Acatistul Sfinților Doctori fără de Arginți Cosma și Damian din Asia Mica (01 noiembrie) (sunt patronii căsniciilor creştine şi păzitorii armoniei în familie) Sfinţii Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian din Asia Mică nu trebuie confundaţi cu Sfinţii Cosma şi Damian din Roma (prăznuiţi la 1 iulie) sau cu Sfinţii fără de Arginţi din Arabia (prăznuiţi la 17 octombrie).

Rugăciunile începătoare, obligatorii:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 
Troparul, gl. 1:
Doctorii cei înțelepti ai lumii, de la Dumnezeu luând compătimirea, rugați-vă și acum pentru noi cei ce strigăm: Doamne, mântuiește poporul Tău și țara aceasta și slobozește sufletele noastre de cumplitele primejdii, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale Sfinților Cosma și Damian, tămăduitorilor Tăi fără de arginți.

 
Slavă..., și acum...
Minunea minunilor văzându-o întru tine, ceea ce ești plină de dar, făptura se bucură, că ai zămislit fără sămânță și ai născut în chip de negrăit pe Cel pe Care căpeteniile îngerești a-L vedea nu pot. Pe Acela roagă-L pentru sufletele noastre.

 
Condacul 1:
Fără de sfârșit este harul sfinților pe care de la Hristos l-au luat. Pentru aceasta și moaștele lor lucrează neîncetat cu dumnezeiasca putere. Și chiar numele lor numai fiind chemat, izbăvesc de boli de netămăduit. Prin aceștia Doamne slobozește-ne și pe noi de patimile trupești și sufletești, ca mulțumind să strigăm: Bucurați-vă Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!

 
Icosul 1:
După răsărirea cea trupească a Domnului nostru Iisus Hristos, pretutindeni s-a auzit ca un lucru de mirare viața tuturor sfinților mucenici pentru că puterea Mântuitorului s-a făcut minunată întru ei. Dintre unii ca aceștia au fost și sfinții tămăduitori Cosma și Damian, cărora le cântăm:
Bucurați-vă, căci v-ați născut în Roma cea veche din părinți evlavioși;
Bucurați-vă, căci de ei ați fost învățați să fiți credincioși;
Bucurați-vă, căci învățând meștesugul cel doctoricesc ați tămăduit bolile și neputințele;
Bucurați-vă, căci milă având, prin punerea mâinilor ați vindecat suferințele;
Bucurați-vă, căci de la nimeni ați luat plată pentru tămăduiri;
Bucurați-vă, sfinților compătimitori de suflete aflate în dureri;
Bucurați-vă, că la toate ați avut împreună ajutător darul lui Dumnezeu;
Bucurați-vă, că pentru El pe toți cei din dureri i-ați ajutat mereu;
Bucurați-vă, căci numai de o plată ati avut trebuință;
Bucurați-vă, căci doreați ca cei suferinzi să se întărească întru credință;
Bucurați-vă, voi care nu numai în Roma ați chemat la Hristos;
Bucurați-vă, că în cetăți umblând și miluind, voi ați fost de folos;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!

 
Condacul 2:
Pe lângă darul tămăduirilor primit de la Hristos, voi și popoarelor le faceți bine prin mare voastră milă. Căci averile moștenite de la strămoși la împărțeați la săraci și neputincioși. Pentru robii Tăi aceștia Doamne îți strigăm și noi: Aliluia!
 
Icosul 2:
Voi flori înmiresmate de darul smereniei, când tămăduiați pe cei neputincioși ziceați: „Noi numai mâinile le punem pe voi, căci cu puterea noastră nimic nu putem face. Toate le lucrează prin noi tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu în care de veți crede cu neîndoială, îndată veți fi sănătoși." Pentru aceasta vouă vă grăim:
Bucurați-vă, smeriții robi ai lui Hristos;
Bucurați-vă, fraților care ați luptat prea frumos;
Bucurați-vă, pereche de crini cu mireasmă care aduce alinare;
Bucurați-vă, Sfinților cu inimi de o noblețe încântătoare;
Bucurați-vă, voi care pentru Domnul ați avut multă lucrare;
Bucurați-vă, albine zburătoare din floare în floare;
Bucurați-vă, suflete încărcate de lumină;
Bucurați-vă, raze purtătoare de aprinsa milă;
Bucurați-vă, stele strălucitoare pe un cer senin;
Bucurați-vă, harfe cu armonii dintr-un cântec lin;
Bucurați-vă, vase alese ale Duhului Sfânt;
Bucurați-vă, voi care frumos ați trăit pe pământ;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!
 
Condacul 3:
Trăind voi într-un sat oarecare din hotarele Romei și luminând pe toți din jur cu sfânta credință, ați fost urâți de vicleanul diavol. Astfel, niște slujitori ai lui v-au pârât din pizmă la împăratul Carin, iar acesta trimițându-și slugile ca să vă caute, ați fost acoperiți prin credincioși, de Dumnezeu, Căruia îi cântăm: Aliluia!
 
Icosul 3:
O, voi cei mult iubiți de creștinii pe care i-ați miluit, mai mult din silă decât de bunăvoie ați ascultat sfatul lor de a vă ascunde de cei ce vă căutau, căci voi vrând pentru Hristos a vă da în mâinile lor, cu greutate v-ați supus vrerii lor, de aceea și noi vă cântăm:
Bucurați-vă, ostași curajoși ai împăratului Nebiruit;
Bucurați-vă, căci în peșteri v-au ascuns cei ce v-au iubit;
Bucurați-vă, căci acei ostași pe alți oameni de vază i-au înlănțuit;
Bucurați-vă, căci aceasta aflând, după ei, din peșteră ieșind, ați fugit;
Bucurați-vă, că în mâinile lor de voie v-ați dăruit;
Bucurați-vă, că împăratul Carin v-a întemnițat și păzit;
Bucurați-vă, voi care la judecată de el ați fost mustrați și vrăjitori socotiți;
Bucurați-vă, fiindcă zeilor Romei voi niciodată n-ați voit să slujiți;
Bucurați-vă, căci cu o gură voi amândoi ați grăit;
Bucurați-vă, căci împăratul a auzit; „Noi pe nici un om n-am înșelat și rău noi n-am uneltit!";
Bucurați-vă, Sfinților plini de credința și dragoste adevărată;
Bucurați-vă, curajoșilor mucenici cu bărbăția neclătinată;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!
 
Condacul 4:
Astfel împăratul Carin auzea: „Cu puterea Mântuitorului Hristos ce a zis Pe cei bolnavi tămăduiți, pe cei leproși curățiți și în dar ați luat, în dar dați!, noi pe neputincioși fără plată îi tămăduim, căci sufletelor lor noi le slujim, și-n veacul viitor de la împăratul tuturor plată vom lua", Căruia și noi împreună cu voi îi cântăm: Aliluia!
 
Icosul 4:
„Domnul a zis Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, am însetat și Mi-ați dat să beau, am fost gol și M-ați îmbrăcat, și noi, o, împărate, acestea ne sârguim a le împlini și zeilor tăi nici nu vrem a gândi să-i slujim; ci de voiești împărate, noi îți punem înainte un sfat bun, adică să cunoști pe Unul și adevăratul Dumnezeu Făcătorul tuturor, care răsare soarele și peste cei răi și peste cei buni", cu darul Căruia și noi vă cântăm:
Bucurați-vă, căci ați zis: „Aceluia să-I slujești îți dorim împărate, depărtându-te de idoli";
Bucurați-vă, iubitorilor desăvârșiți a vrăjmașilor uneltitori de chinuri;
Bucurați-vă, căci Carin vă îndeamnă să slujiți zeilor;
Bucurați-vă, căci umplându-vă de Duhul Sfânt, l-ați înfruntat înspăimântător;
Bucurați-vă, căci l-ați certat să fie rușinat cu zeii lui;
Bucurați-vă, căci atunci s-a arătat puterea Domnului;
Bucurați-vă, că fața lui la spate s-a sucit și grumajii i s-au înțepenit;
Bucurați-vă, căci toți cei de față au înlemnit;
Bucurați-vă, căci ei au strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor!";
Bucurați-vă, căci afară de Dânsul nu este altul mai înfricoșător;
Bucurați-vă, fiindcă atunci mulți au crezut urmându-vă credința;
Bucurați-vă, căci și împăratul vă ruga să-i tămăduiți neputința;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!
 
Condacul 5:
„Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul creștinilor, o, împărate, care ți-a dat viața și împărăția?" ziceau sfinții. Ci cunoaște și crede într-ânsul cu toată inima ta, ca să te tămăduiască pe tine. Iar el cutremurându-se a zis: „Cred în Tine Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, miluiește-mă pe mine și nu pomeni neștiința mea cea dintâi", Căruia și noi îi cântăm: Aliluia!
 
Icosul 5:
Acestea zicând, i s-au îndreptat grumajii și fața i-a venit din spate la loc. Și ridicându-se din locul său, a îngenuncheat, ridicând mâinile la cer, și mulțumea grăind: „Binecuvântat ești Hristoase Dumnezeule cel adevărat, care m-ai adus din întuneric la lumină prin acești sfinți ai Tăi", cărora le grăim:
Bucurați-vă, căci prin dragoste și credință pe împăratul l-ați căștigat;
Bucurați-vă, căci mult popor atunci s-a îndreptat;
Bucurați-vă, că aflând consătenii de biruința voastră, v-au întâmpinat;
Bucurați-vă, fiindcă creștinii se veseleau împreună cu voi slăvind pe Domnul Hristos;
Bucurați-vă, căci smerindu-vă mai mult decât ei, laude în inimi I-ați adus;
Bucurați-vă, căci prin sate din nou voi ați început a umbla;
Bucurați-vă, căci oameni și dobitoace prin voi se vindecau;
Bucurați-vă, osârduitori neobosiți;
Bucurați-vă, tămăduitorilor de toți iubiți;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!
 
Condacul 6:
Dorind Hristos sufletele voastre curate, a voit a vă arăta pe voi biruitori asupra lui veliar cel ucigător de suflete și pururi rău făcător, că astfel și prin voi să se arate nebiruita slava Sa, Căruia îi cântăm: Aliluia!
 
Icosul 6:
Nesuferind bunul vostru nume, un doctor din părțile acelea, inspirat de cel rău, a uneltit uciderea voastră. El, mințind că dorește a aduna plante de leac, v-a luat la munte pe voi, cărora vă cântăm:
Bucurați-vă, căci despărțindu-vă el pe voi, v-a amăgit;
Bucurați-vă, căci, a vă omorî, el a voit;
Bucurați-vă, căci deosebit pe voi cu pietre v-a ucis;
Bucurați-vă, căci nevinovați pentru Hristos voi v-ați stins;
Bucurați-vă, că trupurile voastre lângă un izvor au fost ascunse;
Bucurați-vă, căci el arăta limpede inimile voastre bune;
Bucurați-vă, căci cununa muceniciei de la Domnul ați primit;
Bucurați-vă, voi care ca Ștefan, în Ierusalim v-ați sfărșit;
Bucurați-vă, că la ceruri v-ați mutat alături de Cel pe care L-ați slujit;
Bucurați-vă, în Domnul, pe Care cu toata inima L-ați iubit;
Bucurați-vă, gândindu-vă și la noi cei ce vă cinstim;
Bucurați-vă, rugându-vă pentru noi cei ce de voi ne amintim;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!
 

 Condacul 7:
La pomenirea sfinților fără de arginți toți să alergăm, din inima curată și din cunoștință lămurită strigând: Bucură-te, doime tămăduitoare a bolilor, căci ați primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, Căruia cu voi îi strigăm: Aliluia!
 
Icosul 7:
Păzind poruncile Domnului și prea înțelepțește tăind boala iubirii de arginți, tămăduiți neputințele noastre, căci în dar luând, vă rugăm, în dar dați-ne nouă celor ce cu dragoste în această zi a prăznuirii voastre vă cântăm:
Bucurați-vă, ajutătorii și tămăduitorii sufletelor celor ce vă iubesc;
Bucurați-vă, cununa laudelor celor ce vă prăznuiesc;
Bucurați-vă, vă aducem de ziua voastră;
Bucurați-vă, este astăzi pentru voi lauda noastră;
Bucurați-vă, voi ce mult L-ați iubit pe Domnul;
Bucurați-vă, căci ați cunoscut ce înseamnă omul;
Bucurați-vă, fiindcă sufletele le-ați prețuit din dragoste pentru Iisus;
Bucurați-vă, căci viața voastră întreagă I-ați adus;
Bucurați-vă, stâlpii curcubeului ceresc;
Bucurați-vă, desăvârșire adâncă a omului pământesc;
Bucurați-vă, inimi pline de dar ceresc;
Bucurați-vă, pereche de îngeri ce nouă acum ne slujesc;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!
 
Condacul 8:
Măcar că nu avem dragostea și credința voastră, dar vă rugăm pliniți silința noastră a celor ce vă cerem ajutorul, că prin mijlocirea la tronul lui Dumnezeu, împreună cu voi să cântăm acum și în veacul viitor: Aliluia!
  

Icosul 8:

Prin virtuțile cele prealuminate arătându-vă fericiților, sălaș Dumnezeiescului și Atotlucrătorului Duh, cu cercetările voastre arătați-ne nouă, mănăstirea aceasta, casă și noian de tămăduiri dumnezeiești, ca mulțumindu-vă să strigăm:

Bucurați-vă, îngeri cerești și pământești;

Bucurați-vă, voi ce acum sunteți fericiți;

Bucurați-vă, căci noi, dorind de voi, vrem să fim miluiți;

Bucurați-vă, sfeșnice de lumină încântătoare;

Bucurați-vă, încălzitori de cugete și inimi iubitoare;

Bucurați-vă, rugând pe Domnul pentru a noastră mântuire;

Bucurați-vă, risipitori de patimi din suflete aflate în robie;

Bucurați-vă, voi cei ce v-ați arătat tuturor luminați;

Bucurați-vă, căci de Sfânta Treime ați fost înălțați;

Bucurați-vă, căci noi vă fericim după datorie;

Bucurați-vă, că rugăciunile voastre pentru noi le dorim până în veșnicie;

Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!

  

Condacul 9:

Toți să dănțuim duhovnicește mărind pe Cosma, cugetătorul de Dumnezeu, și pe Damian, pururi rugătorul, doimea cea cinstită care prin fapte bune au slăvit pe Stăpânul a toată lumea Dumnezeu, Domnul și Mântuitorul nostru, cântând: Aliluia!

 

Icosul 9:
Veniți cu credința să vedem în ziua de astăzi izvorul care izvorăște râuri de minuni, și cu veselie împreună Domnului să strigăm: Minunat ești Dumnezeule, Cel ce faci negrăite minuni pe pământ prin robii Tăi Cosma și Damian, cărora le cântăm:
Bucurați-vă, căci astăzi este prăznuirea voastră;
Bucurați-vă, căci și noi după datorie vă dăruim dragostea noastră;
Bucurați-vă, sfinților doctori fără asemănare;
Bucurați-vă, bolilor noastre dându-le vindecare;
Bucurați-vă, luminătorii ortodoxiei;
Bucurați-vă, surpătorii mândriei;
Bucurați-vă, trandafiri ai seninătății;
Bucurați-vă, fântâni ale vieții;
Bucurați-vă, că oamenilor le dați ajutor;
Bucurați-vă, că fiind chemați voi veniți lin și ușor;
Bucurați-vă, potire îndestulate;
Bucurați-vă, moaște de sfinți înmiresmate;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!

 Condacul 10:

Astăzi împreuna se bucură cu noi, doctorilor, întru pomenirea voastră, îngerii, dumnezeieștii Apostoli, Proorocii, Cuviosii și toți drepții, împreună cu care întru bucurie v-ați sălășluit, pentru lume rugați-vă Domnului cântând: Aliluia!

Icosul 10:
Doime dumnezeiască de lumină strălucitoare, cei fără de arginți, purtători de Dumnezeu preacinstiți, cereți iertare de greșeli, îndreptare vieții și scăpare de toate cele rele pentru cei ce vă laudă pe voi totdeauna zicând:
Bucurați-vă, locașuri curate ale luminii;
Bucurați-vă, torente ale milostivirii;
Bucurați-vă, cascade vărsătoare de har;
Bucurați-vă, căci aveți dragoste plină de jar;
Bucurați-vă, săgeți pătrunzătoare;
Bucurați-vă, limanuri izbăvitoare;
Bucurați-vă, alungătorii demonilor;
Bucurați-vă, stâlpii desăvârșirilor;
Bucurați-vă, cuptoare încinse ale credinței;
Bucurați-vă, căci în voi s-a copt pâinea voinței;
Bucurați-vă, câmpii îmbietoare;
Bucurați-vă, lanuri pline de soare;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!

Condacul 11:
Cu picăturile voastre cele de la Dumnezeu lucrătoare, întinăciunea noastră sufletească o spălați și depărtați bolile cele de durere, Sfinților, împrăștiind pornirile demonilor, că niște ocrotitori și tămăduitori ai noștri, că împreună cu voi să cântăm Domnului: Aliluia!

Icosul 11:
Cu cununa împărăției Tale Hristoase și cu stema luminată ai împodobit cu bunăcuviință pe cei ce au iubit strălucirea cea nemăsurată a frumuseții Tale. Iar credincioșilor pe aceștia i-ai arătat făcători de minuni, cărora le cântăm:
Bucurați-vă, vlăstare de virtute înălțătoare;
Bucurați-vă, perle mult strălucitoare;
Bucurați-vă, flori aducătoare de mireasmă dintr-o zi senină;
Bucurați-vă, sfinților plini de lumină;
Bucurați-vă, icoane împodobite cu mirul minunilor;
Bucurați-vă, voi mult nevoitorilor;Bucurați-vă, căci viața lui Hristos ați închinat;
Bucurați-vă, căci voi, Lui negreșit i-ați urmat;
Bucurați-vă, că poruncile Lui v-ați sârguit să le-mpliniți;
Bucurați-vă, voi cei blânzi și smeriți;
Bucurați-vă, triluri încântătoare;
Bucurați-vă, primăveri surâzătoare;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți!

Condacul 12:
Ca doi îngeri strălucitori luminați pământul, fiind mișcați de Duhul Sfânt, o, purtătorilor de Dumnezeu. Toată făptura înconjurați, pe cei din patul durerilor cercetând și din nevoi îi ridicați, că prin voi și ei să cânte Domnului: Aliluia!

Icosul 12:
O, cât este de uimitoare această biserică a Sfinților celor fără de arginți, către care venind voi, săvârșiți lucruri și semne înfricoșătoare, tămăduitorilor! Pentru aceasta adunându-ne astăzi, vă lăudăm pe voi cu mare glas cântând:
Bucurați-vă, mugurii viței adevărate;
Bucurați-vă, cu sfinții în cântări neîncetate;
Bucurați-vă, doxologie armonioasă;
Bucurați-vă, de scăpare, a noastră casă;
Bucurați-vă, ochii cei vărsători de lacrimi;
Bucurați-vă, izbăvitori din aprinse patimi;
Bucurați-vă, mană pe pământ căzută și de oameni culeasă;
Bucurați-vă, călăuzitori spre patria cerească;
Bucurați-vă, vulturii iubirii desăvârșite;
Bucurați-vă, zburători în zări nesfârșite;
Bucurați-vă, Cosma și Damiane, Sfinților doctori fără de arginți! 

Condacul 13: (de trei ori)

Măcar că nu suntem vrednici a deschide gurile noastre să cerem mila pentru bolile cele sufletești și trupești, care s-au abătut asupra noastră din cauza mulțimii fărădelegilor făcute. Dar arătându-ne mulțumitori Doamne, căci ne-ai adus pănă în clipa de față, împreună cu Preacurata Fecioară Maria și aleșii Tăi Cosma și Damian, Te rugăm și Te chemăm pe Tine, Duhule al Adevărului, vino și mângăie inimile și sufletele noastre a celor ce cu dragoste strigăm: Aliluia!

Sfintii doctori fara de arginti Cosma si Damian 1 noiembrie

                                                 

Sfintii Cosma si Damian au trait in secolul al IV lea. S-au nascut dintr-un tata pagan si o mama crestina, in Asia Mica. Datorita vindecarilor daruite oamenilor, ei sunt cunoscuti si sub numele de doctori fara arginti. Au primit acest nume pentru ca vindecarea era data nu de medicamente, ci de Hristos. Pentru acest motiv ei nu primeau niciun fel de plata de la pacientii lor. Singura lor plata era ca cel tamaduit sa creada in Hristos. Pentru ca Damian a acceptat trei oua de la Palladia, o femeie care a fost vindecata de o boala, acesta a cerut sa nu fie ingropat alaturi de fratele sau. Dar, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, cei doi au fost ingropati impreuna.

Trebuie sa retinem ca orice sfant alina suferintele oamenilor, dar unii au fost si doctori: Cosma si Damian (1 noiembrie), Chir si Ioan (31 ianuarie), alti sfinti ce poarta numele Cosma si Damian (1 iulie) si Pantelimon (27 iulie).

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintelor Mucenite Chiriena si Iuliana;
- Sfintilor Mucenici Chesarie, Dasie si a altor cinci;
- Sfintilor Sfintiti Mucenici Ioan, episcopul, si Iacov, preotul;
- Sfantului Mucenic Erminingheld;
- Sfintilor Mucenici Ciprian si Iuliana;
- Sfantului Cuvios Mucenic Iacov cel Nou, impreuna cu doi ucenici, Iacov, diaconul, si Dionisie, monahul.

Sfintii Apostoli Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul si Narcis 31 octombrie

                                                               

Sfintii Apostoli Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul si Narcis

Sfantul Stahie a fost pus episcop in Bizant de catre Sfantul Apostol Andrei si a zidit o biserica in Arghiropoli, impreuna cu Sfantul Andrei. Apoi a adunat pe multi credinciosi si ii invata mantuitoarea viata. Ostenindu-se saisprezece ani in acea nevointa pentru mantuirea omeneasca, a raposat cu pace.

Amplie si Urban au fost pusi episcopi de catre acelasi sfant, Andrei. Amplie a fost episcop in Diospoli, iar Urban a fost episcop in Macedonia. Ei, propovaduind pe Hristos si pe idoli pierzandu-i, i-au ridicat asupra lor pe evrei si pe elini si, fiind ucisi de catre acestia, si-au impletit lor cununa muceniceasca.

Narcis a fost episcop in Atena, Apelie in Ieraclia si Aristobul in Britania, propovaduind Evanghelia lui Hristos, iar dupa multe osteneli si nevointe si-au dat fericitele lor suflete in mainile Domnului.

Sfintii Mucenici Zenovie Episcopul si Zenovia sora sa; Sfantul Apostol Cleopa 30 octombrie

                                                         

Sfintii Mucenici Zenovie episcopul si Zenovia sora sa

In partile Ciliciei era o cetate care se numea Egea si in acea cetate s-au nascut acesti sfinti mucenici, Zenovie si sora lui, Zenovia, din parinti dreptcredinciosi, care i-au crescut in buna invatatura si in frica de Dumnezeu. Cand ei erau inca tineri, parintii lor s-au dus catre Domnul, lasandu-le multe averi. Atunci Zenovie si Zenovia, desi erau tineri cu anii, insa cu intelepciunea erau batrani si desavarsiti in fapte bune; deci, vazand desertaciunea acestei lumi, s-au sfatuit ca, lasand toate, sa urmeze lui Hristos. De aceea, Zenovia a incredintat fratelui ei si partea ei de avere ramasa de la parinti, pentru a fi impartita la saraci, si petrecea de buna voie in saracie si in liniste, pazindu-si fecioria sa fara de prihana pentru Mirele ceresc. Iar Zenovie, luand amandoua partile de avere, si a sa si a surorii sale, le-a impartit celor care le trebuiau si in putina vreme le-a dat pe toate, incat a ajuns si el ca unul dintre saraci. Dar Dumnezeul Cel ce ingrijeste de sarmani si nu-i lasa pe cei ce nadajduiesc spre Dansul, l-a imbogatit pe Zenovie cu darurile Sale cele ceresti pentru bogatia cea impartita la saraci.

Zenovia avea in toata viata sa ca ajutor mana lui Dumnezeu, care o apara de toate asupririle trupului si ale lumii si de razboaiele cele diavolesti care o suparau. Iar Zenovie a luat darul de a tamadui suferintele, pentru ca acele maini care au miluit pe saraci le-a miluit Domnul cu puterea facerii de minuni si cu tamaduirea a toate neputintele si ranile oamenilor, caci atunci cand sfantul se atingea cu mana sa, indata bolnavul primea tamaduirea. Deci indoita milostenie a facut acest placut al lui Dumnezeu in viata sa: una, cand a dat saracilor averea, si alta, cand bolnavilor le dadea sanatate, din darul lui Dumnezeu. Si multime de duhuri necurate a izgonit din oameni, pe cei mahniti i-a mangaiat si celor ce se aflau in primejdie le-a ajutat. Pentru aceste fapte bune si faceri de minuni a fost ales episcop in acea cetate, conducand bine Biserica lui Dumnezeu, ajutand si neincetat facand bine poporului si tamaduind pe cei neputinciosi.

Atunci a venit la Sfantul Zenovie o oarecare femeie din Antiohia, care avea pe pieptul ei o rana netamaduita si care a cheltuit multe averi pe la doctori, cautand la dansii tamaduire. Nu a avut insa nici un ajutor, ci mai cumplit i s-a inmultit durerea, incat era aproape de moarte. Iar sfantul, vazand-o pe ea, i s-a facut mila si s-a atins cu mana de rana aceea, facand semnul Crucii, si indata a disparut durerea, iar rana s-a tamaduit si femeia s-a facut sanatoasa si s-a intors bucuroasa la treburile ei. La fel si o alta femeie necredincioasa, care era sotia unui dregator, patimea de aceeasi durere. Aceasta a fost tamaduita tot de Sfantul Zenovie. De atunci acea femeie impreuna cu barbatul ei au crezut in Hristos, apoi si-au botezat copiii si au castigat sanatate, nu numai trupeasca, ci si sufleteasca.

Dupa aceea, sosind prigoana cea mare impotriva crestinilor din partea necredinciosului imparat Diocletian, Lisie voievodul a mers in partile Ciliciei ca sa-i chinuiasca pe toti credinciosii cei ce marturiseau numele lui Hristos. Mai intai au fost prinsi trei tineri crestini, Claudie, Asterie si Neon, pe care i-a chinuit in multe feluri, iar pe urma i-a pironit pe cruce, afara din cetate. Si auzind despre Sfantul Zenovie, episcopul crestinilor, a trimis pe ostasii sai sa-l prinda si, aducandu-l inaintea sa, i-a zis: ?Nu vreau sa intru cu tine in multa vorba, pentru ca stiu ca voi crestinii vorbiti mult, ci, graind, iti pun inainte doua lucruri: viata si moartea. Viata, daca te vei inchina zeilor, si moartea, daca nu te vei inchina. Deci sa-ti alegi ceea ce voiesti: sau sa aduci jertfa zeilor nostri si vei fi viu, ba inca te vei bucura si de cinste de la noi, sau, de vei ramane in nesupunerea ta, indata vei fi supus cumplitelor chinuri si vei muri amarnic". Iar Sfantul Zenovie cu indrazneala a raspuns: ?Viata cea vremelnica, fara de Hristos, nu este viata, ci curata moarte; iar moartea cea pentru Hristos nu este moarte, ci viata fara de moarte. Deci mai bine vreau sa mor pentru Hristos cu moarte vremelnica si in veci sa traiesc cu Dansul, decat sa ma lepad de El pentru vremelnica viata si in veci sa fiu chinuit in iad".

Auzind acestea, voievodul a poruncit ca pe sfant sa-l dezbrace si, spanzurandu-l pe un lemn, sa fie batut fara mila. Si zicea paganul: ?Vom vedea daca va veni Hristos al lui sa-l ajute". Atunci afland sora lui, fericita Zenovia, ca fratele ei, Sfantul Zenovie, patimeste pentru Hristos, s-a sculat degraba si a alergat la locul unde era chinuit sfantul si acolo, vazandu-si fratele ranit si spanzurat, s-a aprins de ravna si a inaintat spre chinuitor, zicand: ?Sunt crestina si pe acelasi Unul Dumnezeu si pe Domnul nostru Iisus Hristos il marturisesc, ca si fratele meu. Deci porunceste ca sa ma chinuie si pe mine ca pe fratele meu cel iubit, caci acelasi pahar al patimilor voiesc si eu sa-l beau si cu aceeasi cununa sa ma incununez".

Iar chinuitorul, mirandu-se de acea barbatie si indrazneala a Sfintei Zenovia, i-a zis: ?O, femeie, nu dori a te pierde pe tine si nu veni la o necinste ca aceasta, unde ai sa rabzi rusine si durere, caci vom porunci ca sa fii dezbracata si indata te vei umple de rusine si, cand vom incepe sa-ti chinuim trupul tau, grele dureri te vor cuprinde. Deci te sfatuiesc, jertfeste zeilor si te vei izbavi de toate rautatile". Iar sfanta a raspuns: ?Mai mare rusine aduce goliciunea sufleteasca, decat cea trupeasca, si mai dureroase sunt muncile cele vesnice, decat cele vremelnice. Deci nu ma ingrijesc de trupeasca goliciune, caci in Hristos m-am imbracat si nu ma tem de mainile chinuitorilor, caci cu Hristos m-am rastignit. Fa ce voiesti, o, chinuitorule, nu ma vei intoarce pe mine de la Hristos, Domnul meu". Iar prigonitorul indata a poruncit ca s-o dezbrace si s-o bata la fel ca pe Sfantul Zenovie, fratele ei. Apoi au pregatit un pat inrosit in foc si pe acela i-au intins pe amandoi si au pus foc dedesubt, zicandu-le: ?Sa vina Hristos ca sa va ajute voua". Iar sfintii raspundeau: ?Iata, Hristos al nostru este cu noi, dar tu nu-L vezi. Iata, ne roureaza pe noi cu roua cea din cer a darului Sau si nu ne ingrijim de chinuri".

Dupa aceasta i-au aruncat pe sfinti intr-o cazan clocotit, dar si acolo sfintii au ramas nevatamati si, stand ca intr-o apa calduta, cantau psalmul lui David: Mantuitu-ne-ai pe noi de cei ce ne necajesc si pe cei ce ne urasc i-ai rusinat. La sfarsit, chinuitorul a poruncit ca ei sa fie scosi afara din cetate si sa li se taie capetele. Iar sfintii mergeau la moarte cu bucurie nespusa si, sosind la locul unde aveau se fie taiati, s-au rugat, zicand: ?Multumim Tie, Doamne Dumnezeul nostru, ca ne-ai invrednicit sa ne nevoim cu nevointa buna, alergarea s-o savarsim si credinta s-o pazim. Deci fa-ne pe noi partasi slavei Tale si ne numara pe noi in ceata celor ce bine au placut sfantului Tau nume, ca binecuvantat esti in veci". Cand au sfarsit rugaciunea, indata s-a auzit un glas din cer, fagaduindu-le lor cununi si chemandu-i intru odihna cea vesnica. Apoi sfintii, fiind taiati, au trecut de pe pamant la ceruri. Iar trupurile lor zaceau neingropate. Noaptea le-a luat in taina preotul Ermoghen si le-a pus intr-un mormant, slavind pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Unul Dumnezeu Cel de toata faptura slavit, acum si pururea si in" vecii vecilor. Amin.

Sfanta Mucenita Anastasia Romana; Sfantul Cuviosul Avramie 29 octombrie

                                                   

Sfanta Mucenita Anastasia Romana

Aceasta a trait pe vremea imparatilor Deciu (250-253) si Valerian (253-260) guvernator al Romei fiind Prov, pe cand se pornise, iarasi, mare prigoana impotriva crestinilor. Romana de neam, tanara cu varsta, Sfanta Anastasia se afla pe atunci intr-o mica manastire de fecioare, pierduta printre livezi si gradini, din apropierea Romei, unde era stareta o imbunatatita calugarita, anume Sofia. Ramasa orfana la varsta de trei ani, ea fusese luata de batrana Sofia si crescuta la manastire, unde covarsea cu frumusetea si cu dragostea catre Hristos pe toate celelalte tinere de varsta ei.

Oricat de ferita de lume era, oamenii tot aflasera de frumusetea si intelepciunea ei si multi o cerusera in casatorie. Dar fecioara ramanea neclintita in dragostea ei catre Hristos si voia cu infocare sa ramana pentru toata viata mireasa a Domnului Iisus. Auzind Prov, dregatorul, de aceasta fecioara, a trimis ostasi sa o caute si, afland-o, au adus-o inaintea lui, in lanturi. Si o sfatuia dregatorul sa-si caute un barbat si sa se marite si, intorcandu-se, sa se inchine zeilor, ca frumusetea ei sa nu se piarda in zadar. Iar ea a raspuns: "Viata si veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, pentru Care de o suta de ori, de ar fi cu putinta, sunt gata a muri."

Auzind acest cuvant, Prov a poruncit de au batut-o peste obraz si i-au sfasiat vesmintele, au afumat-o cu fum inecacios de pucioasa si de smoala, apoi au batut-o cu toiege si i-au zdrobit pe roata oasele, in vreme ce fecioara nu inceta a marturisi pe Hristos. Infuriat, Prov a pus-o la si mai cumplite chinuri, cat se spune ca poporul din Roma, care era de fata, a inceput a murmura impotriva acestor cruzimi, iar multi s-au apropiat de credinta si s-au lepadat de idoli, botezandu-se. Cat despre Sfanta, scotand-o afara din cetate, la urma, i-au taiat capul.

Sfantul Iachint de Vicina 28 octombrie

                                         

Troparul Sfantului Ierarh Iachint

Vrednic urmator al ierarhilor dobrogeni si intaiule intre mitropolitii Tarii Romanesti, Sfinte Ierarhe Iachint, te-ai aratat marturisitor al dreptei credinte, lucrator al virtutilor si rugator pentru sufletele noastre.

Sfantul Iachint de Vicina este praznuit pe 28 octombrie. Propunerea de canonizare a Sfantului Iachint a fost inaintata Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, de Mitropolia Munteniei si Dobrogei, pe data de 19 iunie 2008. In sedinta Sfantului Sinod din 8 iulie 2008 s-a facut canonizarea sa, iar proclamarea solemna a sfinteniei sale a avut loc pe 26 octombrie 2008. Sfantul Iachint de Vicina este trecut in calendar cu cruce neagra, ca sfant cu polieleu.

Sfantul Iachint de Vicina a fost ultimul mitropolit al Vicinei si primul mitropolit al Tarii Romanesti.  Inainte de Iachint, scaunul mitropolitan al cetatii fusese ocupat de personalitati de seama, al caror nume il cunoastem partial: Teodor (1285), Luca (1303), Macarie (1340-1343) si Kiril (mentionat in anii 1347-1348). Potrivit cercetatorilor, fosta Vicina este asezarea Isaccea, din judetul Tulcea. Scaunul mitropolitan de la Vicina a fost intemeiat inainte de secolul al XIII-lea, sub jurisdictie bizantina. Nu cunoastem data cand Sfantul Iachint paraseste scaunul mitropolitan de la Vicina. Insa, dupa mai multe scrisori ale domnitorului Nicolae Alexandru Basarab catre Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol, in mai 1359, Iachint al Vicinei este recunoscut ca mitropolit al Tarii Romanesti.

El a organizat viata bisericeasca din Tara Romaneasca - a zidit biserici, a hirotonit preoti, l-a adus pe Sfantul Nicodim de la Tismana sa organizeze viata din manastiri dupa modelul prezent in Muntele Athos si a purtat de grija si romanilor transilvaneni, carora le-a trimis misionari si persoane hirotonite.

Sfantul Ierarh Iachint a trecut la cele vesnice in anul 1372. A fost ingropat langa biserica mitropolitana de la Arges.

Tot astazi facem pomenirea:

- Sfintilor Mucenici Terentie, sotia sa, Neonila, cu fiii lor: Nita, Sarvil, Ierax, Teodul, Fota, Vilie si Evnichi;
- Sfantului Cuvios Stefan Savaitul;
- Sfintilor Mucenici African, Terentie, Maxim, Pompie si alti treizeci si sase;
- Sfantului Ierarh Firmilian, episcopul Cezareei Capadociei, si Melhion, dascalul si preotul Antiohiei;
- Sfantului Mucenic Chiriac; a Anei, mama Sfantului Chiriac;
- Sfintei Fevronia, fiica imparatului Heraclie;
- Sfantului Cuvios Atanasie, patriarhul Constantinopolului.

Invierea fiicei lui Iair 28 octombrie

Mantuitorul se intorcea din tinutul Gadarenilor unde vindecase un indracit. Dupa Matei, fusesera doi (Matei 8, 28). Am explicat alta data acest lucru.

Imaginea unui Iisus care nu era iubit "in patria Sa", adica in Nazaret si mai apoi in Capernaum, pentru ca circula zicala ca "nimeni nu e profet in tara lui", nu e intru totul adevarata. Evanghelistul Luca ne spune ca "intorcandu-Se, L-a primit poporul, caci toti Il asteptau" (Luca 8, 40). Prin acest "L-a primit" trebuie sa intelegem ca i-au organizat o primire deosebita, iesind toti in intampinarea Lui. Ca L-au primit cu respect si cu bucurie se vede si din textul care urmeaza, unde se arata ca "Il imbulzea poporul" (v. 42).

Exegetii cred ca locul unde s-a intors era orasul Capenaum, pentru ca, de la o vreme, Mantuitorul se pare ca se mutase din Nazaret in Capernaum, ceea ce si explica de ce a murit de multe ori Capernaumul "patria Sa", orasul Sau. Manifestatia de bucurie pe care i-au organizat-o la intoarcere, arata ca toti il cunosteau si ca se bucura de o faima bine stabilita printre ai Sai. De altfel Capernaumul nu era o localitate foarte mare. Toti se cunosteau intre ei. Aceasta se intampla - spun exegetii - in luna decembrie a anului 28. Tinand seama de greseala de calcul a lui Dionisie Exiguul, Mantuitorul putea fi in vremea aceea in al doilea an al propovaduirii Sale.

Toata lumea se bucura de intoarcerea lui Iisus, dar unul din multime se bucura mai mult decat toti, pentru ca in inima ii incoltise o speranta. Acesta era chiar mai-marele sinagogii din localitate. Il chema Iair. Iata ca i-a ramas numele in istorie si e pomenit din generatie in generatie, desi nu era decat un obscur, cum am zice noi, rabin de sinagoga de provincie. Capernaumul e departe de Ierusalim, la nordul Marii Galileii, in extremitatea nordica a Tarii Sfinte.

Asteptand cateva momente pentru ca multimea sa se potoleasca, dar nu prea mult pentru a avea o cerere urgenta, Iair si-a facut loc, a ajuns in fata lui Iisus, i-a cazut la picioare si i-a spus, ca si cum l-ar fi asteptat in mod deosebit: Invatatorule, vino repede acasa la mine si fa ceva, pentru ca fiica mea rau patimeste. E bolnava. E bolnava rau. E bolnava spre moarte (Luca, 41-56).

Fata avea "ca la doisprezece ani". Daca Iair locuia prin vecinatate, Iisus putuse chiar s-o stie pe copila. Pe Iair in mod sigur il cunostea. Se indrepta de indata spre casa acestuia. Inainte de a vedea ce s-a petrecut acolo, sa ne oprim asupra catorva detalii. Mai intai asupra faptului ca Iair nu adresase o rugaminte pentru el insusi. O facuse pentru fiica sa, Mantuitorul i-a ascultat deci o rugaciune facuta pentru altcineva. Este un lucru care trebuia sa ne retina atentia, pentru ca episodul justifica rugaciunile pentru altii. Justifica rugaciunile Bisericii pentru altii, justifica rugaciunile pe care le fac parintii pentru copii, rugaciunile pe care le fac copii pentru parinti, pe care le fac prietenii unii pentru altii.

Remarcam acest lucru pentru ca multi cred ca au putere numai rugaciunile pe care le face fiecare pentru el insusi, desi "rugati-va unii pentru altii" e porunca expresa a Sfintei Scripturi (Iacov 5, 16). Multi dintre cei rupti de la trupul Bisericii drepteredincioase resping pomelnicele care se aduc la altar pentru ca preotul sa pomeneasca numele scrise acolo, la Sfanta Proscomidie si la Sfanta Liturghie. Un exemplu de astfel de rugaciune avem asadar in rugamintea lui Iair pentru fiica sa. Dumnezeu tine seama de rugaciunile facute pentru altii. Ele inseamna generozitate, inseamna daruire, inseamna iubire, inseamna bunatate. Nu se poate ca Dumnezeu sa nu tina seama de astfel de sentimente.

Precum Dumnezeu face totul pentru noi. El pretuieste desigur si ceea ce facem noi pentru altii. Cand facem ceva pentru altii, iesim din egoism, ne dovedim co-partasi la destinul aproapelui. Ne asemanam cu Dumnezeu. Nu numai fapta in ajutorul aproapelui ne ridica la starea de frate al lui, ci si rugaciunea pentru el dorinta ca si el sa fie ajutat de Dumnezeu. Nu numai noi sa fim ajutati. Nu numai pentru noi sa chemam atentia lui Dumnezeu. Sa nu zicem numai "Doamne ajuta-ma", ci si "Doamne ajuta-l pe Cutare" si sa cerem acest ajutor ca si cum l-am cere pentru noi. Mai ales in astfel de momente, in mod sigur ne ajuta Dumnezeu si pe noi, induiosat de inima nostra buna. Pe buna dreptate ne asigura sfantul Ioan Damaschin ca: "Dumnezeu mai ales atunci se indupleca cu totul, si imparte cele cerute, nu cand cineva lupta numai pentru sufletul sau, ci cand face aceasta pentru aproapele". Si Dionisie Areopagitul scrie ca "rugaciunile unora pentru altii au pret si putere inaintea lui Dumnezeu" (Despre Ierarhia bisericeasca, VII. Foarte subtil in analiza acestor stari sufletesti. Sfantul Ioan Scararul crede chiar ca atunci cand cineva ne cere sa ne rugam pentru el, credinta lui ne mantuieste si pe noi.

Dar intorcandu-ne la Iair, trebuie sa mai remarcam inca ceva in legatura cu cererea sa. Mantuitorul n-a avut nici o ezitare, n-a zis, de pilda, Stai sa ma gandesc, sau, Sa incercam, sau: Sa vedem mai intai de ce boala patimeste fata! Sa vad daca sunt Eu in stare s-o vindec, sau nu sunt in stare. Mantuitorul n-a facut nici un astfel de reflectii. Pur si simplu si-a schimbat directia spre casa lui Iair. Medicii, taumaturgii, oamenii daruiti cu pricepere sau cu vreun dar oarecare al vindecarii, incearca. Nu sunt siguri. Si recunosc: vom incerca. Mantuitorul insa a schimbat doar directia, fiind sigur ca va reusi sa raspunda rugamintii lui Iair. Era sigur, pentru ca era Dumnezeu!

Dar sa ne oprim deocamdata aici, pentru ca pe drum, spre casa lui Iair s-a mai intamplat ceva. Multimea Il inghesuia, toti s-au luat dupa El, mergand spre casa lui Iair. Voiau sa mai vada inca o minune. Stiau ca o vor vedea. Erau curiosi sa vada cum va fi.

Dar, la un moment dat, Mantuitorul s-a intors si a intrebat: "Cine s-a atins de Mine?" Unul din Apostolii care erau in jurul Lui, care-L aparau de multime, desi era imposibil sa-L apere, pentru ca multimea il imbulzea, fiecare voind sa se stinga de hainele Lui, sa fie cat mai aproape, i-a spus, zambind desigur: "invata-torule, poporul Te impresoara si Te imbulzeste, si Tu intrebi: Cine s-a atins de Mine?" (Luca 8,45).

Era adevarat, dar Mantuitorul s-a explicat de indata: "S-a atins de Mine cineva, pentru ca am simtit o putere iesind din Mine". Era vorba de altceva deci. Vazand ca nu se poate tainui, o femeie a iesit in fata si a recunoscut ca ea fusese, aratand si pricina pentru care o facuse. Avea o boala, o scurgere de sange de doisprezece ani, care nu se mai oprea. Atingandu-se de Mantuitorul, in clipa aceea s-a vindecat. Puterea vindecatoare fusese deci "puterea" iesita din Sine, pe care o simtise Mantuitorul.

Auzind-o Iisus, s-a intors spre ea. Era infricosata. Se temea pentru ceea ce facuse, ca si cum facuse un lucru nepermis. Dar El i-a zis: "Indrazneste, fiica! Credinta ta te-a mantuit! Mergi in pace!" Simplu. Ca si cum s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume. Mantuitorul nu dramatiza si nu tinea sa se faca mare publicitate din minunile Sale.
Ar trebui totusi sa ne mai atraga atentia cateva lucruri din aceasta intamplare. Dupa cum am vazul, femeia se atinsese de El, dar de El se atingeau toti care reuseau sa-i fie in preajma. Cum se face ca totusi catre o singura atingere a fost Mantuitorul atent? De ce? Fiindca femeia aceasta venise cu o credinta deosebita, venise cu o intentie anume. Femeia avea un motiv anume sa se atinga de El, in speranta si credinta vindecarii. De aceea Mantuitorul i-a spus: "Credinta ta te-a mantuit!" si "indrazneste". Deci, crede tot asa in continuare.

Aceasta trebuie sa ne dea si noua de gandit. Toti venim la biserica, toti ne atingem intr-un fel sau altul de Mantuitorul, dar iata ca nu catre toti se revarsa puterea Sa. Ea se face simtita insa la aceia care vin cu o intentie anumita, si care vin sa-si expuna intentia in fata lui Dumnezeu, cu credinta.

Si mai trebuie sa tragem o invatatura de aici. Multi dintre cei putini credinciosi zic: Credeti voi ca are Dumnezeu chiar asa, grija de voi toti? Ca se apleaca Dumnezeu catre nevoile fiecaruia dintre voi? Ca tine Dumnezeu socoteala atator miliarde de oameni cate sunt pe pamantul acesta, si ca ii are in vedere pe fiecare dintre ci? Ei bine, iata, intamplarea aceasta ne spune ca da. Dumnezeu ne are in vedere pe fiecare din noi, cu conditia insa sa venim catre Dumnezeu cu intentii precise, sustinute de o credinta neindoielnica.

Convoiul, in timpul acesta, mergea mai departe spre casa lui Iair, condus chiar de Iair. Si iata ca, indata dupa intamplarea cu femeia, cineva, venit de acasa de la Iair, si-a facut loc pana a ajuns langa el si i-a spus: "Nu mai osteni pe invatatorul. Fiica ta a murit!" Iair cazu in intristarea cea mai de pe urma. Era unica lui fiica, asa spune evanghelistul Luca. Si ce durere poate fi mai mare decat sa pierzi o copila pe care ai crescut-o pana la 12 ani? Putem banui la Iisus o afectiune fata de Iair si casa lui, caci ca mai-mare al sinagogii era un om credincios si Iisus era sigur nelipsit de la rugaciune. A auzit cand i s-a spus lui Iair: "Fiica ta a murit, nu-L mai osteni pe Invatatorul". S-a intors catre el si i-a spus repede cuvant de mangaiere si speranta, inainte de a cadea in deznadejde: "Nu te teme, crede numai si se va mantui fiica ta!" Iair si toti dinprejurul lui vor fi fost uimiti cand au vazut ca Mantuitorul nu da inapoi, ci merge mai departe, desi erau siguri ca auzise ca fata a murit.

Au ajuns la casa lui Iair. Iisus i-a lasat pe toti afara. Casa nu va fi fost atat de mare ca sa incapa toti. A luat inauntru pe Petru, pe Iacob, pe Ioan si pe parintii fetei. Cand au intrat, i-au gasit pe ai casei plangand. Fata murise. De cand e lumea se stie cum arata cineva cand moare; ca ii sta inima, ca ii inceteaza rasuflarea. Toti stiau sa deosebeasca un mort de un viu. Toti constatasera ca fetita murise. Plangeau. Si socoteau sosirea lui Iisus inutila, tardiva. Poate numai Iair sa-si fi pastrat credinta la care chemase Mantuitorul: "Crede numai!"

Celorlalti le-a zis: "Nu plangeti. Fiti pe pace. Fata n-a murit, ci doarme!" De fapt murise. Si o stia si El. Dar a vrut sa le arate ce este moartea in gandirea lui Dumnezeu. Moartea e doar somn. Un somn care nu intrerupe decat viata pamanteasca. "Doarme!" a zis El! Cu toata gravitatea momentului si cu toata durerea lor, aceasta vorba i-a facut sa rada. Radeau de nestiinta Lui. Poate chiar putintel batjocoritor. Cum adica? Tu nu vezi ca a murit? Tu nu poti deosebi un om viu, de un om mort? Ne spui noua ca doarme!

Mantuitorul nu s-a mai ocupat insa nici de rasul, nici de indoiala lor. S-a indreptat catre fetita, a luat-o de mana si, spune evanghelistul, redand faptele exact asa cum s-au intamplat, "a strigat" ca si cum trebuia sa fie auzit de sufletul ei de pe taramul celalalt, ca si cum sufletul ar fi fost departat undeva. "A strigat, zicand: Copila, scoala-te!" Sfantul Evanghelist Marcu - pentru ca intamplarea aceasta e istorisita de trei dintre evanghelisti, de Matei, Marcu si Luca - Sfantul Marcu ne reproduce chiar expresia in limba aramaica pe care a folosit-o Mantuitorul cand s-a adresat fetitei: "Talita cumi!" Ca si cum i-ar fi spus: Inviaza! (Mc. 5,41).

Si, spre stupefactia tuturor, in clipa aceea fetita s-a ridicat. Ca sa n-o sperie, si sa nu sperie pe nimeni, Mantuitorul a tras-o jos de pe patul mortii, a dat-o parintilor si le-a spus: "Dati-i sa manance". Era slabita desigur. Fusese si bolnava. Nu mancase de mult. Dati-i de mancare. Apoi le-a poruncit sa nu spuna nimanui cele ce s-au intamplat. Si tot atat de simplu precum venise, a si plecat.

Porunca de a nu spune ce s-a intamplat era aproape inutila, fiindca cine ar fi putut sa taca o asemenea intamplare? Cum ar fi putut sa taca cei care o vazusera moarta, si au vazut-o dupa aceea ridicandu-se vie? Nimeni nu putea sa taca. Mantuitorul insa, in afara de faptul ca o inviase pe fetita, a vrut sa le dea si o povata de smerenie. S-a ferit de laude si de slava lor. De teama de farisei nu putea fi vorba, pentru ca stia ca aceia vor auzi. Si nici nu facuse minunea ca sa ramana tainuita, mai ales cand fusesera de fata atatia martori. Minunea ii va fi zguduit pe cei care au vazut-o, incat, pentru moment, au amutit. Le-a rusinat rasul de la inceput!

Sa ne aducem acum aminte de cuvintele spuse de Iisus femeii si de cuvintele pe care i le-a spus lui Iair. Femeii i-a spus: "Credinta ta te-a mantuit", si indemnul de "a crede" leaga cel doua minuni intre ele. Dar trebuie sa citim in ele ceva mai mult decat ne spun la prima lectura.

Felul cum pune Iisus problema, ne duce la concluzia ca cel doua minuni le-a facut de fapt cel care a avut credinta. Femeia prin credinta ei: "Credinta ta te-a mantuit". Nu a Mea. "Crede numai", i-a zis lui Iair. Tu, nu Eu. Prin urmare Mantuitorul vrea sa ne arate ca cel care are credinta, aceasta credinta a Iui devine facatoare de minuni. Cel care are credinta devine posesorul unei forte extraordinare pe care n-a avut-o inainte, pe care o are acum si prin care face acum lucruri extraordinare.

Cum am putea oare defini credinta in acest inteles de credinta care ajunge sa faca minuni? Sfantul Apostol Pavel o defineste astfel: "Credinta este incredintarea despre lucrurile nadajduite si adeverirea celor nevazute" (Evrei 11, 1). Ea ar fi, cu alte cuvinte, intrarea in contact cu o realitate de dincolo de noi si recunoasterea acestei realitati. Intrarea intr-un astfel de contact te transforma, iti creste dimensiunile, iti prelungeste fiinta, ti-o scoate din limitate si ti-o incarca din afara ta cu o energie suplimentara, ca si cum ai intra in contact, sa zicem, cu o centrala electrica prin cuplarea la o priza. In momentul in care un bec intra in contact cu o centrala electrica, lumina i se aprinde. Motoarele electrice cuplate cu centrala incep sa mearga. Tot ce este construit sa functioneze pe baza de electricitate, in momentul cuplarii invie din morti.

Sau sa luam drept comparatie o centrala telefonica. In momentul in care te-ai racordat la o centrala telefonica, poti sa vorbesti cu oricine are si el un telefon. Poti sa vorbesti pana dincolo de ocean. Poti sa vorbesti in toata lumea. Ai capatat o dimensiune noua. Poti vorbi la distanta, ceea ce fara aceste aparate de contact nu poti face fie ca sunt cu fir, fie ca sunt fara fir.

Asa este credinta. Intrare in contact cu Dumnezeu. E ca un comutator. Ai facut miscarea la comutator si s-a aprins lumina. Ai facut miscarea in sufletul tau, l-ai comutat, ai intrat in legatura cu Dumnezeu, te-ai convertit la Dumnezeu, si arunci totul se schimba. Nu mai esti singur. Ai iesit din conditia de singur. Ai iesit din conditia de "eu" si ai devenit "eu plus Dumnezeu". Ai iesit din conditia de izolare si ai devenit cooperator cu Cineva mai mare, conlucrator cu Cineva mai puternic, cu Dumnezeu.
Credinta este o schimbare de conditie umana, prin alianta cu Dumnezeu.

Se spune despre o sfanta ca. la un moment dai. s-a gandit sa construiasca o biserica si nu avea decat doi bani. Episcopul i-a spus: "Bine, bine, le pandesti sa faci o asemenea constructie, dar cu ce ai s-o faci? Gandesti ca esti in stare s-o faci cu acesti doi banuti? Indraznesti sa incepi o asemenea lucrare?" Ea a raspuns: Asa este, daca lucrurile raman numai pe seama mea. Dar daca ma intovarasesc cu Dumnezeu, atunei totul e posibil!

Aceasta este credinta! Recunoasterea puterii lui Dumnezeu, care, in felul acesta, devine putere si in noi. De aceea a zis Mantuitorul: "credinta ta" si "crede numai". Mantuitorul a facut adesea, foarte adesea, referiri la credinta. Sa ne amintim: "De ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice muntelui acestuia sa se mute din loc si s-ar muta". "Credinta ta te-a mantuit", spunea ori de cate ori facea o minune. Pe orbi ii intreba: "Credeti voi ca Eu pot sa fac lucrul acesta?" - "Da, Doamne". Totdeauna Mantuitorul se refera la credinta ca la cheia care poate rezolva toate destinele pamantesti. Prin credinta imposibilul devine posibil. Prin credinta, necunoscutul devine cunoscut. Prin credinta tot ceea ce ni se pare ca nu are sens in viata, in lume, in existenta, capata dintr-o data sens.

Prin credinta, Dumnezeu da sens la tot ceea ce exista. Credinta este in primul rand un mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu. "Prin credinta" - spune Sfantul Pavel - "Cunoastem ca lumea a fost facuta prin cuvantul lui Dumnezeu, asa ca cele vazute si-au luat inceputul din cele nevazute" (Evrei 11, 3). De altfel, nici nu e posibila acum o alta cunoastere, la modul ultim, decat prin credinta. "Nu prin vedere" (II Cor. 5,7).

Credinta este, prin urmare, si un mijloc de cunoastere. Noi cunoastem, in general, pe mai multe cai. Prin ratiune, adica prin puterea mintii de a deduce pe cale logica adevarul, prin stiinta si experienta, adica prin cercetare experimentala a realitatii si a cauzelor a tot ceea ce exista, folosindu-ne simturile si ratiunea care ordoneaza rezultatele; cunoastem apoi cu ajutorul inimii, prin intuitie, cum se spune printr-un termen mai savant, si, in sfarsit, cunoastem prin credinta. Prin simturi nu vedem, nu ajungem totul. Experienta se ajuta intotdeauna de cunoasterea rationala, adica de gandirea logica. La foarte multe concluzii din ordinea cunoasterii ajungem prin deductie logica. Spre exemplu, daca un lucru se misca, chiar daca nu vedem cine il misca, logica ne spune ca trebuie sa existe un miscator, ca trebuie sa existe un motor, altfel, singur, lucrul nu s-ar misca.

Si daca un lucru exista, trebuie, logic, sa aiba o cauza. Hazardul nu poate fi logic. Nu are nici o coherenta, nici consistenta. Hazardul, nefiind organ sa fie dotat cu un anumit rost, cu o anumita functie, nu poate fi explicata prin hazard. Ceva poate fi dotat cu finalitate numai de o gandire, de un ganditor, de Cineva care are forta de organizare. Iata ce spune un fizician care a luat premiul Nobel pentru fizica, Alfred Kastler: "Nu pot sa cred - ca sa vorbesc limpede - ca hazardul si necesitatea sunt singurii responsabili ai evolutiei. Niste cosmonauti care ar descoperi, pe fata nevazuta a Lunii, o uzina automata de aluminiu in plina activitate, nu ar reusi sa ma convinga ca aceasta uzina a fost realizata doar prin jocul intamplator al reactiilor fizico-chimice intre diferitele elemente prezente pe suprafata satelitului nostru. Cosmonautii s-ar crede mai degraba victimele unei halucinatii. Or, cea mai mica bacterie este o uzina fizico-chimica cu mult mai complexa si cu o organizare mult mai ingenioasa decat o uzina automata de aluminiu".

Aceasta e constatarea prin experienta. Si acum vine deductia logica a aceluiasi fizician. "Aceasta constatare si alte cateva la durata enorma pe care ar necesita-o "aparitia" fiecarei mutatii doar dupa legile hazardului, ne face sa credem ca este cel putin prematur sa negam existenta finalitatii in universul biologic. Dupa parerea noastra, notiunile de cauzalitate si de finalitate nu se exclud una pe cealalta, ci se afla si ele intr-o relatie de complementaritate" (Alfred Kastler, Aceasta stranie materie, Editura Politica, Bucuresti, 1982, p. 6).

Acestea de mai sus sunt spuse de un savant din vremea noastra. Am apelat la un astfel de izvor contemporan, pentru ca nu cumva apeland la oameni de stiinta mai vechi sa ne putem insela, folosind concluzii astazi depasite. Evident, multe din concluziile din trecut sunt astazi depasite cu adevarat, dar iata ca unele, cele privitoare la intrebarile cele mai mari, au ramas si astazi asemenea celor din secolul al XVII-lea, cand a fost fondata stiinta moderna despre natura, de catre savanti ca Kcpler, Copernic, Galileo Galilei, Newton.

Diferenta dintre cei de atunci si cei de azi e ca cei de atunci indrazneau sa traga fara ezitare concluziile stiintei lor. Cei de azi isi expun doar constatarile si lasa deschise concluziile, poate in speranta ca alte constatari ar putea in viitor motiva si alte concluzii. Cei de azi nu pronunta numele lui Dumnezeu. Cei din vechime Il pronuntau. Iata cu ce cuvinte isi termina Kepler (1571-l630) ultimul volum din cartea sa Armonia cosmica (Harmotdces mmtdk 1619): "Iti multumesc, Dumnezeul meu, creatorul nostru, ca mi-ai dat posibilitatea de a vedea frumusetea creatiei Tale; in masura in care spiritul meu marginit le-a putut intelege, oamenii vor citi aici dovezile despre aceasta".

Newton (1643-l727), sprijinindu-si cercetarea universului pe fenomene concrete, din care a extras legi de sine statatoare, a ramas totusi atasat credintei intr-un Dumnezeu personal, socotind ca mecanismul naturii nu e altceva decat implinirea scopurilor Acestuia. El vede toate corpurile solide patruse de un spirit subtil, ascuns in substanta lor. El este acela care a spus ca-n fata tainelor universului se simte ca un copil care scoate din ocean o galetuta de apa, in timp ce restul oceanului ii ramane necunoscut. Despre gravitatie a spus ca nu i-a putut stabili nici o cauza. Tot ce a putut face a fost s-o constate.

In legatura cu gravitatia a spus Newton ca nu i-a putut afla cauza si ca ... nu imagineaza ipoteze. E vorba desigur de ipoteze stiintifice. Tot Newton a spus ca "natura este conforma cu sine insasi", adica nu-si iese din legi (in opera Optica). Inaintea lui, Galileo Galilei spusese in acelasi sens ca ,,natura e scrisa in limbaj matematic".

Toate cele de mai sus sunt moduri de afirmare a ordinii universale care presupune un programator care sa stie ... matematica! Ceea ce hazardul nu stie!
Heisenberg, contemporan cu noi, e mai retinut, dar si el spune ca "nimeni nu stie ce ne rezerva viitorul, nici care sunt puterile spirituale care vor guverna lumea, dar trebuie sa incepem prin a crede in ceva si prin a voi ceva" (La nature dans la physique coiuemporaine, Paris, 1962, p. 78). El se declara de acord cu Freyer ca trebuie sa incepem in toate prin formula antica: credo ud intelligram, cred ca sa inteleg, asa cum Cristofor Columb si-a inceput calatoria in jurul Pamantului pornind de la credinta ca Pamantul e rotund (Idem, p. 77). Tot Heisenberg a spus: "La inceput a fost simetria". Sublim! Simetria presupune o interventie rationala, constienta. Si Kepler tot aceasta intelese prin Armonia cosmica, din care am citat mai sus.

Si un om de stiinta roman, Edmond Nicolau, a spus ca "nu putem afirma ca stim totul, dar nu putem accepta extraordinarul, "miraculosul" decat in urma unor verificari scrupuloase. Nu putem respinge ceea ce nu intelegem, dar avem obligatia elementra de a verifica existenta a ceea ce trebuie integrat in edificiul actual al stiintei, totusi atat de splendid. Omul este un univers ce poseda inca mari zone neexplorate" (Omul intre doua infinituri. Ed. Politica, 1972, p. 167). Sa verificam. Nu se opune nimeni verificarii. Dar cand verificam si nu gasim cauze naturale, s-o recunoastem, cum fac de altfel savantii.

Spre deosebire de cei vechi, modernii sunt mai prudenti in a trage concluzii, dar nu mai stiutori. Se stie cate ceva de la un anumit punct, se zice de la clipa zero a originii universului, dar aceasta e doar o vorbire metaforica, pentru ca inainte de clipa zero mai este o mare lume despre care nu stim nimic (vezi acad. prof. Ioan Ursu, Cuvant inainte la Sleven Weinberg, Primele trei minute ale universului, Ed. Politica, 1984, p. 8-9).

Cunoasterea prin credinta, cum spune Sfantul Pavel, e cea despre lucrurile cele nevazute, adica despre cauza care prin experienta sau prin logica nu poate fi decat dedusa/dar nu pipaita, fapt pentru care pentru multi ramane incerta. Credinta o preface in certitudine, cand numeste aceasta cauza Dumnezeu. Cunoasterea prin inima, numita si cunoastere prin intuitie, isi are si ea o valoare extraordinara, fiind foarte aproape de cea prin credinta. Un mare invatat, Pascal, spunea: "Inima are ratiuni despre care ratiunea nu stie nimic". Cunoastem adica prin inima, ceea ce nu putem cunoaste cu ajutorul mintii, si nici cu ajutorul experientei si cercetarii stiintifice.

Unui mare profesor de stiinte pozitive, ateu convins si cinstit, i-a murit sotia. A inmormantat-o. Studentii au observat ca, desi necredincios, in fiecare duminica mergea la mormantul ei cu o lumanare. I.-au intrebat: domnule profesor, aici ne faceti stiinta pozitiva, dar duminica va vedem cu o lumanare la mormantul sotiei. Cum se impaca acestea doua? Cum puteti reduce contradictia? Cand sunteti onest? Profesorul a raspuns: una e ceea ce va spune mintea mea, si va spune ce stie ea, cu onestitate, si alta este ceea ce simte inima mea. Trebuie sa fiu onest si cu ea!

Revenind la credinta, prin ea cunoastem, asadar, lucrurile nevazute. Le credem cum ni se descopera. Insemneaza, oare, ca, asa fiind, credinta nu este rationala, sau ca este antirationala? Nu. Cine da si cine primeste credinta pornesc totusi de la niste date primare care cad atat sub puterea simturilor noastre, cat si sub puterea legilor gandirii logice. Citim in Scriptura: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria".

Daca traducem aceste cuvinte pe o limba mai comuna, inseamna ca deducem slava lui Dumnezeu din maretia, frumusetea si ordinea universului si din creatia care cere un Creator. Deductia aceasta este logica, rationala. Toate cele pe care le vedem deasupra noastra, in jurul nostru si in noi, ne vorbesc logic depre Dumnezeu. N-au putut aparea de la sine. Trebuia sa le fi facut cineva. Si vorbesc despre slava si despre maretia lui Dumnezeu, pentru ca totul este frumos si minunat. In fond, asta a fost si logica lui Kepler si a lui Newton, de care am amintit mai inainte.

Optiunea pentru credinta e logica. Credinta nu este, asadar, un act fortat si irational, ci are la baza un rationament logic care il satisface pe credincios.
Credinta vindeca toate nelinistile noastre. Credinta umple toate golurile noastre, atunci cand ne punem marile intrebari despre noi, despre existenta, despre lumea aceasta, si nu gasim raspuns. Caci altfel, ramanem si traim mai ales cu intrebarile, decat cu raspunsurile. Acad. Ioan Ursu, citat mai sus, spune ca "in astrofizica de azi, ca si in celelalte stiinte, intrebarile nasc raspunsuri ce nasc alte intrebari" (p. 13). Frumos spus si adevarat. Dar dezolant, daca ramai suspendat doar de intrebari. Credinta ne da si raspunsuri.

Credinta trebuie sa fie neindoielnica. Sa ne aducem aminte ce a patimit Apostolul Petru cand, fiind mai multi dintre ei pe corabie, in largul marii, a aparut Mantuitorul pe valuri si Petru a pornit catre El. Cand a inceput sa se indoiasca, sa nu mai creada ca in fata lui e cu adevarat Mantuitorul si ca El l-a chemat, a inceput in aceeasi clipa sa se scufunde. Speriat a strigat: "Doamne, scapa-ma!" Mantuitorul i-a intins mana admonestandu-l: "putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" (Matei 14, 30-31). Credinta noastra trebuie sa fie neindoielnica, asa cum a fost credinta femeii care s-a atins de Mantuitorul, si credinta lui Iair.

Credinta noastra trebuie sa fie dreapta, dupa lege, asa cum ne-a lasat-o Mantuitorul, asa cum ne-a fost transmisa de apostoli, asa cum noua romanilor ne-au lasat-o mosii si stramosii nostri care au pastrat-o din vechime, de la Apostoli pana in vremea noastra. Sfantul Apostol Pavcl spune precis: "Nu ne incununeaza decat cel ce se lupta dupa lege" (II Tim. 3, 5), decat cel ce crede dupa ran-duiala, dupa cum ne invata Biserica noastra. Este clar: ceilalti, oricat ar avea chipul bunei-credinte, daca au iesit din Biserica, nu se mantuiesc, oricat ar avea chipul bunei-credinte, daca au iesit din Biserica, nu se mantuiesc, oricat li s-ar parea ca sunt aproape de imparatia lui Dumnezeu. Nu intra inauntru.

Dar sa ne mai punem o intrebare - si cu aceasta o sa incheiem: - Trebuie oare sa ne adresam lui Dumnezeu si cu credinta sa cerem totul de la El? Sigur ca da, dar cu un mic corectiv: tot ceea ce putem face noi, sa facem noi. Dumnezeu atunci intervine, cand nu putem noi rezolva ce e de rezolvat. Doar "suntem impreuna-lucratori cu Dumnezeu", spune Sfantul Pavel (I Cor. 3, 9). Daca suntem impreuna-lucratori, inseamna ca trebuie sa ne facem partea noastra, nu sa astemtam cu mainile incrucisate totul de la Dumnezeu, pe motiv ca ii adresam prin credinta rugaciuni sa intervina in viata noastra. Ce-am mai fi noi, daca ar face totul in viata noastra numai Dumnezeu? Dumnezeu ne ajuta cand e nevoie. Romanii au o vorba inteleapta: Dumnezeu da, dar in traista nu pune! Nu trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi.

Intr-o manastire, in biblioteca, studiau patru calugari: un dominican, un franciscan, un benedictin si un ortodox. La un moment dat, noapte fiind, s-a stins lumina. Unul din ei a propus: "Fratilor, sa ne rugam lui Dumnezeu si sa vedem la a carui rugaciune se va aprinde lumina. Va fi si un semn ca ordinul respectiv e mai apreciat de Dumnezeu". Au acceptat. Si s-a rugat dominicanul, profund, pios, dar nu s-a intamplat nimic. S-a rugat franciscanul, profund, pios, dar nu s-a intam-plat nimic. S-a rugat benedictinul, profund, pios, dar nici de data aceasta nu s-a intamplat nimic. Al patrulea si-a inceput rugaciunea, s-a ridicat de la locul lui, si zicandu-si rugaciunea mereu, s-a dus la tabloul de siguranta, l-a reparat, si, in clipa cand si-a terminat rugaciunea, a terminat si reparatia tabloului de siguranta, si s-a aprins lumina!

Ceea ce putem face noi, suntem chemati sa facem noi. Cu rugaciune, clar si cu bratele si cu mintea noastra. Nu ceri de la Dumnezeu ceea ce poti face tu. Ar insenina sa nu faci uz de instrumentele cu care te-a inzestrat Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L pui la incercare decat in cazuri limita, cum a facut, de pilda, Saddhu Sundar Singh care, fara ajutorul lui Dumnezeu Care l-a scos dintr-o groapa, ar fi murit. Sau cum a facut Ilie in confruntarea cu preotii inchinatori la idoli. A cerut lui Dumnezeu sa arbitreze: sa pogoare focul peste jertfa celui drept. Si Dumnezeu a pogorat focul peste jertfa sa, ceea ce l-a indreptatit sa-i distruga pe falsii preoti inchinatori la idoli. Ilie a fost indraznet pentru ca avea credinta si pentru ca se afla intr-o situatie de limita. Numai Dumnezeu putea lamuri disputa. Si atunci a apelat la Dumnezeu.

In cazul celor patru calugari, Dumnezeu fusese prins partener in invoiala, intr-un caz care nu era de limita. Nu depindea exclusiv de Dumnezeu. Al patrulea i-a invatat pe ceilalti trei cum se pune problema: trebuiau sa uneasca rugaciunea cu ceea ce puteau face ei. Se va fi rugat si el sa-i dea Dumnezeu putere sa reuseasca reparatia. Nu se poate spune ca el l-a suplinit total pe Dumnezeu, ca i-a refuzat sau negat interventia, sau ca n-a crezut in posibilitatea minunii. Dar n-a crezut necesara minunea. Si s-a dovedit, in cazul celor trei, ca nici Dumnezeu n-a crezut-o necesara, pentru ca n-a intervenit.

O astfel de minune ar fi fost o minune fara sens, fara adevar. Tot ce putem face noi ramane in seama noastra. Acesta e raspunsul la intrebarea daca trebuie sa cerem totul, prin credinta, de la Dumnezeu, sau daca trebuie sa-L punem la incercare pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat intelepciune, ne-a dat mijloace ca sa ne putem descurca in lume.

Se zice ca erau doi frati, un baiat si o fata. Baiatul avea o pasiune nestapanita: sa prinda pasarele intr-o capcana. Fata suferea mult din cauza aceasta. Si atunci s-a hotarat sa rezolve situatia. Cineva a intrebat-o: Si cum ai procedat? Am intrebuintat trei mijloace, a raspuns fetita. In primul rand m-am rugat lui Dumnezeu sa nu se prinda nici o pasare in capcana, fiindca fratele meu le inchide sau le omoara. In al doilea rand, m-am rugat lui Dumnezeu sa apere pasarile, sa le trimita in alte parti, sa nu vina aici unde si-a instalat fratele meu capcana. Si in al treilea rand, ce-ai facut? In al treilea rand, m-am dus si am sfaramat capcana in bucatele!

Fetita milostiva a procedat cam la fel cu cel de-al patrulea calugar din prima parabola. Si a izbutit! Prin urmare, sa tinem minte acest lucru: acolo opereaza direct Dumnezeu, unde noi nu putem opera. Ceea ce nu inseamna ca nu e prezent intotdeauna si in tot ce facem, si ca nu trebuie sa-L chemam prin credinta si rugaciune. El ne inspira si ne ocroteste ca sa gasim solutiile cele mai bune. Si trebuie in toate sa-I cerem ajutorul, ca sa nu inceteze Dumnezeu sa se mai ocupe de noi! Dar un ajutor din categoria minunii nu trebuie cerut, decat atunci cand numai aceasta ar mai putea rezolva ceva. Ceea ce nu inseamna ca Dumnezeu e absent din cazurile care nu cer minuni vizibile. Unii medici spun: noi prescriem medicamentele, noi facem operatia, dar Dumnezeu este cel care vindeca. Dar aceasta nu inseamna ca nu prescriu medicamente, sau ca nu fac operatii.

Credinta trebuie ingemanata intotdeauna cu fapta cea buna. Iar fapta buna este aceea care se exprima in primul rand prin dragoste. Se zice ca la Efes, batranul Evanghelist Ioan, care avea peste 100 de ani si care se misca greu, statea de vorba cu crestinii din jurul lui, care veneau in fiecare seara sa-I intrebe: - Batranule Ioan, spune-ne cum era invatatorul? Spune-ne cum mai invata El? Povesteste-ne intamplari din viata si din invatatura Lui! Batranul, ori de cate ori veneau, si oricine ar fi venit, le spunea doar atat: Fiilor, iubiti-va unii pe altii. In cinci cuvinte le rezuma toata Evanghelia. Cinci cuvinte memorabile!

IPS Antonie Plamadeala