Astăzi, 29 iunie, cu prilejul sărbătorii Sf. Apostoli Petru și Pavel, Catedrala Arhiepiscopală din Constanța și-a sărbătorit hramul. Astfel, începând cu ora 8.00, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, a săvârșit Sfânta Liturghie. La eveniment a participat și Preasfințitul Longhin, episcop de Bănceni – Ucraina.
La sfârșitul Sfintei Liturghii, absolvenții Facultății de Teologie au depus jurământul de credință față de Biserică.
De asemenea, pentru a marca importanța sărbătorii, slujitorii catedralei au săvârșit slujba de priveghere pe tot parcursul nopții de vineri spre sâmbătă.
Totodată, anul acesta se împlinesc 130 de ani de la punerea pietrei de temelie a Catedralei. Zidită între anii 1883-1885, Catedrala Arhiepiscopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” a suferit deteriorări în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind restaurată între anii 1946-1950, în timpul Episcopului Chesarie Păunescu şi al Patriarhului Iustinian Marina. A fost repictată în stil neobizantin cu decoraţiuni şi motive naţionale româneşti de către pictorul profesor Gheorghe Popescu şi de către Niculina Dona din Vrancea. Mobilierul a fost executat după desenele arhitectului Ioan Mincu, la Paris, de către casa André Doré.
Catedrala adăposteşte preţioase moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, aduse din Orientul Apropiat de către Preotul Dimitrie Popescu în anul 1931, moaştele sfinţilor Epictet şi Astion, descoperite la Halmyris în anul 2001, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (pictată la mănăstirea Durău, în timpul Episcopului Tomisului Gherontie Nicolau, după icoana făcătoare de minuni Prodromiţa, aflată la schitul românesc din Sfântul Munte).
Catedrala arhiepiscopală are statut şi regim de mănăstire din anul 2002.
sâmbătă, 29 iunie 2013
EVANGHELIA ZILEI: 2013-06-29
| EVANGHELIA ZILEI: 2013-06-29 |
| SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Matei (V, 42-48) |
 is-a Domnul: celui care cere de la tine, dă-i; şi celui ce vrea să se împrumute de la tine, nu-i întoarce spatele. Aţi auzit că s'a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe vrăjmaşul tău; dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Că dacă-i iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare vameşii nu fac şi ei la fel? Şi dacă-i îmbrăţişaţi doar pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare păgânii nu fac şi ei tot aşa? Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este! |
| Sfinţii slăviţii şi întru tot lăudaţii Apostoli PETRU şi PAVEL Evanghelia de la Matei (XVI, 13-19) |
 n vremea aceea, venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, zicând: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ Iar ei au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi“. Şi le-a zis: „Dar voi, voi cine ziceţi că sunt?“ Răspunzând Simon Petru, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu!“ Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“. |
Sfintii Apostoli Petru si Pavel 29 iunie
La aceştia care altă pricină mai mare de laudă ar putea cineva să gândească a afla, afară de mărturisirea şi chemarea Domnului.
De vreme ce pe unul l-a fericit, şi l-a numit piatră, asupra căruia zice că a întărit Biserica (adică asupra mărturisirii lui); iar pentru celălalt (adică pentru Pavel) a zis că va să fie vas alegerii, şi-i va purta numele Lui înaintea tiranilor şi a împăraţilor. Însă Sfântul Petru era frate lui Andrei cel întâi-chemat, trăgându-se dintr-un oraş mic şi neînsemnat, adică din Betsaida, feciorul lui Iona, din neamul lui Simeon, pe vremea arhiereului Ircan. Trăind cu mare lipsă şi sărăcie, îşi ţinea viaţa cu osteneala mâinilor sale. Murind tatăl său Iona, atunci Simon căsătorindu-se, şi-a luat femeie pe fiica lui Aristobul, fratele lui Varnava apostolul, şi a născut fii, iar Andrei a rămas întru curăţie. Deci pe vremea în care era Ioan la pază în temniţă, mergând Iisus la lacul Ghenizaretului, şi aflând pe Andrei şi pe Petru unde-şi întindeau năvodul şi mrejele, i-a chemat şi îndată au urmat după Dânsul. După aceea propovăduind Petru Evanghelia în Iudeea, Antiohia, Pont, Galaţia, Capadocia, Asia şi în Bitinia, s-a pogorât până la Roma. Şi pentru că a biruit cu minunile pe Simon vrăjitorul, împărăţind acolo Nero, a fost răstignit cu capul în jos, precum el însuşi a cerut şi şi-a primit fericitul sfârşit. El era la chipul feţei alb, puţin cam galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam crunt la ochi şi roşu, cărunt la cap şi la barbă, cu nasul cam lungăreţ, cu sprâncenele înalte, la vârstă om de mijloc, drept la stat; se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din râvnă dumnezeiască. Spre cei ce veneau la pocăinţă era iertător, şi lesne a schimba şi a muta hotărârile şi judecăţile cele mai dinainte.
Iar Sf. Pavel, şi el era evreu, din neamul lui Veniamin, dintre farisei, fiind învăţat de Gamaliel, şi instruit desăvârşit în Legea lui Moise. Locuia în Tars, care fiind fierbinte iubitor Legii, jefuia şi strica Biserica lui Hristos, şi cu a lui voie şi sfat a fost omorât întâiul mucenic Ştefan. Cunoscându-se de Dumnezeu în amiaza zilei, şi orbindu-i-se vederea, i s-a trimis glas dumnezeiesc din cer, prin care a fost trimis către Anania, vechiul ucenic al Domnului, ce locuia în Damasc; şi acela învăţându-l, l-a botezat. Şi fiindcă s-a făcut vas alegerii, a purces, ca şi cum ar fi zburat cu aripi, de a înconjurat şi a cuprins toată lumea; şi ajungând la Roma, şi învăţând pe mulţi, şi-a săvârşit viaţa acolo, tăindu-i-se capul din porunca împăratului Nero pentru mărturisirea lui Hristos, în urma lui Petru. Şi se spune că din tăierea aceea a curs sânge şi lapte. Şi măcar că fericitul Pavel s-a săvârşit mai pe urma lui Petru, moaştele lor însă tot la un loc s-au pus. Fericitul apostol Pavel era şi el pleşuv la cap, vesel la căutătură, cu sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba îi era cam lungă cu cuviinţă, cu nasul rotund şi cuvios, la toată faţa împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu virtutea, puţin cam scurt la trup, înţelept, plin de daruri, cu cuviinţa obiceiurilor sale şi cu tăria cuvintelor sale, şi cu dumnezeiască putere trăgea pe cei ce mergeau la dânsul. Însă amândoi corifeii apostoli erau plini de Duhul Sfânt şi de dumnezeiescul har. Şi se face prăznuirea lor în biserica Sfinţilor Apostoli cea mare, şi la Orfanotrofion, şi în cinstita biserică a Sf. Apostol Petru ce este aproape de sfânta biserică cea mare, şi la toate cele de pe alocuri sfintele lui Dumnezeu biserici.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
joi, 27 iunie 2013
Evanghelia Zilei Joi 27 Iunie 2013 Sfanta Evanghelie dupa Matei 5 (27-32)
Ati auzit ca s-a zis celor de demult: "Sa nu savarsesti adulter".
Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui.
Iar daca ochiul tau cel drept te sminteste pe tine, scoate-l si arunca-l de la tine, caci mai de folos iti este sa piara unul din madularele tale, decat tot trupul sa fie aruncat in gheena.
Si daca mana ta cea dreapta te sminteste pe tine, taie-o si o arunca de la tine, caci mai de folos iti este sa piara unul din madularele tale, decat tot trupul tau sa fie aruncat in gheena.
S-a zis iarasi: "Cine va lasa pe femeia sa, sa-i dea carte de despartire".
Eu insa va spun voua: Ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, o face sa savarseasca adulter, si cine va lua pe cea lasata savarseste adulter.
Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui.
Iar daca ochiul tau cel drept te sminteste pe tine, scoate-l si arunca-l de la tine, caci mai de folos iti este sa piara unul din madularele tale, decat tot trupul sa fie aruncat in gheena.
Si daca mana ta cea dreapta te sminteste pe tine, taie-o si o arunca de la tine, caci mai de folos iti este sa piara unul din madularele tale, decat tot trupul tau sa fie aruncat in gheena.
S-a zis iarasi: "Cine va lasa pe femeia sa, sa-i dea carte de despartire".
Eu insa va spun voua: Ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, o face sa savarseasca adulter, si cine va lua pe cea lasata savarseste adulter.
Sfantul Cuvios Samson, primitorul de straini 27 iunie
Samson cel Mare, despre care străbătuse vestea pretutindeni, a fost din cetatea Romei. El s-a născut din părinţi cinstiţi şi bogaţi, de neam mare, care se trăgeau din sînge împărătesc. El, ştiind bine învăţătura din afară, se deprinsese şi la meşteşugul doctoricesc, nu de nevoie, nici pentru îmbogăţirea sa, pentru că avea destulă bogăţie ci, pe de o parte, ca să nu petreacă în deşertăciune, iar pe de alta, ca din meşteşugul său să poată sluji lui Dumnezeu şi săracilor. El tămăduia pe cei cuprinşi de boli netămăduite; pentru că pe lîngă meşteşugul doctoricesc, i se adăugase darul Domnului, cu care dădea tămăduiri.
Deci, pentru faptele lui cele bune în care sporea şi pentru credinţa pe care o cîştigase în Dumnezeu, avea şi înţelegerea dumnezeieştii Scripturi. El se îndeletnicea mult la citirea sfintelor cărţi, şi spre dragostea lui Hristos se deştepta cu credinţa şi cu nădejdea. Apoi, murind părinţii lui şi lăsînd multe averi, n-a zăbovit a face cele cuviincioase lui; ci îndată a început ca bogăţia cea degrabă pieritoare şi vremelnică să o schimbe prin cea nepieritoare şi veşnică, urmînd cuvîntul Evangheliei. El dădea milostenie cu îndurare, precum se grăieşte, împărţind cu amîndouă mîinile la toate nevoile săracilor şi flămînzilor, cîştigînd prin pîntecele lor cel stricăcios, vistieria cea nestricăcioasă. Aceasta o făcea în toate zilele vieţii sale, că milostivirea o vedea născută şi crescută împreună cu el. Acest fericit, voind să se îndrepteze la o viaţă şi mai smerită, a eliberat mulţimea robilor, oprind numai pe unul pentru slujba sa. Căci ce nevoie avea de atîţia robi, de vreme ce singur se dăduse rob Domnului cel adevărat? Astfel s-a dezlegat de bogăţiile cu care era ţinut ca şi cu nişte legături, mulţumindu-se cu o haină şi cu o funie pentru ţinerea mijlocului.
Dorind Samson ca pe sufletul său să-l îmbogăţească mai bine prin duhovniceasca bogăţie, a defăimat lumea şi toate cele din lume şi, urmînd lui Hristos, s-a făcut străin, căci, lăsîndu-şi rudele şi cunoscuţii, a ieşit din Roma cea veche şi s-a sălăşluit în pustie, ca şi Ilie cel de demult. Dar Dumnezeu, voind ca robul său să le fie multora de folos, l-a adus din pustie în Roma cea nouă, adică în Constantinopol. Acolo, găsindu-şi o casă oarecare, petrecea într-însa, odihnind la el pe cei străini şi săraci, slujindu-le în tot chipul, primind pe cei neputincioşi şi tămăduindu-i de boli, nu numai prin meşteşugul său doctoricesc; dar le slujea cu toată plăcerea la pregătirea hranei şi a aşternuturilor cu atîta osîrdie, încît se părea că acea milostivire este firească lui. Căci precum firea soarelui este ca să lumineze şi a focului ca să ardă, aşa lui Samson îi era din fire silinţa cu osîrdie spre cei săraci, bolnavi şi străini.
Deci, Dumnezeu, Care S-a obişnuit a binecuvînta dragostea către aproapele ce se face pentru Dînsul şi aceea pe care o face cineva săracilor a o socoti ca Lui, a cinstit ostenelile robului Său cu minuni mari, care se făceau la bolnavi. Pentru că pe toţi îi primea în casa sa, avînd boli nevindecate, şi îi tămăduia cu minuni. Astfel, darul şi puterea facerii de minuni, care i se dăduse de la Dumnezeu, le acoperea cu meşteşugul chipului cel doctoricesc, ca să nu se cunoască sfinţenia lui; pentru că, fiind smerit cu inima, nu voia să se slăvească şi să se cinstească de oameni. Dar n-a putut să se ascundă sub obroc, nici cetatea deasupra muntelui, căci strălucind cu lumina lucrurilor celor bune şi suindu-se la muntele plăcerii de Dumnezeu desăvîrşit, a venit tuturor în înştiinţare. Aflînd şi patriarhul de acest lucru, l-a chemat la el şi l-a hirotonisit preot, deşi el nu voia. Despre slava faptelor lui celor bune s-a aflat pînă la palatele împărăteşti în acest chip: "Împăratul Justinian căzuse într-o neputinţă trupească, adică în vătămarea părţilor ascunse ale trupului şi acea durere era netămăduită. Chemînd el doctori mulţi şi stînd lîngă el după obiceiul lor, se consultau între ei şi îi făceau multă vreme curaj de tămăduire, numai cu cuvintele; iar cu lucrul nu puteau să-l vindece, nici să dea uşurare celui ce pătimea.
Deci, au căutat prin toată stăpînirea grecească doctori foarte învăţaţi, dar nici unul nu s-a găsit vrednic să poată tămădui pe împărat de acea nesuferită boală. Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să gonească pe toţi doctorii din ochii săi, iar el, întorcîndu-se spre Dumnezeu, Care este izvorul tămăduirilor şi ziditor a toată făptura, şi-a încredinţat Aceluia boala sa, cerînd ajutor de la El cu lacrimi. Dar Dumnezeu n-a trecut cu vederea rugăciunea lui cea cu dinadinsul şi, adormind puţin, a văzut în vedenie mulţime de doctori cu rînduială stînd înaintea lui îmbrăcaţi în haine luminoase. Apropiindu-se de el un tînăr oarecare de lumină, îi arăta pe fiecare dintre doctori cum şi în ce fel de rînduială a fost. Între aceştia i-a arătat şi pe unul smerit la faţă, cărunt la păr şi îmbrăcat în haină preoţească, despre care, lăudîndu-l către împărat, a zis: "O, împărate, acesta poate să te tămăduiască de durerea cea aducătoare de moarte!"
Împăratul, deşteptîndu-se din somn, s-a bucurat de acea vedenie care i s-a făcut cunoscută pentru sănătatea sa şi mulţumea lui Dumnezeu. Deci, avînd în minte chipul bărbatului văzut, a poruncit să cheme la dînsul pe toţi doctorii, ca să-i vadă. Şi căutînd între dînşii pe cel văzut în vis şi negăsindu-l, a căzut iarăşi în mîhnire şi a început a se întrista. Însă, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a poruncit să caute mai cu dinadinsul pe acel doctor, care i se arătase în vis, spunînd tuturor asemănarea feţei lui şi făgăduind multe daruri şi cinste cui îl va afla pe el.
Mulţi căutîndu-l pretutindeni şi negăsindu-l, una din slugile împărăteşti care era cunoscută de împărat şi de un prieten al lui Samson, auzind asemănarea spusă de împărat a omului văzut în vis, şi-a adus aminte de fericitul Samson, care avea aceeaşi asemănare şi tămăduia pe cei neputincioşi. Deci, a spus împăratului de dînsul, iar el a poruncit să-l aducă pe Samson cu cinste la dînsul. Cînd l-a văzut pe el intrînd, îndată l-a cunoscut că este acela pe care îl văzuse în vis. Umplîndu-se de bucurie, împăratul s-a sculat degrabă de la locul său şi, alergînd înaintea lui, i-a cuprins grumajii şi i-a sărutat nu numai gura, ci şi capul şi mîinile bătrînului, zicîndu-i: "Cu adevărat, părinte, tu eşti acela pe care mi te-a arătat mie Dumnezeu în vis; deci, prin tine mi-a făgăduit că mi se va da sănătate". Acestea zicînd, l-a băgat pe cuviosul în odaia lui şi, şezînd cu dînsul de vorbă, se îndulcea de vederea feţii lui. Apoi, lipind mîinile lui de ochii săi, le săruta cu dragoste şi, udîndu-le cu lacrimi, cerea de la dînsul tămăduire.
Fericitul Samson, mîhnindu-se de atîta smerenie din partea împăratului, i-a zis: "O, împărate, nu face aceasta, nici nu te pogorî aşa prin nemăsurată smerenie, ca să nu mă aduci pe mine în mîndrie şi să fii pricinuitor al osîndirii mele. Pentru că în ce covîrşesc eu pe ceilalţi oameni? Fiind sărac şi păcătos, singur am trebuinţă de căutarea milostivirii lui Hristos pentru tămăduirea păcatelor mele. Numai credinţa cea mare şi nădejdea cea fierbinte, vor pleca spre milă pe Împăratul Hristos. Acela te va tămădui, fiindcă toate cîte voieşte, poate să le facă".
Acestea zicînd, s-a atins cu mîna de partea unde pătimea împăratul, ca şi cum ar fi pus doctorie; şi aşa, vrînd să-şi tăinuiască darul tămăduirii dat lui din cer, numai cu atingerea mîinilor lui i s-a făcut uşurare de boală şi grabnică tămăduire. Împăratul, cîştigînd desăvîrşit sănătatea sa, se bucura nu numai pentru tămăduire, ci şi pentru că s-a învrednicit de vederea unui bărbat plăcut lui Dumnezeu ca acesta. Apoi, vrînd să mulţumească sfîntului, i-a dat mult aur şi argint. Iar sfîntul a grăit împăratului: "Împărate, aur, argint şi o mulţime de alte averi am avut şi pe toate le-am lăsat pentru Hristos, ca să cîştig celelalte bunătăţi veşnice! Însă, de vrei să-mi arăţi atîta bunătate, fă pentru Dumnezeu şi pentru mîntuirea ta aceasta: zideşte-mi lîngă locuinţa mea o casă, în care aş putea să odihnesc pe cei neputincioşi şi străini, cărora m-am obişnuit a le sluji şi să-i primesc după puterea mea; pentru că aşa şi ţie îţi vei mijloci răsplătire de la Dumnezeu şi mie îmi vei mîngîia bătrîneţile".
Aceasta auzind împăratul şi socotind-o mai mult o dăruire, decît o cerere, a poruncit să-i zidească o casă şi o bolniţă pentru străini, precum a poftit cuviosul. Sfîrşindu-se zidirea aceea, împăratul a îndestulat-o cu multe averi pentru nevoia străinilor ce se odihneau acolo şi pentru bolnavii ce se tămăduiau.
Cuviosul Samson, petrecînd mulţi ani în obişnuita slujbă a primirii de străini şi a doctoriei şi ajungînd la adînci bătrîneţe, a slăbit cu trupul şi s-a îmbolnăvit puţin. Iar cînd sufletul lui s-a despărţit de trup, s-a arătat luminos la faţă, cu nimic mîhnindu-se de moarte, precum este obiceiul la celelalte suflete, care sînt cuprinse de grijile trupeşti şi mireneşti şi care se tem de moarte. Pentru că ştia Cine îl cheamă pe el de la acele osteneli, la odihnă desăvîrşită şi ce fel de răsplătire aştepta sufletul lui cel fericit; că vrednic era lucrătorul acesta de plata sa. Astfel sufletul lui, fiind plăcut lui Dumnezeu, s-a dus în părţile cereşti, iar trupul lui a fost îngropat cu cinste în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, din a cărui seminţie se trăgea Samson, marele plăcut al lui Dumnezeu şi moştenitor al faptelor lui celor bune şi duhovniceşti.
El a fost slăvit cu mari minuni nu numai în viaţa aceasta, ci şi după moarte, din care aici se pomenesc cîteva: Odată a fost în Constantinopol un foc atît de mare - care începuse de la biserica Sfintei Sofia -, încît nimeni din oameni nu putea să-l stingă. Astfel, au ars toate palatele cele mai alese şi cele mai frumoase zidiri din toată cetatea. Acel foc a ajuns şi la casele Cuviosului Samson, cele primitoare de străini, care înconjurîndu-le de pretutindeni flăcările, nu puteau să se atingă de ele. Casele acelea fiind înconjurate de atîta văpaie, se vedea în mijloc ca rugul cel nears şi mulţi dintre oameni au văzut pe Cuviosul Samson, care se arăta deasupra zidirii, umblînd iute împrejur prin ograda casei şi certînd cu mînie văpaia aceea ce se repezea. Focul, ca şi cum s-ar fi ruşinat de sfînta lui faţă, supunîndu-se poruncii, se dădea în lături de la casa aceea. Apoi deodată, auzindu-se dintr-un loc un tunet puternic, şi vărsîndu-se o ploaie mare, tot jarul acela de foc s-a stins cu rugăciunile sfîntului.
El dădea la toate bolile tămăduiri, precum în viaţa sa, aşa şi după moarte. Unui om vestit, cu numele Teodorit şi cu dregătoria spătar, i s-a întîmplat, cînd alerga din casa lui după oarecare trebuinţă, de şi-a vătămat din încheieturi piciorul său. Din această cauză, zăcea foarte rău bolnav, neputînd să guste, nici mîncare, nici băutură, şi nici măcar să doarmă puţin din pricina durerii piciorului. Nu putea nici să grăiască, fiind mut şi fără de glas. Însă se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi Sfîntului Samson, chemîndu-l în ajutor. Iar după a treia zi, venind noaptea, l-a văzut pe cuviosul pe care îl chema, stînd la picioarele sale şi, atingîndu-se de glezna cea vătămată, i-a zis: "Scoală-te, că nimic mai mult nu vei pătimi". Acestea zicînd, s-a făcut nevăzut. Teodorit îndată simţindu-se sănătos, a început a mulţumi lui Dumnezeu cu mare glas, zicînd: "Cu adevărat, Sfîntul Samson este mare plăcut lui Dumnezeu". Apoi, pipăindu-şi picioarele şi văzîndu-le tămăduite desăvîrşit, s-a sculat şi umbla. Făcîndu-se ziuă, s-a dus cu sîrguinţă la mormîntul cuviosului, şi s-a închinat.
Un alt boier din Constantinopol, cu numele Leon, mergînd călare, din întîmplare şi-a rupt un picior, lovindu-se de un zid de piatră. Din această pricină pătimea greu şi, din zi în zi, durerea se întărea mai cumplit. Casnicii lui îl sfătuiau să cheme un doctor, ca să-i scoată sînge de la locul cel vătămat. Apropiindu-se a patra zi în care urma să cheme doctorul, s-a făcut într-acea noapte lui Teodorit, cel pomenit mai înainte, o vedenie în acest fel: "Vedea pe trei oameni intrînd în casa acelui boier, dintre care unul i se părea că este Sfîntul Samson, pe care îl văzuse în neputinţa sa; iar ceilalţi doi sfinţi doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi i-a întrebat, zicînd: "Unde mergeţi?" Iar ei, privind cu dragoste spre dînsul, i-au răspuns: "Mergem la boierul Leon". Teodorit le-a zis: "Au nu ştiţi, stăpînii mei, că el pătimeşte, fiind cuprins de durere şi în viitoarea zi vor veni doctorii să-i tămăduiască piciorul cel sfărîmat?" Sfinţii au răspuns: "Să nu fie aceea, căci noi vom veni la dînsul în ziua de vineri şi-l vom tămădui". Teodorit, deşteptîndu-se din vedenie, a alergat la acel bolnav şi i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Bolnavul, crezînd cuvintele lui, n-a primit la sine pe doctori; ci, nădăjduind spre Dumnezeu, aştepta ziua de vineri. Deci, rugîndu-se şi sosind ziua de vineri, piciorul lui cel bolnav a primit desăvîrşit tămăduire şi s-a făcut sănătos ca şi celălalt, netrebuindu-i nici o doctorie. Atunci cel tămăduit a alergat la mormîntul Cuviosului Samson, dîndu-i mulţumire pentru cele ce arătase cu dînsul.
Dumnezeu, preamărind cu mai multe minuni pe plăcutul Său, Samson, a făcut ca din mormîntul lui să izvorască mir tămăduitor, din care bolnavii se ungeau cu credinţă şi cîştigau sănătate pentru toate neputinţele lor. S-a întîmplat iarăşi aceluiaşi boier, Leon, de a căzut în neputinţă cu tot trupul. Astfel, zăcea ca un slăbănog, fiindu-i toate mădularele înţepenite. Iar cînd a fost uns peste tot trupul cu mirul care ieşea din mormîntul Sfîntului Samson, îndată s-a făcut sănătos. Asemenea, odată, durîndu-l ochii foarte tare, s-a tămăduit cu acelaşi mir tămăduitor.
Deci, dînd mulţumire doctorului său cel fără de plată, a luat asupra sa îngrijirea casei de străini a Sfîntului Samson, fiind atunci lipsită şi dădu toate cele de trebuinţă din averile sale cu îndestulare. Aici este cu cuviinţă să pomenim şi aceasta: în această casă de străini, în vremea aceea era un slujitor, anume Enesie, leneş cu viaţa şi nebăgător de seamă la slujba sa, împlinind nevoile bolnavilor şi ale străinilor cu nebăgare de seamă. Deci, într-o noapte, Cuviosul Samson, arătîndu-i-se lui, nu în vis, ci la arătare, l-a bătut cu toiagul, zicîndu-i cu mînie: "Pentru ce nu îngrijeşti de slujba ta şi nu împlineşti nevoile străinilor şi ale bolnavilor?" Din acea bătaie Enesie atîta a zăcut, încît i s-a luat glasul şi a rămas mut, şi trupul i s-a făcut vînăt peste tot de bătăile ce i se dăduse.
A doua zi, venind mulţi la el, nu putea să vorbească decît numai îşi arăta trupul său vînăt. Apoi, luînd o hîrtie şi un condei, a scris pedeapsa care i-o dăduse sfîntul. Înştiinţîndu-se Leon, cel mai sus pomenit, de acest lucru, a venit să cerceteze pe acel slujitor bolnav, şi văzîndu-l peste tot trupul vînăt de bătaie şi neputînd vorbi, a început a se ruga cu căldură către Sfîntul Samson: "Sfinte plăcutule al lui Dumnezeu, ştii credinţa şi osîrdia mea către tine, fă aceasta ca Enesie, ceea ce a pătimit şi a scris, să o mărturisească singur cu limba sa, spre cea mai mare încredinţare a minunii şi spre preamărirea numelui lui Dumnezeu".
Astfel rugîndu-se el, s-a dezlegat limba lui Enesie şi gura i s-a deschis şi pe toate cele ce i s-au făcut lui le-a spus cu de-amănuntul şi din acea vreme şi-a îndreptat viaţa în bine. Sfătuindu-se poporul cel cucernic, a rugat pe patriarh, ca acea casă primitoare de străini a Cuviosului Samson, să o sfinţească ca să fie biserică şi s-a făcut aşa. Iar, spre primirea străinilor şi spre odihnirea neputincioşilor s-a zidit altă casă şi bolniţă lîngă biserica aceea. După aceasta, trecînd multă vreme era alt slujitor la acea casă de străini, cu numele Evstratie, asemenea neîngrijindu-se de cei bolnavi şi străini, şi pe lîngă aceasta era şi zgîrcit. Într-o vreme, n-a dat unt-delemn multe zile. Pentru aceasta, cu dumnezeiască pedepsire s-a îmbolnăvit. Unul din prieteni lui, anume Leon, nu acela de care am grăit mai înainte, ci altul cu acelaşi nume, slujind în aceeaşi casă de străini, i-a zis lui Evstratie: "Dă untdelemn destul pentru cei bolnavi şi străini şi vei fi sănătos la ochi; iar de nu vei crede cuvintelor mele, îţi voi da pentru aceasta zapisul meu".
Deci, şezînd a scris astfel: "Eu, Leon, nădăjduindu-mă spre Sfîntul Samson, făcătorul de minuni, şi întărindu-mă cu credinţa neîndoită spre dînsul, chezaş mă pun ţie de faţă, că, de vei da destul untdelemn spre mîncarea săracilor şi a străinilor, te vei tămădui la ochi, pentru că Sfîntul Samson îţi va cere de la Dumnezeu sănătate". Evstratie, luînd acest zapis şi făgăduind să dea din destul untdelemn, în aceeaşi zi s-a făcut sănătos la ochi. Dar, de vreme ce era zgîrcit cu obiceiul, a început a nu da untdelemn. Într-o noapte, i s-a arătat Cuviosul Samson, grăindu-i cu mînie: "Oare şi pe mine mă batjocoreşti?" Evstratie, înfricoşîndu-se de acea vedenie, a chemat dimineaţa pe prietenul său Leon şi i-a dat untdelemn mult, rugîndu-l să se roage către sfînt, pentru iertarea păcatului său.
Un bărbat cinstit, anume Varda, unul din sfetnicii împărăteşti, a căzut într-o boală, care se numea cancer, din care cauză i s-au făcut pe piept şi pe spate mari răni netămăduite. Din această pricină a pătimit multă vreme. Sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Mochie, doctorii care erau lîngă el şi ceilalţi casnici s-au dus la biserica mucenicului, spre a lua parte la cîntarea cea de toată noaptea. Bolnavul zăcînd, se mîhnea foarte că n-a putut să se ducă în biserică la praznic şi să se închine mormîntului cel făcător de minuni al Cuviosului Samson. El, mîhnindu-se de aceasta, i s-a arătat un bărbat bătrîn, zicîndu-i: "Scoală-te!" Bolnavul a răspuns: "Cum voi putea să mă scol, fiind toate mădularele mele slabe de durerile cele grele". Acela i-a zis: "Eu îţi grăiesc să te scoli şi să vii în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, a cărui prăznuire este astăzi şi să te rogi la mormîntul Sfîntului Samson". Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut.
Bolnavul, simţind putere în el, a început a se scula încetişor de pe pat, nemaisimţind durerea rănilor sale. Apoi, dezlegînd de la răni legăturile cele doctoriceşti şi plasturile, a aflat rănile vindecate desăvîrşit. Atunci, umplîndu-se de bucurie, s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare şi s-a dus în biserică. Văzîndu-l toţi sănătos, deodată s-au minunat şi au preamărit pe Dumnezeu. Pe atunci era obiceiul la mulţi, că, de cădea cineva în vreo neputinţă, poruncea să-l ducă în bolniţa Sfîntului Samson, şi acolo, după credinţa sa, primea sănătate. O slugă oarecare, anume Gheorghe, a unui preot, anume Efedim, pătimea foarte tare de greutatea udului. Deci, stăpînul lui l-a trimis la bolniţa Sfîntului Samson, unde a petrecut cîteva zile, şi necîştigînd uşurare, s-a întors la casa stăpînului său. Stăpînul, văzîndu-l, s-a mîniat pentru necredinţa lui şi l-a trimis iar la bolniţă, poruncindu-i să ceară mir de cel izvorîtor din mormîntul cel făcător de minuni şi să se ungă cu dînsul. Sluga s-a dus şi a rămas noaptea acolo, iar dimineaţa s-a întors la stăpînul său sănătos şi i-a spus cum s-a însănătoşit. "Am văzut - zicea el - în această noapte, în vedenia visului, pe Sfîntul Samson, arătîndu-mi-se şi atingîndu-se cu mîna de pîntecele meu, şi mi-a zis: "Du-te de aici, că eşti sănătos!" Eu, deşteptîndu-mă, m-am simţit sănătos. De aceeaşi boală pătimea şi o femeie a slujitorului bisericii, anume Irina. Aceea a văzut în vedenia visului venind la dînsa pe Sfîntul Samson cu sfinţii cei fără de arginţi Cosma şi Damian şi, atingîndu-se de ea, din acea vedenie s-a făcut sănătoasă.
Acestea şi multe alte minuni se dădeau şi se dau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Samson. Pentru aceasta toţi cei credincioşi preamăreau pe Dumnezeu cel minunat între sfinţii Săi, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
miercuri, 26 iunie 2013
Evanghelia Zilei Miercuri 26 Iunie 2013 Sfanta Evanghelie dupa Matei 5 (20-26)
Caci zic voua: Ca de nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor.
Ati auzit ca s-a zis celor de demult: "Sa nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osanda.
Eu insa va spun voua: Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda; si cine va zice fratelui sau: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.
Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta,
Lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau.
Impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale, ca nu cumva parasul sa te dea judecatorului, si judecatorul slujitorului si sa fii aruncat in temnita.
Adevarat graiesc tie: Nu vei iesi de acolo, pana ce nu vei fi dat cel din urma ban.
Ati auzit ca s-a zis celor de demult: "Sa nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osanda.
Eu insa va spun voua: Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda; si cine va zice fratelui sau: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.
Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta,
Lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau.
Impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale, ca nu cumva parasul sa te dea judecatorului, si judecatorul slujitorului si sa fii aruncat in temnita.
Adevarat graiesc tie: Nu vei iesi de acolo, pana ce nu vei fi dat cel din urma ban.
Începutul Postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel 26 iunie
Parintele Sofian Boghiu spunea "Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi". Sa ne ajute Dumnezeu sa biruim patimile prezente in noi. Post cu folos tuturor.
Astăzi a început Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfinţenia şi lucrarea misionară în răspândirea Evangheliei în lume a celor doi stâlpi ai credinţei creştine au fost recunoscute de Biserică şi prin rânduirea în fiecare an a unei perioade speciale de pregătire, adică printr-o primenire trupească şi duhovnicească a creştinilor. Spre deosebire de celelalte posturi care au o durată fixă, postul închinat Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel are o durată schimbătoare de la an la an, în funcţie de data variabilă a Sfintelor Paşti. Postul începe de obicei în ziua de luni de după Duminica Tuturor Sfinţilor. Deoarece anul acesta sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) pică sâmbăta înaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor, Biserica Ortodoxă Română a rânduit ca postul în cinstea Apostolilor să dureze 3 zile (miercuri, joi, vineri) în săptămâna de după Pogorârea Duhului Sfânt. Această perioadă de pregătire ne oferă prilejul de a medita asupra misiunii pe care cei doi mari Apostoli ai Bisericii au făcut-o pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos şi asupra jertfelor pe care ei, dar şi ceilalţi Apostoli le-au făcut. Postul presupune ferirea de pofte şi plăceri, sporirea rugăciunii, pentru ca astfel să înmulţim fapta cea bună, să ne gândim şi la suferinţele aproapelui, iar Biserica să înmulţească lucrarea ei misionară, urmând zelului misionar al celor doi Apostoli.
sursa ziarul lumina
sursa ziarul lumina
Sfantul Cuvios David din Tesalonic; Inceputul Postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel 26 iunie
Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel nu are o durata fixa, deoarece inceputul lui este in functie de data variabila a Sfintelor Pasti. Anul acesta postul incepe miercuri, 26 iunie si tine pana in ziua de 29 iunie. Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este cunoscut in popor sub denumirea de Postul Sampetrului. Este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23).
Troparul Sfantului Cuvios David
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor si cu suspinurile cele dintru adanc ai facut ostenelile tale insutit roditoare; si te-ai facut luminator lumii, stralucind cu minunile, David, parintele nostru. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.
Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pămîntesc şi omul cel ceresc, s-a născut şi a crescut în strălucita şi marea cetate a Tesalonicului. El de mic a defăimat toată odihna trupească, lepădîndu-se de lume şi de cele din lume. A părăsit prietenii şi rudeniile, cinstea şi slava cea vremelnică, banii, averile şi orice altă norocire vremelnică, dar încă şi sufletul său, după porunca Evangheliei, şi a urmat Stăpînului, luînd crucea din tinereţe, fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci, şi-a tăiat perii capului, călugărindu-se, şi a rămas în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se numea Cunuliaton.
Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pămîntesc şi omul cel ceresc, s-a născut şi a crescut în strălucita şi marea cetate a Tesalonicului. El de mic a defăimat toată odihna trupească, lepădîndu-se de lume şi de cele din lume. A părăsit prietenii şi rudeniile, cinstea şi slava cea vremelnică, banii, averile şi orice altă norocire vremelnică, dar încă şi sufletul său, după porunca Evangheliei, şi a urmat Stăpînului, luînd crucea din tinereţe, fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci, şi-a tăiat perii capului, călugărindu-se, şi a rămas în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se numea Cunuliaton.
Acolo a petrecut în linişte, nevoindu-se mai presus de om şi păzind toată fapta bună cu multă sîrguinţă. Lui îi plăceau îndeosebi înfrînarea şi smerenia decît celelalte, ştiind bine, că săturarea pîntecelui goneşte privegherea şi întreaga înţelepciune, iar slava deşartă prăpădeşte toate faptele bune în chip desăvîrşit. Pentru aceasta se sîrguia să cîştige smerita cugetare ca un înţelept. Citind dumnezeieştile Scripturi ziua şi noaptea, se minuna de faptele bune ale sfinţilor mai dinainte de Lege şi după Lege, cum i-a slăvit Dumnezeu pe dînşii, pentru că I-au slujit şi I-au bineplăcut, cum se cuvine. Adică, pe Abel l-a făcut minunat pentru jertfă, pe Avraam pentru credinţă, pe Iosif pentru înţelepciune, pe Iov pentru răbdare, pe Moise l-a arătat puitor de lege, pe Daniil şi pe cei trei tineri i-a păzit nevătămaţi de foc şi de lei.
Cuviosul David, socotind petrecerea acestora, se sîrguia cu tot sufletul a le urma cu toată puterea, ca să se facă împreună cu dînşii moştenitor în împărăţia cerească. Citind şi vieţile cuvioşilor care s-au pustnicit după întruparea Mîntuitorului şi au săvîrşit atîtea minunate nevoinţe şi vitejii, se înspăimînta şi mai ales de Simeon din minunatul munte şi de cel de un nume cu dînsul, de Daniil şi de Patapie, stîlpnicii, care şi-au petrecut viaţa, fără acoperămînt, muncindu-se de vînturi, de ploi şi zăpezi. Vieţile acestora citindu-le, plîngea şi se umilea atîta, încît a luat hotărîre să petreacă cu aceeaşi strîmtoare, cîtă vreme va putea pururea pomenitul, ca astfel să afle lărgime după moarte.
Într-o zi s-a înfierbîntat atît de tare şi s-a umplut inima lui, încît, suindu-se într-un migdal, care era în partea dreaptă a bisericii, s-a aşezat pe o cracă a copacului, pe care şi-a făcut un pat mic, cum a putut; şi acolo se pustnicea cu îngrădire şi cu minunată răbdare, muncindu-se de vînturi, de ploi şi zăpezi, arzîndu-se de căldura soarelui din timpul verii şi de alte strîmtorări chinuindu-se cumplit. O, ce îngăduire şi ce răbdare minunată a mult pătimitorului mucenic! Cum răbda el atîta pătimire rea! Ceilalţi stîlpnici, aveau cel puţin întărire, căci stîlpii erau zidiţi şi stătea; iar cînd dormea, ori îşi făcea altă trebuinţă de care avea nevoie, erau nemişcaţi. Dar acest diamant se mişca totdeauna pe lîngă copac şi nu avea odihnă niciodată, muncindu-se de ploi, de vînturi şi chinuindu-se cumplit de zăduf.
Astfel pătimind cel cu sufletul răbdător nu s-a lenevit cîtuşi de puţin, nu s-a împuţinat cu sufletul şi nu s-a trîndăvit; iar faţa lui de înger nu s-a schimbat, nici s-a prefăcut, ci era frumoasă ca un trandafir. Cu adevărat în acest fericit s-a împlinit proorocescul cuvînt. Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul din Liban se va înmulţi. El a înflorit cu faptele şi ca finicul, dînd rod primit lui Dumnezeu, mai dulce şi mai mirositor decît migdalul şi finicul. Avea şi cîţiva ucenici evlavioşi şi iubitori de Hristos, ostenindu-se şi trudindu-se împreună cu dînsul. Aceia de multe ori îl rugau să se dea jos din copac, să-i zidească o chilie unde îi va plăcea, ca să-i păstorească la păşune mîntuitoare. Iar el le răspundea, zicînd: "Fraţilor şi fiii mei, eu sînt om păcătos şi nevrednic, dar Stăpînul Hristos, Păstorul cel bun, Care îşi pune sufletul pentru oi, Acela, ca un bun ce este, să vă păzească de bîntuielile diavolului şi să mă învrednicească Împărăţiei Sale cele veşnice; iar eu, viu este Domnul Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu mă cobor din acest copac, pînă ce se vor sfîrşi trei ani, şi atunci numai cu porunca Lui; că fără de voie nu mă pogor nicidecum de aici". Atunci ei, văzînd neschimbarea voinţei lui, nu l-au mai supărat pentru această pricină.
Cînd s-au împlinit trei ani, îngerul Domnului s-a arătat către dînsul şi i-a zis: "Davide, Domnul a ascultat rugăciunea ta, şi-ţi dă darul acesta pe care de mult l-ai cerut, adică să fii smerit cugetător, să te temi de El şi să-L cinsteşti cu evlavie cuviincioasă; de aceea, pogoară-te din copac şi linişteşte-te într-o chilie, binecuvîntînd pe Dumnezeu, pînă vei sfîrşi şi altă iconomie; după aceea vei afla odihnă de ostenelile trupeşti şi sufleteşti". Cît timp a vorbit îngerul cu dînsul, cuviosul a ascultat cu frică şi cu cutremur; iar după aceea, îngerul făcîndu-se nevăzut, cuviosul mulţumea lui Dumnezeu, zicînd "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care a primit rugă-ciunea mea şi m-a miluit!"
Atunci, chemînd pe ucenicii săi, le-a arătat vedenia şi le-a spus să-i zidească o chilie după stăpîneasca poruncă; iar ei au făcut cu sîrguinţă după cum li se poruncise, înştiinţînd despre aceasta pe prea sfinţitul arhiepiscop Dorotei. Acesta, luînd pe cei mai cucernici clerici, bucurîndu-se şi suindu-se la Cuviosul David, l-au sărutat şi l-au dat jos din copac cu multă cucernicie şi, slujind, l-au dus în chilia lui, săvîrşind mare prăznuire. După aceea, ei s-au întors, veselindu-se; iar cuviosul a rămas în chilie liniştindu-se şi binecu-vîntînd neîncetat pe Dumnezeu, care i-a dăruit atîta dar, încît gonea diavolii, lumina orbii şi orice boală nelecuită o tămăduia, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos. Din semnele cele mai multe care le-a făcut, scriu două sau trei spre încredinţarea celorlalte, precum leul se cunoaşte după unghii şi ţesătura după margine.
Un tînăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la chilia cuviosului şi stînd afară la uşă, striga: "Eliberează-mă, Davide, rob al veşnicului Dumnezeu, că foc iese din chilia ta şi mă arde pe mine". Atunci cuviosul, întinzînd mîna prin fereastra sa, a zis, apucîndu-l pe tînăr: "Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, îţi porunceşte ţie, duh necurat, să ieşi din zidirea Lui". Acestea zicînd, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei Cruci şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Cei de faţă, văzînd o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul ce slăveşte pe cei ce-L slăvesc cu lucruri plăcute Lui. Mai ascultaţi şi o altă minune, tot asemenea.
O femeie oarecare era cu totul oarbă. Auzind de faptele cele bune ale cuviosului şi minunatului David, a venit la el, fiind purtată de mînă; şi, mergînd la chilia lui, a căzut la pămînt afară de uşă, plîngînd şi zicînd cu smerenie acestea: "Robul lui Dumnezeu cel binecuvîntat, ajută-mi, urmînd bunătatea Stăpînului Hristos. Izbăveşte-mă de această muncă mult chinuitoare şi-mi dăruieşte lumina ochilor, cea de bucurie tuturor şi cu totul veselitoare".
Acestea şi multe altele zicînd, a plîns cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi. Cuviosul, fiindu-i milă de chinuirea ei, ca un pătimitor şi milostiv ce era, a făcut mult timp rugăciune către Domnul. Apoi, i-a zis să se scoale de la pămînt, de unde zăcea plîngînd, şi să se apropie de fereastră. Atunci el şi-a întins mîna dreaptă şi, pecetluind ochii ei cu Sfînta Cruce, s-a rugat iarăşi către Domnul, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, Care Te-ai întrupat din pururea Fecioară Maria şi din Duhul Sfînt, ca să scoţi din întuneric pe om şi să-l aduci la lumina cea veşnică, iar pe orbul din naştere l-ai luminat; Însuţi şi acum, Stăpîne, luminează pe roaba ta aceasta, ca un Atotputernic, că Tu eşti luminarea sufletelor noastre şi pe Tine Te slăvim totdeauna, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt". Astfel rugîndu-se, îndată s-au luminat ochii ca mai înainte şi vedea luminat şi curat, mulţumind cuviosului şi slăvind pe Dumnezeu.
Această mare facere de minuni auzind-o tesalonicenii, toată cetatea îl avea întru mare evlavie, cinstindu-l ca pe un înger dumnezeiesc. Iar dacă cineva avea oarecare neputinţă, venea la dînsul şi cum îşi apropia dreapta de bolnav, îndată fugea toată neputinţa şi se împrăştia, precum piere întunericul de lumină.
Deci, multe şi nenumărate minuni săvîrşind el, a fost slăvit şi cinstit foarte mult de oameni. Iar după cîţiva ani, murind Dorotei, mitropolitul Tesalonicului, a fost ales altul cu numele Aristid, care şi acesta era om îmbunătăţit. În acel timp se făceau în Tesalia mari pagube şi multă tulburare de către barbari. De aceea, eparhul Iliricului a scris mitropolitului să meargă la împărat sau să trimită pe un om oarecare îmbunătăţit, să-l roage să aleagă şi să hotărască la Tesalonic eparh, căci în Tesalonic se afla numai epitrop. Deci, Prea Sfinţitul Aristid, arhiepiscopul Tesalonicului, citind scrisoarea eparhului înaintea clericilor şi boierilor cetăţii, le-a zis să aleagă pe un om iscusit şi cuvîntăreţ, ca să-l trimită la împărat pentru această pricină.
Deci, adunîndu-se toţi cetăţenii în biserică, au strigat toţi, cu o împreună glăsuire, să trimită pe Cuviosul David, ca să se cucerească de dînsul dreptcredinciosul împărat, ca de un om îmbunătăţit şi sfînt. Aceasta s-a făcut cu iconomie de pronia dumnezeiască, ca să se împlinească mai înainte cuvîntul îngerului, care a zis cuviosului să se pogoare din copac, ca să se facă şi altă iconomie şi atunci să meargă către Domnul.
Arhiereul, luînd pe cei mai cucernici din clerici şi din mireni, s-a dus la cuviosul şi i-a vestit pricina, rugîndu-l să meargă la stăpînitor pentru cererea cea de sus. Cuviosul însă a spus că nu poate să meargă din pricina bătrîneţilor; apoi, văzînd că toţi îl sileau să meargă, a primit, ca să nu se facă neascultător arhiereului şi tuturor iubitorilor de Hristos. Aducîndu-şi aminte de grăirea de mai înainte a îngerului, a zis către arhiepiscop: "Stăpîne, sfinte, facă-se voia Domnului; să ştiţi că împăratul îmi va dărui cu ajutorul lui Dumnezeu cîte voi cere pentru rugăciunile voastre, dar pe David nu-l veţi mai vedea viu! Căci, întorcîndu-mă către voi de la împărăţie, cînd va lipsi încă o sută douăzeci şi şase de stadii să ajung la această săracă chilie a mea, atunci mă voi duce către Stăpînul meu". Arhiereul, socotind că aceasta o zice ca să nu-l silească să se ducă, îl sfătuia iarăşi, zicîndu-i: "Urmează pe Păstorul şi Învăţătorul nostru, Hristos, Care S-a omorît pentru noi ca un om; mori şi tu pentru poporul tău ca să iei de la oameni mulţumire, iar de la Stăpînul Hristos laudă şi slavă nemărginită, ca un următor al patimii Lui".
Atunci, ieşind din chilie, toţi i s-au închinat; căci faţa lui era cu totul minunată la vedere, perii capului său îi ajugeau pînă la brîu şi barba pînă la picioare, iar cinstitul lui obraz era frumos ca al lui Avraam. Deci fiecare, văzîndu-l, se minuna: Cuviosul David luînd pe doi ucenici ai săi, pe Teodor şi pe Dimitrie, bărbaţi cucernici şi îmbunătăţiţi, asemenea lui nu numai la suflet, ci şi la trup, s-a pogorît la malul cetăţii şi, coborînd în corabie, au plecat. Şi, ajungînd în Vizantia, s-a auzit vestea în toată cetatea despre venirea cuviosului.
Într-acea vreme era împărat stăpînitor dreptcredinciosul Iustinian care era dus atunci într-alt loc, iar împărăteasa Teodora a trimis nişte postelnici şi nişte purtători de suliţi şi l-au primit cu multă cinste şi evlavie. Ea, văzînd acea strălucită faţă de înger, cu nişte cărunteţe ca acelea, s-a minunat şi i s-a închinat cu multă osteneală, cerînd rugăciune şi binecuvîntare de la dînsul. Cuviosul s-a rugat pentru împărat, pentru dînsa şi pentru toată cetatea. Împărăteasa l-a primit cu atîta bucurie şi veselie, încît nu pot să povestesc mai pe larg cît de frumoasă primire i-a făcut pururea pomenita, socotind că a primit pe un înger al Domnului, iar nu pe un om. Împăratul întorcîndu-se, Augusta i-a vestit despre venirea cuviosului, zicînd: "Stăpîne, preabunul Dumnezeu S-a milostivit spre noi şi a trimis la stăpînirea ta pe îngerul Său, care a venit de la Tesalonic şi mi s-a părut că văd în adevăr pe Avraam.
Deci, a doua zi, împăratul a poruncit să se adune toată suita. Cuviosul, venind înaintea împăratului, a pus în palmele sale cărbuni aprinşi şi tămîie; deci, a tămîiat pe împărat şi pe toată suita, fără a se vătăma de foc mîna lui cîtuşi de puţin, trecînd mai mult de un ceas pînă a tămîiat tot poporul. Văzînd acest lucru minunat, toţi s-au înspăimîntat; iar împăratul, sculîndu-se de pe scaun, l-a primit cu multă cucernicie. Deci, primind anaforele mitropoliei, dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos împărat, le-a ascultat pe toate. Şi a împlinit nu numai cele scrise în scrisori, ci şi altele cîte a cerut cuviosul prin grai, le-a săvîrşit cu toată osîrdia, le-a iscălit după rînduială cu slove roşii, le-a dat cuviosului cu mîna sa şi a zis: "Cinstite părinte, roagă-te pentru mine!"
Astfel, l-a eliberat cu multă cinste, precum se cuvenea. El a plecat la Tesalonic, însă n-a ajuns pînă la cetate, ci, cînd era în dreptul farului, a zis ucenicilor săi acestea: "Fiii mei, a sosit vremea sfîrşitului meu! Să îngropaţi moaştele mele în mănăstirea unde locuiam, şi să îngrijiţi de sufletele voastre, ca să aflaţi odihnă veşnică".
Zicînd acestea şi alte cuvinte folositoare de suflet, au ajuns la marginea care se numeşte Emboli, şi de acolo se vedea mănăstirea lui, la care privind şi-a făcut cruce şi, sărutînd pe ucenici, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Atunci cînd a murit, era vînt groaznic, încît mai înainte corabia plutea în plin, dar, o, minune, corabia a stat multă vreme, cu tot vîntul, şi nu s-a clintit din loc cîtuşi de puţin. A venit şi miros de tămîie nepovestit şi se auzeau glasuri în văzduh care lăudau pe Domnul cu cîntări. Trecînd multă vreme, glasurile au încetat, apoi s-a pornit şi corabia. Dar nu s-a dus după obicei la mal, ci s-a îndreptat către partea despre apus a cetăţii, la locul unde păgînii aruncaseră mai înainte moaştele Sfinţilor Teodul şi Agatopod.
Atunci, auzindu-se de adormirea şi venirea cuviosului, a ieşit înaintea lui toată cetatea cu arhiepiscopul şi, purtînd cu multă evlavie sfintele lui moaşte, le-au dus în mănăstire şi le-au făcut o raclă de lemn în patru colţuri, în care le-au pus şi le-au îngropat cu cinste. Apoi a mutat eparhia acolo la Tesalonic, după porunca împărătească; iar pe cuviosul îl prăznuiau în tot anul în numita mănăstire. Trecînd o sută cincizeci de ani, era acolo egumen un om îmbunătăţit cu numele Dimitrie, care avea multă evlavie către cuviosul. Acela, avînd dor să ia o părticică din sfintele lui moaşte, ca să o aibă spre sfinţenie, a pus să sape mormîntul; dar îndată lespedea cea deasupra s-a crăpat în patru şi văzînd că sfîntul nu voieşte, s-a lăsat de lucru. Ucenicul acestui egumen, cu numele Serghie, care s-a făcut asemenea egumen şi, mai pe urmă, pentru faptele lui cele bune, arhiepiscop al Tesalonicului, cinstea mult pe acest cuvios şi avea multă evlavie către el. Acela de multe ori îl ruga, făcîndu-şi rugăciunea, să-l ierte, a lua o părticică din sfintele lui moaşte.
Adeverindu-se deplin de la Dumnezeu, că Cuviosul David a primit, a dezgropat mormîntul şi îndată a ieşit o minunată mireasmă şi, văzîndu-l întreg, n-a îndrăznit a lua vreo părticică dintr-însul, ci numai puţin peri din cap şi din barbă. Acei peri iubitori de Hristos îi păzeau şi îi sărutau în ziua sărbătorii lui, care se săvîrşea în ziua de 26 ale lunii iunie. Ziua aceea o prăznuiesc în tot anul cu veselie, lăudînd pe cuviosul, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh. Amin.
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!“Prin „baia lacrimilor“, prin pocăinţă, dobândim iertare şi împăcare
sursa ziarullumina
Există o mare deosebire între plânsul celui care-i pare rău pentru un păcat săvârşit şi plânsul unui hoţ, de necaz că nu i-a reuşit încercarea de a fura sau pentru că a fost prins... Din Fericirea a doua nu trebuie să înţelegem că toţi cei care plâng ar putea dobândi mângâierea. Tâlcuirea acestei fericiri ne-o oferă pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi, disciplina Spiritualitatea Ortodoxă: Ascetica şi Mistica.
Fericirea a II-a: „Fericiþi cei ce plâng cã aceia se vor mângâia“ (Matei 5, 4)
Părinte profesor, care ar fi contextul în care a fost rostită fericirea care se adresează „celor ce plâng“?
Fericirile rostite de Mântuitorul Iisus Hristos fac parte din Predica de pe Munte, în care Acesta a descris unele elemente fundamentale ale credinţei pe care a adus-o lumii. „Legea cea Nouă“ este o credinţă a iubirii, nu a legalismului, vizând transformarea lăuntrică a omului. În Predica de pe Munte, Domnul Hristos oferă un rezumat al învăţăturii Sale, un cod al vieţii creştine autentice, capabil să îi aducă omului împlinirea în lumea aceasta trecătoare, dar, în acelaşi timp, fericirea veşnică - mântuirea.
De ce a rostit Mântuitorul Hristos această Fericire?
Mântuitorul Hristos a rostit această Fericire din adevărata Sa cunoaştere asupra lumii şi a omului, asupra sufletului acestuia şi a mişcărilor lui lăuntrice, a bucuriilor şi suferinţelor pe care le are de înfruntat în viaţa aceasta, spre dobândirea vieţii veşnice fericite. Oricine priveşte cu atenţie istoria trecută şi prezentă a creştinismului poate observa lupta neîncetată a omului pentru ridicarea la o viaţă înaltă spiritual. Viaţa creştină este un „război nevăzut“ împotriva răului, a păcatelor şi a patimilor, o luptă încordată, adeseori până la lacrimi. Însă, după „sudorile ostenelilor“, purificatoare şi curăţitoare, creştinul descoperă şi se hrăneşte, se adapă şi se îndulceşte spiritual cu lacrimile cele spirituale şi de bucurie aducătoare.
Mântuitorul Hristos fericeşte pe cei aflaţi în suferinţe şi necazuri?
La ce plâns se referă Fericirea a doua?
La o primă interpretare, am putea crede că Mântuitorul fericeşte pe cei aflaţi în suferinţe şi necazuri, în încercări şi dureri. El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, este Cel care alină sufletul celui întristat, atunci când este chemat prin pocăinţă curată şi rugăciune stăruitoare. El este Cel care „şterge lacrima de pe obrazul tuturor“, alinând şi mângâind, uşurând şi tămăduind. Însă, dincolo de plânsul acesta, datorat necazurilor şi încercărilor, este vorba despre plânsul duhovnicesc, al celor care, profund conştienţi de păcatele săvârşite, caută, prin „baia lacrimilor“, prin pocăinţă, să dobândească iertare şi împăcare.
A-ţi vedea şi recunoaşte păcatele personale este o dovadă de înalt discernământ sufletesc, iar aceasta conduce la pocăinţă şi lacrimi. Omul de astăzi, contrar cuvintelor Mântuitorului, pare a avea o dexteritate deosebită în a vedea, ba chiar a inventa păcate în sufletul aproapelui său, ignorând „pădurea“ de răutăţi din viaţa şi din inima sa. Vede sau creează, analizează şi face „filosofia paiului“ din sufletul aproapelui său, crezând că astfel reuşeşte să se ascundă de mulţimea de „bârne“ din viaţa sa. Iar aceasta este o cruntă amăgire! Credinţa noastră ne învaţă exact contrariul: să fim îngăduitori şi iubitori faţă de ceilalţi, dar să fim exigenţi şi intransigenţi cu propriile căderi. Să le acoperim pe cele ale aproapelui nostru, cu iubire, iertare şi rugăciune pentru întoarcerea şi mântuirea lui, iar pe ale noastre să le îndreptăm, prin pocăinţă şi nevoinţă. Marea şansă pe care ne-o oferă neîncetat Dumnezeu este aceea că, în iubirea Sa nesfârşită, El nu ne judecă niciodată după ceea ce suntem, ci potrivit a ceea ce ne-a chemat El să devenim, adică „dumnezei prin har şi lucrare“. Nu ne judecă după un trecut păcătos, ci priveşte la noi din perspectiva şi cu speranţa unui viitor pe care ni-l putem face virtuos şi mântuitor. Oare, nu tot aşa ar trebui să procedăm şi noi cu semenii noştri?
De ce îi fericeşte Mântuitorul Hristos pe cei ce plâng?
Îi fericeşte pentru eroismul moral de care dau dovadă, văzându-şi şi plângându-şi păcatelor, cu speranţa iertării şi a mântuirii. Or, nimic nu pare a fi mai greu în viaţă decât să te vezi aşa cum eşti, duhovniceşte, în realitate, nu aşa cum vrei să pari, ba, chiar mai mult, cunoscându-ţi căderile, să lupţi împotriva lor. Aceasta este, de fapt, şi cea mai grea luptă a vieţii noastre: lupta cu noi înşine. Sensul ascezei creştine şi, totodată, paradoxul ei este: să lupţi cu tine însuţi, să te înfrângi pe tine însuţi, devenind, astfel, un învingător. Adică să te vezi aşa cum eşti, cu virtuţile sau calităţile personale, pe care să le pui în lucrare şi în folosul tuturor, cu smerită cugetare, dar să-ţi conştientizezi şi căderile abisale ale conştiinţei, iadul în care te-au aruncat păcatele şi să-ţi doreşti să te înalţi din acest infern. Pe astfel de „eroi spirituali“ îi fericeşte Mântuitorul Hristos şi nicidecum pe cei care se complac în platitudinea păcatelor şi în laxismul fărădelegilor.
E bine să căutăm necazurile, pentru a afla mângâiere?
Spiritualitatea noastră ortodoxă recomandă să nu căutăm niciodată necazurile, încercările şi suferinţa, pentru că nu ştim cum vom reacţiona atunci când le vom trăi profund. Au existat sfinţi şi Părinţi duhovniceşti cu viaţă îmbunătăţită care cereau de la Dumnezeu să trimită asupra lor încercări, pentru a se căli spiritual. Noi, însă, să nu le cerem, dar, atunci când vor veni asupra noastră - pentru că mai devreme sau mai târziu, fiecare gustă din cupa aceasta amară a suferinţelor -, să le primim cu demnitate şi spre al nostru folos duhovnicesc, nu cârtind sau împotrivindu-ne, nici revoltându-ne sau aruncând vina asupra altora, ci înţelegându-le ca pe o cale mai aspră, ce conduce spre preadulcea mântuire.
Împlinirea Fericirii a doua
Ce înseamnă „se vor mângâia“?
Mângâierea pe care o promite Mântuitorul Hristos în această Fericire se referă mai ales la alinarea sufletească. Acela care a primit-o simte o pace, o mângâiere şi o bucurie asupra trupului său, asupra întregii sale existenţe.
Cei ce plâng în această viaţă vor fi fericiţi în viaţa viitoare?
Vor fi fericiţi în viaţa viitoare nu cei care doar sesizează şi se lamentează din cauza căderilor personale sau colective, ci aceia care luptă efectiv pentru îndreptarea lor, atât în viaţa personală, cât şi în viaţa celorlalţi.
Cum putem împlini Fericirea a doua?
O putem împlini, în primul rând, fiind atenţi la „aşezarea“ noastră duhovnicească, luptând împotriva păcatelor personale, iar atunci când, totuşi, am căzut în astfel de păcate, mari sau mici, multe sau puţine, să cerem iertare, prin pocăinţă şi lacrimi. O putem împlini, de asemenea, prin tot sfatul bun oferit aproapelui nostru, de a se lepăda de păcat şi de a se întoarce la adevărata viaţă, cea trăită în virtute. Dar modul cel mai înalt de a o împlini îl constituie o viaţă de virtute şi fapte bune, împlinirea cuvintelor mântuitoare ale credinţei noastre, prin care ne facem un exemplu desăvârşit şi model sublim tuturor.
Ce spun Sfinţii Părinţi despre această Fericire?
Părinţii duhovniceşti, de Dumnezeu inspiraţi, ne descriu la modul cel mai înalt, dar în acelaşi timp şi practic, importanţa virtuţii acesteia în viaţa noastră. Întrucât nu există om fără de păcat, nu poate exista nici mântuire fără de pocăinţă. Iar aceasta nu înseamnă doar a ne mărturisi păcatele, în faţa părintelui duhovnic, la anumite intervale de timp sau în anumite perioade ale anului bisericesc, ci este un exerciţiu de pocăinţă permanentă sau neîncetată. Ea devine un dar, ce rodeşte în „plânsul duhovnicesc“, cel de bucurie făcător, şi în „lacrimile spirituale“, pururea curgătoare şi de bucurie aducătoare, taine ale veacului viitor. Sfântul Isaac Sirul spunea că lacrimile duhovniceşti nu sunt lacrimi care ard sau care usucă, aşa cum sunt lacrimile de pe urmă ale păcatelor noastre, ci sunt lacrimi care îngraşă şi aduc bucurie şi alinare.
sâmbătă, 22 iunie 2013
Evanghelia de sambata 22 Iunie 2013 Sfanta Evanghelie dupa Ioan 5 (24-30)
Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viata.
Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia.
Caci precum Tatal are viata in Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata in Sine;
Si I-a dat putere sa faca judecata, pentru ca este Fiul Omului.
Nu va mirati de aceasta; caci vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui,
Si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii.
Eu nu pot sa fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.
Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia.
Caci precum Tatal are viata in Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata in Sine;
Si I-a dat putere sa faca judecata, pentru ca este Fiul Omului.
Nu va mirati de aceasta; caci vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui,
Si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii.
Eu nu pot sa fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.
Predica la Duminica Rusaliilor 23 iunie
Predica la Praznicul Pogorarii Sfantului Duh
In duminica de astazi, numita Duminica Rusaliilor (Duminica Mare) sau Duminica Cincizecimii, praznuim minunea Pogorarii Duhului Sfant peste Apostolii Domnului si, de asemenea, ziua intemeierii Bisericii crestine in lume.
Inainte de inaltarea Sa la cer, Mantuitorul a poruncit ucenicilor Sai sa nu se desparta de Ierusalim, ci sa astepte implinirea fagaduintei Tatalui ceresc, adica primirea Duhului Sfant. Si li s-a spus ca atunci vor fi imbracati cu putere de sus, vor fi luminati si intariti sa predice Evanghelia in toata lumea, sa invete toate neamurile si sa le boteze in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si astfel sa-I fie martori pana la marginea pamantului (Fapte 1, 8) si pana la sfarsitul veacului.
Fagaduinta s-a implinit in Duminica Cincizecimii, cand, intr-adevar, S-a coborat Duhul Sfant peste Sfintii Apostoli "ca o suflare" de vant, sub chipul limbilor "ca de foc", si a revarsat in ei o putere noua, necunoscuta lumii pana atunci, care a facut din pescarii simpli si fricosi, de pana atunci, cei mai devotati Apostoli si cei mai neinfricati misionari, cum n-a mai avut lumea niciodata.
Impotriva tuturor vitregiilor lumii si impotriva tuturor pacatelor ei indatinate, Sfintii Apostoli au izbutit sa resadeasca in inimile oamenilor cea mai curata si cea mai luminoasa invatatura - Evanghelia dragostei si a pacii - si sa produca, cu cele mai simple mijloace, cea mai mare revolutie morala si religioasa cunoscuta in istoria lumii prin raspandirea crestinismului. Din aceste pricini, Rusaliile au fost, sunt si raman un mare semn de intrebare pentru toti carturarii lumii, o problema grea pentru toate mintile care bolesc de necredinta si o mare imbarbatare pentru toti predicatorii Sfintei Evanghelii.
Atunci, pentru prima data in istoria lumii, S-a aratat cu putere, in public, Sfantul Duh - Duhul Adevarului, pe Care lumea, prin simturile, prin puterile si prin luminile ei, nu-L poate primi, deoarece nu-L vede si nu-L cunoaste, pentru ca nu stie de unde vine si unde merge (Ioan 3, 8), cum spune insusi Mantuitorul Hristos.
In Simbolul credintei noastre crestine noi marturisim despre Sfantul Duh ca El este "Domnul de-viata-Facatorul, Care din Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci". El este vesnic. Deci, este fara inceput si fara sfarsit, deofiinta cu Tatal si cu Fiul. El are in Sine toate atributele dumnezeirii si este prezent si activ in toate lucrarile indreptate spre lume ale Sfintei Treimi.
El ia parte cu Tatal si cu Fiul la cele doua creatii:
1. La Facerea lumii "Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor" (Facere 1, 2);
2. La refacerea spirituala a lumii - savarsita prin intruparea Mantuitorului - Sfantul Duh lucreaza la renasterea si sfintirea omului si a lumii.
El este Mangaietorul, Duhul Adevarului, Izvorul harului si Vistierul bunatatilor.
De-a lungul istoriei zbuciumate a Vechiului Testament Duhul Sfant a grait prin Prooroci, pregatind omenirea pentru venirea Mantuitorului in lume. Noul Testament adevereste ca Sfantul Duh este mereu prezent in viata pamanteasca a Mantuitorului. Astfel, cand Iisus Hristos se intrupeaza, Duhul Sfant ii este premergator -la Buna Vestire a Fecioarei. Cand Domnul Hristos se boteaza, Duhul ii este marturisitor.
Cand Iisus Domnul invata pe oameni si savarseste minuni, Duhul Sfant il insoteste. Dupa inviere si mai ales dupa inaltare, Duhul Sfant ii este urmas, continuand in lume lucrarea de luminare, de sfintire si de indumnezeire a oamenilor.
Pentru ca El lucreaza nedespartit de Tatal si de Fiul este numit si Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul Domnului, Domnul insusi, Duhul infierii si Duhul libertatii. El inspira pe Profeti, intareste pe Apostoli, hirotoneste preotii Bisericii, lumineaza si calauzeste pe pastorii si invatatorii nostri sufletesti.
Duhul Sfant ne renaste prin Taina Sfantului Botez; prin El devenim, din oameni trupesti, oameni duhovnicesti. Prin El, Care este Duhul infierii, devenim fiii lui Dumnezeu prin har. Prin Sfantul Duh ne iarta Dumnezeu pacatele cand ne marturisim. Prin Sfantul Duh painea si vinul din Sfantul Potir devin Trupul si Sangele Mantuitorului nostru, cu care ne impartasim. Prin Sfantul Duh, trupurile noastre impreuna cu sufletele devin biserici ale Dumnezeului Celui viu. El mangaie, lumineaza, inspira, invata, insufleteste, intareste si sfinteste pe toti credinciosii. El este Sfant si sfinteste viata noastra prin cele sapte Sfinte Taine. El este atotintelept si bun si ne calauzeste viata prin cele Sapte daruri ale Sale, care sunt: intelepciunea, intelegerea, sfatul, puterea, cunostinta, evlavia si frica de Dumnezeu (Isaia 11, 1).
Prin lucrarea tainica a Duhului Sfant, oamenii lumii acesteia, barbati, femei si copii, atat de diferiti ca neam, ca rasa si ca stare sociala, pot deveni o comuniune sfanta. Pot deveni madularele Sfintei Biserici, care este Trupul tainic al Mantuitorului Hristos, unit prin legatura dragostei, a pacii si a sfinteniei.
Duhul Sfant are in viata Bisericii un rol asemanator cu acela al sufletului in organizarea vietii noastre omenesti. Dupa cum sufletul da viata si miscare tuturor madularelor, tot asa Duhul Sfant da viata si miscare, spre binele tuturor, madularelor Sfintei Biserici, care suntem noi, crestinii.
Si, dupa cum sufletul vede prin ochi, aude prin urechi, vorbeste prin intermediul limbii si este prezent in toate madularele trupului impartasindu-le viata si acordandu-le tuturor simtirilor ceea ce li se cuvine, tot asa si Duhul Sfant prin Sfinti face minuni: prin unii invata adevarul, prin altii sporeste stiinta, prin unii ocroteste bunele traditii, prin altii pastreaza buna cuviinta si cinstea in familii, prin altii stinge vrajba dintre oameni si-i impaca. Unii au o harisma, altii alta, insa toti se straduiesc sa duca aceeasi viata buna si sa aiba aceeasi simtire curata, pentru ca toti se lasa calauziti de puterea si de lucrarea binefacatoare a Sfantului Duh.
Nenumarate si nemasurate sunt darurile, puterile si influentele Sfantului Duh asupra lumii intregi si asupra fiecarui suflet in parte. Toate aceste generoase revarsari de dumnezeiasca dragoste se ofera in dar tuturor oamenilor si indeosebi crestinilor, care prin Taina Sfantului Botez s-au inscris in familia sfanta a fiilor lui Dumnezeu. Duhul Sfant, desi este prezent in viata noastra pretutindeni si in orice vreme, El nu se face simtit noua decat daca il vrem, il chemam, il dorim. Daca nu vrem si nu dorim ajutorul Lui, El nu ne face sila.
Stiut este ca prin Taina Sfantului Botez si prin Taina Sfintei Mirungeri am primit fiecare, in pruncia noastra, simtul de orientare spre bine, am primit voia libera indreptata spre implinirea poruncilor dumnezeiesti. Daca in vremea incercarilor si a ispitelor ascultam de acest indemn launtric spre bine, care este glasul launtric al Sfantului Duh, si facem binele, nu raul, ferice de noi.
Daca insa nu ascultam indemnul Lui spre bine, ne impotrivim acestui gingas indemn si, in loc de bine, alegem raul, vom avea de suferit.
Chemandu-L in ajutor, mai ales in vremea ispitelor si a necazurilor, conlucrand cu El si ostenindu-ne spre bine, vor incolti si vor creste in noi roadele Sfantului Duh, care sunt: dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea (poftelor), curatia (trupeasca si sufleteasca) (Galateni 5, 22). Dar daca, in loc de bine, alegem raul, Duhul Sfant se va departa de la noi si in locul Lui va pune stapanire pe sufletul nostru duhul celui rau, care poarta cu sine boldul pacatului si al mortii si intarata in noi poftele urate ale trupului, care amarasc viata si ne despart de Dumnezeu.
Aceste pofte sunt: necuratia, desfraul, inversunarea, fermecatoriile, vrajbele, certurile, invidia, mania, dezbinarile, uciderile, betiile, ospetele cele necuviincioase si altele asemenea acestora, bine stiind, cum spune Sfantul Apostol Pavel, ca "cei ce fac unele ca acestea, nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu" (Galateni 5, 19-21).
Noi toti avem nevoie de Dumnezeu si de imparatia Lui, chiar daca uneori, de-a lungul vietii noastre, nu ne dam seama de aceasta. Imparatia lui Dumnezeu - cum o defineste Sfantul Apostol Pavel - inseamna pe scurt: "Dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant"(Romani 14, 17). Aceste roade - dreptatea, pacea si bucuria intru Duhul Sfant -, ca si celelalte roade ale Duhului de care am mai amintit, trebuie sa stapaneasca totdeauna sufletele si inimile noastre si sa se reverse din suflet in viata din jurul nostru prin ganduri, prin cuvinte si prin toate faptele noastre zilnice.
Calea catre aceasta imparatie este lunga, ea incepe de aici de pe pamant si continua sus, in ceruri. Si, ca orice calatorie, nu este lipsita de surprize si primejdii. Este greu sa mergem singuri pe aceasta cale, caci putem slabi sau ne putem rataci. Avem nevoie de o calauza sigura, de indrumare temeinica, de imbarbatare si ajutor pe aceasta cale spre imparatia lui Dumnezeu. Din mila lui Dumnezeu, avem o asemenea calauza sigura si incercata, o institutie sfanta, straveche si puternica, intemeiata pe Jertfa Mantuitorului, pe marturisirea Apostolilor, pe sangele martirilor, pe experienta si invataturile bogate ale Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii. Aceasta venerabila calauza este Sfanta Biserica dreptmaritoare, inzestrata cu Sfintele ei Taine si cu toate bogatiile si harurile Sfantului Duh, de la intemeierea careia praznuim astazi aproape doua milenii. Sa ne folosim cu smerenie de puterile si de luminile ei! Sa cerem, sa primim si sa ne folosim cu dragoste de influentele ei binefacatoate, pentru curatirea noastra de pacate, pentru luminarea si innoirea noastra, pentru ocrotirea si imbarbatarea noastra pe calea vietii cinstite, curate si pasnice, pe calea mantuirii noastre, supunand voia noastra cea patimasa voii lui Dumnezeu si incepand toate rugaciunile noastre cu chemarea in ajutor a Sfantului Duh, Mangaietorul, Care este imparatul ceresc - Duhul Adevarului si Sfintitorul vietii noastre -, si sa ne rugam, zicand: "imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Carepretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule-de-viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne curatestepe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre". Amin
Parintele Sofian Boghiu
Rusaliile - Pogorarea Duhului Sfant; Sfanta Mucenita Agripina 23 iunie
Rusaliile - Pogorarea Duhului Sfant
La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime. Ca vechime, Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una de cealalta.
Sfanta Mucenita Agripina a luat cununa muceniciei in anul 275, in timpul domniei imparatului Valerian. Sfanta Agripina s-a nascut la Roma intr-o familie de crestini, primind inca din copilarie o educatie in duhul Evangheliei lui Hristos.
Marturisind dreapta credinta in vremea persecutiilor, Sfanta Agripina a fost supusa la numeroase torturi. In timpul acestora mucenitei i s-a aratat ingerul Domnului care a intarit-o. Dar nemaiputand suporta chinurile ingrozitoare la care a fost supusa, sufletul mucenitei s-a mutat la Domnul.
Insotitoarele acesteia, Vasa, Paula si Agathonica au luat trupul sfintei si l-au dus in Sicilia. Pe locul unde au fost ingropate sfintele moaste a fost ridicata o biserica in cinstea Sfintei Mucenite Agripina, unde, potivit traditiei, s-au petrecut numeroase minuni.
Marturisind dreapta credinta in vremea persecutiilor, Sfanta Agripina a fost supusa la numeroase torturi. In timpul acestora mucenitei i s-a aratat ingerul Domnului care a intarit-o. Dar nemaiputand suporta chinurile ingrozitoare la care a fost supusa, sufletul mucenitei s-a mutat la Domnul.
Insotitoarele acesteia, Vasa, Paula si Agathonica au luat trupul sfintei si l-au dus in Sicilia. Pe locul unde au fost ingropate sfintele moaste a fost ridicata o biserica in cinstea Sfintei Mucenite Agripina, unde, potivit traditiei, s-au petrecut numeroase minuni.
Tot in aceasta zi facem pomenirea:
- Sfintelor Vasa, Paula si Agatonica;
- Sfintilor Mucenici Aristocleu preotul, Dimitrian diaconul si Atanasie anagnostul;- Sfantului Mucenic Eustohie preotul si cei impreuna cu el, Gaie nepotul sau, si fiii sai Lolia (Lulo), Prov si Urban (secolul al IV-lea);
vineri, 21 iunie 2013
Sfantul Grigorie Dascalul, Sfantul Mucenic Eusebie; Sambata mortilor - Mosii de vara 22 iunie
Sfantul Ierarh Grigorie Dascalul, Mitropolitul Tarii Romanesti, este sarbatorit pe 22 iunie. S-a nascut in anul 1765. A intrat in monahism la Manastirea Neamt si a fost ucenicul Sfantului Paisie Velicicovski.
A fost ridicat la rangul de Mitropolit al Tarii Romanesti, direct din treapta de ierodiacon, in anul 1823. Canonizarea Sfantului Ierarh Grigorie Dascalul a fost proclamata, pe 21 mai 2006, de ziua hramului Catedralei Patriarhale din Bucuresti, Sfintii Imparati Constantin si Elena.
Moastele sale se afla la Manastirea Caldarusani din judetul Ilfov.
Sfantul Mucenic Eusebie s-a afirmat mai ales ca aparator al dreptei credinte in fata ereziei ariene. Sfantul Mucenic Eusebie, in calitate de Episcop al Samosatelor, a fost cel care l-a sustinut pe Sfantul Meletie pentru a fi numit Episcop al Antiohiei.
A fost ridicat la rangul de Mitropolit al Tarii Romanesti, direct din treapta de ierodiacon, in anul 1823. Canonizarea Sfantului Ierarh Grigorie Dascalul a fost proclamata, pe 21 mai 2006, de ziua hramului Catedralei Patriarhale din Bucuresti, Sfintii Imparati Constantin si Elena.
Moastele sale se afla la Manastirea Caldarusani din judetul Ilfov.
Sfantul Mucenic Eusebie s-a afirmat mai ales ca aparator al dreptei credinte in fata ereziei ariene. Sfantul Mucenic Eusebie, in calitate de Episcop al Samosatelor, a fost cel care l-a sustinut pe Sfantul Meletie pentru a fi numit Episcop al Antiohiei.
In timpul domniei lui Iulian Apostatul, cand crestinii au suferit noi persecutii, Sfantul Eusebie si-a dezbracat vesmintele arhieresti, inlocuindu-le cu cele ale unui simplu soldat simplu, cutreierand astfel Siria, Fenicia si Palestina. In tot acest timp, Sfantul Eusebie a cercetat situatia crestinilor si a bisericilor. A hirotonit preoti, diaconi, citeti, iar in unele locuri a sfintit ierarhi.
In anul 361, dupa moarte lui Iulian Apostatul, la indemnul Sfantului Eusebie, Sfantul Meletie a convocat un sinod la Antiohia, impotriva ereziei ariene. Sinodul s-a tinut in vremea domniei imparatului lovian. Insa, dupa moartea acestuia, a urcat pe tron Valens, iar prigoanele impotriva Bisericii au izbucnit din nou.
In timpul domniei acestuia, Sfantul Meletie a fost trimis in exil in Armenia, iar Sfantul Eusebie in Tracia. Urmand la tron Gratian, persecutiile asupra crestinilor au incetat. Astfel, cei doi mari ierarhi au fost rechemati din exil.
In timp ce se afla in cetatea Doliche spre a sfinti un episcop, un eretic a strivit capul sfantului cu o tigla. Sfantul Eusebie s-a mutat la Domnul in anul 379.
Tot in aceasta zi, facem pomenirea:
- Sfintilor Mucenici Zinon si Zinas;
- Sfantului Mucenic Pombian;
- Sfantului Mucenic Galation;
- Sfintei Mucenice Iuliani (Iuliana) si Satornin fiul ei;
- Sfantului Paulin, episcop de Nola;
EVANGHELIA ZILEI: 2013-06-21 JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞAPTEA DUPĂ PAŞTI Evanghelia de la Ioan(XVII, 18-26)
| n vremea aceea, ridicând ochii la cer, Iisus a zis: Părinte, aşa cum Tu M'ai trimis pe Mine în lume, tot astfel i-am trimis Eu pe ei în lume; şi de dragul lor Mă sfinţesc Eu pe Mine Însumi, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una; aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M'ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum una suntem Noi. Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una; şi să cunoască lumea că Tu M'ai trimis şi că i-ai iubit pe ei aşa cum M'ai iubit pe Mine. Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru că Tu M'ai iubit mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M'ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău, şi cunoscut li-l voi face, pentru ca iubirea cu care Tu M'ai iubit să fie într'înşii, şi Eu întru ei“. |
Sfantul Mucenic Iulian din Cilicia 21 iunie
Sfântul Mucenic Iulian era din cetatea Anazarvia, care este a doua eparhie a Siciliei. El s-a născut dintr-un tată de neam bun senatoresc, cu credinţa elin, şi dintr-o mamă creştină, care, după moartea bărbatului său, s-a mutat în Tarsul Ciliciei. Acolo, bote-zându-şi pruncul în sfânta credinţă, îl creştea în învăţătura cărţii şi în dreapta credinţă. Iar când copilul era de 18 ani, s-a pornit prigoană mare împotriva creştinilor din porunca lui Diocleţian. Şi fiind prins fericitul Iulian, a fost dus la ighemonul Marchian spre întrebare. Acesta, schingiuindu-1 mult, uneori îl amăgea cu îmbunări, iar alteori prin îngroziri şi munci îl silea spre idoleştile jertfe; însă el nu s-a lepădat de Hristos. Deci a fost purtat un an întreg prin felurite cetăţi ale Ciliciei şi pretutindeni a fost muncit în felurite chipuri; însă el era ca un diamant tare în mărturisirea lui Iisus Hristos.
Iar când a fost adus în cetatea de lângă mare, care se numea Egheia, slujitorii cei diavoleşti, deschizând gura sfântului cu sila, i-au băgat vin şi carne jertfită idolilor, vrând ca, cu acele jertfe idoleşti, să spurce pe curatul şi sfântul rob al lui Hristos. Apoi, fiind aruncat în temniţă, a venit la dânsul fericita lui maică, care de departe îi urma lui pretutindeni, rugându-se lui Dumnezeu să întărească pe fiul ei întru ne voinţa cea mucenicească.
Deci au prins-o pe ea păgânii şi au pus-o de faţă la judecată, iar ea a rugat pe ighemon să o lase la fiul ei trei zile, ca să-1 sfătuiască a se închina zeilor lor. Şi i-a poruncit ighemonul să meargă la fiul său fără de opreală. Iar ea, şezând lângă el ziua şi noaptea, îl ruga cu multe lacrimi şi cuvinte de iubire, ca o mamă bună şi-1 îndemna pe dânsul să rabde pentru Hristos până la sfârşit muncile cele de puţină vreme, pentru ca prin acestea să se învrednicească de la Domnul de veşnicile bunătăţi şi să fie numărat în ceata sfinţilor mucenici.
Iar după ce au trecut cele trei zile, sfântul împreună cu maica sa au fost scoşi la judecata ighemonului. Iar ighemonul, nădăjduind că maica lui 1-a înduplecat spre a jertfi idolilor pe fiul ei, a început a o ferici pe dânsa cu laude. Dar ea, deschizându-şi cinstita şi de Dumnezeu insuflata sa gură, a mărturisit cu mare glas numele lui Iisus Hristos, iar idoleasca păgânătate a ruşinat-o cu multe mustrări şi ocări. Asemenea făcea şi Sfântul Iulian, mărturisind cu îndrăzneală pe Hristos, Unul şi adevăratul Dumnezeu şi ocărând mulţimea zeilor păgâneşti. Atunci ighemonul, mâniindu-se, i-a muncit pe amândoi fără milă. Pe maica mucenicului, după ce a bătut-o mult, a poruncit să i se taie călcâiele picioarelor cu care a urmat fiului ei venind după dânsul din Tars, apoi să o izgonească. Iar pe Sfântul Mucenic Iulian a poruncit să-1 bage într-un sac cu nisip în care erau jivini şi târâtoare veninoase şi apoi să-1 arunce în mare. Astfel, Sfântul Mucenic Iulian a luat cununa muceniciei şi s-a sfârşit muceniceşte şi sfânta lui maică, luând cununile biruinţei de la Hristos Dumnezeul nostru.
Iar trupul Sfântului Iulian fiind scos de valuri la uscat, o oarecare dreptcredincioasă femeie văduvă luându-1, 1-a dus în Alexandria şi 1-a îngropat cu cinste. După un timp, sfintele lui moaşte au fost aduse în Antiohia. Iar pomenirea Sfântului Mucenic Iulian, a fericit-o şi a cinstit-o cu cuvânt de laudă Sfântul Ioan Gură de Aur, pe când trăia în Antiohia, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)