind spre dansii, slavea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult intr-insul. Deci a grait catre ei: "Stapanii mei, in fata voastra mi se pare ca vad pe Insusi Imparatul Hristos, Stapanul meu, Care a strigat pe Lazar din mormant si care acum v-a inviat pe voi cu Cuvantul Lui cel Atotputernic, ca sa ne adevereasca pe noi de invierea mortilor ce va sa fie; ca cei ce sunt in morminte, auzind glasul Fiului lui Dumnezeu, vor invia si vor iesi din mormant nestricati".

Iar Sfantul Maximilian a zis catre imparat: "De acum imparatia ta va fi puternica, pentru credinta ta cea tare, si Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va pazi nevatamata de tot raul intru numele Sau cel sfant. Si sa crezi ca pentru tine ne-a inviat pe noi Dumnezeu, mai inainte de invierea cea de obste". Deci multa vreme au grait sfintii catre imparat si multe alte cuvinte folositoare de suflet, iar imparatul impreuna cu arhiereul, cu boierii si tot poporul ascultau cu dulceata cuvintele lor.

Scriitorul grec al faptelor bisericesti, Nichifor al lui Calist, adauga si aceasta, ca si la masa imparatul s-a impartasit sapte zile impreuna cu dansii si le slujea lor. Iar dupa multe vorbiri, toti privind spre dansii cu dinadinsul si indulcindu-se de vederea fetei lor, i-au vazut plecandu-si iar capetele la pamant si adormind cu somnul mortii, dupa porunca lui Dumnezeu. Deci imparatul, stand langa dansii, a plans foarte impreuna cu cei ce erau cu el. Si a poruncit imparatul sa se faca sapte racle de argint si de aur, in care sa se puna trupurile sfintilor.

Iar in noaptea aceea, sfintii s-au aratat imparatului in vedenia visului, poruncindu-i sa-i lase sa se odihneasca asa pe pamant, precum s-au odihnit si mai inainte. Dupa aceasta s-a adunat acolo sobor de multi episcopi si, facand praznic luminos, au cinstit cu vrednicie pe sfintii mucenici. Iar imparatul, facand multe milostenii saracilor si scapatatilor tarii aceleia, si pe cei ce erau in legaturi eliberandu-i, s-a intors la Constantinopol, bucurandu-se si slavind pe Hristos Dumnezeul nostru, Caruia si de la noi, pacatosii, sa-i fie cinste si slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Nota. Cati ani au dormit sfintii tineri de la Deciu pana la invierea lor nu s-a pus in istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful si Sinaxarul lunilor spun de 172 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, in Sinopsisul istoriilor sale, intru imparatia lui Teodosie cel Mic, a scris ca sfintii au dormit 170 de ani si au inviat in anul 23 al imparatiei lui Teodosie.

Iar cel ce va voi sa stie adevarul, sa caute anii lui Deciu si ai lui Teodosie, care aici de fata s-au pus astfel:

Deciu, dupa adormirea sfintilor sapte tineri, a pierit in anul 254 de la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul; iar Teodosie cel Tanar a luat imparatia in anul 408. Sfintii sapte tineri, dupa marturisirea lui Gheorghe Chedrinos si a noului Hronograf, care este talmacit din cel grecesc, s-au sculat in anul 23 al imparatiei lui Teodosie cel Tanar, iar Prologul povesteste in 22 de zile ale lui octombrie, ca in anul 38 al imparatiei lui s-au sculat. Deci oricine va voi, sa numere anii de la imparatia lui Deciu pana la imparatia lui Teodosie cel Mic, pana la 23 de ani, si pana la 38 de ani ai imparatiei lui, si vor vedea cu adevarat, cati ani au dormit sfintii tineri.

Aducerea moastelor Cuv.Mucenite Evdochia

Aceasta mucenita era crestina, de neam roman, dinspre partile Rasaritului. Ea a fost robita de persi si a fost dusa in tara lor, unde, fiind iscusita in Sfanta Scriptura, invata credinta pe toti robii, iar femeile persilor, afland de la robi despre ea, o iubeau, incat a intors pe multe la cunostinta de Dumnezeu. Pentru aceea, fiind parata, a fost in multe feluri si in multe randuri groaznic chinuita. Iar cea din urma data, daca au vazut-o mai mult moarta si fara grai, i-au taiat capul.

sursa:crestinortodox

Sfintii Isachie, Dalmat si Faust (3 august)

Sfantul Isachie este cinstit aparte pe 30 mai. Este sfantul care a luptat pentru inapoierea bisericilor ortodoxe luate de arieni. Inainte de a trece la cele vesnice, Sfantul Isachie l-a numit staret pe ucenicul sau, Dalmat. Acesta a fost ostas in armata imperiala a imparatului Teodosie cel Mare. Dalmat si-a parasit sotia si copiii si a vietuit in obstea Cuviosului Isachie, impreuna cu fiul sau, Faust. Dalmat s-a dat pe sine unei aspre postiri, incat ajungea sa nu manance nimic timp de 40 de zile. A fost unul din Parintii prezenti la al treilea Sinod Ecumenic, tinut in anul 431, la Efes, unde a luptat impotriva invataturii lui Nestorie care sustinea ca Fecioara Maria este nascatoare numai de om. Faust, fiul lui Dalmat, i-a fost sprijin in toate tatalui sau. A trecut la cele vesnice in obstea in care a intrat impreuna cu Dalmat.

Se mai face pomenirea:

- Sfantului Cuvios si Marturisitor Ioan, egumenul Manastirii Patalaria;
- Sfintei Mironosite Salomeea.

Scoaterea Sfintei Cruci (Inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului) - 01 august

Scoaterea Sfintei Cruci s-a instituit la dorinta comuna a ortodocsilor greci si rusi, intru praznuirea biruintei simultane pe care au repurtat-o rusii asupra bulgarilor si grecii asupra sarazinilor. Pe 1 august, la Constantinopol era scos in procesiune lemnul Sfintei Cruci, din Palatul Imperial pana la catedrala Sfanta Sofia. De aici se faceau pana pe 15 august diverse procesiuni pentru a-i feri pe crestini de suferinte si boli.Astazi incepe Postul Adormirii Maicii Domnului. Originea acestui post trebuie pusa prin secolul al V lea, cand cultul Maicii Domnului s-a dezovoltat. Data si durata Postului Adormirii Maicii Domnului au fost stabilite pentru intreaga Ortodoxie, in sec. al XII-lea, la sinodul local din Constantinopol, tinut in anul 1166 in vremea patriarhului Luca Crysoverghi.Postul Adormirii Maicii Domnului este de durata medie, avand 14 zile si este considerat post aspru, deoarece comparativ cu postul Sfintilor Apostoli sau cel al Craciunului, monahii si crestinii mai ravnitori se abtin chiar si de la ulei si vin. De asemenea, doar pe 6 august, de Sarbatoarea Schimbarii la Fata a Mantuitorului, se poate manca peste. Se lasa sec in seara zilei de 31 iulie, iar cand aceasta data cade miercurea sau vinerea, se lasa sec cu o zi mai inainte ; de asemenea, postul se prelungeste si in ziua sarbatorii insesi, daca aceasta cade miercurea sau vinerea, facandu-se dezlegare la untdelemn, peste si vin. Postul Adormirii Maicii Domnului (popular al Santa-Mariei), care precede praznicului Adormirii Maicii Domnului, este randuit de Biserica spre aducerea aminte de virtutile alese ale Sfintei Fecioare si de postul cu care ea insasi, dupa traditie, s-a pregatit pentru trecerea la cele vesnice.Ca vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata (Postul Nasterii Domnului, Postul Pastilor, Postul Sfintilor Apostoli si Postul Adormirii Maicii Domnului). Originea lui trebuie pusa prin sec. V, cand cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat si cand sarbatoarea Adormirii ei a inceput sa primeasca o mai mare importanta. La inceput insa, nici timpul din an, nici durata si nici felul postirii nu erau la fel peste tot ; unii (in partile Antiohiei) posteau o singura zi (6 august), altii mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim) ; unii (in rasarit) posteau in luna august si de aceea postul era numit si postul lui August, altii in septembrie (apusenii, cum fac si astazi), iar altii nu posteau deloc, socotind ca sarbatoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la viata pamanteasca la cea cereasca, unde sta in nemijlocita apropiere de Fiul ei iubit. Data si durata postului au fost uniformizate in toata Ortodoxia abia in sec. XII, la sinodul local din Constantinopol, tinut la 1166 sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotarat ca postul sa inceapa la 1 august si sa dureze 14 sau 15 zile, pana la sarbatoarea Adormirii (15 august).Postul Adormirii Maicii Domnului in Tipicul cel MareTipicul cel Mare si invatatura pentru posturi din Ceaslovul Mare prescriu ajunare lunea, miercurea si vinerea, pana la Ceasul IX, cand se consuma mancare uscata ; martea si joia se consuma legume fierte, fara untdelemn, iar sambata si duminica se dezleaga la untdelemn si vin. La 6 august (sarbatoarea Schimbarii la fata), in orice zi ar cadea, se face dezlegare la untdelemn, peste si vin, dar in Pravila Mare se da dezlegare la vin si untdelemn nu numai pentru sambete si duminici, ci si pentru marti si joi. In timpul acestui post se citesc in bisericile manastiresti, zilnic (alternativ), cele doua Paraclise ale Maicii Domnului, din Ceaslov.In aceasta zi mai sunt pomeniti::- Sfintii sapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim si Marcel, a mamei lor, Solomoni, si a dascalului lor, Eleazar; - Sfintii noua Mucenici care au marturisit in Perga Pamfiliei: Leontie, Attu, Alexandru, Chindeu, Mnisiteu, Chiriac, Mineu, Catun si Evcleu; - Sfantul Papa cel Tanar; - Sfantul Mucenic Eleazar; - Sfantul Mucenic Chiriac; - Sfantul Mucenic Teodor; - Sfantul Mucenic Polieuct; - Sfintii Mucenici Mini si Mineu.sursa:crestinortodox

Aducerea moastelor Sfantului Arhidiacon Stefan (2 august)

Sfantul Arhidiacon Stefan este pomenit in fiecare an pe 27 decembrie. Pentru ca a proclamat intr-un mod public si solemn divinitatea Mantuitorului, a fost dat mortii.

Moastele Sfantului Arhidiacon Stefan au fost duse spre ingropare de catre Gamaliel, in satul Cafargamala, de langa Ierusalim. Gamaliel, renumitul invatator al legii evreiesti, va primi credinta in Hristos si tot el va fi cel care il va inmormanta si pe Nicodim, prietenul lui Stefan, care a plans la mormantul Sfantului Stefan pana a murit.

Dupa sute de ani, Gamaliel s-a infatisat de trei ori in vis lui Lucian, preotul din Cafargamala.

Miscat de visul lui, Lucian s-a dus la Patriarh si luand binecuvantare, a venit cu oameni si a dezgropat oasemintele sale. Moastele Sfantului Mucenic si Arhidiacon Stefan au fost mutate cu procesiune in Sion si inmormantate intr-o biserica ridicata de boierul Alexandru. Cand acest boier a murit, i s-a facut un sicriu de chiparos asemenea cu cel al sfantului si a fost ingropat langa mormantul Sfantului Stefan.

Iuliana, sotia boierului Alexandru, dorin sa ia trupul barbatului ei si sa-l duca in tara sa, la Constantinopol, fiind cuprinsa de pronia dumnezeiasca a lasat sicriul sotului, si varsand multe lacrimi, a luat racla sfantului.

Racla a fost asezata de imparatul Constantin in palatul imparatesc.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:
- Aflarii moastelor Sfintilor Mucenici Maxim, Dada si Chintilian;
- Sfintirii Bisericii Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan;
- Sfantului Mucenic Foca;
- Binecredinciosului imparat Justinian cel Mare.
 

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Scoaterea Sfintei Cruci (Inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului) - 01 august

Scoaterea Sfintei Cruci s-a instituit la dorinta comuna a ortodocsilor greci si rusi, intru praznuirea biruintei simultane pe care au repurtat-o rusii asupra bulgarilor si grecii asupra sarazinilor. Pe 1 august, la Constantinopol era scos in procesiune lemnul Sfintei Cruci, din Palatul Imperial pana la catedrala Sfanta Sofia. De aici se faceau pana pe 15 august diverse procesiuni pentru a-i feri pe crestini de suferinte si boli.

Astazi incepe Postul Adormirii Maicii Domnului. Originea acestui post trebuie pusa prin secolul al V lea, cand cultul Maicii Domnului s-a dezovoltat. Data si durata Postului Adormirii Maicii Domnului au fost stabilite pentru intreaga Ortodoxie, in sec. al XII-lea, la sinodul local din Constantinopol, tinut in anul 1166 in vremea patriarhului Luca Crysoverghi.

Postul Adormirii Maicii Domnului este de durata medie, avand 14 zile si este considerat post aspru, deoarece comparativ cu postul Sfintilor Apostoli sau cel al Craciunului, monahii si crestinii mai ravnitori se abtin chiar si de la ulei si vin. De asemenea, doar pe 6 august, de Sarbatoarea Schimbarii la Fata a Mantuitorului, se poate manca peste. Se lasa sec in seara zilei de 31 iulie, iar cand aceasta data cade miercurea sau vinerea, se lasa sec cu o zi mai inainte ; de asemenea, postul se prelungeste si in ziua sarbatorii insesi, daca aceasta cade miercurea sau vinerea, facandu-se dezlegare la untdelemn, peste si vin.

Postul Adormirii Maicii Domnului (popular al Santa-Mariei), care precede praznicului Adormirii Maicii Domnului, este randuit de Biserica spre aducerea aminte de virtutile alese ale Sfintei Fecioare si de postul cu care ea insasi, dupa traditie, s-a pregatit pentru trecerea la cele vesnice.

Ca vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata (Postul Nasterii Domnului, Postul Pastilor, Postul Sfintilor Apostoli si Postul Adormirii Maicii Domnului). Originea lui trebuie pusa prin sec. V, cand cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat si cand sarbatoarea Adormirii ei a inceput sa primeasca o mai mare importanta. La inceput insa, nici timpul din an, nici durata si nici felul postirii nu erau la fel peste tot ; unii (in partile Antiohiei) posteau o singura zi (6 august), altii mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim) ; unii (in rasarit) posteau in luna august si de aceea postul era numit si postul lui August, altii in septembrie (apusenii, cum fac si astazi), iar altii nu posteau deloc, socotind ca sarbatoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la viata pamanteasca la cea cereasca, unde sta in nemijlocita apropiere de Fiul ei iubit. Data si durata postului au fost uniformizate in toata Ortodoxia abia in sec. XII, la sinodul local din Constantinopol, tinut la 1166 sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotarat ca postul sa inceapa la 1 august si sa dureze 14 sau 15 zile, pana la sarbatoarea Adormirii (15 august).

Postul Adormirii Maicii Domnului in Tipicul cel Mare

Tipicul cel Mare si invatatura pentru posturi din Ceaslovul Mare prescriu ajunare lunea, miercurea si vinerea, pana la Ceasul IX, cand se consuma mancare uscata ; martea si joia se consuma legume fierte, fara untdelemn, iar sambata si duminica se dezleaga la untdelemn si vin. La 6 august (sarbatoarea Schimbarii la fata), in orice zi ar cadea, se face dezlegare la untdelemn, peste si vin, dar in Pravila Mare se da dezlegare la vin si untdelemn nu numai pentru sambete si duminici, ci si pentru marti si joi. In timpul acestui post se citesc in bisericile manastiresti, zilnic (alternativ), cele doua Paraclise ale Maicii Domnului, din Ceaslov.

In aceasta zi mai sunt pomeniti::

- Sfintii sapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim si Marcel, a mamei lor, Solomoni, si a dascalului lor, Eleazar;
- Sfintii noua Mucenici care au marturisit in Perga Pamfiliei: Leontie, Attu, Alexandru, Chindeu, Mnisiteu, Chiriac, Mineu, Catun si Evcleu;
- Sfantul Papa cel Tanar;
- Sfantul Mucenic Eleazar;
- Sfantul Mucenic Chiriac;
- Sfantul Mucenic Teodor;
- Sfantul Mucenic Polieuct;
- Sfintii Mucenici Mini si Mineu.

sursa:crestinortodox

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum - Duminica a 7-a dupa Rusalii (31 iulie)

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in sfanta biserica a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum a binevoit Domnul, Mantuitorul Hristos, in Duhul Sfant, impartasindu-se pe El noua pentru ca viata Lui sa fie viata noastra, ne-a impartasit intai din cuvantul lui Dumnezeu si apoi din trupul si sangele Lui. Asa si noi ne impartasim intai din cuvantul dumnezeiestii Evanghelii si apoi, fara indoiala cei care randuieste Domnul sa fie vrednici, se impartasesc si din trupul si din sangele Lui. Deci acum ne impartasim din cuvantul Lui dumnezeiesc si asa sa-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol Petru: “Sa primeasca omul cuvantul din Dumnezeu- Cuvantul pentru ca si voi, cuvintele voastre pe care le rostiti, sa fie ca din cuvantul lui Dumnezeu”.

Atunci, iubitilor, in vremea aceea aflandu-se Mantuitorul in Capernaum si vestindu-se in tot tinutul acela prezenta Lui, doi orbi se tineau dupa El strigand: “Miluieste-ne, fiul lui David, miluieste-ne pe noi”. Trebuie stiut - Mesia - era un cuvant care il numea pe Mantuitorul, caci evreii stiau ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu, Hristosul, se va intrupa si naste din semintia lui David, psalmistul, profetul si imparatul David. De aceea cand vom auzi totdeauna in evanghelie cuvant, sa stim si sa cunoastem ca si aceasta chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat, vazut, inteles ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu.

Si a intrat Iisus in casa, dar iata orbii s-au tinut dupa El, au intrat si ei imediat dupa Dansul, iar Iisus i-a intrebat, asa cum ne-ar intreba pe noi, atunci ca si astazi – El care este etern: “Credeti ca Eu va pot salva, va pot da vedere? ca pot raspunde feluritelor voastre dureri, cautari, izbavindu-va de un chin care va stapaneste, credeti?” Zis-au Lui orbii: “Da, Doamne.” Erau ei total orbi? Inlauntru, duhovniceste nu erau orbi, ei vedeau (ca dovada ca L-au numit pe Iisus, Fiul lui David) si atunci cu acea credinta launtrica au raspuns: “ Da, Doamne.” Acea credinta adanc vazatoare.

Si atunci Iisus s-a atins de ochii lor zicand, sa retinem cuvantul: “Dupa credinta voastra fie voua” si li s-au deschis ochii, dupa creinta lor. Astfel la harul Lui a raspuns creinta lor si in aceasta unire s-a nascut in ei lumina. Sa nu uitam nici o clipa acest har. Asa se naste lumina, in aceasta unire, asa se naste viata.

Dar Iisus le-a poruncit cu asprime zicand: “Vedeti nimeni sa nu stie!”. Uneori insa ii trimitea Iisus, ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci, vindecatul l-a rugat pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa Dansul, dar Iisus stiti ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”.

Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propovaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbi le spune cu asprime: “nimeni sa nu stie”.

Uneori insa ii trimitea Iisus ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci l-a rugat vindecatul pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa dansul, dar Iisus, stiti, ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”. Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propavaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbile spune cu asprime: “Nimeni sa nu stie”.

Pentru fiecare moment era o taina si un rost al cuvantului dumnezeiesc pentru ca fiecare, si suflet si loc si timp si moment, isi au o originalitate a lor. Nu staruim acum asupra acestui fapt . Zice Sfanta Evanghelie mai departe: iesind orbii, fostii orbi, caci acum vedeau. Cand s-au deschis ochii lor pe cine au vazut intaia oara? S-au deschis ochii la fata lui Hristos si asa cum L-au vazut nu puteau sa taca, impartasindu-se ei lumina din lumina.

O Doamne, ce fericiti! Dar sa nu credem ca pe noi ne lasa mai putin fericiti, trebuie doar sa avem credinta, sa credem. Si au vestit in tot tinul acela. Nu ni se spune ca i-ar fi pedepsit Dumnezeu pentru aceasta. Iarasi se deschide o taina. Una le spune orbilor Hristos, alta fac ei. Dar ei nu au facut-o impotriva luminii lui Dumnezeu. Au marturisit impartasirea luminii, pentru ca au vrut sa o cumoasca si altii. Sa impartaseasca lumina din lumina lui Hristos. Si plecand ei iata au adus un nou mut, dar se mai adauga ceva: avea demon; la orbi nu se mentioneaza insa la mut Evanghelia spune ca avea demon, adica duhul cel rau. Demonul i-a amutit graiul. Si deodata, vedeti, cuvintele Evangheliei se implinesc, fostii orbi graiesc pregatind pe mut. Fostii orbi strigau infruntand pe demon, rusinau pe demon.

Acesta este talcul, cred, ca pe de o parte Mantuitorul din smerenie le spune sa taca, pentru ca sa vina un mut si ei insisi sa rusineze pe demon care facea sa-l amuteasca, iar Mantuitorul scoate demonul si mutul graieste preamarind pe Dumnezeu si muultimile se minunau si graiau: “Niciodata nu s-au aratat in Israel asemenea fapte minunate”. Fariseii insa sarmanii neintelegand ziceau: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Pacatul cel mare este impotriva Duhului Sfant, cum il numeste Mantuitorul, adica a nu simti, a nu vedea cu ochii duhului puterea Duhului Sfant pentru care psalmistul se ruga: “Duhul Sfant nu-l lua de la mine, Doamne”, oricat de decazut am ajuns, dar nu-l lua de la mine, pentru ca numai in Duhul Sfant pot sa vad, pot sa cred, pot sa ma rog, pot sa fiu ceeea ce Tu m-ai zidit, sa fiu chip al Tau.

Sarmanii!”cu demonul demonilor...”, asa cum dintre noi suntem multi care cand vedem ceva bun la un semen al nostru nu vedem binele, vedem tot raul. “Este o mare durere sa nu vezi binele in tine”, zicea un scriitor. Sa nu vezi binele in tine sau un alt fapt bun al cuiva, in orice pozitie s-ar afla.Sa nu vezi binele, sa vezi nmai raul si sa te gandesti: cine stie din ce motive a savarsit acest lucru.Este semnul unui tragic fariseism. Este posibil sa fii orb trupeste si sa nu fii orb sufleteste. Doamne, nu cunoastem noi un orb in tara noastra care vede mai bine decat orice om, parintele Paraian. Ca orb a facut teologia si luminat de Duhul Sfant da sfat si tarie atator suflete. Sau dintre Sfintii Parinti, Didim cel orb, care a scris o carte “Despre Duhul Sfant”.

O Doamne, toti cei care te-au cumoscut ca Tu esti lumina. Plansul nostru al tuturor este pentru orbirea noastra lantrica. La aceasta orbire ar trebui sa cugetam toti, sa ne intrebam cugetand si la cuvantul Mantuitorului, la pilda semanatorului, cand ucenicilor le spunea “voua va eate dat sa cunoasteti tainele imparatiei”, pentru ca ei, fariseii, oamenii ceilalti “vazand nu vad si auzind nu inteleg”.

Sa nu vezi, dar cum s-a petrecut aceasta? Am citit de curand un cuvant al Sfantului Grigorie de Nissa care m-a patruns adanc. Vorbind despre caderea parintilor nostri Adam si Eva, spune el: “Cum e cu putinta sa nu vezi pacatul? Pacatul care inseamna despartirea de Dumnezeu prin pacatul de baza: orgoliul, mandria care nu pune in centru pe Dumnezeu, ci eul, egoul omului, ca si cum omul ar fi centrul si si-ar da singur fiinta si sens existentei sale, el si-ar fi pus pentru sine un inceput.

Ganditi-va la ideologiile acelea care au provocat revolutia franceza in 1879. Voiau sa puna inceput lumii; iar in 1917 la fel. Aceste ideologii s-au apropiat una de alta, adica cea din urma de cea dintai, iar cea dintai de demon.

Revin la ceea ce marturiseste Sfantul Grigorie despre cum s-a nascut starea de pacat. Eu sunt chemat sa am privirea catre Dumnezeu, asa cum a fost zidit Adam, dupa chipul Fiului Sau. Zice Evanghelia: “La inceput era Cuvantul”; dar Cuvantul e Fiul lui Dumnezeu, e Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu”. In limba greaca este o prepozitie – pros, adica spre, cuu fata spre Dumnezeu; deci Fiul lui Dumnezeu e cu fata spre Dumnezeu, iar noi, cei ziditi dupa chipul Lui, asa suntem randuiti sa fim: cu fata spre Dumnezeu, cu fata spre lumina. Si atunci caderea este intoarcerea de la lumina lui Dumnezeu; cum talcuiesc Parintii: Daca esti cu fata spre lumina te impartasesti de lumina; asa cum stand cu fata spre Soare te impartasesti din lumina lui. Daca lasi o clipa sa cada pleoapele peste ochi, atunci nu s-a stins in tine izvorul luminii, dar nu mai vezi. Tu singur voind sa inchizi ochii te inchizi luminii, inchizi prin pleoapele tale intrarea luminii lui Dumnezeu in tine; te-ai inchis atunci in intuneric. De aceea si povestea aceea populara, cu omul care se lupta sa aduca cu un vas lumina de afara inauntru.Si cineva i-a zis: “Mai omule, sarmanul de tine, deschide undeva niste ferestre!”. Si a deschis omul derestrele pe care insa intra lumina, dar putea sa intre si moartea. Moartea intra, cum spune Scriptura, prin ferestre, adica prin simturi. Si zice un cuvant uluitor, o talcuire a Scripturii data de Sfantul Grigorie de Nyssa: “Omul a fost trimis afara din Rai fara casa”. Atunci , care era casa? Raiul.

Cand citim mai adanc in Scriptura mai constatam ceva: ca Dumnezeu L-a facut pe om din tarana, a suflat suflare de viata si s-a facut suflet viu purtator de har, devenind sufletul lui, tron al Dumnezeului celui viu si ochiul lui Dumnezeu, impartasit de har. Si a zidit Dumnezeu gradina cea din Eden – Raiul; si spune: “A luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a dus in gradina cea din Eden ca s-o lucreze si s-o pazeasca”. Cuvantul este cu talc adanc.Deci l-a dus in Rai, l-a dus in aceasta casa dumnezeiasca din afara Raiului, in casa lui Dumnezeu, dar raspunzand omul ispitei sarpelui; l-a trimis afara fara casa. Din lumina in intuneric. Asa s-a nascut in om de la sarpe, de la demon, inceputul patimilor si inceputul orbirii; Fiecare ar trebui sa cugetam in clipa aceasta sa ne alcatuim constiinta de sine, altfel spus statutul nostru fundamental, constiinta noastra prin care sa aflam pentru ce traim, pentru muncim, pentru ne jertfim, de unde venim, cum sa petrecem si cum sa fim neincetat. Caci iata acesta este intelesul: Dumnezeu l-a dus pe om in Rai, deci s-a savarsit o mutare, o trecere. un suis si ca existenta noastra este neincetat un suis. Trebuie sa cunosti odata obarsia ta, originea ta. Sfantul Maxim spune: “Inceputul pacatului este in inteligenta. In intelectul omului, in cugeterea omului” si anume s-a imbolnavit mintea omului, s-a imbolnavit constiinta lui. Cum adica? Omul s-a intunecat in originea lui, in obarsia lui, a uitat de unde vine., cine l-a zidit pe el. Acesta este inceputul pacatului, faptul ca omul nu-si mai cunoaste originea lui, obarsia lui. Aceasta este poate tragedia tragediilor.

Deci fiecare sa cugete la acest fapt fundamental, la statutul sau, la constiinta sa, la ce este el ca fiinta. Spune un om chinuit sufleteste: “ce sunt nu stiu, iar ce stiu nu sunt”. Ori Scripturile si Parintii ne invata si ce suntem si ce trebuie sa fim.

Ce spune Scriptura in privinta aceasta? Intai si inainte de toate, Dumnezeu este lumina si Dumnezeu eate iubire. Dumnezeu eate lumina si nici un intuneric un este in El, spune sfantul apostol si evanghelist Ioan, (Scrisoarea I, cap.1, vers.5 si cap.4 vers.8 ): “Dumnezeu este iubire”. Deci Dumnezeu este lumina si iubire si ne-a creat pe noi dupa chipul lui si in vederea nesfarsitei asemanari cu El, ( atunci si omul in obarsia lui este lumina si este iubire) si ne-a asezat in Rai casa a luminii si casa a iubirii dumnezeiesti. Acesta esta faptul capital pe care trebuie sa-l stim, omul nu aspira simplu dupa lumina, ci aspira dupa lumina pentru ca el insusi a fost zidit din lumina si din iubire, si lumina cu iubirea impreuna alcatuiesc existenta, si viata in Dumnezeu si in noi si nu numai lumina ci si iubire deoarece lumina fara iubire este searbada, este seaca, poate sa si ucida. Nu au spus fariseii in fata lui Pilat “noi lege avem” si legea era lumina lor. Ganditi-va, adancul din noi este de nedistrus, este lumina divina, dar si iubire. Deci lumina si iubire, tot ce cunosti sa impartasesti in iubire. Acesta este statutul nostru fndamental de a fi lumina si iubire si de a fi fost asezati in casa luminii si in casa iubirii lui Dumnezeu.

Sa cugete omul cu toata staruinta la patimi; sa stie ca el este lumina si casa a luminii si ca pacatul este intuneric. Cand l-a asezat Dumnezeu pe om in Rai (si talcuim adeseori cuvantul acesta, porunca lui Dumnezeu) i-a zis: “gustati din toti pomii gradinii”. Cum talcuieste Ioan Damaschin, parintele nostru: “Suie-te prin toate fapturile la Mine si gusta-ma din toate pe Mine, viata cea adevarata”. Gusta-Ma pe Mine – impartaseste-te neincetat din Mine, ca intr-o euharistie. Asa a fost facut omul – sa se impartaseasca din toate fapturile, din ele, din Dumnezeu, din lumina divina, din ratiunile divine, din ratiunile lor dumnezeiesti; contempland, ca Filocalia. Stiti care sunt treptele Filocaliei: intai incetarea patimilor si apoi luminarea. Adica sa vezi in toate fapturile lumina lor dunmnezeiasca raspandita catre fiecare faptura, care luminita ei, un rost al ei. Asa cum contemplam noi florile, holdele de grau, muntii, brazii – contemplam atunci frumusetea iubirii dumnezeiesti ca sa ajungem apoi la lumina eterna. Asa “gusta-Ma pe Mine din toate” – si sa sporesti atunci din lumina in lumina. Aceasta este chemarea: sa te intrebi: Am sporit in clipa aceasta cu un nou inteles al trupului din lumina in lumina? Si spuneam catrebie sa gandeasca omul si sa analizeze intotdeauna orgoliul, cel dintai pacat al demonului. Cum zice sfantul apostol Pavel cand scrie lui Timotei, episcopul: “Pe cel de crand botezat sa nu-l faci imediat episcop (sau preot) ca nu cumva sa cada in trufie” – deci in osanda diavolului. Si spune Apostolul ca diavolul este originea pacatului, originea caderii noastre. Orgoliul – si odata cu orgoliul, cu iubirea de sine toate patimile – ne asaza pe noi in intuneric.

Reflectam zilele acestea ceva mai adanc la cuvantul lui Dumnezeu: “Gustati din toti pomii gradinii” – deci “Suie-te prin toate fapturile, gusta-Ma din toate pe Mine viata cea adevarata” sau cum zice psalmistul: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul”; sau cum gustam noi din sfanta impartasanie. Ar trebui aici sa gandim si de ce spune Mantuitorul ca postul si rugaciunea izgonesc demonii. Inca o data sa reflectam gustarea euharistica fata de lacomia pantecelui, fata de acea stare care a fost cum se spune: “Dumnezeul lor e pantecele”, deci numai atat. Ce a insemnat gustarea, de ce a pus Dumnezeu la inceput postul? “ Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci”. Undeva la n popor in Apus se spune ca moartea sta in stomac, in lacomie.

Este de crezut ca omul era chemat prin suflarea harului Duhului Sfant , pe care l-a primit cand i s-a dat suflare de viata sa transfigureze trupul acesta si sa guste euharistic din fapturi. Daca omul de la inceput ar fi invatat porunca: “gustati euharistic dumnezeieste” nu s-ar fi nascut bolile si nu s-ar fi nascut atata stricaciune in trupul nostru. Alta era stare noastra originara,. Iertati ca dezvalui si acest fapt: niste studenti la teologie il intrebau pe profesor acum vreo treizeci de ani, pe parintele Nicolaescu, daca Hristos luand firea noastra trupeasca a luat si toate aceste afecte ale noastre: foamea, setea si celelalte. De buna seama ca le-a luat pe toate, dar alta era starea in Hristos, Care era fara de pacat. A luat toate ale noastre dar fara de pacat. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur (in moliftele lui) spune ca Mantuitorul “cu preacurata si sfanta Lui scuipire facand tina a deschis ochii orbului”. Toate erau sfinte in Hristos. Asa va fi omul in eternul viitor cand va iesi din intuneric, caci toate patimile sunt intuneric. Cand esti in desfranare atata vezi, esti obsedat si posedat atunci, in acea clipa. Si spune Apostolul: “iubirea de arginti e radacina tuturor rautatilor”; apoi tristetea cand te chinuie un gand, o patima, un esec, un cuvant al cuiva care socotesti ca te-a jignit, apoi toropeala aceasta, lenea spiritului. Spun unii: nu ma mai pot ruga, nu mai pot dormi, nu se mai trezeste inima mea. O, Doamne! Spune un parinte al bisericii ca aceasta lene face viermi, ca este inceput iadului. Apoi mania, ura, invidia. Este atat de simplu: cand urasti pe cineva, mai vezi ceva bun in el? Nu. Si nu este chiar nimic bun in el?

Scriptura spune ca l-a trimis Dumnezeu pe om afara din Rai, dar cum talcuieste Sfantul Grigorie, totusi, zice ca l-a asezat in preajma gradinii Edenului ca sa doreasca neincetat sa se intoarca; si nu este ucis in nimeni chipul lui Dumnezeu, caci nu poate sa ucida ceea ce este de neucis, si anume sufletul pe care l-a facut Dumnezeu prin har sa fie nemuritor. Si atunci tu in ura ta nu vezi decat raul, intunericul din tine, nu vezi si ce are bun aproapele tau caci te-ai inchis in tine. Apoi frica, slava desarta, toate aceste patimi, pacatele impotriva Duhului Sfant care ucid sufletul, credinta, nadejdea, dragostea. Spune Mantuitorul: “nu va temeti de cei care va ucid trupul ci de cei care ucid sufletul”.

O, iubitilor, cat m-as ruga pentru d-voastra si pentru noi toti, sa ne temem de cei care ne ucid sufletele, care ne alunga in moarte inainte de a muri, caci moartea in suflet incepe, dar si invierea tot in suflet incepe si incepe cu lumina. Si toate virtutile sunt lumina, toate poruncile lui Dumnezeu sunt lumina. Zice rugaciunea de dimineata pe care o citeste preotul cand se citesc cei sase psalmi la strana: “Doamne, de dimineata alearga duhul nostru catre tine Dumnezeule, pentru ca lumina sunt poruncile Tale. Cuvintele Tale, faclie picioarelor mele. Invata-ne pe noi Dumnezeule dreptatea Ta. Lumineaza ochii gandurilor noastre”. Deci ochii duhului nostru sa fie deschisi ca lumina dinlauntru sa nu piara. Sa planga tot sufletul pentru intunericul care sta inintea noastra si inlauntrul nostru ca nu cunva “sa adormim in pacate spre moarte”. Risipeste, Doamne, orice lene de la inimile noastre, daruieste soarele dreptatii si pazeste viata noastra cu pecetea Sfantului Duh! De aceea la botez se pecetluiesc toate simturile. Copilasul are simturile trupesti; atunci de ce se mai pecetluiesc? Tocmai ca sa se deschida simturile dinlauntru. Se pecetluieste la frunte copilasul ca sa se deschida mintea lui, cum spune Apostolul: “sa avem mintea lui Hristos”; se pecetluieste apoi ca sa se deschida inima...

O, iubitilor, scria Pavel corintenilor: “In inima noastra este largire; nu sunteti la stramtorare”. O, inima ta, crestine, sa fie deschisa, sa imbratisize tot sufletul omenesc! Se pecetluiesc ochii, urechile, narile, toate simturile ca sa se deschida dinlauntru vederea duhovniceasca, auzul duhovnicesc. “Auzului meu vei da bucurie si veselie” – zice Psalmistul. Si toata faptura ta sa fie de aici lumina, caci daca ai de aici lumina “intunericul e cel mai dinafara”.

Eram odata intr-o gara mare si asteptam pe cineva. Erau multe lumini, beculete, fel de fel, dar deodata mi-am zis: Ce inseamna intrnericul cel mai dinafara? Si am simtit atunci ca inlauntru, acolo trebuie sa lumineze lumina cereasca, lumina divina iar noi sa ne simtim ca o casa a luminii. In fiecare gand dumnezeiesc sa simtim ca este lumina, in fiecare virtute: credinta, nadejdea, dragostea, dreptatea – toate acestea sa simtim ca sunt lumina si ca noi traim in ele. Doamne, iti multumesc ca ma aflu in lumina – si cand ma rog se intampla si aceasta.

Am stat de vorba acum de dimineata cu cineva: Dumneata cand citesti rugaciunea gandesti? Cand zici Tatal nostru: Doamne ce inteles adanc, ceresc! – il numim Tata al nostru, deci avem acelasi tata, acelasi Parinte ceresc; si atunci noi toti suntem fiii Lui. Gandesti asa? ca esti fiu al Parintelui ceresc? A inceput sa tresara. Si, mai departe, zicem al nostru; ce inseamna? Ca intre noi suntem frati. Si mai departe “Sfinteasca-se numele Tau” – Sfant e numele Tau si numele tau sa ma sfinteasca. Mai departe: “Vie imparatia Ta” – tu sa fii imparat, imparatul inimilor, al sufletelor noastre. “Fie voia Ta” – nu a mea, ca Tu voieste numai binele, Doamne. “Precum in cer asa si pe pamant” – O, Doamne, sa devina pamantul oglinda a cerului!... Daca toti ne-am ruga si am gandi cugetand adanc, atunci incetul cu incetul din aceste puncte de lumina, din fiecare, s-ar raspandi mult mai multa lumina. De ce rugaciunea sa o facem cu mintea in inima? Pentru ca sa fim fii ai luminii.

Undeva la un spital stau scrise, intiparite in zid de catre un bolnav, aceste cuvinte: “Doamne, vedeam si visam in tineretea mea si ceream lui Dumnezeu putere ca sa ma realizez si sa am succes, reusita, dar Dumnezeu m-a lasat in slabiciune. De ce? Ca sa invat smerit si sa-L ascult pe El, sa vad ca puterea e de la El. Ma vedeam in stare sa fac lucruri mari, cucerind lumea si m-am trezit deodata bolnav si infirm, ca sa fac nu lucruri mari, ci lucruri bune. Ma vedeam in bogatie sa fiu fericit, si iata-ma sarac, ca sa fiu nu bogat, ci intelept. Voiam maretie, sa am slava oamenilor si am cazut in slabiciune, ca sa ma impartasesc de voia lui Dumnezeu, de slava Lui. Ma vedeam in tinerete cu o fiinta bogata langa mine si nu mi-a fost asa; in schimb deodata inima mea s-a deschis catre intreaga lume – si catre cei bogati si catre cei saraci; si catre cei mari si catre cei mici. Ma vedeam asa, in stralucirea acestei lumi, si am inteles ca stralucirea vine din launtru, nu din afara. Si atunci, rugaciunile mele erau din adanc, adanc la care eu nu cugetam. Acel dar mi l-a dat Dumnezeu, si anume de a fi in lumina” – in lumina Ta, Doamne, Tu care ai spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine dupa Mine nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii”. Amin.

Parintele Constantin Galeriu
 

Calendar Ortodox

Sfantul Evdochim (Lasata secului pentru Postul Sfintei Marii) 31 iulie

Sfantul si Dreptul Evdochim Mare folos gaseste in povestirea vietii dreptului Evdochim atat cel ce povesteste, cat si cel ce asculta; nu numai pentru ca acesta s-a aratat fierbinte indragitor al faptei bune, dupa cum au fost si multi altii in pustnicie, ci mai vartos pentru ca aflandu-se in grijile lumii si fiind purtat ca o corabie in mijlocul marii celei lumesti, invaluit de valurile tulburarilor si suparat de maiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a pazit fara tulburare de toate patimile maniei si si-a ferit sufletul curat si neintinat de patimile poftei, pana la cel mai subtire cuget. Si a implinit fericitul aceste ispravi ale intregii fapte bune, incat a ranit pe diavoli mai mult decat aceia care s-au nevoit in pustie 50 sau 60 de ani, carora el li s-a facut pilda de fapta buna, inca cu mult mai vartos s-a facut el ca o icoana vie pentru cei imbunatatiti care petrec in lume; si daca acestia vor privi la el, vor putea sa vietuiasca cu intemeiere si sa se mantuiasca. Deci este potrivit acum sa intindem povestirea ascultatorilor celor cucernici, ca o masa pe care se afla bucate duhovnicesti, care niciodata nu lipsesc, nici nu se strica.
Minunatul Evdochim isi avea neamul din Capadocia. El s-a nascut si a fost crescut de parinti binecredinciosi. Tatal sau se numea Vasile si maica sa, Evdochia, fiind renumiti cu neamul, prea bogati cu avutia, slaviti si straluciti cu dregatoria, fiindca Vasile era in slujba de patriciu. Si, avand Evdochim astfel de neam stralucit, nu era cinstit atat pentru stralucirea neamului sau, pe cat era de slavit si laudat pentru faptele cele bune, pe care le savarsea cu osardie. Caci in lume se afla multi copii slaviti, poate si dregatori, din parinti de neam bun; dar foarte cu anevoie se gasesc din aceia care sa pazeasca viata imbunatatita si intreaga intelepciune desavarsita, petrecand in mijlocul lumii, acolo unde se pune inainte si se unelteste mai mult placerea si desfatarea.
Acest fericit copil, fiind dat de parintii lui la invatatura cartii, n-a avut trebuinta de frica si de bataile dascalilor, ca sa fie indemnat la invatatura, ci insusi din firea sa avea pornire spre a se indemna la aceasta si se silea cu toata sarguinta, ziua si noaptea, mai ales la citirea dumnezeiestilor Scripturi, in care indeletnicire se inveselea fericitul mai mult decat cei care se afla la mese scumpe si la petreceri cu jocuri si cu timpane. De aceea, acestui sfant se potrivea acel grai proorocesc: Cat sunt de dulci gatlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decat mierea si fagurul in gura mea. Preumblarea sa era sa mearga la dumnezeiestile biserici, sa asculte sfintele slujbe si cuvintele dumnezeiesti si cu totul se sarguia sa se faca locas curat al Dumnezeului Celui viu.
Vrajmasul adevarului indemna pe multi tineri de o varsta cu Evdochim sa-] sileasca a merge la petreceri indulcitoare, la vanatoare si la veselii. insa de-a pururea pomenitul avea o singura desfatare si placere - sa se roage si sa se sarguiasca la citirea cartilor folositoare de suflet; dar nu precum fac unii care se roaga neavandu-si mintea lor la rugaciune si citesc neluand aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe care le aud de la altii; ci el, adevaratul rob al Domnului, si cand se ruga si cand citea, isi avea toata mintea si tot cugetul pironit la sfintele cuvinte pe care le cugeta.
El atat a iubit din tot sufletul intreaga intelepciune si curatia cea mai cinstita decat toate celelalte fapte bune - care si face pe om intocmai cu ingerii -, incat putea cu indrazneala sa zica si el ca si acel mult patimitor Iov: N-a urmat vreodata inima mea ochiului meu, daca din intamplare nevrand ar fi vazut. Si lucru mai mare decat acesta este ca de-a pururea pomenitul Evdochim s-a hotarat sa nu priveasca la fata femeiasca, cat va trai. De aceea, cata vreme a trait, afara de maica sa n-a privit in fata alta femeie sau fecioara, nici n-a vorbit cu vreuna.
Iar pe langa intreaga intelepciune, el a adaugat impreuna si milostenia, insotita cu desavarsita veselie a fetei, ca prin intreaga intelepciune sa straluceasca fata inaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul sau sa se hraneasca cu darul Sfantului Duh. El facea atat de multa milostenie, incat si pe acelea pe care el le avea de nevoie ca sa traiasca, le dadea saracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuinta. Si atat de mult ajuta pe cei saraci, incat de ar fi fost trebuinta sa se vanda rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, caci fericitul stia ca rodul dragostei este milostenia. De aceea, era si tata al orfanilor, ocarmuitor al vaduvelor, imbracaminte a celor goi, saturare a flamanzilor si mangaiere a scarbitilor.
Minunatul Evdochim, pentru faptele lui cele bune, s-a invrednicit, fara voia lui, si de vrednicie imparateasca. Insa cu toate acestea, n-a cazut catusi de putin din cugetarea la stralucirea si frumusetile cerului, si socotind ca vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, ii slujea Lui mai cu indatorire, afierosindu-se pe sine dumnezeiescului dor. Acest sfant s-a randuit a fi si voievod peste oastea Capadociei, in eparhia ce se numeste Harsiana; dar, ca un iconom intelept, nu folosea dregatoria pentru cinstea si slava sa, dupa cum fac cei mai multi care iau vreo dregatorie, ca sa se slaveasca ei, nepriceputii, si sa se lacomeasca, nepunand ticalosii in mintea lor infricosata cercetare care are s-o faca dreptul si infricosatul Judecator. Iar fericitul Evdochim nu era din acestia, ci toata sarguinta si grija lui era data spre a ocarmui pe cei mici si pe cei mari cu cuviosie si dreptate si chiar sufletul, daca ar fi fost trebuinta, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.
Dar de ce sa spun multe? Fericitul Evdochim era desavarsit in toata fapta buna: infocat in dragostea lui Dumnezeu, neintrecut in dragostea aproapelui, pentru care fugea de toata vorba de rau. Si nu numai el se pazea de osandire, ci si pe ceilalti ii impiedica in tot chipul de a nu grai vreun cuvant potrivnic, care sa raneasca pe aproapele. El invata inca pe fiecare ca se cuvine sa se deprinda mai mult sa asculte decat sa vorbeasca. Cu acest fel de petrecere fericita s-a facut vas al alegerii; dascal cu cuvantul si cu fapta; chip, pilda si icoana vie acelora care petreceau impreuna cu el, pana ce a ajuns la fericitul sfarsit al vietii acesteia de acum, fiind acolo in Capadocia si avand treizeci si trei de ani, adica fiind tanar cu varsta, iar cu priceperea si cu socoteala preabatran.
Si cunoscandu-si dreptul sfarsitul sau, nu s-a tulburat, fiindca toata viata lui n-a cugetat decat la moarte. Un lucru numai il mahnea: ca maica sa era departe si nu era acolo la sfarsitul vietii sale. Insa a sosit ceasul cel mai de pe urma, ca sa se duca catre Domnul; si au venit multi la el sa-l cerceteze. Si dupa ce le-a vorbit din destul despre aducerea aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu ca sa-l ingroape cu aceleasi haine cu care era imbracat si sa nu-i faca cele obisnuite care le fac la ceilalti morti. Atunci a facut semn si dupa ce au iesit toti afara, a inceput a se ruga lui Dumnezeu, zicand acestea pe care le-au auzit unii dintre ei si le-au spus pe urma: "Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit sa se arate petrecerea mea cat am trait, astfel ma rog ca si sfarsitul meu sa se faca fara nici un dar, nici sa socoteasca cineva ca Ti-am bineplacut Tie!" Apoi zicand: "Doamne, in mainile Tale imi dau sufletul meu!", a iesit preasfantul sau suflet. Atunci cei ce se aflau acolo, cucernicindu-se de porunca sfantului, nu numai ca i-au lasat hainele care le purta, dar si patul pe care se culca, care era facut din lemne despicate, asa cum erau, le-au pus in mormantul sfantului.
Dar nu era cu putinta sa se ascunda soarele in nor, nici faclia sub obroc, pentru ca pe cat se ascundea fericitul acesta, pe atat Domnul il facea aratat pentru folosul multora. Pentru ca un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol infricosat; si dupa ce au trecut cateva zile de la moartea sfantului, s-a intamplat sa treaca prin partea aceea. Deci, venind in locul unde zaceau sfintele moaste, cum s-a atins de mormantul sfantului, indata diavolul a inceput a-l munci pe Ilie si, scuturandu-l cu infricosare, l-a aruncat la pamant ca pe un mort si asa a iesit si a scapat omul. Deci Domnul, ca sa slaveasca pe robul sau, a intins in multe parti vestea minunii care s-a facut cu Ilie, si multime multa venea, aducand bolnavi de multe feluri de patimi, si se tamaduia la mormantul sfantului.
O femeie oarecare avea un copil, care era slabanog de amandoua mainile, incat nu putea sa le miste nicidecum. Deci indata ce a venit la mormantul sfantului, in acea zi s-a si tamaduit. Un alt copil era slabanog nu numai de maini, dar si de picioare. Acela venind cu credinta la locul acela minunat, a capatat sanatate ca si copilul cel dintai. inca si candela sfantului era un izvor de tamaduiri, pentru ca indata ce se ungeau bolnavii cu untdelemnul candelei, se tamaduiau.
Si alta femeie, avand duh necurat, indata ce s-a apropiat de mormantul sfantului, diavolul a fugit de la ea. O alta, fiind muncita de multi ani de o patima cumplita si nevindecata, s-a dus cu credinta la mormantul sfantului si, luand pamant, l-a amestecat cu lacrimile sale mai mult decat cu apa si l-a facut tina; apoi ungandu-si rana, indata si-a castigat sanatatea cea dorita. Pamantul de la mormantul sfantului facea tamaduire nu numai acelora care se duceau acolo, ci si acelora care erau departe; pentru ca se trimitea la cei bolnavi si se ungeau cu dansul. Si astfel isi capatau sanatatea dupa credinta lor. La Sfantul Evdochim era inca si aceasta o covarsire a darului, ca indata ce se ungeau bolnavii si chemau numele lui, se tamaduiau numaidecat.
Este lucru cu neputinta a scrie cineva toate minunile acestui sfant. Insa acum socotesc ca este vremea sa spunem si despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana la Constantinopol.
Vestea despre minunile Sfantului Evdochim a iesit si a trecut prin toata cetatea si latura, incat toti se minunau si nu se dumireau cum un om tanar cu varsta, ce se afla in mijlocul atator tulburari, fiind in dregatorii si boierii inalte, a savarsit atatea fapte bune, pe care abia le savarsesc sihastrii din pustietatile cele adanci, si a pazit atata curatie si intreaga intelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemarginite si preagrabnice ce le facea, toti s-au spaimantat pentru aceea si cei mai multi oameni povesteau si cugetau la sfantul acesta.
Si afland si parintii de moartea fiului lor, s-au mahnit foarte. Dar, auzind si de minunile pe care le facea, se mangaiau si aveau dorinta infocata sa se incredinteze si cu vederea. Astfel, maica sfantului, fiind biruita de patima iubirii de fiu, n-a pus in mintea sa departarea locului, nici n-a socotit ostenelile si primejdiile calatoriei, ci s-a pornit cu mare osardie si s-a dus la mormantul preaiubitului si preasfantului sau fiu. Si vazand acolo multimea celor ce mergeau cu toata evlavia si minunile ce se faceau la acest sfintit mormant, unde se vindecau foarte degrab indracitii si cei ce sufereau de multe feluri de patimi, a cazut si a imbratisat mormantul fiului sau. Si il plangea ca pe un mort; dar, cucernicindu-se si minunandu-se de darul minunilor pe care fiul sau il luase de la Dumnezeu, se mangaia ca este maica unui sfant ca acesta, pentru care facea si plansul amestecat cu lauda, zicand unele ca acestea:
"Fiul meu preadulce! Fiule, lumina ochilor mei! De unde se afla la tine atata dar de tamaduire? Caci acesta se da de la Dumnezeu numai celor care vietuiesc in curatie si cu nevointa, cu ascunse osteneli si cu fapte bune. Acest dar se da de la Domnul robilor Sai adevarati, ca un inceput al bunatatilor ce au sa fie in slava imparatiei ceresti. Prin tine, fiul meu, m-am facut si ma numesc maica de trei ori fericita. De aceea, nu-ti mai fac plansuri si tanguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui Dumnezeu, iti aduc cantari si laude duhovnicesti. Nu te mai numesc rod al pantecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu dupa dar! Eu pe tine te-am nascut trupeste, insa acum, dimpotriva, eu ma nasc de la tine duhovniceste.
Deci nu ma rusinez sa te numesc parintele meu, fiindca pentru faptele tale cele bune, parintele tau este insusi Tatal cel ceresc. Tu ai rude pe sfintii ingeri si toate cetele sfintilor; deci fa-ne bine si noua, parintilor tai, pe care mai mult ne apasa mahnirea dupa tine, decat batranetile noastre de multi ani. Mie, maicii tale celei trupesti, mi-ai da plata pentru cresterea ta, daca prin mijlocirea ta m-ai imprieteni cu Parintele tau cel ceresc. Asemenea vei face rasplatire parintelui tau, care te-a nascut pe tine trupeste, daca ii vei pricinui odihna batranetilor sale in sanul lui Avraam. Fiul meu binecuvantat, o rugaciune ca aceasta aduc tie batranetile parintesti, ostenelile pantecelui de maica, sanii laptelui pe care l-ai supt. Cunosc ca Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru parintii tai, caci porunca Lui este ca sa fie cinstiti de fii, fiindca cinstea care se face de catre fii parintilor, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tata si Ziditor al tuturor".
Acestea zicandu-le cucernica maica a Sfantului Evdochim, a poruncit de au ridicat lespedea de pe mormant si, scotand afara racla cu sfintele moaste, s-a aratat o minune preaslavita si preainvederata, ca sa incredinteze cele zise. Caci trecusera" optsprezece luni de la ingroparea sfantului si, atata vreme aflandu-se in pamant, acele cinstite moaste n-au suferit nici o schimbare, din cate se intampla de nevoie la trupurile moarte. Nici fata nu s-a schimbat, nici nu s-a facut vreo putrezire sau macar putina stricaciune la vreun madular al trupului; nici nu s-a vestejit, nici nu s-a innegrit catusi de putin acel sfant trup, ci se arata cu fata stralucita, inflorita si prea vesela cu toate inchipuirile, asemenea unui om ce doarme si n-a murit. Si numai o miscare lipsea, ca sa se arate sfantul viu. Dar si hainele cu care l-au ingropat, au ramas nestricate cum au fost la inceput. Stim cu totii ca trupurilor celor morti le urmeaza, pe langa putoarea cea rea a trupului, ca si hainele sa scoata oarecare duhnire grea si putrejune puturoasa. Dar la acest de trei ori fericit, insusi trupul si hainele slobozeau buna mireasma minunata si dulceata, la vedere si la mirosire. Si nu se socotea ca atunci s-a deschis mormant de mort, ci oarecare livada preafrumoasa cu rasaduri si flori binemirositoare.
Acolo s-a aflat si un ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaste ca sa le ridice drept si numai cat le-a imbratisat, au stat drepte, ca si cum ar fi fost vii. Pentru aceasta, infricosandu-se cu frica mare, a cazut inaintea picioarelor sfantului, rugandu-l ca pe un viu sa-l lase sa ia hainele lui pentru evlavie. Si asa a inceput intai de a scos dulama si l-a imbracat cu alta; apoi cu atata inlesnire a scos din picioarele lui incaltarile pe care le purta, incat se arata, ca si cum insusi sfantul ii ajuta spre a le scoate. Iar dupa ce l-a dezbracat, l-a asezat iarasi in chipul cel dintai, slavind impreuna cu cei de fata pe Dumnezeu, Care slaveste pe cei ce il slavesc pe El.
Deci se adevereste ca s-a descoperit cu iconomie mormantul sfantului, ca sa se arate darul cel mare cu care Dumnezeu l-a slavit pe el, incat sa pazeasca peste fire trupul lui nestricat. Aratandu-se acestea, s-au infricosat diavolii si fugeau din oameni ca izgoniti de fulger. Si cu adevarat, daca, fiind ascuns in pamant, se temeau de el diavolii si fugeau din oameni, cu cat mai mult s-au infricosat de el, dupa ce s-a aratat si stralucea in slava sfinteniei.
Dupa aceasta s-a ivit neintelegere intre maica sfantului si intre cei de acolo; pentru ca maica sfantului voia sa ia sfintele moaste si sa le duca in Constantinopol, zicand: "Steaua aceasta a rasarit din pantecele meu". Iar cei de acolo ziceau: "Cu adevarat, din tine a rasarit, dar la noi a stralucit. Deci cum este cu putinta sa ne lipsesti pe noi de un dar ca acesta, care aici si-a intins razele atator minuni? Aceasta vie este de la voi, dar la noi si-a dat rodul darurilor, fiindca asa a binevoit Dumnezeu. Deci sa nu te impotrivesti hotararii lui Dumnezeu, sa nu ne zavistuiesti noua dumnezeiestile daruri, sa nu voiesti a lipsi atata multime de folosul sufletului si al trupului. Iti ajunge, pentru slava, ca te-ai aratat maica a unui sfant ca acesta!"
Auzind ea acestea, s-a dus in liniste la ale sale, ca o inteleapta. Au trecut insa la mijloc multe zile si numitul acela ieromonah Iosif, aflandu-se acolo, a dobandit vreme de a furat comoara si a fugit, nestiind nimeni din cei de acolo. Si mergand Iosif cu sfintele moaste pe ascuns, a fost vadit de mirul ce curgea dintr-insele si din minunile care se faceau pe drum. Caci o femeie indracita, fiind dusa pe drum de oarecare, s-a intamplat de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaste. Atunci s-a salbaticit diavolul si a facut pe femeie sa strige, ocarand pe sfant si sarind fara de randuiala. Astfel a iesit diavolul acela, fiind izgonit de darul Sfantului Duh. Iar femeia aceea, facan-du-se sanatoasa, s-a intors la casa sa, slavind pe Dumnezeu. Apoi o oarecare fecioara, avand patima infricosata, indata ce s-a apropiat cu credinta de sfintele moaste, a luat tamaduire.
Astfel facand minuni sfantul, a fost dat parintilor sai darul cel de mult pret. Atunci acea maica iubitoare de Dumnezeu, cu dorire ca o iubitoare de fiu, a facut sfintelor lui moaste o racla de argint si a pus-o in prea frumoasa biserica a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai inainte; si se faceau si acolo in fiecare zi nenumarate minuni.
Un asemenea dar a luat Sfantul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui bune cele multe si, mai ales, pentru covarsirea milosteniei; pentru ca el avea mai multa osardie spre a da, decat aceia care cereau spre a lua. Fericitul a semanat aici cu binecuvantare cele vremelnice, iar acum secera roduri vesnice in imparatia cerului, careia sa ne invrednicim si noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, impreuna cu Tatal, cu Fiul si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.