Concurs la EDITURA CRISTIMPURI

Ne-am gîndit ca în postul Sfintelor Paşti să organizăm pentru iubitorii de lectură duhovnicească un concurs bazat pe recenziile cărtilor editurii CRISTIMPURI.

Întrebările concursului sunt:

1. Care este titlul primei poveşti din volumul I al ,,Filocaliei pentru copii şi tineri”?

2. Câte povestiri sunt cuprinse în primul volum din seria ,,Nestemate duhovniceşti” şi cum sunt corelate aceste pilde duhovniceşti?

3. Cine interpretează rolul Maicii Domnului în povestirea Viaţa Maicii Domnului de pe Cd-ul care însoţeşte cartea ,,Viaţa Maicii Domnului” (Editura Cristimpuri)

 Perioada de desfăşurare este 4 martie – 16 aprilie, iar câştigătorul va primi un MEGA PACK, locul al doilea va primi două cărţi la alegere şi locul al treilea o carte la alegere.

Aşteptăm răspunsurile la întrebări, aici  

http://cristiserban.wordpress.com/2011/03/02/concurs-la-editura-cristimpuri/

Câştigătorii vor fi anunţaţi pe 16 aprilie 2011 şi vor fi contactaţi prin e-mail.

Spor şi inspiraţie!

Toţi participanţii la concurs vor primi o reducere de 20% la o comandă ulterioră făcută la Editura Cristimpuri, www.edituracristimpuri.ro

Sfantul Alexie

Sfantul Alexie a fost singurul copil al dregatorului Eufimian. Cu cat inainta in viata, cu atat crestea in sufletul lui si dorinta nemurii si a vietii vesnice. Toate bunatatile pamantesti i se pareau lucruri de nimic.

Eufimian l-a cununat pe Alexie cu o fecioara incuviintata, dar impotriva vointei tanarului. De aceea, chiar din seara nuntii, Alexie a parasit in taina nu doar legatura pe care nu a dorit-o, ci si casa parintilor sai. A fugit la biserica din Edesa, unde a stat 18 ani, imbracat saracacios si hranindu-se din mila celor care veneau la biserica. Cand s-a facut cunoscut celorlalti ca este un om al lui Dumnezeu, el s-a inspaimantat de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte, si in taina a plecat spre Tarsul Ciliciei. Insa, corabia cu care calatorea a naufragiat, a fost luata de vanturi si purtata pe ape pana la Roma, locul nasterii sale. Sfantul Alexie a vazut in aceasta intamplare mana lui Dumnezeu, si astfel a hotarat sa mearga la casa tatalui sau si acolo, sub chip de strain, sa-si petreaca in continuare cu pocainta cealalta vreme a vietii sale. Ajuns in casa parintilor, nemaifiind cunoscut de nimeni, a fost luat in deradere si batjocorit de servitori.

Cand i s-a apropiat sfarsitul, el a alcatuit o scrisoare, a strans-o in mana, si intinzandu-se, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu in ziua de 17 martie. Dupa o descoperire dumnezeiasca in Biserica celor Doisprezece Apostoli, imparatul si patriarhul au primit porunca de a-l cauta pe "omul lui Dumnezeu”. La scurt timp, s-a descoperit ca acest "om al lui Dumnezeu" era fiul lui Eufimian, care traise ca un cersator in curtea acestuia, timp de saptesprezece ani.

Imparatul a citit scrisoarea cu voce tare si toti au fost cuprinsi de spaima. La atingerea de sfintele sale moaste bolnavii se vindecau, caci din trupul lui izvora un mir bine-mirositor.

Trupul Cuviosului Alexie a fost ingropat cu cinste in Biserica "Sfantul Apostol Petru“.


Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfantului Mucenic Pavel;
- Sfantului Cuvios Teostirict Marturisitorul;
- Sfantului Mucenic Marin;
- Sfantului Patrick, episcopul si luminatorul Irlandei (383-461).

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sfantul Mucenic Agapie si cei sapte mucenici 15 martie

Sfantul Mucenic Agapie si cei sapte mucenici au patimit in vremea imparatului Diocletian (284-305). Sfantul Mucenic Agapie era originar din Gaza, Timolau din Pont, cei doi Dionisie din Tripole (Fenicia), Romil era diacon al bisericii din Diospoli, iar Plisiu si cei doi Alexandru, din Egipt. Dintre acesti mucenici numai Agapie primise botezul prin afundare in apa. Ceilalti au primit botezul sangelui. Uimiti de taria si linistea cu care crestinii primeau chinurile pentru credinta lor, inimile lor s-au inflacarat de ravna pentru Hristos si astfel, si-au legat singuri mainile si s-au infatisat inaintea ighemonului Urban, spunandu-i: "Si noi suntem crestini."

Acestor tineri li s-a alaturat atunci si Agapie, un cetatean de vaza al cetatii, care suferise si pana atunci mult pentru Hristos. Cu totii au fost ucisi prin decapitare in anul 303.

sursa:crestinortodox

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

În prima duminică din Postul Sfintelor Paşti sau Duminica Ortodoxiei (13 martie 2011), în toate bisericile şi mănăstirile din Patriarhia Română se organizează colecta în bani pentru Fondul Central Misionar, destinat susţinerii parohiilor sărace din ţară şi străinătate şi altor activităţi misionare ale Bisericii Ortodoxe Române. De anul acesta, colecta se va desfăşura şi în parohiile ortodoxe române din străinătate.

La Duminica Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresează clerului şi credincioşilor ortodocşi o scrisoare pastorală, care va fi citită în toate bisericile şi mănăstirile din Patriarhia Română, din care prezentăm următorul fragment:

Ortodoxia nu este numai dreapta credinţă, ci şi dreapta trăire în Hristos. (…) Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Aşa a devenit omul „fiinţă vie“ (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam şi Eva, au primit porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Din acel moment, omul este „suflet viu”, adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu se-menii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică.

Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni.

Cele mai multe suferinţe în lumea de astăzi vin tocmai din lipsa iubirii milostive şi mărinimoase dintre oameni şi din lipsa de întrajutorare. Mulţi oameni se simt singuri, părăsiţi, descurajaţi, neînţeleşi; îşi caută scăpare în alcool, în desfrâu, în droguri sau în patimi egoiste, care îi distrug treptat sufleteşte şi trupeşte. De aceea, ei au nevoie de ajutorul Bisericii, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „spital duhovnicesc”. În Biserică, în starea de comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinţii Lui şi cu ceilalţi credincioşi, oamenii trăiesc intens viaţa ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie apărat, cultivat şi sfinţit. Desigur, astăzi multe suferinţe vin şi din starea de sărăcie materială, care se adânceşte mereu în ţara noastră şi în lume, pentru că a crescut lăcomia celor ce vor să se îmbogăţească rapid şi cu orice preţ. Din acest motiv, Biserica încearcă să organizeze o asistenţă social-caritabilă cât mai extinsă, îndemnând pe cei ce au mai multe bunuri materiale să ofere celor care au mai puţin sau nu au nimic. Astfel, prin contribuţia credincioşilor săi, în primul rând, dar şi prin alte contribuţii, Biserica noastră a dezvoltat până acum numeroase programe de asistenţă socială, filantropică sau caritabilă, ca de pildă: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unităţi medicale pentru bolnavi ş.a.

Liturghia Darurilor Mai Inainte Sfintite

„In timpul acestui Sfant Post, mai ales in zilele de miercuri si vineri, se savarseste in Biserica noastra Liturghia Sfantului Grigorie Dialogul, cunoscuta si sub numele de Liturghia Darurilor Mai Inainte Sfintite. Aceasta randuiala a fost gandita de Biserica pentru a da posibilitatea crestinilor sa ajuneze pana in fapt de seara si ajunarea lor sa nu se incheie oricum, ci prin participarea si, daca se poate, prin impartasirea cu Sfintele Taine care au fost sfintite in Duminica trecuta.

In cadrul acestor Sfinte Slujbe a Darurilor Mai Inainte Sfintite, se insista asupra dimensiunii Pocaintei care trebuie sa urmareasca fiecare inima de crestin de-a lungul Postului Mare si, apoi, cu frica de Dumnezeu, cu Credinta si cu Dragoste, dupa ce s-a spovedit, crestinul sa se apropie de Sfanta Impartasanie".
sursa:crestinortodox

Duminica Ortodoxiei - prima Duminica din Postul Mare

Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Pasti, a fost instituita de catre Sinodul de la Constantinopol (843) ca sarbatoare ce subliniaza biruinta dreptei credinte asupra iconoclasmului si, in general, asupra tuturor ereziilor.

Duminica Ortodoxiei are in vedere o anumita biruinta a ortodoxiei, nu ortodoxia in ansamblu. Duminica Ortodoxiei ne pune in fata biruinta pe care a avut-o Biserica Ortodoxa fata de cei care se impotriveau cultului icoanelor.

Icoana este o reprezentare in pictura a persoanei pe care o cuprinde icoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferitilor sfinti pe care ii cinsteste Biserica, deci este o aducere in constiinta credinciosilor, prin mijloacele picturii, a persoanei catre care ne este cinstirea. Trebuie de precizat de la inceput si pentru totdeauna, ca noi nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim icoana ca reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis icoana, ci cinstim pe cel pe care il prezinta icoana. Fara indoiala ca nu se poate face abstractie si de icoana ca obiect, dar noi cand zicem ca suntem cinstitori de icoane, ne gandim intotdeauna la cei pe care ii reprezinta icoanele, nu ne gandim la icoana in sine. Cinstim o icoana, cinstim icoana Mantuitorului, cinstim icoana Maicii Domnului si asa mai departe. Icoana este si un mijloc de legatura intre persoana pe care o prezinta icoana si intre credinciosul care sta in fata icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate in sine, ci ultima realitate este persoana reprezentata pe icoana, iar icoana este prima realitate care ne duce la persoana reprezentata pe icoana.

Sa fii un crestin-ortodox inseamna sa faci parte din Biserica Ortodoxa, sa faci parte din obstea acelor credinciosi despre care la Sfanta Liturghie se spune: „Pe voi, pe toti, drept maritorilor crestini, sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu intru imparatia sa totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin."

Cuvantul ortodox inseamna drept-maritor, un credicios trebuie sa mearga la biserica, trebuie sa ia parte la sfintele slujbe, trebuie sa tina postul, trebuie sa fie cu luare aminte la adevarurile de credinta, sa-si insuseasca adevarurile de credinta ortodoxa,iar viitorul ortodoxiei inseamna o intemeiere in ortodoxie.

Cu cat vom fi mai ortodocsi, in prezent, cu atat vom fi mai ortodocsi si in viitor.

Lasata Secului la branza

In vechile randuieli liturgice din perioada Triodului intalnim  Izgonirea lui Adam din Rai legata de Duminica Lasatului sec de branza.Acest lucru reprezinta o transpunere a expulzarii temporare a penitentilor in afara bisericii, care odinioara avea loc atunci. Acestia trebuiau sa ramana in afara usilor bisericii (ca oarecand Adam in fata usilor incuiate ale raiului) si sa-si planga pacatele pana la sfarsitul Postului Mare, cand erau reintrodusi in ea impreuna cu cei care inca nu faceau parte din comunitatea bisericeasca. De aceea imnografia acestei Duminici se intemeiaza pe imaginea lui Adam tanguindu-se inaintea portilor raiului.

Biserica pomeneste apoi, in Sambata LASATULUI SEC DE BRANZA , pe toti BARBATII SI FEMEILE care au fost "luminati prin postire": sfintii, care sunt modelele pe care trebuie sa le urmam, calauzitori in dificila "arta" a postirii si a pocaintei. In nevointa la care suntem gata sa purcedem nu suntem singuri: "Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti : pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi si pe toti impreuna si vietile acestor ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le..." Avem sprijinitori si pilde: "Multimile calugarilor, pe voi indreptatorilor parinti cuviosi, va cinstim; ca prin voi, pe cararea cea dreapta, cu adevarat a umbla am cunoscut".

In cele din urma vine ultima zi, numita de obicei "Duminica Iertarii" dar al carei nume liturgic trebuie de asemenea mentionat: "Izgonirea lui Adam din Rai". Aceasta denumire totalizeaza, intr-adevar, intreaga pregatire pentru Post. Acum stim ca omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu  si pentru comuniunea harica cu El. Pacatul omului l-a lipsit pe om de acea viata binecuvantata iar existenta lui pe pamant s-a transformat intr-un exil. Hristos, Mantuitorului lumii , deschide usa raiului celui ce-L urmeaza iar Biserica, prin dezvaluirea frumusetii imparatiei lui Dumnezeu  prin viata noastra, un pelerinaj catre patria noastra cereasca. Astfel, la inceputul Postului  suntem ca si Adam: "Scosu-s-a Adam din Rai pentru mancare; pentru aceasta si sezand in preajma lui plangea tanguindu-se si cu glas de umilinta zicea: Vai mie ce am patimit cu ticalosul. O porunca am calcat a Stapanului meu si de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce esti pentru mine sadit si pentru Eva incuiat, roaga pe Cela ce te-a facut pe tine si pe mine m-a zidit ca sa ma satur de florile tale. Pentru aceasta si Mantuitorul catre dansul a zis: Zidirea mea nu voi sa piara ci voi sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Ca pe cel ce vine la Mine nu il voi goni afara."

Postul este eliberarea de sub robia noastra fata de pacat, din temnita "acestei lumi". Iar pericopa evanghelica a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14-21) stabileste conditiile acestei eliberari. Prima este postirea - refuzul de a accepta dorintele si indemnurile firii noastre decazute, ca fiind normale, efortul de a ne descatusa din stapanirea carnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totusi, postul nostru nu trebuie sa fie fariseic, nu trebuie sa ne "falim" intru acesta. Nu trebuie "sa ne aratam oamenilor ca postim, ci Tatalui nostru Care este in ascuns". Cea de-a doua conditie este iertarea - "ca de veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc". Biruinta pacatului, principalul semn al stapanirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Asadar, prima incercare de a sparge aceasta fortareata : reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine si "vrajmasul" meu iertarea lui Dumnezeu insusi. A ierta este depasirea "punctului mort" in relatiile umane si raportarea  lor la Hristos. Iertarea este "crapatura" imparatiei ceresti deschisa catre aceasta lume pacatoasa si decazuta.

Postul Pastelui incepe, de fapt, de la Vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre . Totusi nimic nu destainuie mai bine "tonalitatea" Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om.

Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului "Doamne strigat-am catre Tine..." anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui! "Vremea postului  sa o incepem luminat, supunandu-ne pe noi nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatandu-ne cu bunatatile Duhului. Intru care petrecand cu dragoste, sa ne invrednicim toti a vedea prea cinstita patima a lui Hristos, Dumnezeu si Sfintele Pasti , duhovniceste bucurandu-ne".

Urmeaza, apoi, Vohodul cu cantarea: "Lumina lina a Sfintei  slave". Preotul slujitor inainteaza catre "locul cel inalt" din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteste inceputul Postului: "Sa nu intorci fata Ta de la sluga Ta; Cand ma necajesc degrab ma auzi ia aminte spre sulfetul meu, si-l mantuieste pre el"
Asculta melodia unica a acestui stih - aceasta strigare care dintr-o data umple biserica: "cand ma necajesc degrab ma auzi" - si vei intelege acest moment de inceput al Postului Mare: tainica intrepatrundere dintre deznadejde si nadejde, dintre intuneric si lumina. Toata pregatirea se apropie acum de sfarsit. Stau in fata lui Dumnezeu, in fata slavei si a frumusetii imparatiei Sale. Realizez ca apartin acesteia, ca nu am alt camin, nici o alta bucurie, nici un alt tel; realizez, de asemenea, ca sunt exilat din acest camin in intunericul si tristetea pacatului, "cand ma necajesc!". Iar in cele din urma imi dau seama ca numai Dumnezeu ma poate ajuta in aceasta durere, ca numai El poate "griji de sufletul meu". Pocainta este, mai presus de orice, o chemare disperata catre acel ajutor divin.

sursa:crestinortodox