"Duh este Dumnezeu si cel ce se inchina Lui se cade sa I se inchine cu Duhul si cu adevarul" (Ioan IV, 24).
Cuvintele pe care le-am asezat in fruntea acestei predici au fost spuse de Mantuitorul Iisus Hristos, ca raspuns la intrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai buna inchinare lui Dumnezeu: in Ierusalim, cum sustineau iudeii, sau in muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
Mantuitorul invata prin aceste cuvinte pe femeia samarineanca - si prin ea pe noi toti - ca nu locul conteaza cand se aduce inchinare lui Dumnezeu, ci modul in care se aduce. A spune ca numai intr-un anumit loc se poate aduce inchinare lui Dumnezeu, inseamna a socoti ca Dumnezeu este numai in acel loc, deci ca Dumnezeu este marginit si trupesc. Or, Mantuitorul Iisus ii spune femeii ca Dumnezeu nu este trup, ci Duh, si de aceea nu Se afla numai intr-un singur loc, ci pretutindeni; asadar, oriunde ne poate auzi si primi rugaciunea.
Faptul ca noi gasim mai mult indemn la rugaciune in biserici nu contrazice acest cuvant al Mantuitorului, pentru ca bisericile sunt si ele raspandite in toate localitatile, la indemana tuturor, pe cand in vremea Testamentului Vechi nu exista decat templul din Ierusalim, unde trebuiau sa mearga, macar din cand in cand, toti iudeii sa se inchine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul si cu sangele Lui in toate bisericile de pretutindeni; in toate e adus jertfa la Sfanta Liturghie pentru pacatele noastre si ale mortilor nostri, ca si pentru ajutorul nostru in viata. Iar bisericile sunt intre casele noastre si puterea jertfei lui Hristos din biserici se intinde peste si prin casele noastre si noi Il simtim, pe El, cu darul si cu ajutorul Lui pretutindeni, in drumurile si in ocupatiile noastre, daca ne inaltam pe aripile rugaciunii cu gandul la El. „Caci Domnul aproape este” - spune Sfantul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) si „in El traim si ne miscam si suntem” (Fapte XVII, 28).
Pe de o parte, aceasta putinta si datorie de a preamari pe Dumnezeu in tot locul pune in lumina cu mult mai vie maretia lui Dumnezeu decat intr-un singur loc. Pe de alta, aceasta usureaza foarte mult pe credinciosi ca sa-si indeplineasca datoria si pornirea sufleteasca de a se inchina lui Dumnezeu si da putinta ca ea sa se poata face in orice zi si la orice ora din zi.
Dar Mantuitorul nu S-a multumit sa spuna samarinencii - si prin ea noua - numai ca Dumnezeu este de fata, ca Duh, pretutindeni, si ca deci, putem si trebuie sa-I aducem inchinare in orice loc si in orice zi, ca El a adaugat si o invatatura despre modul cum trebuie sa-I aducem inchinare lui Dumnezeu. Inchinarea noastra trebuie sa fie „in Duh si Adevar” - a spus Mantuitorul.
Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de inteles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la aratare tot intelesul lor; de aceea, ne vom multumi si noi sa punem in lumina numai cate ceva din bogatul lor continut.
Sfantul Chiril din Alexandria, un sfant parinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. doua carti mari, ca sa arate ca inchinarea cu Duhul si cu Adevarul este opusa inchinarii din Vechiul Testament, care consta in aducerea de jertfe de animale in templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovarat de aceste jertfe, aducandu-Se pe Sine ca jertfa nesfarsit mai pretioasa decat toate acele jertfe, caci nu putea sangele de tauri si de vitei sa curete constiintele cum poate sa curete sangele lui Hristos - spune Sfantul Apostol Pavel.
El ne cere acum numai sa ne unim fiinta noastra cu El, in continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, inainte de Hristos, nu-si dadea fiinta sa lui Dumnezeu cand se inchina, ci dadea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu ii este mai scump sufletul nostru, inima noastra, fiinta noastra. Mai mult se da omul lui Dumnezeu prin sufletul sau decat prin anumite lucruri exterioare ale sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o noua usurare in inchinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o usurare care face si ea cu putinta inchinarea in orice clipa si in orice loc. Hristos ne-a scapat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca sa-I aducem inchinare. In schimb, ne cere sa ne daruim fiinta noastra intreaga, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, caci Dumnezeu Se salasluieste astfel in toate cutele fiintei noastre, curatind-o de toate gandurile si faptele urate si intarindu-ne spre cele bune, adica sfintindu-ne.
Noi am scapat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar inca suntem de multe ori robii altei inchinari externe. Noi nu ne rugam in duh atunci cand ne rugam numai cu buzele, caci a ne ruga „cu duhul” inseamna a ne ruga cu cele dinlauntru ale noastre, cu simtirea noastra, cu gandul ca vorbim cu Dumnezeu, ca suntem in fata Lui. Cata neplacere producem celui ce ne asculta cand ii vorbim numai cu gura, cand nu suntem atenti la ceea ce spunem, cand din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci si noi nepasatori, cand prin toata pozitia noastra aratam celui cu care vorbim ca suntem cu gandul in alta parte, ca nu-i acordam propriu-zis nici un respect.
Dar, daca lipsa de respect e ceva jignitor chiar fata de semen, cu cat mai jignitoare este aceasta lipsa de respect cand vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gandul ne este in alta parte, cand duhul nostru nu participa la rugaciune, cand atentia noastra este imprastiata, cand gandul nostru nu sta tinta la Cel Caruia ne rugam. Se spune ca de cate ori un preot sau de cate ori un credincios care se roaga cu tot sufletul adunat in rugaciune, ca intinde in jurul lui duhul rugaciunii, ca atrage si pe cei din jur in adancul linistit al rugaciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inima merge in inima. Cine nu se roaga din inima nu are in cuvintele sale, in fiinta sa iradierea care sa mearga la inima lui Dumnezeu si la inima celor din jur.
Cine se roaga cu gandul concentrat, cu sufletul incredintat ca Dumnezeu e in fata lui, se arata convins de cuvantul Mantuitorului ca Dumnezeu ca Duh e pretutindeni si deci si in locul unde se roaga in acea clipa. Iata legatura intre invatatura ca Dumnezeu e Duh si deci pretutindeni si intre trebuinta de a te ruga cu toata simtirea, cu duhul.
Desigur, un credincios care se roaga cu duhul da dovada ca duhul sau e inaltat si incalzit de duhul lui Dumnezeu, ca s-a pus prin aceasta in legatura cu Dumnezeu si ca prin puterea duhului dumnezeiesc simte fata de Tatal Ceresc caldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii in rugaciunea noastra, prin el strigam in rugaciunea noastra cu inima plina de afectiune catre Dumnezeu: „Avva, Parinte” (Rom. VIII, 28). Duhul vine in ajutor neputintelor noastre in rugaciune.
Dar Mantuitorul ne cere sa ne rugam si „in adevar” sau „cu adevarul”. Aceasta inseamna in primul rand sa stim cum ne rugam, iar in al doilea rand sa stim ce sa cerem in rugaciunea noastra. De cate ori nu intalnim credinciosi si mai ales credincioase care nu stiu cui se roaga si cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru acestia, nu are o fata lamurita, e ca o putere oarba pe care trebuie s-o silesti prin gesturi si cuvinte ciudate, lipsite de inteles ca sa ti se implineasca o pofta oarecare, un interes egoist, sa se dea la o parte o piedica din calea indeplinirii placerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbandirii asupra unor semeni, numai ca sa te poti arata mai tare ca ei. In toate acestea, religia se confunda cu un fel de vrajitorie si omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru imbunatatirea lui sufleteasca si pentru mantuirea lui.
Crediciosul trebuie sa stie ca Dumnezeu este Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Ca Tatal a trimis dintr-o netarmurita iubire fata de noi pe insusi Fiul Sau Unul Nascut in lume; ca acesta a luat trup si suflet omenesc, ca S-a rastignit din aceeasi iubire fata de noi, pentru iertarea pacatelor noastre, ca a inviat, asigurandu-ne si noua la sfarsitul timpului invierea pentru vecie; ca pana suntem pe pamant ne conduce prin Duhul Sau cel Sfant pe un drum de imbunatatire si desavarsire neincetata, de iubire de Dumnezeu si de oameni ca sa devenim vrednici de imparatia vesnica a iubirii.
Acestea trebuie sa le stim si sa le cerem. Sa rugam pe Dumnezeu pentru mantuirea noastra si pentru cresterea puterilor noastre sufletesti spre toate cele bune, ca sa ne putem mantui. Sa ne rugam si pentru sanatatea si cumintenia noastra si a copiilor si a fratilor nostri. De asemenea si pentru pacea si buna intelegere intre toti oamenii; sa nu ne rugam pentru izbandirea noastra in placeri usoare, in lucruri rele si nefolositoare, in biruinta pornirilor noastre de ura, de mandrie si de invidie impotriva semenilor nostri.
Sa ne rugam sa fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu si de oameni, ca sa putem raspunde cu iubirea noastra la iubirea lui Hristos Domnul si sa sporim in pace si comuniunea cu toti credinciosii si cu toti oamenii cu care ajungem in legatura. Caci Duhul Sfant este puntea de unire intre credincios si credincios, e deschiderea si vointa de prietenie si de buna intelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce da fiecarui om un alt dar, dar si pornirea de a folosi darul sau spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel in care ne intalnim si ne simtim toti una. Unde este dezbinare si dusmanie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugaciune adevarata, rugaciune „in duh”.
Se cuvine deci sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea puterea „sa pazim unitatea Duhului in legatura pacii”, cum spune Sfantul Apostol Pavel (Efes. IV, 3).
Rugandu-ne „in duh si in adevar”, vom putea sa simtim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde in binecuvantarea aceluiasi Sfant apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si partasia Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti” (II Cor. XIII).
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
