Viata Sfintei
Maria Egipteanca se citeste de obicei de doua ori pe an, si anume: (1) Joi in Saptamana a 5-a din Sfantul si Marele Post, la Utrenie (care se savarseste miercuri seara), adica la "Denia Canonului cel Mare”. Dupa randuiala din Tipicul Mare si din Triod, aceasta citire se imparte in doua stari; Starea intai se citeste indata dupa sfarsitul Catismei a 8-a, iar Starea a doua dupa Cantarea a 3-a a Canonului Mare (si Sedelnele corespunzatoare); (2) Duminica a 5-a din Postul Mare, la Utrenie (in locul Sinaxarului), deoarece in aceasta Duminica Facem pomenirea Cuvioasei Maria Egipteanca.
Sfantul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
VIATA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA
STAREA INTAI
"Bun lucru este a ascunde taina imparatului si slavit lucru a propovadui faptele lui Dumnezeu". Asa a spus ingerul catre Tobie dupa minunata recapatare a vederii si dupa acele primejdii prin care a trecut si din care a fost izbavit pentru evlavia ce avea. A nu pazi taina imparatului este primejdios si vatamator, iar a tacea despre faptele minunate ale lui Dumnezeu aduce primejdie sufletului.
Pentru aceea si eu, cuprins de frica de a tacea despre faptele lui Dumnezeu si temandu-ma de primejdia asemanatoare aceleia ce statea atarnata deasupra slugii care a ingropat in pamant talantul daruit de stapan, fara sa scoata vreun folos din el, nu voi tacea despre povestirea sfanta care a ajuns pana la mine.
Nimeni sa nu puna la indoiala cele auzite de mine, alcatuitorul acestei scrieri, si nici sa creada ca istorisesc ceva care contrazice adevarul, sau sa se mire de maretia celor intamplate. Departe de mine gandul sa mint sau sa falsific povestirea in care Dumnezeu este pomenit. Nu mi se pare ca este lucru binecuvantat sa se cugete lucruri mici si nevrednice cu privire la maretia Cuvantului lui Dumnezeu intrupat si sa se puna la indoiala cuvintele celor care vorbesc despre maretia Lui. Dar daca se afla unii care la citirea randurilor de fata sunt oarecum izbiti de minunatia povestirii si nu voiesc cu usurinta sa creada, si cu aceia Dumnezeu sa fie milostiv, caci ei, uitandu-se la slabiciunea firii omenesti, socotesc cu neputinta de primit cele spuse in chip minunat despre oameni.
Incep deci aceasta istorisire. Cele istorisite s-au petrecut in vremea noastra si le-am primit de la un sfintit barbat, invatat din copilarie sa spuna si sa faca cele dumnezeiesti. Dar sa nu atraga spre necredinta pe cititori nici gandul ca este cu neputinta sa se intample o minune ca aceasta in vremea noastra. Harul Tatalui, dupa cum a invatat Solomon, trece din neam in neam in sufletele cuvioase si face prieteni ai lui Dumnezeu si profeti. Este insa timpul sa incep acea sfanta istorisire.
In una din manastirile din Palestina era un barbat impodobit in viata si in cuvant, crescut din pruncie in nevointele si faptele cele calugaresti. Numele acestui barbat era Zosima. Sa nu socoteasca cineva, dupa nume, ca vorbesc despre acel Zosima, osandit odinioara ca eretic din pricina invataturii sale. Altul este acesta, si altul celalalt, iar deosebirea intre cei doi este mare, cu toate ca amandoi au avut acelasi nume.
Acest Zosima era dreptcredincios si dintru inceput a trait ca monah in una dintre vechile manastiri din Palestina. Ravna avea pentru orice fel de nevointa pustniceasca si a ajuns destoinic in orice fel de infranare. Nu numai ca a pazit toata randuiala predata de cei care s-au nevoit spre o astfel de lupta, dar si el insusi a izvodit inca alte multe nevointe, prin care cauta sa supuna trupul duhului. Iar tinta nu si-a gresit-o. Si intr-adevar batranul a ajuns atat de vestit in cele duhovnicesti, incat adeseori multi din monahii din manastirile invecinate, ba chiar si din cele indepartate, veneau la el ca sa fie povatuiti in ce priveste infranarea. Cu toate ca batranul avea o astfel de vietuire, totusi niciodata n-a trecut cu vederea studiul cuvintelor dumnezeiesti, nici cand se culca, nici cand se scula, nici cand tinea in maini lucrul sau, din care-si agonisea hrana. Iar daca vrei sa afli despre hrana gustata de el, iti voi spune ca un singur lucru avea el care nu se poate tine ascuns si nici nu se putea termina, anume cantarea neintrerupta a psalmilor si studiul neincetat al cuvintelor sfinte.
Se spune ca batranul a fost de multe ori invrednicit cu vedenii dumnezeiesti, fiind luminat de Dumnezeu. Caci, dupa cum a spus Domnul, cei care-si curatesc trupul si sunt pururea veghetori prin privirea treaza a sufletului lor vad vedeniile dumnezeiesti ale luminarii si primesc de aici arvuna binelui ce nu se ia de la ei.
Zosima zicea ca din pantecele maicii sale, ca sa spun asa, a fost hotarat pentru viata de manastire; iar aici si-a indeplinit pustniceasca sa cale pana la al cincizeci si treilea an al vietii. Dupa aceasta insa, dupa spusele sale, a fost tulburat de gandul ca ar fi intru toate desavarsit si ca n-ar avea nevoie sa invete ceva de la altul. Si dupa marturisirea sa gandea intru sine astfel: "Se afla oare, vreun monah pe pamant, care poate sa ma invete un chip nou de pustnicie, pe care sa nu-l cunosc si nu l-am facut, sau sa fie in stare sa ma ajute cu ceva? Se gaseste, oare, vreun barbat, din cei care traiesc intelepteste in pustie, care sa ma intreaca in ce priveste fapta si contemplatia?".
Pe cand spunea batranul acestea, i s-a aratat cineva si i-a spus: "Zosima, bine te-ai nevoit, atat cat era cu putinta unui om, si bine ai dus la capat pustnicescul drum. De altfel nu este nimeni intre oameni care sa fie desavarsit. Dar lupta ce-ti sta in fata este mai mare decat cea dusa pana acum, desi n-o cunosti. Ca sa stii insa ca sunt inca si multe alte cai spre mantuire, iesi, intocmai ca si Avraam, acel vrednic de respect intre patriarhi, din pamantul neamului tau si din casa parintelui tau si du-te la manastirea ce se afla langa raul Iordanului".
Indata batranul, ascultand de porunca, a iesit din manastirea in care monahiceste din pruncie vietuise. Si ajungand la Iordanul cel intre rauri sfant, a fost condus de cel ce i-a poruncit in acea manastire, in care Dumnezeu a hotarat sa fie. Batand cu mana in poarta manastirii i-a iesit intru intampinare mai intai monahul insarcinat cu paza portii. Portarul l-a dus la staret. Iar el, cand l-a vazut cu haina si chipul cuviosiei si ca-i face metania obisnuita monahilor, dupa ce i-a dat binecuvantarea, l-a intrebat: "De unde vii, frate? Pentru care pricina ai venit la noi, niste sarmani calugari?".
"Sa spun de unde am venit, a raspuns Zosima, nu mi-e de folos; dar pentru folosinta am venit, Parinte! Am auzit despre voi slavite si vrednice de lauda lucruri, cu putinta sa apropie sufletul de Hristos, Dumnezeul nostru".
"Dumnezeu, frate, a zis catre el staretul, este singurul care vindeca neputinta omeneasca, si El insusi si pe tine, si pe noi ne va invata dumnezeiestile Sale voi si ne va indruma sa facem cele ce se cuvine. Omul nu poate fi de folos omului, decat numai sa ia aminte fiecare totdeauna de sine si sa lucreze cu minte treaza ceea ce trebuie, dobandind ajutor, in cele ce face, pe Dumnezeu. Dar daca, dupa cum ai spus, dragostea lui Dumnezeu te-a manat sa ne vezi pe noi, smeriti calugari, atunci ramai cu noi, daca pentru aceasta ai venit. Iar Pastorul cel Bun, Care Si-a dat sufletul pentru mantuirea noastra si cheama oile Lui pe nume ne va hrani pe noi toti prin harul Domnului". Acestea a spus staretul catre Zosima; iar el a facut iarasi metanie si a cerut binecuvantare; si dupa ce a raspuns: "Amin", a ramas in acea manastire.
Zosima a vazut pe calugari stralucind in fapte si in contemplatie, slujind Domnului. Cantarea era necontenita, privegherea tot timpul noptii, iar in maini aveau neintrerupt lucrul si in gura psalmi. Cuvant desert nu era printre ei. Grija de lucrurile lumesti nu se afla la aceia. Veniturile ce se socotesc si se aduna in fiecare an, si grijile cu privire la viata, griji care au in vedere un castig banesc, nici cu numele nu erau cunoscute de ei. Ci un singur lucru si cel dintai era cel ravnit de toti, anume ca fiecare din ei sa fie mort cu trupul, dupa cum au si murit o data si nu mai traiesc pentru lume si pentru toate cele din lume. Hrana neterminata aveau cuvintele de Dumnezeu insuflate. Hraneau insa si trupul, dar numai cu cele de trebuinta, cu paine si apa, pe cat era fiecare inflacarat de dumnezeiasca dragoste.
Vazandu-le pe acestea Zosima, dupa cum insusi a spus, se intarea foarte mult sufleteste, pasind inainte spre desavarsirea ce-i statea in fata si gasind impreuna-lucratori care sa lucreze in chip bun voia dumnezeiasca.
Dupa ce au trecut multe zile, s-a apropiat timpul pregatirii pentru Sfantul si Marele Post. Atunci monahii se curateau mai dinainte pentru dumnezeiasca patima si pentru inchinarea invierii lui Hristos. Portile manastirii nu erau deschise niciodata, ci incuiate totdeauna pentru a face monahilor netulburata nevointa pustniceasca. Nici nu era voie sa se deschida portile, afara numai daca vreun monah iesea pentru vreo mare trebuinta. Locul era pustiu, iar celor mai multi dintre monahii din vecini le era anevoie sa ajunga aici din cauza drumului nu numai greu de strabatut, dar si necunoscut.
In manastire se pastra din vechime o randuiala. Socotesc din pricina acestei randuieli Dumnezeu a adus pe Zosima la acea manastire. Care era randuiala si cum se pazea, voi spune aici. In Duminica ce s-a obisnuit sa se numeasca intai din saptamanile Postului Mare, se savarsea Sfanta Liturghie ca de obicei si fiecare se impartasea cu preacuratele si de viata facatoarele Taine si mancau putin, dupa cum era obiceiul. Dupa aceasta se strangeau toti in biserica si, facandu-se indelungata rugaciune si multe metanii, calugarii se imbratisau cu sarutare unii pe altii, sarutau si pe staret, facandu-i metanie, si se rugau sa le dea binecuvantarea, care sa le fie de ajutor si de sfatuire in nevointele ce le stateau inainte.
Dupa ce se savarseau acestea, se deschideau portile manastirii si ieseau toti din manastire cantand cu dulce glas: „Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu, de cine ma voi teme? Domnul este scutitorul vietii mele, de cine ma voi infricosa?” si celelalte stihuri ale psalmului. Ei lasau de multe ori un paznic sau doi paznici la manastire; nu ca sa pazeasca averea ce se afla inauntru – caci calugarii nu aveau ceva care ar fi putut fi luat de hoti –, dar ca sa nu lase biserica fara slujba dumnezeiasca.
Fiecare isi lua de ale mancarii, dupa cum putea si dupa cum voia. Unul lua cu sine paine pe masura trebuintei trupului; altul, smochine; altul, finice; altul, legume uscate muiate in apa; altul, nimic, ci numai trupul lui si rasa cu care era imbracat; se hranea, de cate ori firea il silea, cu ierburile ce cresc in pustie. Si era pazita aceasta randuiala si lege cu sfintenie de fiecare din ei: de a nu sti unul de altul cum se infraneaza si petrece celalalt. Indata ce treceau Iordanul se desparteau unii de altii. Pustiul era mare si nici unul nu se intalnea cu altul. Daca unul din ei vedea din departare venind pe altul spre el, se abatea din drum si se ducea in alta parte. Traia pentru el si pentru Dumnezeu, cantand neintrerupt psalmi si gustand din hrana pe care o avea la indemana.
Petrecand astfel toate zilele postului se intorceau la manastire in duminica dinaintea sarbatorii de viata facatoarei Invieri a Mantuitorului, duminica pe care Biserica a randuit-o sa se praznuiasca cu stalpari. Atunci se intorceau fiecare, avand rod al ostenelilor sale constiinta sa, care cunostea cum a lucrat si semintele caror osteneli a adunat. Si nimeni nu intreba pe celalalt cum sau in ce chip a purtat lupta ce i-a stat in fata.
Aceasta era randuiala manastirii si ea se indeplinea in chip desavarsit. Fiecare dintre ci cand era in pustie lupta cu sine insusi sub indrumarea lui Dumnezeu, fara sa caute sa placa oamenilor, si nici sa arate ca se infraneaza. Caci cele ce se fac de dragul oamenilor si cele ce se savarsesc pentru a placea oamenilor nu se poate spune ca aduc vreun folos celui ce le savarseste, ci, dimpotriva, mare paguba.
Atunci Zosima, potrivit obisnuitei oranduieli a manastirii, a trecut Iordanul, ducand cu sine putine ale mancarii pentru nevoia trupului si rasa cu care era imbracat. Canonul sau de rugaciune si-l indeplinea strabatand pustia; iar cand trebuinta trupului o cerea, gusta ceva.
Noaptea dormea intinzandu-se putin la pamant; se bucura de putin somn, acolo unde il apuca seara. Dis-de-dimineata incepea din nou sa mearga, avand totdeauna locuri aspre pentru mers. Si avea dorinta – dupa cum spunea – sa patrunda in adancul pustiei, cu nadejdea sa gaseasca vreun parinte, in stare sa-l duca spre ceea ce dorea. Si isi continua drumul cu sarguinta, ca si cum ar fi zorit spre o locuinta cunoscuta si faimoasa. A mers asa cale de douazeci de zile. Cand a venit vremea amiezii s-a oprit putin din mers si, privind catre rasarit, si-a facut obisnuita rugaciune. Caci obisnuia la hotarate ceasuri ale zilei sa-si intrerupa anevoiosul mers si sa se odihneasca putin stand in picioare, ca sa cante psalmi si sa faca metanii. Asa isi facea el rugaciunea.
Dar pe cand canta psalmi si privea la cer, cu o neintrerupta privire, vede din colina din dreapta locului in care sta si se ruga, pe la ceasul douasprezece, ivindu-se o umbra ca un trup de om. Mai intai s-a speriat si tremura din tot trupul, banuind ca vede o nalucire diavoleasca. Dupa ce a facut semnul crucii si a dat la o parte frica – caci rugaciunea i se terminase –, si-a intors privirile si vede in adevar pe cineva mergand spre miazazi. Vedenia era cu trupul gol, neagra la trup, innegrita ca din pricina arsitei soarelui; parul capului ii era alb ca lana, dar si acesta putin, incat nu trecea mai jos de grumazul trupului. Cand a vazut asta Zosima, s-a facut de bucurie ca o floare; si vesel de minunatia privelistii, a inceput sa alerge spre locul spre care se zorea si vedenia. Cu nespusa bucurie se bucura, caci in toata scurgerea acelor zile n-a putut sa vada chip omenesc, de animal sau de zburatoare, chip sau umbra pamanteasca, sau umbra vreunei vietuitoare. Cauta deci sa cunoasca cine este vedenia si din ce loc, pentru ca nadajduia ca va vedea mari lucruri.
Vedenia insa, cand a inteles ca Zosima vine de departe spre ea, a inceput sa fuga si sa alerge spre adancul pustiei. Zosima, ca si cum si-ar fi uitat de batranete, ba inca netinand seama nici de oboseala drumului, se indrepta zorindu-se sa ajunga pe cel ce fugea. Unul urmarea, celalalt era urmarit. Mersul lui Zosima insa era mai iute si incetul cu incetul a ajuns mai aproape de cel ce alerga. Cand s-a apropiat incat putea sa i se auda si vocea, a inceput Zosima sa strige si sa dea drumul cu lacrimi la astfel de strigate: "Pentru ce fugi de mine, un batran si un pacatos? Asteapta-ma, robule al lui Dumnezeu, orice ai fi, pentru numele lui Dumnezeu, pentru Care locuiesti in aceasta pustie! Asteapta-ma pe mine, neputinciosul si nevrednicul, pentru nadejdea pe care o ai in schimbul ostenelii tale. Stai si roaga-te si binecuvinteaza pe batran pentru Dumnezeu, Caruia nu I-a fost scarba de nimeni niciodata!".
Pe cand Zosima inlacrimat spunea aceste cuvinte, alergau amandoi spre un loc care avea infatisarea unui parau uscat. Imi dau cu parerea insa ca acolo n-a fost niciodata parau –, caci cum s-ar gasi un parau in acel loc? – ci ca locul a dobandit de la natura o astfel de infatisare.
Dupa ce-au ajuns amandoi la locul mai sus pomenit, faptura omeneasca ce fugea inaintea lui s-a coborat in vale si s-a urcat pe malul celalalt. Dar Zosima, obosit si nemaiputand sa fuga, a stat pe celalalt mal al locului cu infatisarea de parau. Si a adaugat lacrimi la lacrimi si plansete la plansete, incat tanguirile lui puteau sa ajunga pana departe. Atunci aratarea trupeasca de pe celalalt mal a rostit astfel de cuvinte: "Parinte Zosima, pentru Domnul, iarta-ma, dar nu pot sa ma intorc si sa ma arat in fata ta astfel. Sunt femeie si, dupa cum vezi, goala, iar rusinea trupului meu o am neacoperita. Dar daca voiesti cu tot dinadinsul sa daruiesti binecuvantare unei femei pacatoase, arunca-mi rasa cu care esti imbracat, ca sa-mi ascund cu ea neputinta femeiasca si sa ma intorc spre tine si sa primesc binecuvantarile tale".
Atunci cutremur si ratacire a mintii a cuprins pe Zosima – dupa cum spunea – cand a auzit ca-l cheama pe nume. Caci barbatul, fiind patrunzator la minte si preaintelept in cele dumnezeiesti, cunostea ca daca acea faptura n-ar fi fost luminata de harul profetic, negresit ca nu l-ar fi chemat pe nume pe el, pe care niciodata nu l-a vazut si despre care niciodata n-a auzit.
Cu graba deci a indeplinit ce i s-a poruncit; si dezbracand haina veche si rupta ce-o avea, i-a aruncat-o stand intors cu spatele. Iar ea a luat-o si si-a acoperit unele parti ale trupului, care trebuiau sa fie acoperite mai mult decat altele.
Dupa aceasta se intoarse spre Zosima si-i zise: "Ce ti-a venit in minte, Parinte Zosima, de a vedea pe o femeie pacatoasa? Ce vrei sa afli de la mine sau sa vezi la mine, de nu ai pregetat sa te obosesti atat de mult?".
Zosima, inclinandu-si genunchii la pamant, cerea sa fie binecuvantat dupa obicei, iar ea ii facea metanie. Si amandoi se miscau spre pamant, fiecare cerand sa fie binecuvantat de celalalt. Nimic altceva nu se putea auzi de la amandoi decat "Binecuvinteaza!".
Dupa multa trecere de vreme, a spus femeia catre Zosima: "Parinte Zosima, tie ti se cuvine sa binecuvintezi si sa te rogi pentru mine, caci tu esti cinstit cu vrednicia preotiei; tu de multi ani stai in fata sfantului altar si de multe ori ai savarsit dumnezeiestile Taine".
Cuvintele acestea i-au adus lui Zosima mai mare frica si neliniste. Batranul tremura, era plin de sudoare si suspina, iar glasul i se taia. Si grai cu rasuflare greoaie si intrerupta: "Este lamurit, duhovniceasca maica, din felul tau de viata, ca te-ai apropiat de Dumnezeu si ca in cea mai mare parte ai murit pentru lume. Dar mult mai lamurit este harul dat tie, pentru ca m-ai chemat pe nume si m-ai numit preot pe mine, pe care niciodata nu m-ai vazut. Dar pentru ca harul nu se cunoaste din vredniciile pe care le are cineva, ci este obisnuit sa fie cunoscut din darurile sufletesti, pentru aceea, pentru Domnul, binecuvinteaza-ma si roaga-te pentru mine, care am nevoie de ajutorul tau".
Supunandu-se deci staruintei batranului, femeia a zis: "Binecuvantat sa fie Dumnezeu, Care se ingrijeste de mantuirea oamenilor si a sufletelor!".
Si dupa ce a zis Zosima: "Amin", s-au sculat amandoi din genunchi, iar femeia a zis batranului: "Pentru care pricina, omule, ai venit la mine pacatoasa? Pentru care pricina ai venit sa vezi o femeie lipsita de orice virtute? Afara numai daca harul Sfantului Duh nu te-a calauzit sa indeplinesti cu timpul vreo slujba de trebuinta trupului meu. Spune-mi cum vietuiesc crestinii astazi? Cum carmuiesc imparatii? Cum este pastrata Biserica?","In putine cuvinte, maica, a spus Zosima catre ea, prin rugaciunile tale cuvioase, Hristos a daruit tuturor pacea statornica. Dar primeste rugaciunea nevrednica a batranului si roaga-te pentru toata lumea si pentru mine pacatosul, pentru ca sa nu-mi fie fara rod intinderea pustiului acestuia".
"Tie ti se cuvine, parinte Zosima, i-a raspuns ea, sa te rogi pentru mine si pentru toti. Caci, dupa cum ai spus, ai vrednicia preoteasca si spre aceasta ai fost randuit. Dar pentru ca datori suntem sa facem ascultare, voi indeplini cu draga inima porunca".
Dupa ce a spus acestea, s-a intors catre rasarit si, ridicandu-si ochii in sus si inaltandu-si mainile, a inceput sa se roage in soapta. Glasul ei nu se auzea lamurit, asa ca Zosima n-a putut sa inteleaga nimic din rugaciunea ei. El statea, dupa cum spunea, cu privirile aplecate la pamant, tremurand, fara sa rosteasca ceva. Zosima s-a jurat luand pe Dumnezeu martor de cele spuse, ca, ridicandu-si putin ochii de la pamant, a vazut-o in timpul rugaciunii ei inaltata cu un cot de la pamant, incat se ruga stand in vazduh. Cand a vazut aceasta, l-a cuprins mai mare frica si puternica neliniste; nu indraznea sa rosteasca ceva, ci spunea numai el insusi: "Doamne miluieste!". In timp ce batranul sta la pamant, un gand de sminteala i-a trecut prin minte. "Oare nu cumva este un duh rau si se face ca se roaga?".
Dupa ce femeia si-a terminat rugaciunea, s-a intors, a ridicat pe calugar si a zis: "Pentru ce, parinte, te tulbura gandurile si te smintesti cu privire la mine, ca sunt duh si ca ma prefac ca ma rog? Fii deplin incredintat, omule, ca femeie pacatoasa sunt si am fost de altfel intarita cu Sfantul Botez. Nu sunt duh, ci pamant si tarana si, intr-un cuvant, trup care n-a gandit nimic duhovnicesc".
Spunand acestea si-a pecetluit cu semnul crucii fruntea, ochii, buzele si pieptul, zicand astfel: "Dumnezeu, Parinte Zosima, sa ne izbaveasca de cel rau si de laturile lui, caci mare este puterea diavolului impotriva noastra".
Cand batranul a auzit si a vazut acestea, s-a aruncat la pamant si a cuprins cu mainile picioarele ei, spunand cu lacrimi: "Te jur, in numele lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care S-a nascut din Fecioara, pentru Care goliciunea aceasta o porti, pentru Care ti-ai istovit trupul acesta, sa nu ascunzi nimic robului tau, cine esti, de unde, de cand si in ce chip ai locuit in pustia aceasta. Nimic sa nu ascunzi din faptele tale, ci pe toate sa le povestesti, ca sa faci cunoscute maretiile lui Dumnezeu. Caci dupa cum este scris, ce folos are intelepciunea ascunsa si comoara ingropata? Spune-mi toate, pentru Domnul. Nu mi le vei spune pentru lauda sau pentru fala, ci ca sa ma incunostiintezi pe mine, pacatosul si nevrednicul. Cred in Dumnezeu pentru Care traiesti si ai vietuit, ca pentru aceasta am fost calauzit in pustiul acesta, ca Domnul sa faca cunoscute faptele tale. Nu este in puterea noastra a ne impotrivi judecatilor lui Dumnezeu. Caci, daca n-ar fi fost bineplacut lui Hristos Dumnezeul nostru ca sa fii cunoscuta de mine si sa se stie cum te nevoiesti, n-ar fi ingaduit sa fii vazuta de cineva si nici pe mine nu m-ar fi intarit sa merg atata cale, pe mine, care niciodata n-am voit si nici n-am putut sa ies din chilia mea".
Dupa ce parintele Zosima a spus acestea si mai multe altele, femeia l-a sculat de la pamant si i-a spus: "Ma rusinez, parintele meu, sa-ti spun rusinea faptelor mele. Iarta-ma, pentru Domnul. Dar de vreme ce ai vazut trupul meu gol, atunci sa-ti dezgolesc si faptele mele, ca sa cunosti de cata rusine si intinaciune este plin sufletul meu. Nu din pricina de a nu ma lauda, dupa cum socoteai, n-am voit sa-ti povestesc faptele mele – caci cu ce am a ma lauda eu, care am fost vas ales al diavolului? Stiu insa ca, daca voi incepe sa-mi povestesc viata, vei fugi de mine, cum fuge cineva de sarpe, si nu vei suferi sa auzi faptele nebune savarsite de mine. Ti le spun, fara sa las ceva deoparte. Dar mai intai, te jur, sa nu incetezi de a te ruga pentru mine, ca sa gasesc mila in ziua judecatii".
STAREA A DOUA
Si in timp ce batranul lacrima fara incetare, femeia a inceput povestirea vietii ei, graind asa: "Eu, frate, sunt de loc din Egipt. Pe cand eram de doisprezece ani si traiau parintii mei, am lepadat dragostea fata de ei si m-am dus in Alexandria. Mi-e rusine sa ma gandesc cum de la inceput mi-am stricat fecioria si cat de neinfranta si nesatioasa imi era patima impreunarii. Dar este mai cinstit ca sa ti-o spun acum. Aceasta ti-o voi istorisi pe scurt, ca sa cunosti firea mea patimasa si dorul meu dupa placeri. Timp de mai bine de saptesprezece ani, iarta-ma, i-am petrecut in dragoste publica, supusa fiind destrabalarii. Si pe adevar ma jur, nu pentru plata, caci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau sa-mi plateasca. Acest chip – de a-mi satisface dorinta in dar – l-am nascocit pentru a face sa atrag luarea aminte a cator mai multi asupra mea. Iarasi sa nu crezi cumva ca nu luam bani pentru ca eram bogata. Nu, caci traiam ca o cersetoare si adeseori torceam calti. Aveam insa o pofta nesatioasa si o dorinta neinfranta de a ma tavali in noroi. Aceasta socoteam ca este scopul vietii, de a batjocori neincetat trupul.
Ducand deci o astfel de viata, vad intr-o vara multi barbati din Libia si din Egipt alergand spre mare. Am intrebat pe unul care se afla atunci intamplator langa mine: "Unde se zoresc oare barbatii acestia care alearga?".
Acela mi-a raspuns: "Se duc cu totii la Ierusalim de sarbatoarea Inaltarii cinstitei Cruci, care se praznuieste peste putine zile".
"Oare, nu ma vor lua si pe mine, i-am spus aceluia, daca voi vrea sa-i urmez?". "Daca ai bani de drum si de hrana, nu te impiedica nimeni". "In adevar, frate, i-am spus, n-am bani nici de drum si nici de hrana. Dar ma duc si cu si ma urc in una din corabiile pe care le-au tocmit si ma vor hrani, chiar daca nu vor. Trup am, si-l voi da in locul banilor de drum.
Pentru aceasta am voit sa plec – si-ti cer iertare, parintele meu – pentru ca sa am mai multi indragostiti la cheremul patimii mele. Ti-am spus, Parinte Zosima, sa nu ma silesti sa-ti spun nerusinarea mea. Ma cutremur. Stie Domnul ca te pangaresc si pe tine si vazduhul cu vorbele mele".
Zosima, udand pamantul cu lacrimi, i-a raspuns: "Spune, pentru Domnul, maica mea! Spune! Sa nu intrerupi firul unei asemenea povestiri folositoare".
Iar ea, reluand povestirea, a adaugat acestea: "Asadar, acel tanar a plecat razand cand a auzit nerusinarea cuvintelor mele. Eu insa, aruncand furca pe care o purtam – caci se intampla s-o port din cand in cand –, am alergat la mare, acolo unde vedeam ca se zoresc oamenii. Si vazand pe cativa tineri, cam zece la numar sau chiar mai multi, ce stateau pe tarm (banuiesc ca asteptau pe alti tovarasi de calatorie, caci cei care venisera inainte se urcasera in corabii) cu trupurile si miscarile pline de viata si de putere si parandu-mi-se indestulatori pentru scopul ce urmaream, am sarit cu nerusinare, dupa cum imi era obiceiul, in mijlocul lor. "Luati-ma si pe mine, le-am spus, unde plecati si nu va voi fi nefolositoare". Dupa ce am spus si alte cuvinte mai nerusinate, i-am pornit pe toti pe ras. Dar cand au vazut staruinta mea in nerusinare, m-au luat si m-au dus in corabia pe care o aveau tocmita – caci intre timp au venit si aceia din pricina carora stateau pe tarm. Din aceasta clipa am inceput calatoria pe mare.
Iar cele ce-au urmat dupa aceasta, cum ti le voi povesti, omule? Ce fel de limba le va rosti sau ce auz va primi faptele savarsite in corabie in timpul calatoriei? Cum iti voi povesti faptele pe care i-am silit sa le faca nenorocitii impotriva vointei lor? Nu exista chip de destrabalare, din cele ce se pot spune si din cele ce nu se pot spune, pentru care sa nu fi fost invatatoare acelor nenorociti. Eu, parintele meu, ma minunez cum de n-a inghitit marea destrabalarile mele. Cum de nu si-a deschis pamantul gura si nu m-a cufundat de vie in iad pe mine, care am prins in laturi atatea suflete. Banuiesc insa ca Dumnezeu cauta pocainta mea, caci nu vrea moartea pacatosului; El este indelung-Rabdator si asteapta intoarcerea.
Cu astfel de sarguinta am ajuns in Ierusalim. Iar in zilele petrecute in oras, inainte de sarbatoare, am facut fapte la fel cu celelalte, dar mai vartos, si mai rele, caci n-am fost indestulata cu tinerii pe care i-am avut pe mare si mi-au slujit pe cale, ci m-am folosit si de multi altii, locuitori din Ierusalim si straini, strangandu-i pentru acelasi scop.
Cand a sosit sfanta sarbatoare a Inaltarii Crucii, eu umblam ca si mai inainte de colo-colo, ca sa pescuiesc sufletele tinerilor. Foarte de dimineata insa am vazut pe toti ca alearga la biserica. Am plecat si eu mergand impreuna cu cei care se grabeau si am ajuns o data cu ei in pridvorul bisericii. Cand a venit timpul dumnezeiestii Inaltari, ma impingeam in multime silindu-ma sa intru impreuna cu poporul. Si m-am apropiat eu ticaloasa cu multa truda si naduf de usa prin care se putea intra in biserica, unde se arata lemnul de viata facator. Cand sa pasesc pragul usii, toti ceilalti au intrat neimpiedicati; pe mine insa m-a oprit o putere dumnezeiasca, neingaduindu-mi sa intru. Iarasi am incercat; dar am fost respinsa si m-am vazut din nou stand singura in pridvor. Socotind ca din pricina slabiciunii femeiesti s-a intamplat aceasta, m-am amestecat iarasi cu altii si ma sileam pe cat puteam, facandu-mi loc cu coatele si ma impingeam. Dar m-am ostenit in zadar. Cand nemernicul meu picior a calcat din nou pe prag, biserica a primit pe ceilalti fara sa impiedice pe cineva, numai pe mine nefericita nu ma primea, ci o putere mare m-a impiedicat, intocmai ca o multime oranduita de ostasi, careia i s-a poruncit sa-mi inchida intrarea. Si am ramas iarasi in pridvor.
Dupa ce am facut si am patimit aceasta de trei si de patru ori, am obosit si nu mai aveam putere nici sa ma imping, nici sa ma indes, caci trupul meu ostenise foarte tare din pricina inghesuielii. M-am intors deci, am plecat si am stat in coltul curtii bisericii. Abia atunci mi-a venit in minte pricina care m-a impiedicat sa vad lemnul de viata facator. Cuvant mantuitor a atins ochii inimii mele, aratandu-mi ca noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a inchis intrarea.
Am inceput sa plang, sa ma tangui si sa-mi bat pieptul, scotand suspine din adancul inimii mele. Pe cand plangeam, vad, deasupra locului in care stateam se afla icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, si am zis uitandu-ma catre ea cu statornicie: "Fecioara Stapana, care ai nascut dupa trup pe Dumnezeu Cuvantul. Stiu, stiu ca nu este cuviincios si binecuvantat ca eu, atat de necurata, atat de spurcata, sa vad icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul si sufletul curate si neintinate. Este drept sa fiu urata eu, pierduta, de tine, care esti curatenia, si sa te dezgusti de mine. Dar de vreme ce dupa cum am auzit, Dumnezeu, pe Care L-ai nascut, pentru aceasta S-a facut om, ca sa cheme pe pacatosi la pocainta, ajuta-mi mie, singura care n-am pe cineva intr-ajutor. Porunceste sa mi se ingaduie sa intru in biserica. Sa nu ma lipsesti sa vad lemnul pe care s-a rastignit Dumnezeul cel nascut din tine, Care Si-a dat propriul Sau sange pret de rascumparare pentru mine. Porunceste, stapana, sa-mi fie deschisa si mie usa dumnezeiestii inchinari a Crucii. Dumnezeului nascut din tine te dau chezasuitoare ca niciodata nu voi mai pangari acest trup prin vreo impreunare rusinoasa, iar, dupa ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tau, ma voi lepada numaidecat de lume si de toate cele din lume si indata plec acolo unde tu ca o chezasuitoare a mantuirii melc ma vei povatui si ma vei indruma".
Dupa ce am spus acestea, am capatat prin ardoarea credintei un fel de incredintare, si, avand deplina nadejde in milostenia Nascatoarei de Dumnezeu, m-am miscat din locul unde am stat si mi-am facut rugaciunea. Am venit iarasi si m-am amestecat cu cei care intrau. Nu mai era nimeni care sa ma dea indarat, nimeni care sa ma impiedice sa ma apropii de usa prin care se intra in biserica. Frica m-a cuprins si mirare; eram cu totul zdruncinata si tremuram. Cand am ajuns la usa sigilata pana atunci pentru mine, toata puterea care la inceput m-a impiedicat acum, imi inlesnea dinainte intrarea. Astfel am intrat fara osteneala; astfel am ajuns inauntrul celor sfinte. Am fost invrednicita cu vederea facatoarei de viata Cruci, am vazut Tainele lui Dumnezeu si eram gata sa primesc pocainta. Dupa ce eu, nenorocita, m-am aruncat la pamant si m-am inchinat acelui loc sfant, am alergat iesind, zorindu-ma spre chezasuitoarea mea.
Cand am ajuns in acel loc in care a fost scris zapisul fagaduintei, mi-am plecat genunchii inaintea pururea Fecioarei si Nascatoarei de Dumnezeu si am spus aceste cuvinte: "Tu, stapana preabuna, ti-ai aratat fata de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai dezgustat de rugaciunile unei nevrednice. Am vazut slava pe care nu este drept s-o vedem noi, cei pierduti. Slava lui Dumnezeu care primeste prin tine pocainta pacatosilor! Dar ce voi gandi mai mult sau ce voi rosti eu, pacatoasa? Este timpul, stapana, sa fie indeplinita fagaduinta pe care am facut-o. Indrumeaza-ma acum unde poruncesti. Fii acum invatatoarea mantuirii melc, povatuindu-ma pe calea care duce la pocainta".
Si zicand acestea, am auzit din departare un glas: "Daca vei trece Iordanul, buna odihna vei gasi". Ascultand aceasta voce si fiind incredintata ca aceasta pentru mine s-a intamplat, am strigat cu lacrimi si am zis Nascatoarei de Dumnezeu: "Stapana, stapana, nu ma parasi!". Dupa ce am strigat acestea, am iesit din curtea bisericii.
Cand am iesit, un om m-a vazut si mi-a dat trei monede, zicandu-mi: "Primeste-le pe acestea, maica!". Le-am luat, am cumparat cu ele trei paini si le-am socotit drept paini ale binecuvantarii. Si am intrebat pe negustorul care mi-a vandut painile: "Care este, omule, calea care duce la Iordan?". Afland poarta orasului care duce spre partile acelea, am iesit alergand si mergeam lacrimand. Din intrebare in intrebare am ajuns. Dupa ce am mers toata ziua – caci era pe la ceasurile noua dimineata, dupa cat banuiesc, cand am vazut Crucea –, am ajuns pe la apusul soarelui la biserica Sfantului Ioan Botezatorul care se afla alaturi de Iordan. Inchinandu-ma mai intai in biserica, m-am coborat indata la Iordan si mi-am spalat fata si mainile cu apa aceea sfanta. Dupa aceea m-am impartasit in biserica Inaintemergatorului cu preacuratele si de viata facatoarele Taine. Am mancat jumatate dintr-o paine, am baut apa din Iordan si m-am culcat noaptea pe pamant. A doua zi de dimineata am trecut pe malul celalalt cu o mica barca pe care am gasit-o acolo. Si iarasi m-am rugat de indrumatoarea mea sa ma calauzeasca acolo unde ii este cu buna placere.
Asa am ajuns in acest pustiu. De atunci pana astazi m-am departat fugind. Salasluiesc in aceasta pustie, asteptand pe Dumnezeul meu, Care mantuieste de deznadejde si de vifor pe cei care se intorc la El.
"Cati ani sunt, maica mea, i-a spus Zosima, de cand salasluiesti in acest pustiu?".
"Dupa cat banuiesc, a raspuns femeia, sunt patruzeci si sapte de ani de cand am iesit din orasul sfant".
"Si ce ai gasit sau ce ai avut ca hrana, maica mea?".
"Am trecut Iordanul ducand cu mine doua paini si jumatate. Acestea, incetul cu incetul, uscandu-se s-au impietrit si in catva vreme mancandu-le le-am terminat".
"Si astfel ai petrecut cu usurinta scurgerea atator ani, fara sa te tulbure marea schimbare ce s-a savarsit cu tine?".
"M-ai intrebat acum, parinte Zosima, i-a raspuns femeia, un lucru de care ma cutremur sa si vorbesc. Caci daca imi voi aminti atat de multele primejdii pe care le-am suferit si de gandurile care cumplit m-au tulburat, ma tem ca nu cumva sa fiu iarasi cuprinsa de ele".
"Sa nu lasi nimic, maica mea, a grait Zosima, din ceea ce ai sa-mi vestesti. Caci te-am intrebat de acestea pentru ca sa mi le arati pe toate, fara sa lasi ceva de o parte".
"Crede-ma, parinte, i-a zis ca, ca am petrecut saptesprezece ani in acest pustiu, luptandu-ma cu poftele mele nebunesti ca si cu niste fiare salbatice. Cand incercam sa gust din hrana, doream carnurile si pestii pe care ii are Egiptul. Doream bautura de vin, atat de placuta mie, caci am baut mult vin pe cand eram in lume. Aici insa nici apa nu aveam sa gust. Ardeam de sete in chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. Intra insa in sufletul meu si pofta necugetata a cantecelor desfranate, tulburandu-ma chinuitor sa cant cantecele dracesti pe care le-am invatat. Dar eu indata lacrimam si-mi loveam pieptul cu mainile si-mi aduceam aminte de fagaduinta ce-am facut-o cand am plecat in pustie. Ma duceam cu mintea la icoana Nascatoarei de Dumnezeu, chezasuitoarea mea, si plangeam in fata ei, cerand sa alunge gandurile mele cele rele care atacau astfel nenorocitul meu suflet. Dupa ce lacrimam indeajuns si-mi bateam cu putere pieptul, vedeam o lumina care stralucea imprejurul meu. Si din aceasta clipa, peste potopul de ganduri venea o liniste statornica.
Dar cum iti voi povesti, parinte, gandurile ma manau iarasi la desfranare. Foc se aprindea inlauntrul nefericitei melc inimi; toata ma ardea si ma atata spre pofta impreunarii. Indata ce insa un gand ca acesta ma ataca, ma aruncam la pamant si udam pamantul cu lacrimi, socotind ca apare chezasuitoarea mea, ca o paratoare in fata mea, calcatoarea de lege, si ceream pedeapsa pentru calcarea fagaduintei. Nu ma sculam de la pamant – se si intampla sa stau la pamant zi si noapte – pana ce nu ma lumina acea dulce lumina si-mi alunga gandurile ce ma tulburau. Ochiul gandirii mele deci il indreptam totdeauna, fara incetare, spre chezasuitoarea mea, rugand-o sa fie intr-ajutor aceleia care trecea prin atatea primejdii in nesfarsitul pustiului. Si aveam un ajutor si un aparator spre pocainta. Asa am petrecut vreme de saptesprezece ani, luptandu-ma cu mii de primejdii. Dar din acea vreme si pana astazi, ajutatoarea mea a fost langa mine in toate, calauzindu-ma prin toate".
"N-ai avut nevoie de hrana sau de imbracaminte?", i-a zis Zosima.
"Dupa ce am sfarsit acele paini, precum ti-am spus mai inainte, m-am hranit timp de saptesprezece ani cu verdeturi si cu altele ce se gaseau in pustie. Iar imbracamintea pe care am avut-o cand am trecut Iordanul s-a sfasiat, rupandu-se. Am suferit mare chin si din pricina frigului, dar si din pricina caldurii. Din cauza arsitei ardeam, iar din pricina gerului inghetam si tremuram, asa ca de multe ori cadeam la pamant si ramaneam aproape fara suflare si nemiscata. M-am luptat deci cu multe si felurite nevoi si ispite nenorocite.
Din acel timp insa si pana acum puterea lui Dumnezeu a pazit in multe chipuri pacatosul meu suflet si smeritul meu trup. Caci am dobandit o hrana neimputinata –nadejdea mantuirii melc –, gandindu-ma numai de la cate rele m-a mantuit. Ma hranesc si ma acopar cu cuvantul lui Dumnezeu, care tine toate. Nu numai cu paine va trai omul, iar cei care au lepadat imbracamintea pacatului cu piatra s-au imbracat, daca n-au avut acoperamant".
Cand a auzit Zosima ca a amintit si citate din Scriptura, din cartile lui Moise, din Iov si din cartea Psalmilor, i-a spus: "Ai citit cartea Psalmilor, maica mea, sau alte carti?".
Cand a auzit acestea, a zambit si a zis batranului: "Crede-ma, omule, ca n-am vazut de cand am trecut Iordanul pe alt om decat astazi, chipul tau. Dar nici fiara salbatica sau alta vietuitoare n-am zarit de cand sunt in acest pustiu. Iar carte n-am invatat niciodata. Nici n-am auzit pe cineva cantand sau citind psalmi. Cuvantul lui Dumnezeu insa, Care este viu si lucrator, da omului cunostinta.
Aici este sfarsitul povestirii mele. Si fac si acum ceea ce am facut cand am inceput povestirea: te jur si acum, pe intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, sa te rogi pentru mine pacatoasa".Dupa ce a spus acestea si si-a sfarsit aici povestirea, s-a pornit sa faca metanii.
Batranul a strigat iarasi cu lacrimi: "Binecuvantat este Dumnezeu, Care a facut lucruri mari si minunate, slavite si neobisnuite, carora nu este numar. Binecuvantat este Dumnezeu, Care mi-a aratat cat de multe lucruri daruieste celor care se tem de El. Cu adevarat, Doamne, n-ai parasit pe cei care Te cauta pe Tine".
Femeia insa nu i-a ingaduit batranului deloc sa faca metanie, ci i-a zis: "Te jur pe Mantuitorul Hristos, Dumnezeul nostru, omule, sa nu spui la nimeni nimic din cele ce-ai auzit, pana cand Dumnezeu ma va lua de pe pamant. Acum mergi in pace; iar in anul ce vine ma vei vedea iarasi pe mine, si eu pe tine, pazit fiind de harul lui Dumnezeu. Fa dar, pentru Domnul, ceea ce iti poruncesc acum. In Sfantul si Marele Post al anului viitor sa nu treci Iordanul, dupa cum obisnuiti sa faceti in manastire".
Zosima s-a minunat cand a auzit ca-i vesteste si randuiala manastirii. N-a spus nimic altceva decat: "Slava lui Dumnezeu care a dat haruri mari celor care-L iubesc pe El".
Femeia i-a grait: "Ramai, parinte, dupa cum am spus, in manastire. Caci chiar daca vei voi sa iesi, nu-ti va fi cu putinta. Iar in sfanta seara a Cinei celei de Taina, ia trupul si sangele de viata facator al lui Hristos intr-un vas sfintit vrednic de asemenea Taine, si adu-mi-le. Sa stai cu ele pe malul Iordanului, care se invecineaza cu locuintele omenesti. Eu voi veni acolo ca sa ma impartasesc cu darurile de viata facatoare. N-am mai avut parte de aceasta sfintenie de cand m-am impartasit in biserica Inaintemergatorului, inainte de a trece Iordanul. Iar acum o doresc cu o dragoste nestapanita. Pentru aceea cer si ma rog sa nu treci cu vederea cererea mea, ci adu-mi negresit asemenea Taine de viata facatoare si dumnezeiesti, in acelasi timp in care Domnul a facut partasi pe ucenici dumnezeiestii Cine. Iar parintelui Ioan, staretul manastirii in care locuiesti, spune-i aceasta: Ai grija de tine si de turma ta, caci se petrec acolo unele lucruri care au nevoie de indreptare. Nu vreau insa ca sa i le spui acum acestea, ci cand iti va ingadui Domnul".
Dupa ce-a spus batranului cuvintele acestea si dupa ce a zis: "Roaga-te pentru mine!", a fugit iarasi in adancul pustiei. Zosima si-a plecat genunchii, s-a inchinat locului in care au stat picioarele ei si slavind si binecuvantand pe Hristos, Dumnezeul nostru, s-a intors bucurandu-se cu sufletul si cu trupul. Strabatand din nou acea pustie a ajuns la manastire in ziua in care obisnuiau sa se intoarca monahii acolo.
In anul acela Zosima a tinut pe toate sub tacere si n-a indraznit sa spuna nimanui nimic din cele ce-a vazut. In sinea sa insa se ruga lui Dumnezeu sa-i arate iarasi chipul acela dorit. Se mahnea si se intrista, gandindu-se la lungimea anului si voia ca anul sa se faca de-o zi, de era cu putinta. Iar cand a sosit Duminica de la inceputul Sfintitului si Marelui Post, toti ceilalti au iesit indata, cantand obisnuita rugaciune, dar pe el l-a apucat o boala cu fierbinteli si l-a silit sa ramana in manastire. Atunci Zosima si-a amintit de cuvintele cuvioasei: "Chiar daca vei voi sa iesi din manastire, nu-ti va fi cu putinta". Dupa trecerea catorva zile, s-a sculat din boala si a ramas mai departe in manastire.
Cand monahii s-au intors iarasi si s-a apropiat seara Cinei celei de Taina, Zosima a facut cum i s-a poruncit. Intr-un potir mic a luat curatul trup si cinstitul sange al lui Hristos, Dumnezeul nostru, iar intr-un paneras a pus smochine, finice si putina linte muiata in apa. A plecat deci cand s-a facut seara tarziu si s-a asezat pe malul Iordanului, asteptand sosirea cuvioasei. Sfintita femeie zabovea. Zosima insa n-a adormit, ci privea cu staruinta spre pustie, asteptand sa vada ceea ce dorea sa vada. Si pe cand sta jos, zicea batranul in sinea sa: "Oare, nu cumva cu nevrednicul am impiedicat-o sa vina? Oare, nu cumva a venit si, pentru ca nu m-a gasit, s-a intors iarasi?". Zicand acestea a inceput sa planga cu suspine. A ridicat apoi ochii catre cer si a rugat pe Dumnezeu, zicand: "Sa nu ma lipsesti, Stapane, sa vad iarasi ceea ce ai ingaduit sa vad! Sa nu plec gol, ducand cu mine mustrarea pacatelor mele!". Sfarsind rugaciunea cu lacrimi, a trecut la alt gand, caci zicea intru sine: "Dar ce va fi chiar daca va veni? Nu este nici o barca. Cum va trece Iordanul si cum va veni la mine? Vai de mine, nevrednicul! Vai de mine, nefericitul! Cine m-a lipsit, in adevar, de un asemenea bine?".
Pe cand batranul gandea acestea, iata a venit si cuvioasa femeie. Ea statea de partea cealalta a Iordanului, de unde si venea. Zosima s-a sculat, bucurandu-se, veselindu-se si slavind pe Dumnezeu. Si iarasi s-a muncit cu gandul ca n-ar putea sa treaca Iordanul. O vede insa ca inseamna Iordanul cu semnul cinstitei cruci – caci, dupa cum spunea, in noaptea aceea era luna plina – si, odata cu facerea semnului crucii, a pasit pe apa si mergea pe deasupra apelor, indreptandu-se catre el.
Zosima voia sa-i faca metanie, dar l-a oprit strigand, pe cand mergea inca pe apa: "Ce faci, parinte? Esti preot, si tii in mana si Tainele dumnezeiesti!".
Zosima a dat ascultare vorbelor ei. Cand a ajuns la uscat, a zis catre batran: "Binecuvinteaza, parinte, binecuvinteaza!".
El a raspuns tremurand – caci il cuprinsese spaima la vederea aceea prea minunata: "Cu adevarat Dumnezeu nemincinos este, caci El a fagaduit ca cei care se curatesc pe ei insisi se vor asemana lui Dumnezeu, atat cat este cu putinta. Slava Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Care n-ai indepartat rugaciunea mea si mila Ta de la robul Tau. Slava Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Care mi-ai aratat prin aceasta roaba a Ta cat de mult ma departez de desavarsire".
Si dupa ce a spus acestea, femeia i-a cerut sa rosteasca sfantul Simbol al credintei si rugaciunea "Tatal nostru". Dupa ce a indeplinit acestea si s-a sfarsit rugaciunea, a dat batranului obisnuita sarutare a dragostei. Si astfel s-a impartasit cu Tainele de viata facatoare. Apoi si-a ridicat mainile spre cer, a suspinat cu lacrimi si a strigat asa: "Acum libereaza pe roaba Ta, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca au vazut ochii mei mantuirea Ta!".
Dupa aceea a spus batranului: "Iarta-ma, parinte, dar indeplineste alta dorinta a mea. Acum du-te in manastire, pazit fiind de harul lui Dumnezeu. In anul urmator vino iarasi la acel parau unde m-ai intalnit mai inainte. Vino, negresit, pentru Domnul, si ma vei vedea din nou, dupa cum vrea Domnul".
"Daca ar fi fost cu putinta, i-a raspuns el, sa te urmez de acum inainte si sa-ti vad mereu cinstita ta fata! Indeplineste insa o singura cerere a batranului, si gusta putina mancare din cele ce ti-am adus aici". La aceste cuvinte ii arata ce avea in paneras. Ea si-a atins varful degetelor de linte, a luat trei boabe, le-a dus la gura, spunand ca ajunge darul Duhului pentru a pastra neintinata fiinta sufletului. Spunand acestea, a zis din nou catre batran:"Pentru Domnul, roaga-te, roaga-te pentru mine si adu-ti aminte de mine, ticaloasa!".
Zosima s-a atins de picioarele ei si i-a cerut sa se roage pentru Biserica, pentru lume si pentru el. Dupa aceea, cu lacrimi, l-a lasat si a plecat, in timp ce el suspina si se tanguia. Caci in adevar nu indraznea s-o opreasca pe cea cu neputinta de oprit. Ea, insemnand din nou Iordanul, a calcat pe ape, si mergand pe deasupra lor, a trecut ca si mai inainte. Batranul s-a intors cuprins de bucurie si de frica multa. Se dojenea insa ca n-a cautat sa afle numele cuvioasei. Dar nadajduia sa-l afle in anul urmator.
Dupa trecerea anului, s-a dus iarasi in pustie savarsind toate, adica dupa obicei, si alergand la acea minunata priveliste. Mergand de-a lungul pustiei a dat de unele semne care-i aratau ca a gasit locul cautat. Si se uita in dreapta si in stanga, plimbandu-si privirea in toate partile, ca un vanator prea iscusit, care vrea sa stie unde va vana animalul cel bun. Dar cand a vazut ca nu se misca nimic de nicaieri, a inceput iarasi sa verse lacrimi si, ridicandu-si privirea catre cer, s-a rugat spunand:"Arata-mi, Doamne, comoara Ta nepangarita, pe care ai ascuns-o in pustie. Arata-mi, rogu-ma, pe ingerul in trup, de care nu este vrednica lumea!".
Dupa ce s-a rugat astfel, s-a dus la locul care avea chipul unui parau si a vazut in partea dinspre rasaritul soarelui pe cuvioasa zacand moarta. Mainile ii erau asezate pe piept, iar trupul ii era asezat indreptat cu fata catre rasarit. Alergand Zosima spre ea, a spalat picioarele fericitei cu lacrimi, caci nu indraznea sa atinga alta parte a trupului.
Dupa ce a plans indelungat si a rostit psalmi potriviti cu timpul si cu fapta, a facut o rugaciune de ingropare. Apoi a spus in el insusi: "Se cuvine, oare, sa ingrop trupul cuvioasei? Oare, nu-i va displacea cuvioasei aceasta fapta?". Pe cand zicea aceasta, vede o insemnare scrisa pe pamant, care glasuia astfel: "Ingroapa, parinte Zosima, in acest loc trupul smeritei Maria. Da taranei tarana. Roaga-te mereu catre Domnul pentru mine. M-am savarsit in luna lui Farmuti, dupa numaratoarea egiptenilor, iar dupa romani, aprilie, chiar in noaptea Patimii celei mantuitoare, dupa impartasirea Cinei celei de taina si dumnezeiesti".
Cand a citit batranul aceste cuvinte s-a bucurat ca a aflat numele cuvioasei. A aflat apoi ca indata dupa ce s-a impartasit cu dumnezeiestile Taine pe malul Iordanului, s-a dus numaidecat la locul in care s-a savarsit. Si calea pe care a strabatut-o Zosima, obosind, douazeci de zile, Maria a facut-o intr-un ceas. Indata apoi s-a dus catre Dumnezeu.
Dupa ce a slavit pe Dumnezeu si a udat cu lacrimi trupul ei, a zis: "Este timpul, smerite Zosima, ca sa savarsesti ce ti s-a poruncit. Cum vei face groapa nefericitule, caci n-ai nimic in maini potrivit pentru asta!".
Spunand aceasta, a vazut la mica departare un lemnisor aruncat in pustie, pe care l-a luat si a inceput sa sape. Pamantul fiind uscat, n-a ascultat de batranul care se ostenea. Zosima a obosit, udandu-se tot de sudoare. Si oftand din adancul inimii, si-a ridicat ochii si a vazut un leu stand alaturi de trupul cuvioasei si lingandu-i picioarele. Cand a vazut fiara, s-a cutremurat, mai ales ca si-a adus aminte de cuvintele Mariei care a spus ca n-a vazut vreun animal salbatic. A facut deci semnul crucii, cu credinta ca puterea celei ce zace il va pazi nevatamat. Leul a inceput sa se apropie de batran, salutandu-l nu numai cu miscarile sale, dar si prin intentia pe care i-o arata.
Zosima a zis catre leu: "De vreme ce, fiara, marea cuvioasa a ingaduit ca sa i se ingroape trupul, iar eu sunt batran si nu am putere sa fac groapa, caci nu am sapa potrivita pentru aceasta treaba, si apoi nu pot sa ma intorc atata cale ca sa aduc o unealta potrivita, fa asadar cu ghearele tale ceea ce trebuie, ca sa dam pamantului trupul cuvioasei".
Si indata, la cuvantul batranului, leul a facut o groapa atat cat era de ajuns sa ingroape trupul. Dupa ce iarasi batranul a spalat cu lacrimi picioarele cuvioasei si dupa ce s-a rugat mult pentru toate, a acoperit cu pamant trupul ei. De fata era si leul. Trupul cuvioasei era gol ca si mai inainte si nu avea nimic altceva decat acea haina rupta pe care i-a aruncat-o Zosima, cu care Maria, cu fata intoarsa, si-a acoperit unele parti ale trupului ei. Dupa aceea au plecat amandoi: leul a plecat spre adancul pustiei, ca o oaie, iar Zosima s-a intors, binecuvantand si laudand pe Hristos, Dumnezeul nostru.
Cand a ajuns la chinovie, a povestit toate monahilor fara sa ascunda ceva din cele ce a auzit si a vazut. Le-a povestit pe toate cu de-amanuntul de la inceput, incat toti se minunau de maretiile lui Dumnezeu si au savarsit cu frica si cu dor pomenirea cuvioasei. Iar Ioan, staretul manastirii, a gasit in manastire unele lucruri are aveau nevoie de indreptare, pentru ca nici in aceasta sa nu fie zadarnic cuvantul cuvioasei. Zosima s-a savarsit in acea manastire, in varsta de o suta de ani.
Monahii au istorisit prin viu grai din om in om, aceasta povestire si ofereau pilda de obsteasca folosinta celor care voiau sa o asculte. Pana azi n-am auzit de la nimeni ca povestirea aceasta este predata in scris. Eu, ceea ce am auzit din viu grai, aceea fac cunoscut prin aceasta istorisire scrisa. Se poate intampla ca si altii sa fi scris viata cuvioasei si negresit mai stralucit decat mine; o asemenea scriere la a mea cunostinta n-a venit. Am scris-o dupa puterea mea. N-am voit sa atat altceva decat adevarul. Dumnezeu, Care rasplateste cu darnicie pe cei care scapa la Dansul, sa dea ca rasplata folosul celor care vor citi povestirea, iar pe cel care a poruncit sa fie predata in scris sa-l invredniceasca a-l face partas starii si vredniciei acestei fericite, despre care vorbeste povestirea, impreuna cu toti care au bineplacut Lui din veac, prin contemplatie si fapte.
Sa dam si noi slava lui Dumnezeu, Imparatul veacurilor, ca sa ne invredniceasca sa dobandim mila in ziua judecatii, in Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, totdeauna, impreuna cu Tatal cel fara de inceput si cu Preasfantul si bunul si de viata facatorul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
