Umblatul cu Icoana este o slujbă săvârşită în afara zidurilor bisericii, pe străzi şi uliţe, prin case şi bordeie, prin curţi şi pe la ferestre. Preoţii şi dascălii vestesc, precum făceau odinioară crainicii, cu un fel de strigăt de bucurie ce nu poate fi oprit, că s-a născut lumii Mântuitor. Sărbătoarea Naşterii Domnului este prilej de bucurie, pace şi linişte sufletească. În aceste zile, mai mult decât oricând, ne deschidem porţile sufletelor pentru a dărui şi primi iubire şi căldură sufletească. Este sărbătoarea familiei şi casei. Odinioară, în seara de Ajun, creştinii din casă se reuneau la aceeaşi masă, pe care aşezau bucate, de care nu se atingeau până nu venea preotul cu icoana, care, după ce cânta troparul Naşterii, le blagoslovea odată cu întreaga casă. Apoi, stăpânul casei oferea din ele, de pomană, întâi pentru sufletele celor morţi, ca să se bucure şi ei de vestea cea minunată a Naşterii Domnului, şi în cele din urmă pentru sănătatea celor vii ai casei şi rodul câmpului. Aşa începea praznicul…
Şi în ziua de azi, creştinii primesc cu multă bucurie în casele lor pe părintele cu Icoana Naşterii, ca pe o binecuvântare a strădaniei lor de 40 de zile de post şi ca pe o întâmpinare mereu actuală a Întrupării Fiului lui Dumnezeu în timpul şi lumea noastră.
Este unul dintre cele mai vechi obiceiuri legate de prăznuirea Naşterii Domnului, datând din primele veacuri ale Bisericii. Istoricii îl plasează chiar în secolul al IV-lea, când Naşterea Domnului se serba odată cu Boboteaza, la 6 ianuarie. Ziua de 5 ianuarie era zi de ajunare, când creştinii ţineau post aspru în cinstea Arătării Domnului, iar efortul lor duhovnicesc era plinit prin intrarea preotului cu Icoana în casele lor şi primirea binecuvântării.
Şi la români, obiceiul acesta este foarte vechi. În secolul al XVII-lea, diaconul Paul de Allep, călător pe meleagurile noastre, nota în cronica sa: "E de observat că în această ţară se obişnuieşte, în seara dinspre Naşterea lui Hristos, ca toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi de corişti, să se ducă în cârduri, purtând icoane, şi să umble prin norod toată noaptea, vizitând casele boierilor şi urându-le bucurie. Astfel umblau ei toată noaptea, cântând Naşterea lui Hristos". Obiceiul acesta face parte din tezaurul sufletesc al poporului român, alături de colinde şi celelalte tradiţii legate de Naşterea şi Botezul Domnului, atât de iubite de noi.
Cu toate acestea, mersul cu icoana are semnificaţii diferite faţă de colindul tinerilor, mult mai duhovniceşti. În timp ce colindătorii evocă evenimente şi persoane istorice de la Naşterea Pruncului Iisus, precum steaua ce s-a arătat pe cer ("Steaua sus răsare…"), cei trei magi de la Răsărit şi uciderea pruncilor (Vicleimul), arătarea îngerilor pe cer, darurile magilor ş.a., mersul cu icoana semnifică primirea, în casele şi în vieţile noastre, a Celui ce se naşte "pentru noi şi pentru a noastră mântuire". Cântările bisericeşti şi colindele relatează marele eveniment la timpul prezent: "Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de fire naşte…", "Astăzi S-a născut Hristos…", "Hristos se naşte, slăviţi-L!". Astfel, noi, cei ce vieţuim într-un moment anume al istoriei, primim, în fiecare an, la Crăciun, Întruparea Dumnezeului Care se face om şi Care rămâne în acelaşi timp Dumnezeu.
